joi, 28 noiembrie 2019

Puțină istorie de ziua Bucovinei și uriașă durere de inimă

Puțină istorie de ziua Bucovinei și uriașă durere de inimă
De ce "La mulți ani, Bucovina?!"
Poate sunt eu mai cârcotașă sau nu înțeleg, dar singura urare pe care o pot spune din inimă este " La multi ani, România!" În logica aceasta cu Bucovina putem spune „La multi ani, Transilvania, Moldova și Țara Românească!” Mie Bucovina îmi amintește de românii mei ce erau cândva supuși Austriei și străini la ei acasă și eu am o problemă cu inima când înțeleg istoria și dramele poporului meu. La ce să spun urări și pentru ce!? La mulți ani pentru o bucată de țară peste a cărui mijloc trecea ca un fier înroșit în foc rupând frate de frate și mame de fii granița!? Îmi amintesc de poveștile bunicilor ce spuneau cum trebuiau să treacă din Cornu Luncii în Băișești cu pașaport prin punctul vamal ce se afla la o sute de metri de locul unde se află acum casa mea. Bunicul patern, moșul Gavril Ungureanu, spunea des și cu mândrie: Eu nu am fost niciodată slugă austriacă! ( Nota bene: Nu vreau să jignesc pe nimeni reproducând cuvintele bunicului meu. El nu avea niciun merit că nu a fost slugă austriacă, așa cum cei ce erau ocupați de imperiu nu aveau nicio vină). Eram copil și nu înțelegeam ce spune, dar am crescut, am învățat, dar mai ales am TRĂIT istoria neamului meu și am realizat ce spunea bunicul.
În drum spre biserică duminica sau în sărbători trec prin acel loc și mă cutremur: Dacă mai exista Bucovina, eu aveam nevoie de pașaport să merg la biserică.
Cum am aflat eu pentru prima dată de granița aceasta dintre frați!? Ne spunea tata povești despre haiducul Lucanu. Și într-o poveste, pe care am scris-o în romanul ACASĂ, haiducul a luat niște cai de la un om bogat din Mălini, a fugit prin Poiană, a trecut Moldova călare și tot într-o goană a ținut-o până a ajuns la granița dintre regat și imperiu. Înțeles cu vameșii a trecut imediat granița ca să li se piardă urma cailor.
-Și vameșii l-au lăsat!? Știa limba vameșilor!? a întrebat unul dintre frații mai mari ce învățase un pic de istorie și geografie la școală.
-Da, l-au lăsat. Vameșii erau români. Și dincolo de graniță erau tot români.
Singura urare pe care o pot spune și trăi din toată puterea sufletului meu este: La mulți ani, România mea dragă și întreagă!

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

STILUL NARATIV SĂRAC

STILUL NARATIV SĂRAC
(sau de ce nu sunt cărțile mele în librării)
De dimineață am citit următorul comentariu la o postare de a mea:
Adriana Melinte: ”Cred că este nedrept să nu putem avea cărțile scrise de D-stra. Ar trebui sa le putem cumpăra de la librarii așa cum se cumpără cărțile. La biblioteci sa fie pentru cei care vor sa le citeasca. Eu nu înțeleg de ce nu se poate!?Ar fi cele mai citite și cumpărate. Sunteți deosebita prin modul de a scrie dar și prin temele abordate și o știți prea bine.
Să vă felicit eu? Nu contează cu nimic! Mergeți mai departe pe drumul deja format și nu vă uitați în stânga sau dreapta!Nu oricine are așa un talent.”
După ce l-am citit răscolem niște hârtii căutând ceva ce notasem pentru cartea la care lucrez și ochii mi-au căzut pe o hărtie. Am citit:
1. Trebuie să vă îmbunătățiți stilul narativ!
2. Nu explicați exact când și cum personajul „Ștefănica” devine ”Stefania”. Ba e una, ba e alta.
3. Femeile din carte ce îngrijesc bătrâni în Italia vorbesc urât, umilitor cu bătrânii. Le spun „babă” și „moșneag” sau „boșorog”.
4. Scrieți cuvinte jignitoare la adresa poporului român. Nu sunteți patrioată.
Mai jos era scris numele unei femei și semnătura.
Mi-am reamintit zâmbind amar povestea acelei hârtii. Era prin 2012, cred. M-am întâlnit cu un patron (nu spun ce firmă avea și nici în ce domeniu) și am stabilit să îmi publice cartea CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… În discuția noastră de vreun sfert de oră mi-a făcut impresia unui om modest, cu picioarele pe pământ, deloc arogant și care lăsa impresia că îi place scrisul meu.
Am ajuns acasă și i-am trimis manuscrisul pe e-mail.
Ne-am întâlnit iar la o lansare de carte a unui personaj ce lucrează la Banca Națională, unde a reafirmat ceea ce promisese prima dată. A spus că scoate cât de curând un exemplar, mi-l dă să îl corectez și trecem la treabă. I-am mulțumit. Tot atunci mi-a prezentat câteva persoane. Am venit acasă fericită.
Era primăvară. Plouă când m-a chemat să vorbim. Am plecat prin ploaie spre oraș și eram atât de fericită că nici nu observam ploaia ce mă mura.
Am sunat după ce am ajuns la locația stabilită. A venit la întâlnirea cu mine o doamnă. Tânără, blondă, frumoasă, cu o bluză de mătase albă superbă – am evaluat-o eu dintr-o privire. Și ea m-a evaluat rapid și am înțeles din ochii ei că nu îi place ce vede. O femeie murată de ploaie ce venise de la țară schimbănd trei autobuze ca să vorbească despre carte… A devenit arogantă, cel puțin așa mi s-a părut. A indicat spre un local din apropiere ca să stăm de vorbă. Ne-am așezat la o masă și am cerut un ceai.
Ceva plutea în aer și îmi topea bucuria cu care plecasem de acasă. Simțeam hainele ude lipindu-mi-se de trup și înghețându-mă.
Inima mi-a tresărit puțin a bucurie când am văzut că pune pe masă o carte cu titlul meu: CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… Poate mă înșel… Poate încă mai trebuie să sper și presimțirea mea e o rătăcire, mi-am zis și am luat o gură din ceai. Avea gust coclit… sau poate așa era gustul sufletului meu când presimțea moartea speranței.
Ea a scos o foaie și a început să vorbească cu aer de profesoară severă.
- 1. Trebuie să vă îmbunătățiți stilul narativ!
Eu mi-am înghițit limba. Încercam să spun un cuvânt, dar nu îmi ieșea nimic din gură. Cu greu am spus până la urmă, hotărându-mă să lupt, nu să mă las executată ca o oaie dusă la abator.
- Nu pot mai mult. Acesta e stilul meu! Bun, rău, sărac, bogat – dar atâta pot! Am totuși o întrebare: care este cea mai bună carte publicată de voi!? Aș vrea să știu asta ca să înțeleg spre ce înâlțimi trebuie să tind sau cu ce trebuie să mă compar.
Îmi dă rapid și vizibil încurcată numele și titlul cărții la a cărei lansare am fost.
