duminică, 26 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XIII


Am plecat iar la drum. Nu am reținut numele tuturor satelor prin care am trecut. Am ieșit din sate și ne strecuram pe șosele ce șerpuiau prin munți. Ador la modul absolut să călătoresc prin locuri sălbatice, în care stâncile munților sunt atât de prăvălite încât par că mușcă din șosea și copacii pădurilor se unesc întinzându-se de o parte și de alta a drumului pe deasupra, se sărută în aer și formează o cupolă verde, umbroasă pe sub care trec mașinile. Afară s-a răcorit și picura mărunt.
Eram tăcută. Purtam încă în mine beția de la fântâna Meșterului Manole și extazul de la Curtea de Argeș.
Cred că domnul Mitică s-a plictisit de muțenia mea.
- Vă plac cum cântă „Plăieșii”, doamnă Luminița? m-a întrebat.
- Mult! Îi ador! I-am și văzut la Suceava pe viu. A venit o prietenă de-a mea și m-a luat cu mașina să merg să îi văd. Nici nu auzisem de ei până atunci. Era de 1 decembrie în 2018, cred. Era ger și am dansat pe muzica lor ca să nu îmi înghețe picioarele. Adevărul e că, numai dacă ești mort, nu dansezi când cântă ei. Și tot mort ești, dacă nu îți vine să le fredonezi melodiile.
- Vă place „Hanul Mărioarei”?
- Bineînțeles, am răspuns promt.
- Rodica, caută, te rog, melodia pe telefon și apoi să o ascultăm la radio! i-a cerut el soției și apoi mi-a explicat că telefonul doamnei era conectat prin bluetooth la radio.
Rodica a căutat melodia. Imediat am început să o auzim. Domnul Mitică a început să o cânte încet. La refren m-am băgat și eu în seamă, că doar eram într-o excursie, nu la înmormântare, dar timid. „Fiindcă ea mai avea trufandale și altceva...” lălăiam încet luându-mă după vocea moldovenilor mei dragi și acompaniindu-l pe domnul Mitică.
În mașină brusc a venit primăvara, după ce fusesem mohorâtă ca o toamnă rece, chiar dacă afară picura încet și picăturile se băteau în aer cu razele de soare. O echipă de moldoveni cu tot sufletul pus în cântec ne înveselea și alți doi moldoveni – eu și domnul Mitică – le țineam hangu. Adevărul e că domnul Mitică era fericit. Era din Moldova, de lângă Iași, iubea muzica populară, de dimineață o moldoveancă – eu – i-am făcut plăcinte, deci cum să nu fie fericit și cum să nu îi vină să cânte!? Doamna Rodica era mai cuminte. Era olteancă și se mulțumea să pună muzica și să asiste la spectacolul oferit de bărbatul ei drag și de scriitoarea ei preferată. Nu mă îndoiesc că și ea era fericită, dar se mulțumea să fie doar maestru de ceremonii și să nu se bage în muzica noastră. Până la urmă există o strigătură „unde joacă moldovenii / dedesubt pământul geme” și pot parafraza și să spun „unde cântă moldovenii / dedesubt pământul geme”, deci era mai înțelept din partea ei să nu se bage între cei doi moldoveni din viața ei ce îi ofereau un spectacol gratuit.
Ei, mă dau și eu mare! Ce spectacol! Lălăiam! Eu. Domnul Mitică cânta. Doamna, de drag, cred că simțea că e spectacol.
Muzica s-a oprit. Eram prim munți. A căzut semnalul. Vocile ni s-au vestejit, dar nu brusc. Am mai lălăit un pic anemic, ca un mâț bolnav ce șcheaună: Fiindcă ea mai avea...
Am auzit cum îmi sună vocea și am zis că mai bine să nu. Era atât de ascuțită că putea zgâria parbrizul.
- Cântați? mă aud întrebată.
Ce să răspund!? Dacă zic da, mă laud. Dacă zic nu, mint, căci ei deja m-au auzit șchelălăind.