- Dar e o carte din alt domeniu! Nu e beletristică! Cum naiba să fac o comparație!? spun revoltată, dar doamna se face că nu mă aude și trece la următorul punct pe care îl citește inchizitorial de pe foaie.
- 2. Nu explicați exact când și cum personajul „Ștefănica” devine ”Stefania”. Ba e una, ba e alta.
- Spuneți-mi, dvs ați citit cartea mea sau doar ați răsfoit-o?!... Eu explic exact drama dezrădăcinatului, pierderea identității, folosirea ambelor nume – a celui din țară și a celui din Italia – ce îmi zăpăcea personajul și îl făcea să nu mai știe cine este și care, într-o zi, hotărăște să o cheme doar ca în Italia.
- Nu, nu am citit. Doar am răsfoit, recunoaște doamna și trece la următorul punct.
- 3. Femeile din carte ce îngrijesc bătrâni în Italia vorbesc urât, umilitor cu bătrânii. Le spun „babă” și „moșneag” sau „boșorog”.
- Îmi pare rău că am exagerat! Probabil că badantele românce vorbesc doar cu „signora”, cu „signore”, cu „mia lady” sau „monsignore” cu bătrânii pe care îi îngrijesc. Au absolvit Sorbona și apoi s-au dus să îngrijească bătrâni în Italia și vorbesc ca la Sorbona. Eu – româncă proastă de la țară… vorbesc mai urât…
Trece la punctul patru nemailâsându-mă să termin.
- 4. Scrieți cuvinte jignitoare la adresa poporului român! Nu sunteți patrioată!
Și după ce citește asta începe să îmi explice că acestea sunt motivele pentru care patronul ei a hotărât să nu îmi publice cartea.
De data asta am întrerupt-o eu. După punctul patru nu mai voiam eu să îmi public cartea la ei.
Am plecat. Nu cred că ne-am salutat. Afară ploua tare. Țineam cartea la piept și plângeam prin ploaie mergând spre autobuz. M-am auzit strigată și m-am întors repede. Am văzut un bărbat înalt ce îmi era vag cunoscut, dar nu știam de unde. Mi-am șters repede lacrimile.
M-a salutat. Mi-a sărutat mâna. M-a întrebat dacă plâng, după ce mi-a privit fața.
Am răspuns că nu. E doar ploaia…
Mi-am amintit cine este, după ce și-a spus numele. Îmi fusese prezentat la acea lansare de carte.
- Eu trebuia să vin să vorbesc cu dvs, dar am refuzat! Am spus: Nu!
L-am privit și mi-am șters ochii și nasul. Acum nu îmi mai păsa că mă vede plângând. Îmi vorbea în timp ce mă conducea prin ploaie spre stație.
- Am citit romanul ACASĂ! E magnific! Am auzit atâtea despre dvs… Nu fiți supărată! Vă rog! Dumnezeu o să vă ajute…
La despărțire mi-a sărutat iar mâna. S-a uitat lung la mine, apoi s-a întins și mi-a sărutat obrazul înghețat de frig, ud de lacrimi și de ploaie și mi-a șoptit: Dumnezeu o să vă ajute! Nu plângeți…
23.11.2019


sâmbătă, 9 noiembrie 2019

PRIETEN BUCLUCAȘ


PRIETEN BUCLUCAȘ
Aveți grijă cu cine vă faceți de lucru pe facebook ca să nu o încasați ca mine. Eu mi-am luat-o și recunosc, dar mă trezesc încet-încet...
Vă mai amintiți de admiratorul ce mi-a cântat manele pe messenger ca să mă cucerească, după ce a încercat în zadar cu muzică simfonică – Mozart și Beethoven!? Probabil că vă amintiți, căci v-am povestit, cum behăia ca iedița lui nenea Vâjăilă, ce zbiară toată vara pe șanț, când făcea microfonie cântând: Luminița...ța...ța...ța…
Să vă spun ce mi-a făcut azi… O să îl urâți din toată inima…
Mă sună pe mes de dimineață. Ne salutăm. Mă întreabă ce am mai scris, căci este pasionat de ultima mea carte și mă ceartă în zilele când nu scriu nimic. Mă tot împinge de la spate să o termin mai repede și eu îi explic că nu obține nimic forțându-mă, că trebuie să lase lucrurile să curgă, să fiu inspirată. Vorbim un pic și strig:
- Gata cu vorba! Trebuie să plec la praznic!
Omul în loc să înțeleagă, se pune pe râs de îi tremura barba. Eu nu pricepeam de ce râde. Nu apuc să întreb ce găsește de râs, că spune el și mă lămurește:
- Tu toată ziua ești la praznic! Încep să cred că trăiești numai din pomană!
Eu am făcut ochii cât cepele. El a continuat.
- Sâmbăta trecută ai fost la praznic! Ieri iar! Toată ziua pomeni. Păi nu trăiești tu din pomană!?
- Așa crezi că trăiește scriitoarea ta româncă preferată!? Waw, ce jignire! Nu merg toată ziua la praznic. Sâmbăta trecută m-a chemat vecina de peste drum. Ieri nu am fost la praznic – ai înțeles greșit. Am fost la biserică în Pâraie – un sat al Măliniului, satul unde m-am născut – căci e hramul bisericii. În plus pe bunicii mei ii chema Gavril și Mihai și am mers cu mama cu panacidă acolo.
- Tot pomană, tot praznic, zice prietenul meu.
- Nu! E altceva hramul, altceva praznicul. După, ne-am dus la mama acasă și am mâncat!
- Păi ce ziceam!? Iar ai mâncat de pomană!
- Încetează! țip râzând și îi spun că trebuie să plec că întârzii la praznic.
El râde în hohote și printre hohote șoptește: Ce spuneam eu!?
M-am dus la praznic. Am făcut curățenie în casă. Apoi am scris. Am uitat de discuția cu manelistul meu supărat pe praznice. După amiază, mai spre înserat, mi s-a făcut o foame de lup. Scot pe masă colăcelul cu care am venit de la praznic – din acela rotund, moale, împletit, o încântare să îl mănânc și pe care îl primesc întotdeauna cu bucurie – și pun repede să îmi fac două ochiuri. Când să le pun pe farfurie bâz, bâz messengerul. Răspund cu o mână și cu o mână pun ochiurile în farfuria pe care am pus-o pe marginea aragazului lângă tigaie.
- Ce faci? Ai scris? Cât?
- Da. Am scris. Ți-am zis că mă apropii de ultimul capitol. Acum mănânc și apoi mă pun iar la scris.
Iar se pune prietenul meu pe râs.
- Dar nu ți-ai adus mâncare de la praznic?! Nu ți-a dat și acasă!? Trebuia să îți dea.
Am fost tentată să-i arăt limba, dar m-am oprit. Am mormăit ceva că de la praznic nu se vine cu mâncare acasă, că doar se mănâncă acolo. El nimic! Avea program de râs și tachinat.
M-am pus la masă, mi-am adus farfuria și ascultându-l am mușcat cu poftă din colăcelul rotund. Păcatul m-a pus!
- Ce e ăla din care ai mușcat?!
- Colăcel de la praznic, răspund și dau să iau și o gură de ou.
- Păi ai spus că nu ți-a dat mâncare de la praznic!? Vezi că ți-a dat!? Vezi că ai adus și acasă!? Ți-am zis că trăiești din pomană…
Ei, gata! Mi s-a terminat și răbdarea și mi-a trecut și foamea. Vrei râs, lasă că îți dau eu râs!
- Ai zis că vrei să vii în România, nu!? Eu de regulă îmi primesc cititorii sau admiratorii scrisului meu sub nuc. Îi servesc cu cafea și dulceață. Dar pentru tine o să fac o excepție.
Waw! a făcut prietenul meu ochii mari deja visând la nirvana.
- Nu te duc să vezi muzeul de la școală din clădirea fostului pichet de grăniceri dintre regat și Imperiu austro-ungar din satul meu, chiar dacă ești pasionat de istorie, nici la Labiș nu te duc cum am promis, și nici la mormântul lui Alexandru Ioan Cuza - domnitorul tău preferat din istoria românilor, pe care îl consideri adevăratul făuritor al României moderne – aici sunt și eu de acord cu tine – și cu care țara aceasta a fost și este nedreaptă ridicând osanale și statui pentru regi străini și pe el lăsându-l într-un con de umbră… Nu fac nimic din toate astea… Le las pe mai târziu…
- Și ce ai de gând să faci!?… întreabă prietenul meu în ochii căruia vedeam că pălește nirvana.
- Te duc la un praznic. Mă interesez ce praznic este în sat și frumușel mergi la praznic… Sper să fie la biserică. Sper să fie lume multă. Te așez la masă între două bătrâne haioase foc și la care țin mult, tanti Coca Vironci și tanti Marioara lui nenea Radu. Și le rog: Nu vreți să îi spuneți domnului acesta niște bocete de la înmormântare așa cum mi-ați spus și mie!? Din alea frumoase, cu suflet… Săracul, trăiește de mult la mii de kilometri distanță de România și a uitat de toate rânduielile. Vreau să îl reconectez cu spiritul românesc…
- Ce bocete!? întreabă prietenul meu.
- Îți spun numai două. Restul le las să ți le spună ele și eu ascultând mă hlizesc și te testez. Mi-ai spus că atunci când te deranjează discuția reușești să îți protejezi creierul deconectându-te de tot ceea ce e în jur și setându-te pe cu totul altceva. Să te văd, dacă îți iese când îți spune tanti Mărioara un bocet, dar și povestea lui! Un bărbat din Brăiești zăcea. Era pe vremea comuniștilor, când nu se prea găsea mâncare prin magazine. Și zice omul către femeie: Du-te, tu, și căută oleacă de salam că tare mi-e poftă! Se duce femeia la Humor, caută, insistă până găsește un pic de salam și vine într-un suflet acasă, dar când ajunge bărbatul era mort și biata femeie începe a-l boci de la poartă:
Vai, Vasile, scumpul meu,
ți-a rămas salamul tău
și de-acum ți-l mănânc eu…
Apoi o să îți spună și tanti Coca un bocet cu tot cu povestea lui. A murit un om care avea multe animale. Femeia îl bocea la cap:
Vai, Custane, ieși în prag
și vezi vacile cum rag!
Acea neagră stă culcată.
Acea albă stă sculată!

- Ce zici!? Reușești să îți setezi creierul!? Cu tanti Coca și cu tanti Marioara e testul suprem. Eu ți-am dat doar două exemple de bocete, dar ele știu mai multe. A, și nu am terminat cu tine! După ce te ridici de la masă le rog pe bucătărese să îți dea un pic de mâncare și acasă, că nu te-ai săturat. Ce zici?! Le zic: A venit de departe! E mare! E solid! Nu s-a săturat cu cât i-ați pus în farfurie… Să vezi cum o să vii pe drum cu punguța de mâncare și cu colacul în mână și o să îți amintești de viața în România, și o să îți placă, și după ce treci de toate astea vedem ce facem cu muzeul, cu Labiș, cu mormântul lui Cuza…
Credeam că mi-am ofilit prietenul, că l-am blocat, dar ți-ai găsit!
Imediat a continuat intrând în jocul meu, dar făcând un cu totul alt scenariu.
- O să le spun fetelor de la bucătărie că le rog să îmi dea un pic de mâncare… O să cerșesc. O să îmi curgă scuipat din gură. O să mă milogesc: Vă rog, dați-mi ceva să mănânc și acasă! Eu eram boschetar în gară în Suceava. Cerșeam, mă drogam - eram aurolac. M-a găsit doamna Luminița – scriitoare, miloasă, sufletistă – m-a căutat la ceea ce erau ochiurile ei din farfurie înainte de a fi ochiuri și a văzut că sunt bun și m-a luat la ea! (Aici prietenul meu chiar a fost nerușinat, dar nu am ce-i face! ) Puneți-mi de toate! Mai vreau! Dar niște cartoane nu aveți!? Eu nu pot dormi pe cerceafuri. Doamna vrea, dar eu nu! Eu sunt învățat să dorm pe cartoane! Dați-mi și niște cartoane! Mai puneți un pic de mâncare! Mai vreau un colăcel!
Rolul de cerșetor îl juca mai bine decât pe cel de manelist, iar eu râdem cu lacrimi. De fapt, m-a pus pe gânduri!? Măi fraților, de fapt, cine e prietenul meu!?Am devenit bănuitoare… Ba manelist, ba cerșetor…
Ne-am săturat de râs și am închis telefonul. Nu am reușit să termin de mâncat și sună iar. Era o vecină. Ce credeți că mi-a zis?!
- Luminița, vino mâine la praznic la biserică! Te-a chemat Lili. Face după taică-su de șase săptămâni…
Am zis da. Am închis și am început să râd.
Nici nu îi spun că mâine iar mă duc la praznic…
9.11.2019






sâmbătă, 2 noiembrie 2019

CĂRĂRI ȘI DESTINE

CĂRĂRI ȘI DESTINE - fragment despre frică, curaj și începuturile democrației la noi...
...Eram gravidă cu Sandu. Era în primăvara lui 94. Încă lucram la școală. Simion avea magazinul din curte atunci. Eu nu mă amestecam în afacerile lui. Salariul meu îl lua tot el, dar nu conta asta. Să lucrez cu copiii era deja cea mai mare răsplată, dincolo de salariu.
Chiar dacă nu mă amestecam în afacerile lui Simion observam că șeful de post venit în sat imediat după revoluție și adjunctul lui venit odată cu el vin des la magazinul nostru din curte cu de toate, ce era și bar și magazin sătesc. Uneori aduceau cu ei și șefii ce veneau în control. De cele mai multe ori beau într-un separeu sau pe terasa bucătăriei de vară din curtea noastră pentru a putea vorbi liniștiți și să nu fie deranjați. Mai mult decât că le-am dat bună ziua, când am trecut pe lângă ei, nu am avut de a face cu ei.