- Doar duminica la biserică. Mă ajută să mă concentrez și să mă gândesc la Dumnezeu, să nu îmi fugă gândurile în altă parte, răspund și, în timp ce o fac, îmi amintesc că Titus mi-a povestit despre cumnatul lui că a cântat cândva la chitară.
- Mi s-a părut că o faceți bine..., o șoptit domnul Mitică în sfârșit relaxat în fața mea, căci îmi lăsase impresia, că nu știe cum să se poarte cu o scriitoare, cum trebuie să abordeze „animalul” exotic din mine ce scrie cărți.
Acum era ok. Devenisem om normal. Și moldoveancă pe deasupra. I-am făcut de dimineață plăcinte. Au fost waw! El nu și-a închipuit că o scriitoare poate frământa aluat ca orice țărăncuță normală. Acum cântam cu el melodii de ale PLĂIEȘILOR. Eram de gașcă. Nu mâncam oameni, chiar dacă scriam cărți.
Și Rodica era încântată. Mă strângea în continuare în brațe când se nimerea și se bucura că mă port cât se poate de natural. Nu știam, aveam să aflu mai târziu, că îi spunea lui Titus: Ce modestă este! Cât de natural se poartă! Îmi închipuiam că este cu totul altfel! Nici nu îmi vine a crede că ea este cea care a scris cărțile, pe care le-am citit...
- În casă cânt mult singură. Nu cânt frumos, dar trăiesc muzica. O singură dată am cântat și la o petrecere în urmă cu mai mulți ani. Am fost invitată la o familie din sat ce mi-a citit cărțile și care mă prețuiește ca scriitoare, Niculina și Nicușor Tătaru, și după ce am gustat foarte puțin alcool – eu mă îmbăt și doar dacă îl miros – m-am pus pe cântat. Din tot ce am cântat atunci îmi amintesc melodii de-ale lui Tudor Gheorghe, dar îmi amintesc că am fredonat melodia din Zorba grecul și am făcut și câțiva pași de dans. Eu nu știu cum a fost, dar doamna mi-a spus mult timp după aceea că regretă că nu m-a înregistrat, că a fost sublim. Sublim pe naiba, zic eu. Când guști puțin alcool și un măgar care rage poate crede că e artist la operă.
Interlocutorii mei râdeau. Rodica a spus:
- Titus adoră felul tău de a fi autoironică.
- Știu, i-am răspuns și mi-am amintit de altă poveste tot cu acești doi oameni, dar mi-am amintit că este postat pe facebook un text despre întâmplare și am rugat-o pe doamna Rodica să îl caute și să îl citească. Era mai comod decât să îl povestesc eu. A venit semnalul la telefon și i-am spus să caute la Crăciun în 2016. L-a găsit și a citit textul:
...
Seara de ajun
Am primit colindători. Toți copiii din sat. Eu, în spatele ușii, cântam împreună cu ei. Când vreun grup se împotmolea la cântat, deschideam ușa și cântam împreună cu ei. Mie colindele îmi dau o stare ca de beție. Nu mai am trup, nu mai sunt pe pământ, ochii îmi sunt plini de lacrimi de fericire…
Era târziu, credeam că nu mai vine nimeni, când am auzit o bătaie discretă în ușă. Era domnul Nicușor Tătaru și doamna Tătaru Niculina– veniseră să mă colinde. I-am chemat în casă și am cântat colinda împreună. Niciodată nu mi s-a părut o colindă mai frumoasă. Poate și pentru că stăteam toți trei cu fața la icoane și cântam așteptând ca pruncul sfânt să se nască în sufletul nostru. La sfârșitul colindei ne-am șters ochii ce nu plângeau, ci doar se umeziseră de fericire.
M-au luat cu ei la câteva case cu colinda. Am plecat bucuroasă. Să fiu colindată e fain, dar fericirea supremă e să colind eu!