Nu trăiam în pustiu, așa că auzeam poveștile ce se spuneau pe seama șefului de post și a ajutorului său. Totuși tartorul răului era șeful de post. Adjunctul era doar un trepăduș ce îl urma în toate. Păreau povești desprinse din filmele cu șerifi ticăloși ce faceau legea în vestul sălbatic înainte de nașterea unui stat cu legi și ordine.
Băteau oameni, șantajau femei să se culce cu ei, luau birul de la micii comercianți din zonă ce de-abia făceau ochi în ale afacerilor... Dacă s-ar fi oprit numai la atât... Satul era terorizat și fierbea mocnit. Înainte de a veni în sat, șeful de post a fost într-o altă comună suceveană și oamenii de acolo făceau cruce că au scăpat.
Poștașul din sat, soțul unei colege de la școală, a spus o poveste infiorătoare la care fusese martor.
Stătea la bloc și ieșise seara să fumeze în fața clădirii. Era iarnă. Fulguia. Înnoptase. A văzut un bărbat mergând poticnindu-se pe marginea drumului. Îl cunoștea. Era un om ce stătea cu câteva case mai jos de bloc. O mașină roșie a venit în viteză și l-a lovit. Nu a frânat, nici nu a oprit. Poștașul a fugit; erau doar șase-șapte metri din fața blocului până în șosea; spre omul căzut. Înainte de a se apleca deasupra omului rănit a urmărit cu privirea mașina ce și-a continuat drumul accelerând. Aproape a gemut de surprindere când i-a auzit roțile scrâșnind când a virat în viteză și a intrat în fața postului de poliție ce se afla la o sută de metri de bloc.
...O, Doamne, e mașina șefului de post. El are o mașină roșie, gândi cu repeziciune, apoi s-a aplecat spre omul întins pe marginea drumului ce gemea. S-a pierdut cu totul și nu mai știa ce să facă văzându-l plin de sânge. Voia să-l ajute și nu știa cum.
Cineva de la o fereastră de la bloc a strigat că a sunat la salvare.
Poștașul i-a șoptit omului să reziste și i-a strâns mâinile. Au mai venit încă trei oameni. Au venit în fugă și șeful de post cu adjunctul lui. Vorbeau prin stație și anunțau că au un accidentat.
-Ce s-a întâmplat?! Ce e cu omul acesta?! a întrebat șeful de post autoritar.
Poștașul privea în pământ. Nu avea curaj să ridice ochii și să spună: Voi l-ați accidentat! V-am văzut! Fumam în fața blocului și am văzut mașina roșie. Am văzut cum ați tras mașina în fața poliției!
Dar cum să spună așa ceva când știa sigur că animalele astea două au omorât în bătaie un om doar că nu le-a plăcut cum mergea pe drum!? L-au tocat în picioare și l-au omorât. Fiul celui omorât a îndrăznit să-i acuze. Era un copilandru de vreo paisprezece ani. Șeful de post l-a amenințat: Dacă îți aud gura, imediat ajungi lângă tat-tu!
Nu, poștașul nu avea curaj. Era curată nebunie să ai curaj cu asemenea oameni. Aș vorbi și eu, dacă ar mai zice cineva că a văzut, și-a spus în gând.
-Care a văzut ceva? A fost cineva aici? a țipat iar șeful de post.
-N-am văzut nimic, a șoptit cu ochii plecați poștașul. La fel au dat din cap a neștiință și ceilalți oameni.
Salvarea a venit și a luat rănitul. Mașina poliției de la circulație a venit cu specialiștii și făceau măsurători. Au notat în acte că nimeni nu a văzut nimic, că nu există niciun martor.
Tot satul, absolut tot satul, știa a doua zi cine făcuse accidentul, asta însemnând că au fost mai mulți martori care nu au vrut să depună mărturie de frică, dar pentru poliție nu exista nici un martor.
Povestea cea mai monstruoasă din viața șefului de post, care demonstra că exemplarul era un monstru ce nu avea nici mamă, nici tată, nici Dumnezeu, era despre ceea ce îi făcuse soției cu care avea doi copii – băieți amândoi. Ea era vânzătoare la un magazin de stat. Era prin 1987-1988. Bărbatul i-a cerut să ia o sumă de bani din gestiune că are nevoie urgent și că vor pune banii înapoi în câteva zile. Ea i-a dat. Imediat cineva a reclamat-o pe vânzătoare și a venit control. Au arestat-o și era în pușcărie pentru delapidare. El a dat divorț și a rămas și cu casa și cu copiii. Avea deja o amantă și a vrut să scape de soție...
...Atunci, primăvara – își amintește Oana retrăind totul – când a început nebunia, de-abia venisem de la școală. Simion mi-a spus să fac mâncare că vine șeful de post cu un inspector la masă.
-Sunt gravidă. Fac naveta pe jos – trei kilometri pe zi. Nu am chef să fac mâncare pentru ei. De ce nu se duc la un restaurant în oraș? am protestat. Niciodată până atunci nu le făcusem mâncare. Veneau doar la băut.
-Nu-ți aud gura! Fă-le mâncare și taci!
Le-am servit masa pe terasa de la bucătăria de vară. Simțeam repulsie că trebuie să servesc asemenea oameni. Nu vorbeam și nu stăteam cu ei la masă, doar puneam totul și dispăream în bucătărie, dar de auzit auzeam tot ce se vorbește și simțeam că mi se învârte stomacul. Șeful de post povestea cum își bătea copiii, cum îi lovea cu cureaua până își făceau nevoile pe ei, cum îi ținea ore în șir în genunchi cu mâinile ridicate, cum leșinau de frică și durere.
Strângeam mâinile pe farfurii cu furie. Plângeam. Nu am mai ieșit deloc afară ca să nu le văd chipul niciunuia de la masă. Nu am răspuns când, plecând, mi-au mulțumit pentru masă.
După ce au plecat am vorbit cu Simion, care stătuse cu ei la masă și auzise ce face nebunul acela cu copiii lui. La mine acasă nimeni nu lovea copiii, nici eu, nici Simion, nici soacră-mea. Eu la școală nu concepeam să lovesc un copil și simțeam furie pe profesorii ce erau excesiv de severi cu elevii.
-Ai auzit ce povestea despre copiii lui?! Dă-i de băut, dar jur că eu nu mai pun niciodată masa pentru monstrul ăsta! Cum să te porți așa cu proprii copii și să te și lauzi că așa îi educi!?
-Știi că și-a băgat soția în pușcărie? A șoptit moale Simion. El a reclamat lipsa de bani, după ce chiar el îi luase. E nebun și periculos.
-Știu. Am auzit. Știu și de accident. Și de omul acela omorât, călcat în picioare...
-E mult mai mult decât atât. E vorba de mașini furate, de hoți... Lasă, mai bine să nu știi tu tot, vorbi moale Simion și a dat cu lehamite din mână.
-Ți-e teamă de ei!? am întrebat simțind cum plutește în aer frica.
-Cui nu-i e?! E mai bine să-i ai prieteni, decât dușmani. Le dau din când în când de băut și de mâncat și nu au grija mea...
-Deci le plătești taxă de protecție! am exclamat mirându-mă prostește.
-Taci nabii și nu mai face pe deșteaptă!
Am tăcut și mi-am văzut de ale mele, dar am refuzat categoric să mai fac mâncare pentru ei vreodată. Oricum nebunia nu se oprise, ci creștea în intensitate și în aer se simțea teroarea. Polițiștii cereau din ce în ce mai mult. Adjunctul șefului de post se însurase și soția mă suna de câte ori rămânea fără țigări să i le duc la post. Născusem, aveam copil mic, îi explicam că nu pot, dar ea insista cu un tupeu incredibil. Da, i-am dus țigări când nu am putut scăpa de insistențele ei. M-a sunat și la ora unusprezece noaptea.
Satul fierbea mocnit. Oamenii se temeau. Toți micii patroni – nici nu existau mari, căci toți erau la început de drum și făceau primii pași într-o lume necunoscută – plăteau taxă de protecție. Nimeni nu-i înfrunta. Nimeni nu spunea o vorbă cu voce tare. Teroarea era așa de mare că toți plăteau fără să clipească, chiar dacă șoptit, pe la colțuri, mârâiau. Simion se plângea și el. Datoriile la bănci ne copleșeau și polițiștii erau tot mai nesătui.
Niciodată, absolut niciodată, nu au simțit oamenii satului asemenea frică, nici măcar în dictatură. Existau oameni bătuți, doar că au trecut prin fața postului de poliție și șefului i s-a pus pata pe ei.
Ultima dată, înainte de a se declanșa nebunia, când a trecut șeful de post pe la magazinul nostru a umplut o geantă cu sticle de vodcă Stalinskaya, țigări, cafea. Se lăuda că merge la o amantă, soția unui proprietar la hotel dintr-un oraș apropiat, în timp ce Simion îi punea tot ce ceruse în geanta fără fund. Nu și-a dus singur geanta la mașină. L-a pus pe Simion să o ducă și să i-o așeze în portbagaj.
După aceea Simion a venit tăcut în curte. Era copleșit. Nu mai putea. Era prea mult. Datoriile la bănci de-abia le plăteam. Ne chinuiam de la o lună la alta să supraviețuim. Am discutat cu el. I-am spus să nu le mai dea nimic polițiștilor. Mi-a spus că nu poate, că îi este frică.
O molie ca mine, o adormită – asta mi s-a spus că sunt și eu am ajuns să cred că așa sunt! – simțea cum crește în ea, fără a ști de unde vine, un uragan de furie. Când trăiești în sărăcie, când îți chinui copiii, căci monștrii aștia luau mâncarea de la gura copiilor mei, nu mai există frică. Trebuie să lupți! Trebuie să te ridici în picioare! Trebuie să spui: destul! Altfel îți meriți soarta...
Următoarea dată când a sunat soția adjunctului și mi-a cerut să-i duc țigări la sediu – acolo locuiau – i-am spus ferm că nu îi duc, să vină să-și cumpere și am închis telefonul.
Peste câteva zile a venit vânzătorul din bar și mi-a spus:
-A venit polițistul Vasile - era un băiat nou angajat la post, proaspăt absolvent al școlii, ce ducea o viață de chin cu șefii lui - și are o listă de la șeful de post cu ce marfă vrea.
Simion era la Suceava după marfă. Am privit spre soacră-mea întrebând-o din ochi ce să fac. Ea nu a zis nimic și totuși tăcerea ei părea că mă încurajează. Era prima dată când trebuia să iau o decizie legată de afacerile lui Simion. Și am luat... Cea mai bună decizie posibilă...
M-am dus în bar. Polițistul Vasile aștepta rezemat de tejghea. Am salutat și am vorbit repede până nu mi se topea curajul.
-Îmi pare rău, dar nu vă pot da nimic fără bani. Spuneți-i domnului șef de post să vină să plătească tot ce a luat de aici fără bani.
Bietul polițist! S-a prăbușit cu totul peste tejghea. Mă privea cu ochii ieșiți din orbite. Nu a avut curaj să-mi spună că sunt nebună, dar asta gândea. Îmi era milă de el, știam că a fost lovit de șefii lui și că se teme să se ducă să transmită vorbele mele, dar și mai milă îmi era de copiii mei.
-Nu pot să mă duc să le spun asta! Vă rog...
L-am privit cu milă. Frica și teroarea i-o citeam în ochi.
-Nici eu nu pot. Avem datorii la bănci și de-abia le plătim. Nu pot să-mi țin copiii flămânzi și să le dau lor tot ce vor degeaba.
Am zâmbit amar... Nu îmi permiteam să cumpăr pampers. Spălam pelinci ca pe timpuri pentru pruncul meu. Nu, orice ar fi, nu le dau de băut degeaba!
-Nu pot, am șoptit și i-am întors spatele. Îmi părea rău de el, dar și mai rău de mine și de copiii mei.
Am ieșit la aer și am respirat adânc. Frica îmi dădea târcoale. În aer plutea o liniște nefirească... Liniștea dinaintea furtunii... Ce o fi o fi, mi-am zis îmbărbătându-mă. Cineva trebuie să oprească nebunia asta!
Telefonul fix a sunat peste exact zece minute. Atât îi luase tânărului polițist să ducă veștile. Am ridicat receptorul și nu am apucat să zic nimic.
-F...-ți morții mă-ti de proastă! Hristoșii cui te-o făcut de mută, spune-mi ce am luat eu de la bar și nu am plătit!?
Am respirat adânc. Frica mi-a topit genunchii. În sfârșit înțelesesem că dezlănțuisem iadul.
-Spune, muta dracului, când am luat eu ceva fără bani?!
Cu glas străin, de parcă nu era al meu, i-am răspuns ferm.
-Tot timpul. Săptămâna trecută de-abia v-a cărat Simion geanta până la mașină. Așa nu se mai poate...
Vocea de la celălalt capăt al telefonului m-a cotropit ca un uragan. Deduceam că vorbea cu mine, dar și cu ceilalți polițiști din jurul lui.
-Muta lui Simion, proasta aceea împiedicată ce nu știe cum o cheamă a căpătat glas! Auziți, fraților, că poate vorbi! Tu - mi se adresă mie - prostălancă, dă-mi-l pe bărbată-tu! Nu am ce vorbi cu tine! Să vorbească el, doar nu se ascunde după tine!
-Nu e acasă. E la Suceava, am răspuns și am adăugat după un moment de tăcere în care am tras aer în piept cu nesaț: El nu are nicio vină. Nu el m-a pus. El nici nu știe. E decizia mea. Nu vreau să vă mai dau nimic, absolut nimic, degeaba.
Nu îmi cunoșteam vocea și nici puterea din mine. Nu știam cine și ce din mine poate lupta și înfrunta un monstru. Eu, cea care mă știam și cunoșteam, aveam picioarele de gelatină și mă rezemasem de dulapul de bucătărie, pe care era așezat telefonul, ca să nu cad.