La fereastră sau la ușă îți cânți colinda și pleci mai departe, dar la dascălul de la biserică nu a fost așa. Ne-a chemat în casă. El cu tânăra lui soție împodobeau bradul. Am cântat lângă brad ”Aseară pe-nserate” doar eu cu doamna Niculina. Apoi am mers la părintele Gabriel. Domnul Nicușor i-a spus soției, când intram în curte:
-Să cântăm ”O, ce veste minunată” ca să pot cânta și eu!
Ne-am așezat în fața ușii. Doamna Niculina și-a pregătit caietul cu colindele; nu că nu le-ar ști, dar să nu ne rătăcim de la emoții. Ne-am umplut plămânii cu aer și voiam să începem tumultos, dar s-a deschis ușa casei și în prag zâmbind radios era părintele. Ne-a poftit în casă cu un gest larg al mâinii și s-a ferit din ușă. Pe moment am înțepenit. Casa era plină de musafiri. În jurul mesei cred că erau vreo douăzeci de persoane. Prima care a dat să fugă a fost doamna Niculina. Eu am protestat anemic că aș vrea totuși să cântăm la ușă afară. Părintele a insistat să cântăm în casă. Nu aveam de ales. Am început să cântăm. Involuntar mă lipeam de doamna Niculina și aș fi vrut să mă ascund după ea, dar nu reușeam, căci eu sunt mult mai înaltă decât ea. Nu îmi dezlipeam ochii de pe caietul cu textul colindei. Cuvintele scrise acolo deveniseră o axis mundi de care mă țineam cu toată ființa să nu mă rătăcesc. Cântam din inimă, total, dar nu auzeam niciun sunet. Am realizat că e bine, când am văzut fața părintelui transfigurată și ochii înlăcrimați.
Mi-am pus tot sufletul în cântec și la sfârșit eram goală de mine. Mă dusesem cu totul în colindă. Eu terminasem colinda, dar și colinda mă furase cu totul pe mine.
M-am așezat pe un scaun la masă și am băut un pic de palincă de pere oferită cu drag de părintele. Eram puțin euforică de la alcool și infinit de mult de la colindă. Aveam o stare de beție cum rar am mai avut în viața mea! Râdeam, vorbeam, toată lumea era a mea!
Doamna Niculina a povestit o întâmplare hazlie dintr-un alt an de la colindat, când am fost tot împreună. Acum, că tot eram beată și de palincă și de colindă, hai să spun și eu ceva hazliu, m-am hotărât.
-Să vă povestesc ce am pățit cu fiul meu cel mic, mi-am început povestea. L-am sunat după 1 decembrie să văd, dacă a ajuns cu bine în București, căci fusese plecat la Sinaia câteva zile. Era cu un grup de prieteni la celălalt fiu al meu mai mare. După ce am vorbit un pic mi-am fac curaj să întreb, deși știu că fiilor mei nu le place absolut deloc să le pun întrebări mai delicate:
-Sebastian, cu cine ai fost la Sinaia? Ai o prietenă?
-De ce pui întrebări din astea, mama?! mi-a răspuns oarecum stânjenit și după un moment de tăcere.
-Ai 22 de ani! Ești tânăr! Doar facultate și muncă nu e normal la vârsta ta, puiul mamei!
Tăcea, dar pentru că îl cunosc, îi simțeam neuronii zbârnâind să îmi dea o replică pe măsură.
-Mama, eu răspund, dar răspunde-mi și tu la o întrebare! Tu ai un prieten?
Am îndepărtat telefonul de ureche și îl priveam ca pe un dușman. Întrebarea fiului meu mă lovise în moalele capului ca un ciocan. Cu greu mi-am revenit și i-am spus:
-Sebastian, eu sunt maică-ta! Am 47 de ani! Amintește-mi să îți dau două palme când vii acasă!
-A, mama, gândim exclusivist și devenim și violenți când nu avem argumente! Nu ne placem să răspundem la întrebări personale, dar cerem altora să răspundă! Când răspunzi tu, răspund și eu!