-Deci e decizia ta!?... TU ei decizii!?!
-Da, i-am răspuns și am închis telefonul.
Bărbatul de la celălalt capăt a rămas ca prostul cu receptorul în mână.
-Nu, nu se poate așa ceva! Oaia mută a lui Simion a căpătat glas! Băieți, voi ați auzit vreodată proasta asta vorbind!? și-a întrebat colegii.
-Nu. Din câte știu lucrează pe la o școală. A lucrat până să nască. Eu știu că nici nu clipește în fața lui Simion. El e șeful, a explicat cineva, dar șeful era atât de furios și surprins încât nu a realizat cine vorbise.
-Mă, voi înțelegeți ceva din asta!? Eu nu înțeleg nimic. Pe mine, pe Nichita Iacob, mă înfruntă o femeie! Și nu orice femeie, la care să ai ce vedea, ci o toantă proastă și împiedicată! Bă, eu pe asta nu dau nici mucii!
Fierbând de furie până la turbare a sunat iar.
-Ascultă, mormoloaca dracului, nici nu știi cu cine ți-ai pus mintea! Vă distrug! Vă mut din sat! Nu rămâne din tine niciun ciolan întreg!
Am închis telefonul. Îmi era greață. Am băut o gură de apă și mi-am șters fața. Frica mi-a topit oasele. M-am dus la copii afară, dar călcam ca în străchini. În ciuda fricii, nu regretam ceea ce făcusem. Mi se blocase în cap o singură idee că cineva trebuie să-l oprească. Pentru viitorul copiilor mei, pentru altă lume, cineva trebuie să-l oprească...
Ceva din mine mi-a șoptit cinic: Crezi că tu îl poți opri!? Ești nebună!
Nu știu cum a trecut timpul până seara. Nu știu ce am vorbit, cu cine și cum. Mecanic m-am ocupat de copii. L-am alăptat pe Sandu și l-am legănat la pieptul meu până când a adormit și am rămas cu el în brațe și după aceea. Îl legănam și îi cântam șoptit cântec de leagăn.
-De ce plângi, mami? l-am auzit pe Daniel întrebând și i-am simțit mâna mică ștergându-mi lacrimile de pe obraz. Habar nu aveam că plâng. Lacrimile curgeau fără voia mea.
-Nu plâng, puiul mamii... Nu plâng...
-Dar ai lacrimi, mami!
Mâna lui mică era ca o petală de crin răcoroasă pe obrajii mei fierbinți.
-Mă dor ochii, puiule...
-Ce ai făcut!? a răcnit Simion în pragul camerei și am înțepenit cu copilul în brațe. L-am privit. Era speriat și furios. A repetat întrebarea: Ce ai făcut, Oana?
Nu am putut răspunde. Mi-am plecat capul. Priveam fața pruncului de la piept și instinctiv l-am strâns.
-Mâine m-au chemat la post cu toate actele societății. Vrea șeful să le vadă.
-Au dreptul? am întrebat moale. Nu știam cum este legal pentru că nu m-am amestecat deloc în afacerile lui Simion.
-Nu. Dar numai o proastă ca tine poate crede că Nichita Iacob se împiedică de amănunte ca acestea. În satul ăsta el e legea. Spune-mi ce să fac?! În ce m-ai băgat, femeie nebună!?
-Nu încalci nicio lege! Ești un biet proprietar de magazin cu de toate ce te chinui să supraviețuiești! Ai făcut totul cu împrumuturi de la bănci. Nu ai de ce să le plătești taxă de protecție! Actele îți sunt în regulă. Va merge contabila mâine să le arate și gata, am vorbit cât am putut de convingător și, bineînțeles, crezând în ceea ce spun.
Simion s-a prăbușit într-un fotoliu. Și-a ascuns fața în mâini.
-Contabila nu merge. De când i-a murit bărbatul șeful de post o hărțuiește să se culce cu el. E nebun... a vorbit Simion cu vocea gâtuită de frică și fără a-și lua mâinile de la față.
-Ai fi putut să îi dai în continuare tot ce vrea? Ai de unde? Am făcut astăzi borș cu cartofi și cu legume și pentru că nu am avut ulei am pus la prăjit un pic de slănină. Exact când puneam slănina în oală a venit polițistul... Poate de aceea am îndrăznit să spun ”nu”. Spăl pelinci la copil ca pe timpuri, la borș pun slănină în loc de ulei... Nu, nu mai puteam să le dăm nimic degeaba...
Simion nu zicea nimic din spatele mâinilor. Stătea tăcut, prăbușit în fotoliu. Nu avea ce să răspundă la tot ce i-am spus.
Tăcerea se întindea ca o negură. Frica accentua negura tăcerii. Am așezat copilul pe pat și am șfâșiat tăcerea întunecată și pâcla fricii din cameră cu câteva cuvinte pe care nu am să înțeleg niciodată cum le-am putut rosti, dar le-am rostit. În adâncul sufletului aveam certitudinea că asta aștepta Simion de la mine.
-Voi merge eu cu actele la poliție. Eu am declanșat nebunia, eu trebuie să trag! Tu nu ai nicio vină...
Simion și-a descoperit fața. Mă privea de parcă mă vedea pentru prima dată în viața lui, ca pe o ființă întrupată brusc din neant.
-Vrei? l-am auzit întrebând și i-am simțit în voce bucurie și eliberare.
Nu, nu vreau! Mă tem de mor, dar nu am încotro! voiam să am puterea să țip, dar nu avea rost.
Nu știu cum am dormit și nici cum a trecut noaptea. Mi-am amintit în schimb și am retrăit tot ce știam despre șeful de post: cum și-a băgat soția în pușcărie, cum își bătea copiii, cum a omorât un om strivindu-l în picioare, accidentul de mașină... Apoi am spus în gând toate rugăciunile pe care le știam... Cred că am spus câteva și neștiute și pe care le spuneam direct din inima mea implorând să primesc ajutor din cer.
În zori a sunat telefonul. Bănuiam că sunt cei de la postul de poliție așa că am răspuns eu. Era șeful de post. Fără a saluta l-a cerut pe Simion. Am mințit că este plecat la Suceava. A spus că ne așteaptă cu actele la control. Am închis telefonul. Simțeam cum trupul mi se scurge ca o apă pe pământ și totuși am rămas în picioare. Îl priveam în ochi pe Simion și toată ființa mea îl implora mut să se ducă el, să nu mă lase să trec prin asta.
-Plec la Suceava. Stau toată ziua la mătușa. Tu du-te la poliție! Astea sunt dosarele cu acte! Nu le da din mână! Unui patron de gater ce nu a mai plătit taxă de protecție i-a cerut actele, le-a distrus, apoi i-a chemat toate controalele posibile pe cap. Nu dai actele, ai înțeles?
-Și ce spun? am întrebat ca și cu gura altuia. Habar nu aveam cum trebuie procedat și cum e legal.
-Nu au voie să îți ia actele. Eu plec. Așteaptă să ies din sat și apoi du-te la poliție!