Auzeam prin telefon râsetele lui David – fiul cel mare - și a noră-mi. Râdeau și ceilalți.
Au râs musafirii părintelui de pățania mea cu fiul meu… Păreau încântați că fiul meu ”Mi-a zis-o!” Nici vorbă să mă compătimească! Dacă îmi amintesc bine, până și părintele mi-a spus când a venit cu Chiralesa, după ce am vorbit de Sebastian ( intre preot și fiul meu cel mic există o admirație și prețuire sinceră ): Bine v-a făcut! V-a zis-o!
Când am ieșit de la părintele nu nimeream portiera din față. Înconjuram mașina. Domnul Nicușor, în râsetele nevestei ce striga: Doamna Luminița, unde vă duceți?! m-a luat de mână și m-a dus la mașină.
*
Am plecat spre casă stabilind – ca în poveștile lui I. Creangă – că și la anul vom merge cu colinda.
La despărțire doamna Niculina mi-a spus: Scrieți pe facebook și ceva vesel. Scrieți cum am fost cu colinda. Cum ați râs și cum v-ați îmbătat! Nu cred că o să aveți curaj să scrieți că ați băut și v-ați îmbătat.
Pe naiba nu am curaj! Eu nu sunt ipocrită și nici nu pozez în ceva ce nu sunt. În plus am băut un păhărel de palincă de pere mare cât un degetar la părintele. El e vinovat! El mi-a dat să beau! Cred că păcatul ăsta nici nu se pune la spovedit la mine. Cred că îl trece în catastiful lui. Eventual negociem. Părintele zice: Ați băut. Eu zic: A fost o picătură. Un degetar. Dar nu se pune. Dumneavoastră mi-ați dat. Nu o să îmi dați canon pentru un păcat făcut din cauza dumneavoastră... Dacă insistă că e păcatul meu îmi fac curaj și îi zic: Dumneavoastră m-ați dus în ispită...
Acum scriu și recunosc: eram beată de la puțin alcool, beată total de la colinde și beată de dor, căci a-mi fi dor e starea mea naturală...
Am ajuns acasă și nu îmi trecuse… Colinda mai trăia în mine… Sper să trăiască așa până la anul… Am adormit greu și cu un dor de ceva fără nume… Colinda și colindatul îmi furaseră sufletul și eu am venit acasă fără el… Aș fi vrut să mai colind toată noaptea, nu să rămân singură între patru pereți și să îmi aștept sufletul să vină și el din urmă și să mă găsească... Am adormit fără suflet, dar când m-am trezit era și el venit acasă, dar supărat. I-a fost mai bine pe unde a umblat haihui și mă ura că a trebuit să mă urmeze până la urmă.
-E ziua de Crăciun! Hai la biserică să cânți iar colinde, suflete! Iartă-mă că nu am putut astă-noapte să țin pasul cu tine! Tu voiai să ajungi în rai cântând colinde și eu am venit acasă și m-am băgat sub plapumă...
Nu știu, dacă m-a iertat sufletul, dar nici nu-l mai întreb... O să încerc la anul să țin pasul cu el spre rai...
...
Au râs amândoi cât doamna a citit textul. Unul din ei mi-a spus:
- Cred că sunteți tare iubită și prețuită de oameni...
M-am făcut că nu am auzit ce a spus și am tăcut întristându-mă. Apoi am simțit nevoia să explic:
- Sunt un om extrem de dificil. Sunt totală în ceea ce fac. Nu suport lingușeala, viclenia, să fii pupat în față și apoi mușcat de spate. Nu am nimic din căldicelul majoritații oamenilor. Sunt ori în clocot, ori rece ca gheața. Nu cunosc o cale de mijloc. Mă retrag la cel mai mic semn de viclenie sau necinste. De aceea trebuie să vă mărturisesc că nu sunt prea iubită. Sunt percepută ca un om de gheață, ca un om dificil și nesuferit. Puțini îmi cunosc latura, pe care mi-o cunoașteți voi și eu v-am arătat-o pentru că m-ați dezarmat cu bunătatea și iubirea voastră necondiționată.