L-am prins de mână. L-am implorat amintindu-mi că soțul mătușii, la care se ducea să se ascundă, lucra la poliție la Suceava:
-Vorbește cu unchiul de la Suceava. Povestește-i ce se întâmplă. El e șef la poliție la circulație. Dacă nu există altă cale și dacă lucrurile se complică, spune-i că îl rog să mă ajute să merg în audiență la șeful poliției de la Suceava!
Simion nu mi-a răspuns nimic. S-a dus spre ușă. Din prag s-a întors spre mine și mi-a spus:
-Ai grijă, Oana! Ai grijă! Nebunul ăsta lovește femei!
A plecat. Am rămas stană de piatră în mijlocul camerei. Am îngenuncheat și m-am rugat. Nu am plâns. Aveam ochii uscați și uscăciunea lor mă înțepa. M-am îmbrăcat cu o fustă neagră lungă până în pământ și o bluză verde, subțire. Îmi amintesc atât de clar totul!... Am luat sacoșa cu acte, mi-am făcut cruce, am lăsat copiii cu soacră-mea și am plecat spre poliție. Postul nu era departe de casa noastră; la vreo două sute de metri. Retrăiesc cum făceam pași, cum îmi izbeam genunchii unul de altul sub fusta neagră la fiecare pas de parcă eram o gloabă dusă spre abator, cum îmi izbea creștetul capului razele fierbinți ale soarelui, cum mă durea inima și cum aveam gust acru-amar de fiere în gură. Parcă mergeam spre eșafod sau parcă eram un soldat ce merge pe câmpul de luptă. La fiecare pas – absolut la fiecare – îmi doream să se întâmple o minune și ceva să mă salveze din acest coșmar în care m-am băgat singură.
Nu, nu eram în dictatură, nu era regim torționar... Eram în primii ani postrevoluționari, când timidă, plăpândă, abia respirând se năștea democrația și se năștea monstruos și cu malformații. Șeful de post comunist devenise, profitând de vremurile tulburi, în democrație însăși întruchiparea legii. Nu era omul legii și în slujba ei, ci era ”legea” întruchipată.
Nimic nu m-a salvat. Nicio minune nu s-a întâmplat pe drum. Am ajuns în fața poliției. Polițistul Vasile fuma în prag. L-am salutat. Mi-a răspuns și mi-a zâmbit. Avea în ochi căldură, dar și surprindere.
-Ați venit dumneavoastră?! a întrebat mirându-se.
-Da, i-am răspuns. Apoi am întrebat: Șeful este?
-Da. E în sediu.
Nu îmi clănțăneau dinții în gură, ci genunchii trântindu-se unul de altul sub fusta neagră, largă și lungă.
Mi-am făcut cruce cu limba în gură și m-am apropiat de ușă. Înainte de a intra am simțit pe umăr mâna polițistului Vasile. Era un gest de îmbărbătare. Nu m-am întors spre el să-i mulțumesc. Am bătut în ușă, am auzit ”intră” și am deschis ușa. Am salutat. Șeful de post, așezat la biroul din spatele camerei și paralel cu ușa, nu mi-a răspuns la salut, ci mă privea ca pe o făptură venită din altă lume. Deduceam din atitudinea lui că nu vrea să mă vadă și că nu se aștepta să vin eu. Așteptând am filmat rapid camera, căci nu mai intrasem niciodată în postul de poliție: o femeie în vârstă stătea lipită de sobă de teracotă aflată lângă peretele din stânga ușii; o cunoșteam din vedere, era din sat, avea un proces cu niște pământ și de aceea umbla pe la poliție; un birou gol era așezat imediat lângă ușă, sub fereastră, lângă peretele din dreapta ușii; în spate era biroul șefului, iar imediat după sobă era o ușă ce se deschidea spre altă cameră și acolo era adjunctul șefului de post așezat la un birou în fața mașinii de scris.
Tăcerea îmi spărgea timpanele. Timpul se oprise și când timpul se oprește te miri că mai respiri. Căutam cuvinte să vorbesc și nu le găseam. Șeful de post mă privea de după birou. Avea fața buhăită, ochi opaci și albul lor era injectat cu fine firișoare roșii. Buzele groase le-a strâns într-o linie dură. Pumnii mari cât niște baroase păroase îi ținea pe birou. Și-a întins picioarele sub birou și am tresărit de parcă ar fi tras un glonț cu arma când și le-a izbit de partea din față a biroului și s-a lăsat pe spate pe scaun. A desfăcut mâinile pe birou și a rânjit văzându-mi stânjeneala, muțenia și frica. Le savura și se hrănea din ele. Eram în fața lui soția lui Simion pe care o știa: mută, proastă, împiedicată, mormoloacă.
Oare cu toanta asta am vorbit eu la telefon și avea glas!? se întreba în gând bărbatul.
-De ce ai venit? a întrebat moale, aproape blând, dar rânjetul și scrâșnetul aproape metalic al dinților pe care i-a strâns puternic când a terminat de vorbit îmi spuneau că blândețea lui e prefăcută. Era soiul acela de blândețe crudă a motanului ce se joacă cu șoricelul înainte de a-l mânca.
-Am venit cu actele la control așa cum ați cerut, am spus ferm și nu mi-am recunoscut vocea. Era clară, fără pic de frică în ea, dar deloc agresivă.
Oare cine vorbește prin mine, că eu nu sunt aceea!? Nici măcar eu nu mă recunosc... Eu, cea care mă știu, sunt o gloabă căreia i se izbesc genunchii unul de altul sub fustă... Eu, cea care vorbesc, nu știu cine sunt...
-Deci ai venit cu actele la control!? a întrebat șeful cu aceeași voce blândă, dar mie nu mi-a scăpat că avea un tremur convulsiv al palmelor ce strângeau aerul. De ce nu a venit bărbată-tu?
-E plecat la Suceava după marfă. Am venit eu.
-Lasă actele și pleacă, mi-a spus cu un fel de lehamite și greață. A și dat din mână de parcă ar fi alungat o muscă invizibilă. Voia să dispar cât mai repede din fața lui.
Am strâns tare mâinile pe sacoșa cu acte. Mi-am înțepenit picioarele să nu se mai izbească genunchii ca doi tonți beți. Am tras aer în piept și mi-am făcut curaj să vorbesc.
-Nu vă las actele. Nu e legal. Nimeni din cei ce vin în control nu ne iau actele. Le verifică în fața noastră. M-am prezentat cu ele așa cum ați cerut, dar nu vi le las. Nu există nicio lege care să mă...
Nu am mai terminat de vorbit. I-am văzut într-o fracțiune de secundă ochii cum i s-au mărit de parcă ar fi vrut să mă înghită cu ei și în aceeași secundă a sărit în picioare și a împins biroul cu trupul lui masiv de l-a aruncat în față cu zgomot asurzitor. Urla și era mare. Cel mai mare și mai turbat om pe care îl văzusem în viața mea.
-Mă, f...-ți crucea mă-ti de proastă, tu mă înveți pe mine ce e legal!?! Tu!?!... Eu sunt legea!!!
Femeia de lângă sobă a fugit lângă ușă îngrozită. Eu mă miram că am genunchii tari și că mă susțin să nu mă prăbușesc.
Adjunctul șefului a venit în cameră, m-a privit peste rama ochelarilor o clipă, apoi a pus niște hârtii pe biroul șefului.
-Sunt listele cu facturile de la BERMAS. Acum le-am primit prin fax. Le putem verifica imediat.
Șeful, năucit de furie, cu spume la gură, parcă neînțelegând ce i se spune își plimba privirea de la mine la adjunctul lui.
-Am listele cu facturi de la BERMAS. Să le verificăm, șefu!
Furia ce i-a tulburat mințile s-a mai potolit și începea să înțeleagă ce i se spune. În tot acest moment de respiro aveam timp să îmi trag sufletul și să analizez ce se întâmplă.
Deci au cerut facturile de la un singur furnizor și vor să le verifice dacă sunt toate înregistrate în contabilitatea firmei.
-Pune actele pe masă. Hai să verificăm facturile de la BERMAS, mi-a cerut adjunctul observând că șeful era atât de năucit de furie încă, de nu putea lua o decizie.
Am scos actele pe masă. Erau două dosare mari cu coperți cartonate ce de-abia au încăput în sacoșă. Erau toate actele de când înființase Simion firma.
-Așa de multe?! întrebă mirându-se adjunctul.
-Da. Sunt toate facturile de la toți furnizorii, de când a înființat Simion firma.
-Păi... Nu terminăm nici până mâine...
Am luat actele de pe masă și le-am strâns la piept. Erau multe, erau grele, dar știam că nu trebuie să le las. Tăcerea șefului de post mă speria mai rău ca furia lui.
-Mă duc acasă. Selectez toate facturile de la BERMAS și fac un tabel cu ele. Trec data și numărul facturii. In dosar pun câte un semn de hârtie la fiecare factură ca să poată fi găsită ușor. Apoi vin iar la dumneavoastră cu actele și cu tabelul. Vă va fi ușor, în felul acesta, să verificați, dacă toate facturile de la BERMAS sunt înregistrate în evidența contabilă.
-Bine. Du-te. Vii tot azi cu tabelul și actele, a vorbit șeful ce își recăpătase vocea.
Nu știam ce gândește și nu intuiam în ce stare e. Părea că vrea să dispar cât mai repede din fața lui.
Am salut și am ieșit. Iar îmi tremurau genunchii izbindu-se unul de altul, iar mergeam ca o gloabă, iar număram pașii rugându-mă să ajung până acasă și să nu leșin pe drum, iar mă bătea soarele în cap... iar ființa puternică din mine ce mă locuise pentru câteva clipe dispăruse de parcă a fost o pasăre ce a locuit o clipă în mine ca într-un cuib străin apoi își luase zborul.
Oare curajul se naște din frică?! La mine sigur da.
Am ajuns acasă și am muncit până pe la ora patru. Am pus actele și tabelul în sacoșă și am repetat drumul făcut de dimineață. Repetam același calvar. Singura diferență pe care o sesizam era că soarele era mult, mult mai fierbinte și îmi topea hainele lipite de trup.
Am ajuns în fața sediului poliției. Cei doi - șeful de post și adjunctul lui – fumau afară lângă gard, sub un vișin din hotar cu casa de lângă poliție. I-am salutat. Nu au răspuns. Mă priveau și continuau să fumeze. Nu îmi scăpa că mă cercetează intens din creștetul capului până în tălpi. Șeful de post voia să înțeleagă cine sunt și cum de îndrăznesc să îl înfrunt. Nu i se mai întâmplase să întâlnească pe cineva care să nu tremure de frică în fața lui. Ceva mai grav decât surprinderea că este înfruntat era faptul că, deși se știa puternic, se știa colosal, a fost destul ca o ”mormoloacă” – așa mă numise și așa mă vedea – să-l înfrunte calm, să îl privească în ochi, să nu tremure de frică în fața lui și toată puterea lui dispăruse. Se simțea slab, doar că o femeie a îndrăznit să-l înfrunte. Toată construcția lui sufletească era alcătuită din insuflarea fricii și dominarea celor slabi. Se simțea mare și puternic doar când cineva tremura în fața lui. A fost nevoie de atât de puțin ca să se simtă nimic.
-Am venit cu actele. Am făcut tabelul așa cum am stabilit. Vă rog, să verificăm împreună facturile!
Am vorbit tot eu, căci ei tăceau de prea mult timp și mă simțeam stânjenită să fiu cercetată cu privirea atât de intens de niște oameni ca ei.
-Acum vrei să le verificăm? a întrebat șeful rânjind și cu sictir pe față și în voce.
-Da. Acum. Nu ați spus să fac tabelul și să mă întorc tot azi? Vorbeam moale, fără nicio inflexiune agresivă în voce, fără niciun sunet mai înalt, care să le stârnească furia, dar ferm.
-Lasă actele și pleacă! Le verific mâine dimineață, a poruncit.
-Nu vi le las! V-am spus asta și dimineață.
-Dispari din fața mea. Nu am ce discuta cu tine. Să vină bărbatul tău cu actele, a cerut șeful dur, dar nu a ridicat tonul.
-Nu vine el. Eu nu am vrut să vă mai dau băutură degeaba. El nu are nicio vină. Eu voi veni cu actele de o mie de ori, dacă mă chemați. Nu veți putea spune că fugim de lege sau de control.
Vorbeam eu și totuși nu vorbeam eu. Constatam că patru ani de predat la școală, chiar și ca profesor necalificat, mă formaseră să vorbesc calm și ferm. Aveam talentul la școală de a-mi apropia chiar și pe cei mai dificili copii. Involuntar, ca pe un exercițiu învățat bine, mă purtam cu polițiștii ca și cu cei mai nărăvași elevi ai mei ce trebuiau disciplinați. Vorbeam ca la școală: calm, calculat, ferm, susținându-mi logic punctul de vedere.
S-a dus dracului tot talentul meu de profesoară când a început nebunul să urle.
-Bă, tu mă calci pe bătături! Nu vreau să te văd! Dispari din fața mea, proasta dracului! a urlat șeful. Oamenii de pe stradă au întors capul și îl priveau încremeniți. Voiau să vadă la cine țipă. Eu mi-am încleștat doar mâinile pe sacoșă.
-Am spus să dispari!! a țipat iar.
Am plecat din fața lor. Nu simțeam nimic. Nu înțelegeam cum se poate naște curajul din cea mai mare frică. Poate nici nu era curaj. Intrasem într-o situație din care nu aveam altă ieșire. Trebuia să merg înainte orice ar fi.
Mergând spre casă îmi făceam speranțe și planuri.
...Nu am altă cale. Voi merge în audiență la șeful poliției de la Suceava. Sper că Simion a vorbit cu unchiul lui și mă va ajuta să ajung la el. Nu trebuie să meargă Simion. Voi merge tot eu. El doar să vorbească cu unchiul lui...