- Cred că și tu ești un om cu sufletul ascuns într-o piele de crocodil ca Titus, a spus Rodica și eu am dat să protestez auzind-o. M-am și întors spre ea să îi explic că nu are dreptate, dar brusc am căzut pe gânduri și m-am întrebat: Oare sunt și eu ca Titus!? Oare mi-am ascuns și eu sufletul sub o carapace ca să nu mai fie rănit!?
Mi-am amintit cum sunt privită în sat, chiar și de rude și mi-am răspuns în sufletul meu, dar nu îmi plăcea ce răspuns am dat. Aș fi vrut să fie nu...
A bâzâit telefonul domnului. A citit mesajul.
- E o alertă. Este un urs în zonă. Nu se spune să avem grijă, a explicat el.
Eu am schimbat vorba și mi-am schimbat și gândurile. Nu voiam să arăt cât m-a răscolit remarca Rodicăi.
- Mai am o întâmplare hazoasă de la un praznic din sat. Era chiar de Ziua națională, de centenar. Căută pe facebook atunci. Cred că am scris un text despre asta.
L-a căutat și la citit:
...
De ziua României la praznic...
M-a chemat o vecină la praznic pe la ora 11. Părintele Gabriel și dascălul Marius au făcut slujba și am început să mâncăm sobri și tăcuți așa cum se cade să fii când se pomenesc morții.
Dascălul - păcatul l-a pus, asta e clar! - a început să spună o mică povestioară cu care a început veselia.
A mers undeva cu mașina, dar și-a uitat actele acasă. L-a oprit poliția. A spus că nu are actele la el și polițistul l-a povățuit:
-Eu te las, dar altă dată să le ai la tine că dai peste un prost mai mare ca mine și...
Cum Dumnezeu să rămâi sobru la așa poveste și cum să mai fii cuminte cum trebuie să fii la praznic!? Cred că râdeau și morții ce au fost pomeniți. Am râs cu lacrimi.
Mesenii lăudau vinul ce le-a fost pus în pahar. Eu tăceam că refuzasem vinul, căci am primit un pic de tărie și știu că mai mult nu pot duce și alcoolul are asupra mea un efect dezastruos. Dar la un moment dat nu am mai putut suporta laudele: Ce culoare! Ce gust! Ce aromă!... și am zis:
-Îmi pare rău că am refuzat vinul!
În hohotele de râs ale mesenilor gazda mi-a adus un pic de vin. Înainte de a gusta am spus:
-Oare e păcat dacă facem urări pentru România?
Am făcut urări pentru țară și am gustat vinul. Nu cred că a fost o impietate sau sacrilegiu, căci morții deja erau pomeniți și noi, cei vii, eram toți români și era ziua țării noastre pe care o iubim, orice ar fi.
Cineva, cred că dascălul, a spus motivând veselia noastră, că dacii petreceau la înmormântări și plângeau când se năștea cineva.
-Eram la înmormântarea unui bărbat. Trebuia să fiu sobru, dar nu puteam. Femeia își bocea bărbatul: Acu ți-aiiii găsit să moriiii, nenorocituleeee!... Acum m-ai lăsat singurăăă când mai este atâta treabăăăă... de ales barabuleleeee... de terminat treaba pe câmp... Acum ți-ai găsit, nenorocituleeeee... a povestit preotul. Făceam slujba, îmi stăpâneam râsul cât puteam, dar pe la școală o femeie se apropie de mine și îmi zice: Vai, părinte, am râs de m-am pișat pe mine!
Nu știu voi, dacă râdeți când citiți, dar aș vrea să vă imaginați cam ce râs era la praznic. Cred că se veseleau și morții pomeniți.
-Să vă mai zic una, zice părintele. În urmă cu mai mult timp m-am dus într-o casă să fac o sfințire. La masă, vorbind una alta, nu știu cum mi-a venit și în ce context, dar am zis: Știți vorba aceea: Ieși bărbate de sub pat/ că-mi vine să fiu bărbat!... În casă s-a făcut o liniște stranie. Fratele meu, ce stătea lângă mine, îmi dă un cot în coaste și îmi șoptește: Nu trebuia să zici asta! Femeia îl bate pe bărbat de îl frige... La câteva zile mă întâlnesc cu femeia. Avea ochii învinețiți. Îmi zice: Vedeți, părinte, ce mi-ați făcut!? Până acum nu m-a bătut niciodată bărbatul, dar după ce ați fost dvs...
-Părinte, eu scriu ce ați povestit dvs acum, dar sunteți sigur că nu vin la dvs cu ochii învinețiți? l-am întrebat pe părintele Gabriel.
Părintele m-a asigurat că nu și eu acum scriu povestea, dar dacă mâine nu postez nimic înseamnă că au fost consecințe contondente.
-Să vă mai spun o poveste, începe părintele râzând și brusc se oprește: Mai bine asta nu! Dacă o scrieți, doamnă Luminița, sigur veniți la mine cu ochii vineți...
La mulți ani, români, oriunde vă aflați! Eu am sărbătorit ziua țării mele cu vecinii la praznic unde erau și morții și viii, era veselie și eram toți ROMÂNI!
...
- În mod normal eu nu ar trebui să gust deloc alcool, la cât de puțin sunt obișnuită cu el și la ce efect are asupra mea, am spus după ce a terminat Rodica de citit și al doilea text.
- Eu aș vrea să vă văd măcar o dată, când gustați puțin alcool. Cred că e fain, a sugerat domnul Mitică.
- Mai bine nu. Sunt o catastrofă cu gura mare și total dezinhibată, i-am răspuns domnului Mitică și nici nu îmi imaginam că vor avea foarte curând ocazia, doar peste două zile, să mă vadă cum sunt când gust alcool.
- Ce ar fi să mai ascultăm puțină muzică? sugerează Rodica.
- Tot Plăieșii! cer eu. Ați ascultat vreodată melodia „Țigăneasca”? Are un ritm...!
- Nu am ascultat-o, răspunde domnul Mitică.
- Ce să caut? întreabă Rodica.
- Exact așa: Țigăneasca – Plăieșii.
A căutat. Ritmul alert a umplut mașina. Din prima am început să fredonez melodia. A, nu era destul! Băteam și ritmul în portiera mașinii. Melodia te făcea să sari de pe scaun.
Ce picături de ploaie de afară!? Ce urs umblând bezmetic!? Ce griji!? Până și pe Meșterul Manole l-am uitat cu tot cu Ana lui. Asta e! Sunt o nerușinată așa cum e viața! O clipă plângi în hohote sau te plimbi prin sfere înalte, faci filozofie, sau trăiești metafizică și în altă clipă asculți Plăieșii cântând o „Țigănească” și îți iau tălpile foc și inima îți sare din piept. Iertați-mă, dar recunosc! Sunt nerușinată ca viața! Am în mine tot plânsul și toată bucuria ei, dar sunt mereu totală în ceea ce fac! Cum Dumnezeu să fii cuminte când cânți bătând ritmul:
Foicică și-o lalea
dorul e o boală grea.
Nicio boală nu-i mai grea
ca dorul și dragostea.
Din boală zaci și te școli
din dragoste poți să mori!
Am cântat versurile, lălăiam ritmul alert de după strofă și mă făceam că ignor mesajul versurilor. De fapt nu prea am vrut să îl ignor. Parcă proasta de inimă scâncea la versul „din dragoste poți să mori”, dar i-a dat creierul o torpilă și a amuțit-o: Iar începi cu boceala!? Ești mult mai nebună ca viața... Gata cu Meșterul Manole! Gata cu plânsul Anei din zid! Gata cu bocetele tale! Acum cânți! Dacă bocești bagi oamenii aceștia în ceață cu totul!
Mi-a fost milă de inimă, mi-a fost milă și de mine, dar nu mă pun niciodată cu creierul meu când e nervos. Am hotărât să îl ascult, chiar dacă era crud, nemilos, afurisit... Ca viața, am adăugat. Ba nu ca viața. Mai bine ca Titus! Iar m-am răzgândit și am hotărât: Nu rău ca Titus! Rău ca viața!
Am lăsat gândurile și m-am dus cu totul în cântec. Lălăiam:
Aoleu, Zamfiro, fragă,
tare-mi ești scumpă și dragă!
Aoleu și bine îmi pare
am o mândră ca o floare!
Eram în apogeul producerii mele artistice la refrenul cu „Tari... ri...ri... la... la... la...”, ignoram total urechile ascultătorilor mei, căci domnul Mitică nu cânta că nu știa melodia aceasta, când l-am văzut pe marginea drumului făcând disperat din mâini pe Dragoș. Deja trecusem de el, dar l-am observat în ultima clipă. Mi-am întrerupt actul artistic și am spus:
- Fiul dumneavoastră! Face semne!
- O fi ursul! Are probleme cu mașina! a exclamat domnul Mitică îngrijorat în timp ce trăgea mașina în parcarea unei pensiuni turistice din inima munților extrem de frumoasă, toată numai lemn maro închis și mușcate roșii.
Am coborât rapid. Ne-am dus cu toții spre Dragoș să vedem ce s-a întâmplat.
- Nici nu m-ați văzut! La ce Dumnezeu vă gândeați! Noroc că m-a văzut doamna în ultima clipă! a spus el nervos.
Doamna la care a făcut referire – adică eu – a simțit nevoia să explice, dar fără a-i reproșa ce act artistic neprețuit a stricat.
- Cântam! Mamă ce „Țigănească” de-a Plăieșilor era în mașină!
- Ce s-a întâmplat? E ursul? Ai probleme cu mașina? l-a întrebat tatăl lui.
- Cetatea! Cetatea lui Vlad Țepeș de la Poenari! a exclamat Dragoș arătând spre un vârf de munte. Nu a spus unchiul Titus să i-o arătăm!? Dacă uităm ne mai trimite încă o dată.
Eram între Curtea de Argeș și Vidraru. Am ridicat ochii spre cetatea semeață de pe vârful Muntelui Cetățuia și am amețit de frumusețe, de poveste, de miraj, de istorie.
Nu puteam urca la cetate. Ursul era în preajmă. Picura și în orice clipă ploaia putea deveni torențială, așa cum a fost mereu în acele zile. 1480 de trepte săpate în carnea de stâncă a muntelui nu sunt tocmai ușor de urcat strecurându-te printre crengile copacilor. Dar puteam privi de jos și să admir cuibul de vultur al domnitorului viteaz, de la care a pornit povestea lui Dracula și care l-a inspirat pe Jules Verne să scrie „Castelul din Carpați”. Era mirific! Făcea parte din salba de cetăți ce străjuiau la hotarul de nord al Țării Românești. Cetatea Poenari... Ziduri născute direct din trupul de stâncă al muntelui, de nu puteam percepe de jos unde se termină muntele și unde începe cetatea. Copaci falnici îmbrăcând muntele și cetatea cu o haină verde viu. Deasupra norii și albi, și cenușii, și ploaia măruntă ca o binecuvântare. Aveam sentimentul că cetatea e acolo de la începutul timpului. Am rememorat privind tot ceea ce știam despre ea: A fost construită de Negru Vodă în secolul XIV ca un turn de veghe și de apărare la hotar. Am închis ochii și mi-am imaginat soldații ce vegheau acolo privind spre Dunăre să vadă dacă nu vin turcii, sau spre stepele Asiei de unde veneau puhoaiele migratoare. Și așa cu ochii închiși i-am văzut aprinzând făclii sau sunând din buciume ca să se audă până în alt pisc de munte, unde era alt turn și alți oșteni de veghe, că e pericol pentru țară, că vine urgia... Vlad Țepeș a transformat acel turn în cetate și i-a devenit a doua reședință după cea de la Târgoviște, dar și o fortăreață de apărare împotriva Imperiului Otoman. Există o legendă prin acele locuri – mi-a spus-o Titus – că Vlad Țepeș era urmărit de turci. S-a refugiat, ca să scape, în cetatea Poenari, dar ca să îi deruteze pe urmăritori, spune legenda, că și-a potcovit caii invers, cu partea din față a potcoavelor prinsă în spate, încât turcii cercetând urmele au crezut că a plecat din cetate, nu a mers spre ea. Tot poveștile locului spun că domnitorul era extrem de crud. Eu nu aș zice că doar crud, ci și drept. Există o legendă locală că domnitorul a descoperit un complot făcut de boieri ca să îl înlăture de la domnie. Ce credeți că le-a făcut domnitorul!? I-a tras în țeapă?! I-a schingiuit!? I-a decapitat!? Nu. I-a pus să lucreze cot la cot cu muncitorii la ridicarea cetății, la cărat piatră, la săpat în munte, la zidit. Mai voia să adauge cetății alte patru turnuri ca să se vadă din ea în toate zările și tot în toate zările să se poată trimite semnale că vine prăpăd peste țară. E asta cruzime!? Eu zic că nu. Doar dreptate. A, venea și cruzimea. Țeapa urma, doar dacă fugeau boierii trădători de la muncă... Ce frumoasă pedeapsă! Să ridici cetate de apărare a țării cu trădătorii!
Mi-ar place să se întâmple asta și astăzi. La câtă trădare și vânzare de țară există am ridica o țară foarte repede. Ar fi foarte mulți muncitori. Dar unde să-l găsești pe cel ce nu a trădat!? Dar unde să-l găsești pe cel ce trebuie să pună la muncă trădătorii!? Cred că aceasta e întrebarea. Mulți trădători și niciunul dispus să pedepsească trădarea.
Cu ochii închiși m-am imaginat ca și cum aș fi în cetate, acolo, pe vârful de munte privind în toate zările, spre toate hotarele țării mele peste păduri nesfârșite, peste câmpii întinse în zare, peste ape limpezi. M-am întrebat oare ce simțea Vlad Țepeș când privea peste zări să vadă de unde vin dușmanii!? Oare cum te simți, când conduci o țară și când te simți răspunzător pentru ea în fața istoriei!?
Nu am știut ce să răspund. Întrebarea m-a cutremurat.
- Mergem mai departe? m-am auzit întrebată.
- Da, mergem, am răspuns ca trezită dintr-un vis al istoriei neamului meu. Am conștientizat că ploaia a devenit mai nervoasă.
M-am urcat în mașină și am pornit la drum. Domnul Mitică mi-a explicat.
- Sunt niște peisaje mirifice. Munți, păduri, stânci... Serpentinele sunt grozave. Uitați unde sunt mașinile acelea! mi-a arătat spre un pisc pe care serpentinele păreau atât de înguste încât mi se părea că mașinile aflate în mers pe ele ar putea aluneca în orice clipă în văgăunile de la poale și mi-a spus: Acolo vom ajunge și noi!
Am amețit privind. Eram beată de verdele pădurii, de cer albastru și de munte nebun de frumos.
- Cântăm iar?
- Cântăm, am răspuns. Tot Plăieșii?
- Tot Plăieșii, a răspuns domnul Mitică.
- Ce să caut? a întrebat Rodica.
- „La omul care mi-e drag” și „La bordeiul cel din vale” am spus repede.
- Astea le știu. Cânt și eu. „Tigăneasca” nu o știam și nu am ascultat-o niciodată, a spus domnul Mitică.























































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu