sâmbătă, 31 octombrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXXVII

 

M-am ridicat și m-am dus în casă. Am aprins focul la boiler cu câteva surcele. Am ieșit iar în prag cu o coșărcuță în mâini să aduc câteva lemne. M-am ciocnit în fața ușii cu tanti, pe care o lăsasem să facă treburile acasă. Venise să facă treburile de seară.

- Bună ziua, m-a salutat zâmbind. Te-ai întors? M-am speriat, când am găsit poarta descuiată. Apoi mi-a observat mâinile murdare și a adăugat: Deja te-ai apucat de treabă...

- Da, m-am întors. Scuze că nu am sunat să vă spun. Am și făcut câte ceva prin grădină. Cartofii trebuiau stropiți numaidecât. Deja erau mâncați de gândaci pe jumătate.

- Am văzut, dar am uitat să îți spun.

- Nu-i nimic. Mulțumesc că ați avut grijă de casă!

- Cu drag!

Tanti s-a dus să îmi aducă găletușă cu ouăle strânse de la găini, pe care le pusese pe ciment, la rece, în gang la grajd. Eu m-am repezit în casă și am luat banii cu care trebuia să o plătesc. I-am dat și ne-am târguit mult, că nu voia să îi ia. Mă iubea, am fost cu sufletul alături de ea, când a avut nevoie și îmi spunea că nu vrea să o plătesc. Cu greu a acceptat banii. I-am mulțumit iar pentru tot și a plecat mulțumindu-mi și ea.

Am dus lemne la boiler, am pus două pe foc peste surcelele aprinse și am fugit la găini să le fac curat. Am luat mai întâi câteva ouă din cuibar. Au sărit pe mine păduchi de găină. M-am dus repede și am făcut soluție în pompa de stropit contra păduchilor. Era ziua mea norocoasă! M-am trezit în Argeș, unde boierul Titus îmi făcea omletă, și mă culcam la Suceava, dar înainte de culcare, îmi forțam trupul și sufletul să revină la setările dinainte. Am măturat cotețul și am aruncat gunoiul cu lopata, peste gardul ocolului, la grămada de gunoi din dosul șurii. Am stropit tot cotețul și am împrăștiat apoi sub locul, unde se urcau găinile să se culce, câteva fărașe ce cenușă. Găinile se scaldă în cenușă și cenușa omoară păduchii – așa mă învățase soacră-mea în tinerețe. Am venit în curte. Arătam fantastic. Găinaț și pământ pe haine, păianjeni în păr, fața murdară și transpirată, mâini ca ale mumei pădurii...

...Dacă mă vezi acum, boierule, sigur îmi pupi mâna, am zis ironic, dar imediat am auzit în capul meu glasul lui Titus: Nu fi toantă! Știu cine ești și te prețuiesc orice ar fi!...

Urma să încui poarta și să mă duc în casă să mă spăl. La poartă m-am întâlnit cu tanti. Venise să îmi dea banii înapoi. A spus că nu îi vrea, că a avut grijă de casa mea de drag și din recunoștință. Am râs spre ea. Îmi aminteam că de câte ori cocea pâine îmi aducea o bucată caldă, după ce mă auzise vorbind într-o emisiune, la televizor, despre cât de mult iubesc să coc pâine.

- Nu îi pot lua! Ai uitat că mi-ai spus să culeg cireșele mari din cireșelul din ocolul găinilor, dacă se coc, cât timp ești plecată? Le-am cules. Au fost multe. Am făcut și compot și dulceață. Cireșele sunt scumpe..., îmi explica tanti și eu așteptam să termine, căci nu înțelegeam unde vrea să ajungă și ce treabă au cireșele în povestea asta. A continuat: Le-am cules. Ți-am lăsat o creangă să mănânci și tu, dar acum sunt cam trecute. Ajunge ca plată cireșele. Ține banii înapoi!

Vorbind mi-a întins ferm banii.

Eu râdeam în hohote. Femeia mă privea și nu știa ce să zică. Știam că mă iubește mult, că vine la mine pentru o vorbă sau un sfat de câte ori are vreo problemă. Mai știam că uneori îi este greu să mă privească, să mă înțeleagă, să se apropie de mine, căci nu înțelegea cine și ce sunt. Avea în comportamentul ei un fel de sfială. Așa cum o priveam râzând în hohote, cum stătea cu mâna întinsă spre mine, să îmi dea banii înapoi, mi-am amintit o întâmplare din urmă cu câțiva ani, înainte de a mă privi cu sfială ca pe un neînțeles. Era înainte de Bobotează. Ea era la mine. Vorbeam de ale noastre, când a bătut cineva la ușă de la intrare. Era un bărbat din sat, mai în vârstă, pe care îl cunoșteam din vedere, dar cu care nu am vorbit niciodată. L-am poftit în casă. Afară era viscol și ger. S-a salutat cu tanti; se cunoșteau bine; apoi mi-a luat mâna și mi-a pupat-o.

- Doamnă Luminița... Doamnă Luminița... Doamnă Luminița..., repeta cu lacrimi în ochi și apoi nu mai găsea niciun cuvânt, iar eu mă simțeam stânjenită, căci nu înțelegeam ce vrea și de ce se poartă așa.

Am dat să îmi trag mâna. El mi-a reținut-o.

- Sunt dascăl la biserică în Sasca Nouă. Am fost cu părintele cu Chiralesa. Acum am terminat de umblat și am venit direct la dumneavoastră să cumpăr cărțile. Dacă mă duc acasă, s-ar putea să cheltui banii așa că am venit direct! Vorbind bărbatul mi-a dat drumul la mână și a scos din buzunar un teanc de bani mărunți, exact așa cum îi primise de pe la casele oamenilor.

A fost rândul meu să îmi vină să plâng, dar mă stăpâneam cât puteam. Consideram că bărbatul acela îmi dădea cel mai mare premiu posibil pentru scris în condițiile în care nu primisem niciodată vreun premiu de la lumea culturală.

I-am scris dedicații pe cărți cu mâinile tremurând. Cât timp am scris, bărbatul mi-a povestit că deja mi-a citit cărțile, le împrumutase de la cineva, și că își dorea mult de tot să le aibă în casă, să fie ale lui. Mi-a vorbit și de alte cărți citite. Mi-a spus că are o bibliotecă destul de mare și m-a invitat la ei la masă în februarie, când era ziua soției, să îi cunosc întreaga familie. Mi-a spus că are trei copii mari, la casele lor – unul profesor, și alți doi, un băiat și o fată, ofițeri de poliție – și toți mi-au citit cărțile și ar vrea să mă cunoască. I-am spus că ținem legătura și că voi merge, dacă nu apare ceva neprevăzut. La plecare a fost același ritual cu lacrimi și cu ținut mâinile. A plecat. Tanti Maria, așezată pe lădița mea de lemne, dintre sobă și pat, a asistat la toată scena absolut mută.

- Doamne, cum te privea! a exclamat într-un târziu. Îi erai atât de dragă! De ce se purta așa?!

Nu știam ce să îi răspund. Căutam cuvinte potrivite și nu găseam.

- Mi-a citit cărțile. Iubește scrisul meu. Iubește scriitoarea din mine, am șoptit roșind.

- Și să se poarte așa!?... Să plângă în fața ta!?...

- Avea emoții... Așa a simțit, am explicat moale.

- Eu nu am citit nicio carte. Doar cărți de rugăciuni... Tu ce scrii în cărți?! Ce pui în ele!? Toate cuvintele din cărțile acelea mari sunt din capul tău sau le copii de undeva!?

Am râs înainte de a-i răspunde. Era atât de nostimă, inocentă și sinceră.

- Scriu în cărți despre oameni ce merită, după părerea mea, să fie eroi. Da, toate cuvintele acelea sunt din capul meu.

- Despre mine, te rog, să nu scrii. Eu nu pot fi erou...

- Nu o să scriu, am șoptit și mi-a venit să plâng. O cunoscusem pe mama ei, o bătrânică bună ca pâinea caldă, ce venea la mine să o învăț să împletească și să îi pun ochiuri pe andrele, imediat ce m-am măritat. Oricât o învățam, nu reușea să pună ochiuri și nici să încheie lucrul și venea la mine pentru asta de fiecare dată. Îmi aducea nuci ascunse în buzunare adânci sau câteva ouă și mă iubea așa cum mă iubea acum fiica ei. Cât îi începeam sau încheiam lucrul stăteam și de povești. Avea o voce caldă și un grai dulce, cum au cei de la munte, de pe la Mănăstirea Humorului, căci de acolo era de loc bătrâna. Îmi spuneam cum i-a venit bărbatul rănit din război, cum i-au rămas schije în plămâni, cum l-a dus pe la spitale și a suferit zeci de operații, cum își lăsa fetele și casa în grija unui bătrân din vecini și pleca cu bărbatul pe la doctori. Până la urmă a murit... Nu l-a putut salva nimeni... Ea și-a continuat viața singură ca văduvă de război... Povestea cât de grea era viața în timpul războiului, sau după război, când a venit foametea și oamenii mâncau cartofii cu tot cu coajă sau rodeau buruieni, rădăcini și scoarță de copac... Nu o să scriu, am șoptit iar privind-o pe tanti, în care vedeam chipul mamei sale și gândindu-mă că nici viața ei nu a fost prea ușoară.

A plecat atunci tanti acasă confuză. Tot nu îi era clar de ce mă privea omul acela așa, de ce îmi pupa mâinile și de ce îmi vorbea cu ochii plini de lacrimi. La câteva zile a văzut la televizor o emisiune cu mine. Vorbeam în ea despre scris, despre cărți, despre patriotism și despre pâine coaptă. După ce a văzut emisiunea a venit la mine cu o bucată de pâine coaptă, caldă, de-abia scoasă din cuptor, învelită în ziar. Mi-a întins-o cu sfială.

- Ai spus în emisiune că îți place mirosul de pâine coaptă. Uite! Am copt pâine. Ți-am adus ți ție. Nu te supăra că am îndrăznit...

Am luat pâinea, am pus-o pe masă și am îmbrățișat-o pe tanti. Nu i-am spus că fața ei arată exact ca a omului ce venise după cărți și exprimă aceleași sentimente.

- Nu o să scrii despre mine în cărți, mi-a șoptit așa cum o țineam la piept.

- Nu o să scriu, i-am răspuns și am râs.

Amintirile au zburat. O priveam pe tanti cum stă cu mâna întinsă cu banii.

- Mi-e rușine să îi iau! Am luat cireșele! E destul! a repetat.

- Bine! Vă iau banii, dar nu mai veniți niciodată, absolut niciodată, pe la mine! am răspuns cât se poate de ferm.

Tanti a tresărit. Cred că nu îmi auzise până atunci vocea mea fiind severă și fermă. Am văzut cum i se tulbură de mirare și nelămurire ochii.

- Nu glumesc! Dacă îmi lăsați banii, nu mai veniți pe la mine niciodată!

Mâna i-a căzut pe lângă trup. Și-a plecat și capul.

- Luați banii! Îi meritați! Ați venit de două ori pe zi, și dimineața și seara, și ați făcut treburile acasă la mine și asta în condițiile în care sora dumneavoastră este foarte bolnavă, i-am spus pe cel mai blând tot posibil.

- Mulțumesc, a șoptit și a adăugat: Dar e prea...

Am dus degetul la buze făcând-o să tacă.

- Nu e niciun prea! E ceea ce meritați. Acum lăsați-mă să mă duc să mă spăl. Am găinaț și păianjeni în păr. Fața, mâinile și hainele îmi sunt murdare de noroi. Pielea mă ustură și mă mănâncă de la substanțele chimice, cu care am stropit în grădină și la găini. Cred că mișună pe ea și păduchi de găină și nu e prea plăcut. Sunt obosită frântă, am spus eu în timp ce încuiam poarta.

Tanti a plecat, după ce mi-a aruncat o ultimă privire, în care și-a pus tot ceea ce avea în suflet pentru mine. I-am întors și eu o privire, în care am pus ceea ce aveam eu în suflet pentru ea.

Am încuiat ușa, mi-am căutat schimburi și m-am dus la baie. În timp ce moțăiam în cadă, lăsând apa să îmi mângâie trupul mi-am spus: Trebuie să recitesc „Creanga de aur” de Sadoveanu, „Don Quijote” de Cervantes și „Pielea de șagrin” de Balzac. Întotdeauna când recitesc o carte, după mult timp, o percep altfel decât prima dată. Anii trecuți, viața trăită, experiența acumulată mă fac să văd cu totul altfel acțiunea cărții și să îi înțeleg mai profund mesajul. Cred că am să încep cu „Pielea de șagrin”. Atâția ani nici nu m-am mai gândit la această carte, pe care am citit-o, când eram liceană și acum, după excursia în Argeș cu Titus, mi-a venit în minte.

...În fiecare din noi există câte un Raphael de Valentin dispus să riște totul pentru o fericire iluzorie, câte un Raphael de Valentin, pe care viața îl duce pe marginea prăpastiei și e gata să renunțe la tot și să se sinucidă, dar nu ne iese fiecăruia din noi în cale un bătrân anticar, care să ne dea un dar miraculos, care să ne schimbe soarta. Romanul nu e un roman, ci e un poem filozofic. Primești de la un bătrân înțelept un talisman – o piele de șagrin – ce îți poate îndeplini toate dorințele, dar cu un preț. Pielea aceea reprezintă viața ta, care se îngustează, se împuținează cu fiecare dorință. E ca și cum ai ține în mâini condamnarea ta la moarte. Va fi o ultimă dorință și apoi... Și cum nu vrei să mori îți cerni bine dorințele... Ele tot mai puține și viață tot mai multă, sau ele tot mai multe și viața tot mai puțină, gândeam, apoi mi-am amintit, de parcă aș fi citit cu o zi înainte cuvintele din carte: „Dacă mă posezi pe mine, vei poseda totul. Dar viața ta îmi aparține. Dumnezeu a voit astfel. Dorește, și dorințele îți vor fi împlinite. Dar măsoară-ți poftele după viața ta. Ea e aici. La fiecare voință voi descrește ca și zilele tale. Mă voiești? Ia-mă. Dumnezeu te va asculta. Fie!”

Am ieșit din apa și m-am șters mult. Nu m-am privit în oglindă. M-am dus în casă. Îmi era foame. Nu aveam nimic gătit. Cartofi noi uitasem să caut. Legume din grădină nu am adus. Am mâncat resturile rămase pe farfurie, dar mestecam ca o gloabă fără dinți.

...Dacă aș fi primit o piele de șagrin mi-aș fi pus o singură dorință: să fiu o mare scriitoare și pentru ea aș fi acceptat să se îngusteze pielea și odată cu ea și viața mea. Ar fi meritat... Cred că aș mai fi avut o dorință mai importantă ca prima: copiii să îmi fie sănătoși și să aibă parte de împlinire în viață.

...Parcă era vorba de o singură dorință! a râs de mine cineva în gândul meu, dar eu m-am făcut că nu aud nici râsul, nici vocea, căci altă dorință îmi dădea târcoale.

...Aș fi îngustat pielea de șagrin ca să îl cunosc pe samuraiul ce a murit, să îl întâlnesc o singură dată în viață, am șoptit ca o cerșetoare către pielea mea de șagrin.

...Ha, ha, ha! a râs pielea în capul meu. Ai deja trei dorințe și la început ai spus că ai o singură dorință. Vezi ce greu e fără dorințe!

...Am crezut că e simplu, am șoptit către pielea de șagrin din capul meu.

...Știu și eu că e greu, mi-a răspuns ea râzând.

...Sunt numai trei dorințe, am șoptit și am adăugat: Nu se moare, nu se termină viața de la trei dorințe...

...Și un pic de mâncare caldă nu îți dorești!? Și să prășească altcineva în grădină tot nu vrei!? Și să cosească?! Și să ai haine frumoase!? Și să fii slabă, înaltă și frumoasă!? Și să ai toată casa terminată și mobilată?! Și..., mă ispitea pielea mea de șagrin cu dorințe ca să îmi fure toată viața.

...Fugi pe pustii, nebuno! Nu mă ispiti! E destul trei dorințe! Scrisul, copiii și iubirea! Pe ultima deja mi-ai furat-o, piele de șagrin afurisită, așa că rămân doar primele două!

...Tot ce ai cerut ține de a fi. Nicio dorință de a ta nu ține de a avea. Nu m-am îngustat prea mult. Poți să îmi mai ceri ceva!

...Mă ispitești!? Vrei să îmi furi viața, după ce ai văzut că am învățat să îmi stăpânesc dorințele!? țip la piele.

...Nu te ispitesc! Cere-mi orice! Dacă ține de a fi, nu de a avea, nu mă îngustez prea mult!

Ghemuită în pat, sub pătură, încă flămândă și cu toate cele dinăuntrul meu țipând de foame nu i-am răspuns prea repede.

Ea mi-a auzit zgomotul din burta, ce cerea mâncare și a șoptit ca un diavol, ce te ispitește: Cere-mi doar puțină mâncare! Nu costă prea mult în preț de viață. Îți mai rămâne mult.

...Ei, dacă tot vrei să îți cer, îți cer, dar nu îmi scurtez eu viața pentru niște mațe ce plâng de foame. Învie-l pe samurai, piele de șagrin! Aceasta e dorința mea!

Pielea de șagrin a amuțit. Nu putea să îmi îndeplinească dorința. Sau poate prețul era o viață pentru o viață. Și eu am amuțit. Aproape adormeam când a sunat telefonul. Știam cine este înainte de a răspunde.

- Da.

- Salut, Luminița? Ce faci? Dormi?

- Da. Aproape adormisem. Tu?

- Scuze că te-am trezit. Nu o să mai sun până mâine, ca să te las să te odihnești. Suntem la Onești. M-am întâlnit cu niște prieteni și mai stăm puțin. Probabil voi ajunge în Argeș mult după miezul nopții. Dar ai vocea nu știu cum. Cred că ai muncit mult.

- Da, am muncit. Acum în pat mă gândeam la romanul „Pielea de șagrin” a lui Balzac. Nu m-am mai gândit la această carte de foarte mulți ani.

În loc de răspuns Titus a râs tare, dar și misterios.

- Ai primit în Tibet o piele de șagrin, „boierule” și așa ai învățat să îți omori dorințele!?

- Ți-am mai spus că ești mai deșteaptă decât pari... Dincolo de aparența de copil nevinovat ai adâncimi greu de imaginat! Acum dormi și nu cere nimic pielii tale de șagrin, deja ți-a dat destul, când ai primit scrisul.

În loc de răspuns am scos limba. Titus a știut ce am făcut și a râs.

- Doamne, ce îmi vine să mă întorc și să te iau iar cu mine!

- Ai grijă, „boierule”, la pielea de șagrin! Tocmai ți-ai spus o dorință și costă mult plătită cu viață...

S-a întrerupt. Nu am mai auzit niciun cuvânt. Eu am închis ochii șoptind rugăciunea mea din ultimele luni: Trăiește ca o pasăre. Când ți-e de zbor – zboară! Când ți-e de cântat – cântă! Când ți-e de iubit – iubește! Fără așteptări, fără planuri, fără a crede în altul, fără visuri... dar mai ales fără regrete. Fii tu doar cu tine și când zbori, și când cânți, și când iubești. Ar trebui să-ți fie destul. Nu te lega de nimeni și nu crede în nimeni! Nu iubi ca să fii iubită! Asta poate da suferință... Iubește și atât! Nu cere! Nu pretinde! Nu aștepta!...

A trăi așa nu îngusta deloc pielea de șagrin și nu micșora viața. Te îmbogățea fără să îți dai seama. Am adormit prefăcându-mă că nu mi-e foame și că nu plâng. Nu am visat nimic.

A doua zi, o sâmbătă, am alergat continuu. Am fost la magazin la cumpărături. Am făcut mâncare. Am cules cireșele lăsate de tanti pe o crenguță pentru mine. Erau un pic trecute, dar absolut delicioase. Am cules zmeura coaptă și am pus-o pe foc să fac gem. Amestecam în cratița cu gem, când a sunat Titus. Avea vocea obosită și tristă. M-a salutat râzând forțat și m-a întrebat ce fac. Am răspuns rapid explicându-i tot ceea ce făcusem în acea zi și că, în timp ce vorbesc cu el, amestec în gem de zmeură ce miroase divin. El a tras aer în piept profund, s-a prefăcut că simte și el mirosul și a exclamat râzând:

- Chiar miroase frumos! Se simte de aici!

Am dat să scot limba, dar a anticipat gestul meu.

- Nu te obosi să scoți limba. Fii și tu măcar o dată cuminte, că m-am săturat de obrăzniciile tale!

- Încerc, „boierule”, dar nu pot! Tu scoți tot ce e mai rău în mine! Jur că până la tine eram cuminte! Nimeni nu m-a văzut scoțând limba.

- Știu că erai cuminte! a spus și a râs.

- Când ai ajuns acasă?

- Mult după miezul nopții. Acum m-am trezit și te-am sunat să văd, dacă ești bine. E casa pustie fără tine. Trecând pe lângă camera, unde ai stat tu, m-am uitat și mă așteptam să te văd... Soră-mea și toți ai mei te-au îndrăgit mult.

- Mulțumesc, „boierule”! i-am răspuns și apoi am țipat, căci mi-au sărit câțiva stropi fierbinți pe mână din oala ce clocotea.

- Te las să îți faci treaba. La revedere!

- Pa, Titus!

Am închis și m-am ocupat de ale mele, dar în timp ce munceam creierul deja lucra febril procesând impresii și amintiri din excursie. Râdeam, vorbeam singură, trăiam intens o posibilă acțiune a unui text scris despre excursia mea în Argeș. La cât de intens simțeam totul, nu aveam nicio îndoială că îmi dă târcoale inspirația și că sunt cu totul în povestea, ce îmi cerea să fie scrisă și nici nu știu ce parte din mine se ocupa de gem și de alte treburi mărunte. Spre seară am trimis un om cu o căruță cu câțiva saci de știuleți de porumb la deșfăcat că nu mai aveam grăunțe de dat la găini. Înnopta când mi-am făcut duș, apoi, natural ca respiratul, m-am pus la calculator să scriu, deși eu scrisesem până atunci doar pe caiet cu pixul, ca să nu mă deranjeze zgomotul tastaturii. Plecasem în Argeș pe șaptesprezece iunie. M-am întors pe douăzeci și șapte. Pe douăzeci și opt am început să scriu primele impresii despre acea călătorie. Nu aveam în cap un plan, despre cât voi scrie, nu știam ce va ieși. Voiam doar să aștern niște impresii la cald. O făceam direct pe calculator derulând în cap acțiunea ca pe un film și nu mă deranja deloc zgomotul tastaturii ca altădată, atât de furată eram de scris. Am terminat de scris un prim fragment și l-am postat pe facebook. Habar nu aveam că începusem fără să știu și fără să îmi dau seama să scriu cartea SAMURAI, chiar dacă, publicată pe facebook, i-am pus numele AȘA MĂ CERTA BUNICA. O scriam atipic, direct pe calculator, postând fiecare fragment și fără să am un plan complet în creier. Aveam doar un film, sentimente, impresii, trăiri. Se pare că viața mă forța să vin cu scrisul în lumea modernă. Gata cu caietul și pixul. Acum era cu calculator, cu facebook și o viteză amețitoare. Viteza secolului XXI venise și în scrisul meu.

Înainte de a mă culca am copiat textul scris și l-am trimis pe e-mail lui Titus însoțit de câteva cuvinte:

Titus,

Am început să scriu. Așa mi-au poruncit cuvintele ce plutesc între mine și Dumnezeu. Nu îți voi face pe plac și nu vreau să te impresionez. Dacă te superi, asta e! Ți-ai asumat riscul. Poți să critici. Se poate să nu îți placă, dar eu nu voi schimba niciun cuvânt la cererea ta. Ți-am spus că între mine și cuvinte stă doar Dumnezeu! Toate cele bune și mulțumesc pentru tot, Titus!

Luminița

A sunat duminică. M-a întrebat cum a ieșit gemul de zmeură și dacă m-am odihnit. I-am spus că a ieșit foarte bun și că îi voi face și lui câteva borcane, că voi face și altă dulceață de nuci verzi, că la noi nucile sunt încă bune pentru asta, care să iasă bine, nu ca dulceața catastrofă făcută la el, dar inima îmi tremura, așa cum tremură inima unui pui de pasăre căzut din cuib, pe care îl iei în palmă. Voiam să spună ceva despre fragmentul trimis, dar nu zicea nimic. Vorbind vrute și nevrute mă tot încurajam să îl întreb, dacă l-a citit, dar nu îndrăzneam. Am terminat de vorbit și am șoptit cu un firicel de voce: Ți-am trimis ceva pe email. Ai citit? Mi-a răspuns rece „da” și a închis. M-am uitat la telefonul mut rămas în mâna mea ca la un dușman.

Ce Dumnezeu, putea să zică măcar un cuvânt!? am spus cu ciudă, apoi am început să râd. Era normal și tipic pentru Titus să se poarte așa.

Am continuat să scriu și să postez câte un episod din când în când. Hotărâsem că Titus va afla că am mințit, legat de plecare acasă, din textul pe care îl voi scrie, dacă nu am reușit să îi spun în față și mai hotărâsem ceva, că trebuie să îl ajut să depășească durerea provocată de moartea mamei, deși nu știam cum o voi face. Așteptam că viața să îmi scoată în cale cel mai bun moment să o fac și chiar așa s-a întâmplat. M-a sunat Titus într-o zi și mi-a spus că iar s-a amânat plecarea în SUA pentru sfârșitul lunii august.

- Mi-e ciudă că nu pot pleca! Se tot amână zborurile din martie. Am niște treburi de rezolvat acolo, apoi mă întorc și vin iar după tine. Îți sunt dator cu niște povești și mai trebuie să vizităm niște locuri deosebite. Mi-am propus ca din când în când să îți ofer câte o vacanță în care doar să te plimbi, să vezi locuri frumoase și să te odihnești.

- Nu voi veni..., am șoptit realizând că acesta e momentul în care trebuie să îl ajut.

- Cum să nu vii?! a exclamat el cu stupoare în voce.

- Nu vin, decât dacă îl voi cunoaște pe adevăratul fiu al mamei tale! am spus pronunțând cuvintele rar ca el să le perceapă clar pe fiecare și să i se înfigă în inimă ca un pumnal. Știam cât de tare îl lovesc, dar era singura modalitate de a-l ajuta. După sunetul onomatopeic, pe care l-am auzit prin telefon, am realizat că Titus a primit cuvintele mele ca pe o torpilă direct în suflet.

- Dacă vrei să spui că sunt prost, spune și gata!! a țipat el cu furie încercând să ducă discuția în ce direcție voia el și pe un teritoriu, pe care putea lupta, învingându-mă cert.

- Nu îți spun că ești prost, pentru că nu ești! Și dacă ți-aș spune, ar durea tot atât cât înțepătura unui țânțar. Ceea ce ți-am spus doare de un infinit de ori mai tare!

- Nu l-ai cunoscut pe fiul mamei mele cât ai fost în Argeș?! a întrebat moale, cu voce extrem de tristă și înțelegând că trebuie să purtăm discuția pe teritoriul meu, nu al lui și că nu prea are șanse să câștige.

- Nu! Am cunoscut doar o umbră a fiului ei. Am cunoscut un om care se autodistruge... Crezi că mama ta e fericită și liniștită acolo unde e!? Sau tremură de grija ta?!

L-am simțit cum a gemut de durere. Primise o altă torpilă în suflet și îl durea înfiorător. Mă durea și pe mine ceea ce făceam, dar nu aveam încotro. Tot ceea ce îi spuneam avea legătură cu ceea ce se întâmplase la vărul lui, când m-a rănit și cu comportamentul din vizita la domnul profesor de istorie. Mai avea legătură și cu felul cum conducea mașina. Mă simțeam ca un chirurg ce curăță o rană fără anestezie. Mă întrebam cum ar fi reacționat Titus, dacă eram în fața lui și îi spuneam toate astea. Prin telefon îi simțeam durerea, furia și imposibilitatea de a vorbi.

- Știi, Titus, prieteniile nu sunt doar ca unii să ajute pe alții, doar tu pe mine. Cred că și eu trebuie să te ajut pe tine, dacă consider că ai o problemă. Tu mă cerți pe mine, îmi spui în față tot ce gândești. Acum e momentul ca și eu să o fac, am spus punând în voce blândețe dulce ca mierea.

El tăcea. Înțelegeam că procesează cuvintele mele. Mă durea tăcerea ce nu se mai sfârșea. Nu închisese. Îi auzeam respirația. Cred că erau și lacrimi, nu doar respirare. Nu știam ce decizie va lua. Exista posibilitatea să îmi spună că pune punct și că nu vrea să mă mai vadă în viața lui. Lovisem exact în inimă și exact unde doare cel mai tare în sufletul lui.

- Stilul tău de a spune vorbe cu forța unei bombe atomice..., a șoptit șovăielnic, a mai tăcut o clipă și apoi a adăugat ferm: Când voi veni iar după tine îl vei cunoaște pe adevăratul fiu al mamei mele!

Am răsuflat ușurată. Luase o hotărâre. Înțelesese ce am vrut să fac. Știam că se va ține de cuvânt. M-am abținut să nu chiui de bucurie.

- Știi, nu am vrut să te rănesc..., am început moale.

- Gata! Punct! Ai spus destul, Luminița! a cerut poruncitor și eu am râs în sinea mea realizând că Titus și-a revenit.

Am închis telefonul știind că nu voi mai reveni niciodată asupra acestei discuții și asupra acestui subiect. Am tăiat buba, a curs puroiul... A durut rău... De acum trebuia să se vindece singur. Nu avea nevoie de dădăceala mea.







sâmbătă, 24 octombrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXXVI - un nou episod după o pauză mai lungă -

 

...

Am venit în casă. Îmi era urât și casa mi se părea rece în plină vară. Deși aveam multe treburi de făcut, m-am pus pe pat strânsă ghem.

...Să mă odihnesc câteva minute..., să îmi treacă durerea de picioare de la atâta stat în mașină..., să îmi liniștesc proasta de inimă ce dă să scâncească că iar vrea în excursie..., îmi spuneam în timp ce pleoapele mi se închideau ca niște obloane grele peste ochii mei obosiți, pe care nu voiam să îi bag în seamă că plâng. Și nici că mă ia în brațe somnul nu băgam de seamă...

Eram o prezență stranie deasupra unor munți golași, ascuțiți, albaștri- cenușii, reci peste care a aruncat Dumnezeu ca pe o pulbere săracă zăpadă. Vântul sufla hain și răscolea tot. Așa cum eram o prezență din abur, am simțit șfichiul vântului și mușcătura gerului. Nu erau munți de-ai noștri, din România. Inima mea i-ar fi simțit că sunt munți de acasă. Erau munți străini și îndepărtați. Un vârf de munte era complet retezat și în locul vârfului era o construcție albă cu ferestre simple, maronii. Acoperișul era alcătuit din mai multe terase inegale – construcția nu era uniformă ca înălțime, ci avea mai multe nivele – tot de culoare maro. Mijlocul construcției era cel mai înalt și avea acoperiș clasic, țuguiat cu care împungea cerul, din care un soare anemic trimitea peste întreaga construcție o poleială de aur înghețat. Aerul era rece, rarefiat și îl simțeam intrându-mi în plămâni ca o pulbere de sticlă. Nici nu mi-am putut imagina că poate fi atât de greu să respiri. Am crezut mereu ca a respira e ușor... Am privit treptele albe, multe, pornind din mai multe părți exterioare construcției ce șerpuiau urcând și eu am avut sentimentul că nu duc spre o clădire, ci direct spre cer. Oricum cerul era foarte aproape. Doar trebuia să întinzi mâna și să îl prinzi. Eram undeva între pământ și cer, dar mult mai aproape de cer, decât de pământ. Nu știu de ce a început să îmi placă durerea aceea a respirării și frigul ce îmi ajungea până în oase.

Cer albastru rece, vânt hain, ger aprig, soare neputincios, construcție albă cu geamuri și acoperiș maro și liniște... Liniște ce țipă... Liniște ce doare... Liniște ce te face să strigi: Hei, unde sunt!? Mai este cineva pe aici!? Mai există viață?!

Și tocmai când voiam să strig în căutare de alt suflet, am văzut un om îngenuncheat la baza scărilor de la intrarea principală. Avea capul descoperit și haine albe ca ale luptătorilor, ce practică arte marțiale. M-am apropiat. Credeam că e mort; a murit înghețat; în acel cancer de ger din munți. Era împietrit. Niciun mușchi nu îi tresărea. Niciun nerv nu producea spasme. De aproape am văzut că omul nu era îngenuncheat, ci în poziția lotus din yoga. Deși părea mort, ochii îi erau vii. Erau albaștri, dar eu îi vedeam opaci, întunecați. Cunoșteam acei ochi. Ușa mare, dublă, din capătul scărilor s-a deschis cu zgomot de oblon, ce a fost înțepenit mult timp. A ieșit pe ușă un călugăr îmbrăcat în haine portocalii, lungi până în pământ. Era ras pe cap, fără vârstă după percepția mea; foarte bine puteam să îi spun că are treizeci de ani, cincizeci de ani sau șaptezeci de ani, căci orice vârstă i s-ar fi potrivit; și a început să calce cu pași atenți, dar și diafani – atingea și nu atingea pământul, făcea și nu făcea pași – spre omul în alb de la baza scărilor, pe care eu îl percepeam la fel ca pe călugăr: un om fără vârstă.

L-a salutat cu o plecăciune. I s-a răspuns tot cu o plecăciune de către cel pe care eu îl credeam înghețat și mort.

- Ce vrei? a întrebat în engleză călugărul cu haine portocalii și a continuat tot el: La ce vrei să îți folosească șederea în mănăstirea noastră!? Vrei să dobândești avere, poziție socială, faimă?

...Am trecut prin Lhasa - tărâmul zeilor, am luat binecuvântare și aprobare pentru a ședea într-o mănăstire tibetană. Am mers mai departe, am trecut de Lacul Namtso – Lacul Raiului, nările mi s-au pietrificat de la mers prin aer rarefiat și la fiecare respirare aveam pulbere de sticlă în plămâni, vâjâit în urechi și vuiet de tobe în cap și am mers mereu mai departe până am ajuns aici, la mănăstire. Aici vreau să fiu primit... a gândit omul îngenuncheat. Cândva am locuit în Alaska printre eschimoși. Sunt niște oameni extrem de rezervați și îți cercetează atent sufletul înainte de a te primi în mijlocul lor, dar, după ce le câștigi încrederea, te tratează ca pe un frate. Eu am fost frate cu eschimoșii, a mai gândit și apoi a vorbit.

- Nimic din toate astea. Doar înțelepciune..., doar o fărâmă de iluminare..., un pic de înțeles al tainelor..., a răspuns șoptit, dar vocea lui șoptită avea forța vântului ce sufla printre munți.

Călugărul nu îl privea, dar i-a perceput cu alte simțuri trăirea pusă în cuvinte și știa că nu a mințit.

- Așteaptă, i-a șoptit, s-a întors cu spatele și a început să urce aceleași scări, pe care coborâse atingându-le, dar fără a le atinge.

După trei trepte s-a oprit și a așteptat. Voia să audă întrebarea: Cât să aștept?! Dacă era pusă, era ca un examen căzut și cel cu haine albe ar fi fost primit imediat în mănăstire, i s-ar fi dat găzduire și tratat onorabil, apoi ar fi plecat fără să învețe nimic. În Tibet pentru învățătură trebuie răbdare și să nu întrebi. Să taci, să asculți, să aștepți, să îți lași plămânii sfârtecați de respirat aerului rarefiat și să demonstrezi că meriți.

Călugărul nu a auzit nimic. A plecat mai departe pe trepte. A ajuns sus la ușă. Aceasta să închis în urma lui. Afară venea noaptea. Câte o stea se aprindea pe cer ca o candelă. Cornul lunii înghețat și rece părea că rânjește pe cer.

Îngenuncheatul a închis ochii. Nu mai privea afară. Privea în el. Nu mai exista nimic. Nu mai auzea nimic. A început să respire profund, apoi și-a încetinit respirarea. Rară și profundă în ritm cu natura ce îl înconjura. Și respirând așa șoptea ca pe o mantră: Nu există durere! Nu există suferință! Nu există trup și nu există dorințe! Toate sunt maya. Las totul în urmă. Iert și uit. Mă dezintegrez ca să înțeleg cine sunt. Sunt nimeni și nimic pentru a putea învăța câte ceva. Pulberea din mine caută cu modestie și sfială pe cel ce a creat pulberea. Zbor cu gândul printre sfere. Există doar infinitul și Creatorul...

Și-a închipuit că are în abdomen un ghem de foc. L-a vizualizat. Era mic cât un pumn. S-a concentrat pe el. Îl simțea. Vizualizându-l l-a făcut tot mai mare. I-a cuprins întregul corp. Apoi a ieșit din corp și l-a înconjurat ca un halou. Îi era cald. Și-a rărit ritmul respirației ca să îi ajungă oxigenul din aerul rarefiat și să nu îl mai doară plămânii.

Ieșise din timp și din spațiu. Nu mai avea trăiri omenești. Era deasupra a toate și tot. Putea aștepta oricât...

Vântul tăia. Gerul mușca. Vârfurile munților păreau mișcate de vânt pe cerul înserării luminat palid de luna zgârcită în lumină și de primele stele. Un behăit gros, agonizant, terminat într-un grohăit chinuit a tulburat liniștea munților și s-a împrăștiat ca o undă sonoră din pisc în pisc de munte. M-am uitat lung spre locul de unde a venit zgomotul. Un leopard al zăpezii a ieșit la vânătoare odată cu înserarea. A pășit fără a fi văzut, căci ține de artă lui de a fi și de a trăi pe vârfurile Munților Himalaya să vadă tot fără a fi văzut de nimeni, până aproape de un berbece albastru, pe care a sărit făcând un salt de șapte metri în aer și în gâtul căruia și-a încleștat caninii și l-a sufocat. M-am înfiorat și am privit spre cel îngenuncheat. Mă așteptam să sară din genunchi și să fugă pe trepte spre ușă, dar nimic. Era de piatră. Nu auzea. Nu se temea. Nu percepea nimic din lumea din jur.

I-am intrat în gânduri și călătoream cu el. Eram la prima lui venire pe pământ. În alți munți... În alt frig, un frig mai cald decât în Tibet, într-un loc ce îl percepeam ca acasă și de aceea gerul lui mi se părea cald... El a ieșit dintr-o grotă săpată în stâncă. Avea barbă albă, plete albe și haine lungi albe de sacerdot dac. M-am smuls din acel loc de parcă făceam parte dintr-un zbor, pe care nu eu îl controlam și m-am trezit privind în mijlocul cercului magic de pietre de la Stonehenge. Un preot druid, nume împrumutat de la numele stejarului, tot cu plete și barbă albă stătea în mijlocul cercului. Și-a dat jos gluga veșmântului lung și eu am tresărit văzându-i ochii. Albaștri opaci cu întunecare în ei. A ridicat mâinile în care avea o ramură de vâsc spre cer și rostea, ca și cum și-ar fi învățat discipolii, deși eu nu vedeam pe nimeni în jur: Sufletul e nemuritor ca universul. Moartea nu e un sfârșit și nașterea nu e doar un început. Cercetați astrele pentru a desluși viitorul! Găsiți semne în zborul și cântecul păsărilor!

Un fulger a legat cerul de mâna cu vâsc a druidului. Furtuna a întunecat tot. Am plecat mai departe prin vieți și locuri necunoscute. Războaie, moarte, bucurie treceau cu o viteză amețitoare prin ochii mei.

M-am întors la bărbatul îngenuncheat. O haită de lupi gri au coborât din munți în căutare de vânat în jurul mănăstirii. Urlau la lună și eu am perceput urletul lor alunecându-mi pe spate ca un sloi de gheață. Frica a făcut să mi se sleiască sângele în vene și să îl simt curgând greu. Voiam să fug spre cel îngenuncheat și să îl îndemn să fugă în mănăstire, dar nu am făcut-o. El era de piatră. Nu m-ar fi auzit. Lupii au trecut pe lângă el tot ca pe lângă o piatră și au înconjurat un bharal, o oaie sălbatică din Tibet, pe care au sărit și și-au înfipt în ea colții ca niște pumnale, încât animalul nu a mai avut timp să behăie într-un ultim semn de viață, înaintea îmbrățișării morții din fălcile flămânde ale lupilor. În câteva minute animalul era o bucată de carne flendurită întinsă între boturi flămânde, ce trăgeau de ea smuncind hălci.

Lupii au plecat. Omul meu îngenuncheat a rămas tot stâncă.

Cu țipete ample și mișcări de aripi uriașe, ca într-un dans, au venit deasupra lui vulturii. Pluteau în aer rotindu-se încă nehotărâți între pământ și cer. Inima mi-a înghețat. Știam ce fel de vulturi sunt.

...Fugi, omule! Fugi! țipam năucă privind vulturii, despre care credeam că au participat la înmormântări în cer, cea mai crudă și mai halucinantă metodă de înmormântare de pe pământ. Pentru un occidental așa ceva e de neimaginat, de negândit și barbar. Trupul mortului este dus pe o înălțime de munte și lăsat dezbrăcat pe stânci ca să fie ciugulit de vulturi. Pentru noi e cruzime, e barbarie, e de neimaginat, dar pentru un tibetan din zona Mănăstirii Drigung este o ultimă lecție despre natura efemeră a vieții, că odată ce sufletul a plecat, trupul nu mai este nimic și poate fi oferit ca ultimă ofrandă vieții. Ce nume frumos pentru un asemenea ritual: înmormântare în cer!

Vulturii l-am mirosit rotindu-se deasupra lui. Nu mirosea a sânge, a hrană, a moarte. Mirosea a stâncă și neclintire. Nu era o ofrandă pentru înmormântare în cer. Au plecat întinzându-și larg aripile pe cerul de smoală presărat cu stele reci și lună înghețată.

S-a stârnit brusc o furtună de nisip. Intra în ochi, în nas, în gură. Din cerul ce putea să fie atins cu mâna au început să cadă fulgere fără pic de ploaie. Omul meu stâncă era tot... stâncă.

La răsărit s-a crăpat puțin cerul și a aruncat o geană de lumină în acel loc dintre pământ și cer, dar aparținând cerului, și odată cu lumina s-a oprit și furtuna de parcă ea ar fi alungat-o.

Turme de iaci sălbatici, de kulani, de bharali au trecut pe rând, păscând pe lângă omul în alb crezând că e o piatră. O pasăre obosită i s-a odihnit pe creștet ca pe un ram de copac.

S-a luminat bine de ziuă. Era la fel de frig. Nimeni nu a ieșit din mănăstire și nu a coborât treptele albe spre omul ce aștepta. Au venit la păscut pe lângă el animalele domestice ale mănăstirii și ale așezărilor din văile munților. Câțiva zo, animale obținute din încrucișarea unui iac cu o vacă, cu înfățișarea lor ciudată, cu botul și coarnele de vacă, dar cu picioarele de iac, cu partea de sus a corpului cu piele și păr normale de vacă, dar cu partea de jos spre picioare, îmblănită și lânoasă ca la iac, au venit păscând până la picioarele omului statuie. Oi și capre au păscut la fel de liniștite, apoi s-au îndepărtat.

Nimeni nu venea. Timpul era amorțit. Așteptarea mă durea. Pe omul îngenuncheat nu îl durea nimic. Se însera iar. Turmele de animale domestice – zo, capre, oi, iaci – s-au îndreptat păscând spre adăposturi.

Două animale ciudate, un fel de cerb, dar mai mic și fără coarne, cu bot de căprioară blândă, dar din care ies doi colți lungi de vampir, cu privire de căprioară, dar și cu o undă de vulpe la pândă în ea, cu tresăriri de iepure în alertă, au venit păscând, dar fără a se apropia prea mult. Pielea cenușiu-maronie le tremura pe ele. Erau atât de ciudate... Și cu ceva dintr-un iepure, și cu ceva dintr-o vulpe, și cu colți de vampir, și cu corpul cocoșat și ghemuit de frică, dar și cu salturi ample când fuge, acesta era cerbul de mosc.

Brusc au ridicat nasul în vânt, au mirosit puțin aerul și au dispărut cu salturi uriașe spre munții cu piscuri sărutate de cer, de unde cobora iar înserarea și furtuna de nisip.

Statuia mea aștepta de o zi și o noapte. Îmi venea să mă duc la ea și să o rog să renunțe. Încă o noapte era prea mult și se putea ajunge să fie înmormântat în cer după tradiția unor tibetani. Nu m-am dus. Doar priveam. Iar s-au deschis ușile masive, din lemn cu zgomot de oblon bătrân și iar s-a ivit călugărul fără vârstă, cu straie portocalii și a început să coboare treptele cu aerul ca zbura deasupra lor. A ajuns în fața omului în alb.

- Ești tot aici?! Nu te-au mâncat lupii!? Nu ți-au făcut vulturii o înmormântare în cer?!

Omul s-a desprins greu din împietrire. A mișcat mai întâi ochii. A început să respire normal îndesind ritmul și a simțit așchii de sticlă umplându-i plămânii. S-a bucurat de durerea din plămâni. Era viu. A zâmbit stins.

- Tot aici, a răspuns abia auzibil. Lupii au venit și au plecat. Mă împac bine cu ei. În America toți prietenii îmi spun că sunt un lup singuratic. Vulturii au venit și ei ca la un ospăț, dar nu era nicio ofrandă, ci o stâncă și au plecat și ei. O pasăre mi s-a odihnit pe creștet și a zburat mai departe.

- Aici nu vii să trăiești! Aici se învață supraviețuirea! a șoptit cu un fel de milă călugărul în haine portocalii.

- Nu vin la voi să trăiesc. Am trăit peste tot până acum. Vreau să învăț să trăiesc ca un iac: să mă protejez de frig, să mă descurc și să îmi procur singur mâncarea. Să obțin totul singur și să dăruiesc mult! Vreau să învăț să fiu ca un leopard al zăpezilor! Vreau să învăț să trăiesc ca o pasăre!

Am tresărit auzindu-l. Și eu știam cum este să trăiești ca o pasăre. Nu mă învățaseră călugării tibetani. Mă învățase durerea, viața și oamenii - cei mai buni maeștri.

Călugărul și-a stăpânit zâmbetul și în loc de răspuns a înclinat ușor capul.

- Vrei să salvezi lumea?!

Bărbatul în alb a început a râde. Timid, anemic, dar râs. A spus apoi:

- Nu am eu atâta trufie! Nu sunt nebun! Vreau să salvez lumea din mine!

- Urmează-mă! i-a cerut călugărul, ce a început să urce treptele spre cer.

Bărbatul în alb s-a ridicat cu gesturi încete, dar ferme. Și-a întins brațele și picioarele de câteva ori. Apoi a început și el să urce treptele spre cer. Înainte de a dispărea după ușa maro a întors capul. I-am privit ochii. Erau albaștri senini, fără pic de întunecare în ei. Era mulțumit că a reușit, că a fost acceptat, dar nu trufaș. El se dezbrăcase de mult de trufie. Îl învățase viața cum să facă asta. Modest, dar demn întotdeauna. Niciodată trufaș, niciodată plin de el.

Când s-a închis ușa după ei am fost smulsă din acel loc și dusă în alt timp și în alt spațiu. Eram la masa lui Neagoe Basarab de sub stânca de la Mănăstirea Corbii de Piatră. Citeam într-o carte deschisă. Ochii mei au căzut pe cuvintele: „Prorocul făcu asupra capetelor înclinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care înseamnă nemărginirea în spațiu, regenerarea necontenită a vieții, jertfa și mângâierea. Era vechiul semn al inițiaților, pe care, în văile îndepărtate, unde se alină apele, la același ceas, preoții legii nouă, a lui Iisus, îl făceau asupra poporului, vestind Învierea”... Îmi aminteam că am mai citit cândva acele cuvinte, dar nu îmi aminteam clar în ce carte și când. Am dat niște pagini. Am citit iar: „Să fii limpede și mlădios ca izvorul și tot așa de stăruitor. Să străpungi stânca materiei și să te eliberezi către divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste și dreptate; gura, auzul, ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului”. Mi-am amintit că aceste cuvinte sunt ale celui de-al treizeci și doilea Decheneu adresate lui Kesarion Breb, după ce l-a ales să îi fie urmaș și cel de-al treizeci și treilea Decheneu, când l-a trimis să stea șapte ani în Egipt, într-un templu, unde a stat și el înainte de a fi mag, să dobândească învățătură, apoi să treacă prin Bizanț, pentru a pătrunde și înțelege tainele creștinismului. Cu ochii minții am văzut ca pe un film acțiunea cărții „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu: șapte ani în templul din Egipt dobândind învățături inițiatice și apoi călătoria în Bizanț, pentru a cunoaște creștinismul, dar mai ales pentru a birui lumea ucigând în el tot, ceea ce e lumesc, pentru a se putea întoarce în munții Daciei ca un mort viu, ce cunoaște înțelepciunea și tainele și care a omorât în el dorința, pofta, trupul și a rămas doar un spirit uriaș ascuns într-un trup mărunt, condamnat să nu fie trup pentru a putea fi ultimul Decheneu. Întâlnirile cu împărăteasa Irina, în care vede „o putere aspră și flămândă”, ce luptă cu iconoclaștii pentru restaurarea credinței în icoane, cu fiului ei, moștenitorul tronului, în care Kesarion Breb vede pe fiul lupoaicei, în care clocotește spiritul aprig al mamei, dar doar pentru desfătarea cărnii, cu Prea Sfântul Episcopului Platon de la Sakkaudion ce vede „în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. Era în ei o liniște și o tărie în afară de patimile lumii”, cu sfătuitorul împărătesei, înțeleptul Stavrikie cel ce crede că „alcătuirile legii lui Dumnezeu sunt una, iar cele ale stăpânirii pământești alta. Domnul și împăratul își face legea lui pentru buna rânduială a norodului și a lumii”, cu Filaret din Amnia, ce și-a risipit întreaga avere pentru a ajuta săracii, l-au făcut să râdă în sinea lui pe căutătorul înțelepciunii, pentru a putea fi ultimul mag, și și-o fi zis: creștină Irina ce luptă pentru icoane, creștin Stavrikie ce crede că „pentru ca să îndeplinească tot binele – creștinesc, desigur, căci scopul scuză mijloacele – întru cele pământești are dreptul să întrebuințeze ori sabia, ori aurul, ori veninul, ori viclenia”..., creștin episcopul Platon, dar mai ales tot creștin și filantropul Filaret din Amnia; creștinismul e mare și are loc în el fiecare, dar mai ales fiecare caută în el ceea ce deja are în suflet. Mărețul caută măreție, nemilosul caută nemilă, înțeleptul înțelepciune, milostivul și mai multă milostenie... A știut ce a știut marele mag, când mi-a cerut ca, după învățătura din Egipt, să merg să cunosc creștinismul...

În Filaret din Amnia „bătrân cu înfățișare cuviincioasă, cu barbă albă și frunte naltă,.... ochii negri, vii, veseli” și în soția sa, Teosva, ce i se înfățișează ca o amintire a unei primăveri strălucite, a văzut Kesarion Breb adevăratul creștinism, dar nu a refuzat și nu a exclus pe nimeni, a vorbit cu toți, i-a ascultat pe toți, a privit la toate și tot pentru a cerne deșertăciunea de esență, adevărul de minciună, mimatul de a fi de chiar a fi, trăitul liniștit, modest și cu fapte, de trăitul zgomotos și în văzul lumii. Toate îi erau necesare pentru a învăța că binele e atât de ascuns, tăcut, modest ca un izvor ce curge liniștit și neștiut de nimeni în desișul pădurii.

Și ca învățătura să îi fie întreagă și moartea tot întreagă, pentru a trece dincolo de dorințe și dincolo de lume, o cunoaște pe Maria, nepoata celor doi bătrâni, ce îi apare în fața ochilor ca „o apariție a frumuseții eterne”. Ca în Cenușăreasa, Maria primește de la Kesarion un pantof mic, ce îi vine perfect și bucuria ei face să înflorească fericirea în ochii înghețați ai bărbatului. Nu se poate întoarce în munții sacri ai Daciei ca mag până nu trăiește și iubirea sacrificată, strivirea inimii...

Tot ca în povești, dregători trimiși de împărăteasa Irina caută fecioare frumoase, dintre care să fie aleasă mireasa pentru moștenitorul tronului, Constantin. Maria, a cărui inimă deja ardea pentru Kesarion, cel care încearcă să o prevină șoptindu-i „mărirea și tihna stau în hotare deosebite” este aleasă de către sfetnicul Stavrikie, după ce o întreabă, ce îi dorește tânărului împărat și ea îi răspunde că îi dorește o inimă dreaptă și plină de milă. Apoi iar o întreabă, dacă își dorește ceva de la împărat, și ea spune, că vrea o punguță cu bănuți de arginți, pentru bunicul ei ca să aibă cu ce îi milui pe sărmani. Constantin a ales-o și el și a dorit-o așa cum dorești o jucărie.

„Mărirea și tihna stau în hotare deosebite” șoptește iar inima frântă a lui Kesarion Breb, pe care viața îl pregătește să devină mag, în timpul nunții Mariei cu Constantin. Tot asta îi șoptește inima, când sosesc episcopii de la întâlnirea de la Nikeea, unde au stabilit principiile ortodoxiei și înfrângerea iconoclaștilor.

Oare ce învață Kesarion despre viață, despre oameni, despre credință, când află că soțul Mariei, Constantin, a plătit oșteni iconoclaști, dușmani ai credinței mamei sale, ce au venit pe malul Bosforului și vor să îl ajute să ia cu forța puterea din mâinile împărătesei!? Ce învață, când mama reușește să își învingă fiul, și soldații se taie învălmășindu-se între ei nemaiștiind pe cine slujesc și cine le este stăpân!? Ce înțelege, când iar se răstoarnă soarta și vin alți soldați în sprijinul lui Constantin și acesta își detronează mama!? Ce înțelege când Maria este alungată de lângă împărat pentru că putregaiul din el nu putea sta alături de puritatea din ea!?

Învață că dedesubturile vieții și sub nouă religie, creștinismul, ce a zgâlțâit lumea din temelii, dar nu a schimbat-o, chiar dacă în teorie sună sublim, sunt cele ale lumii și ale omului dintotdeauna. Învață că „Spiritul se izolează în oastrovele lui. Doar carnea se desfătează în putreziciunea ei de totdeauna. Fratele prigonește pe frate în numele lui Dumnezeu, însă în interesul patimilor lui. Cei mari se închină soarelui dreptății, blestemând dumnezeirea cu faptele fiecărui ceas al vieții lor. Cel sărac n-are decât mângâierea lacrimilor; dregătorul îi răpește toate bunurile acestei vieți. Când pleacă dregătorul se năpustesc asupra lui alți corbi ai lumii...” Învață că nici creștinismul nu a putut îmblânzi fiara din om. Nu l-a putut scoate din viermuială și zbatere în zadar. Ambiția îl orbește. Beția puterii îl înnebunește. Mărirea lumii îl cheamă ca o fată morgană și face ca mama să își atace fiul și fiul mama, căci lumea li se pare prea mică pentru a avea amândoi loc sub soare. Nu creștinismul e rău, ci faptul că omul nu a înțeles învățătura, nu a îmbrăcat sufletul cu duhul zdrobit din psalmi și nici nu a înțeles modestia lui Iisus. Preoții creștinismului au îmbrăcat același haine ca ale preoților din Sinedriu, ce l-au condamnat pe Iisus, vorbesc despre Iisus, ca despre domnul iubirii, dar, dacă ar apărea iar pe pământ, ei ar fi cei ce l-ar răstigni. Omul nu s-a putut înălța până la învățătura lui Iisus, dar a tras creștinismul în viermuială lui măruntă și a făcut din el o armă pentru a-și atinge scopurile pământești. Propovăduit de Iisus era o cale spre rai; înțeles de om e o armă.

A înțeles multe... E timpul să se întoarcă în Munții Daciei, în muntele sacru, ca al treizeci și treilea Decheneu. Înainte de a pleca îi spune Mariei, ce alesese calea călugăriei: „Se va desface amăgirea ce se numește trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp”. Mi-a venit să plâng pentru Maria, pe care o înțelegeam profund: soție puțin timp, dar fără a afla ce înseamnă să fii femeie iubită – în felul ei era încă fecioară, după căsnicia cu Constantin – alege călugăria, dar cu inima arsă de o iubire neîmplinită.

Am închis cartea, pe care am citit-o rapid cu inima. Am văzut pe copertă titlul și autorul: „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu. Am mângâiat cartea ca pe o ființă, apoi am lăsat-o pe masă și m-am ridicat de la masa lui Neagoe Basarab. Am făcut câțiva pași spre intrarea mănăstirii Corbii de Piatră.

În pragul ei a ieșit un sacerdot dac. Mai văzusem o dată acea imagine un pic mai înainte. De o parte și de alta a lui erau doi lupi albi. Avea veșminte lungi, plete și barbă albă. A înălțat mâinile cu crengi de vâsc – crengi de aur - spre cer. I-am văzut pentru o clipă ochii. Erau albaștri cu întunecare în ei. El nu m-a văzut. Eu l-am recunoscut și mi-a venit să plâng. Șoptea ceva spre cer și eu nu înțelegeam niciun cuvânt. M-am dus iar la masă. Am privit cartea. Avea alt titlu scris pe ea. „Așa mă certa bunica” am citit silabisind ca un copil ce de-abia descifrează literele. Apoi literele s-au șters. Au apărut altele, așa cum apare titlul unui film pe ecran, ce ardeau ca un foc pe copertă. Am citit tot fiecare literă pe rând: SAMURAI. Când s-au terminat literele, tot din foc a început să se deseneze sub litere o sabie. O știam. O mai văzusem. Avea o dantelărie din lemn de magnolie unică și inconfundabilă. M-am uitat speriată și nelămurită spre călugărul cu brațele întinse spre cer. Dispăruse. Un cățel lătra flămând.

M-am trezit. Am sărit năucă din pat. Câinele meu mă striga să îi dau mâncare sau poate încă îi era dor de mine. Lipsisem zece zile de acasă. Am privit la ceas. Dormisem exact jumătate de oră.

Doamne, ce vis! Eu nu am vise de om normal! am exclamat, apoi m-am cutremurat așa cum stăteam pe marginea patului încă confuză între vis și realitate, între somn și trezie: Dacă nici măcar nu am fost în excursie?! Dacă totul a fost tot un vis, o plăsmuire a minții mele în somn!?

Am sărit de pe pat și am văzut pe masă farfuria cu resturile de la sandvișurile cu omletă făcute de Titus. Am deschis ușa spre hol. În fața celor două fotolii era geamantanul meu. Pe un fotoliu erau geanta și bluza albastră pelerină. Am deschis ușa ce dădea afară și pe prag era lădița cu roșii.

...Nu am visat! Totul a fost real, mi-am spus.

A sunat telefonul. Am fugit și am răspuns.

- Ce faci? Ai găsit totul bine acasă? Ești ok?

- Sunt bine. Am adormit. Acum m-am trezit. Fug la treabă. Încă nu am verificat, dacă e totul în regulă, i-am răspuns lui Titus.

- Nu începe repede cu munca. Ia-o încet.

- Pe unde ești?

- Am ieșit din Suceava și am intrat în Neamț. Te mai sun de pe drum să văd cum ești.

- Bine. Mulțumesc! i-am răspuns și am închis.

Mă simțeam stoarsă de vlagă. Voiam iar în vis. Voiam iar în excursie.

- Gata! mi-am poruncit devenind rațională. Apucă-te de treabă! Vezi ce este de făcut, că ai lipsit zece zile de acasă și ai rămas în urmă cu treburile!

Am desfăcut geamantanul. Am pus hainele la loc. Am dus roșiile în magazie. Am dat mâncare cățelului și m-am jucat cu el. M-am dus în grădină. Cartofii erau roșii de gândaci și pe jumătate mâncați. Am făcut repede soluție contra gândacilor și contra manei, căci după atâtea ploi, sigur trebuia stropit și pentru asta și am pus-o în pompă. Mi-am pus pompa în spate și am început să stropesc. Greutatea din spate îmi făcea bine. Mă readucea cu picioarele pe pământ și în viața reală. După ce am terminat, am cosit cu coasa manuală o brazdă de lucernă și am dat-o peste gard în ocolul găinilor. Cât am lipsit probabil le-a lipsit iarba, am gândit. Mi-am luat o sapă și m-am dus la răsaduri. Erau înădușite de buruieni. Ploile au făcut buruienile să îmbuicească și micile răsaduri, puse de mine înainte de a pleca de acasă, nici nu se vedeau dintre ele. Căutam fiecare fir răsădit, smulgeam toate buruienile de lângă el cu mâna, apoi dădeam vârtos cu sapa și tăiam și restul de buruieni. Trăgeam la urmă un pic de pământ reavăn în jurul tulpinii firave. Am terminat de prășit. Mă dureau mâinile, picioarele și spatele, dar iubeam acea durere ce mă obliga să nu mă gândesc la altceva. Am luat o bobină cu sfoară, un foarfece și m-am dus să leg roșiile. Le-am mai legat o dată, dar au crescut atât de mult, încât acum stăteau aplecate spre pământ ca niște babe cocoșate. Cu mâini experte, ignorându-mi durerea de picioare și brațe, ce s-au dezvățat de muncă fizică și s-au cam boierit, rupeam sau tăiam ramurile și frunzele prea dese ale roșiilor, apoi legam fiecare tulpină de arac. Îmi priveam degetele înverzite, ce făceau un nod și, nu știu de ce, mi-a venit să plâng. Mi-am amintit cum mi-a întins Titus mâna și m-a luat de mână pentru a mă sprijini la fiecare treaptă mai abruptă de la Mănăstirea Corbii de Piatră și cum mi-a pupat mână la plecare.

...Mă, tu te-ai învățat cu boieria! Gata! Scoate-ți fumurile din cap! Ai revenit acasă! Ai revenit la viața ta normală! m-am autoironizat și m-am întins spre altă plantă. A sunat telefonul. Mi-am șters mâinile de niște frunze mari de volbură și am răspuns.

- Ce faci? Ai luat-o în viteză cu munca. Știu că nu mă asculți. Te cunosc...

În loc de răspuns am râs și am oftat.

- Spune-mi, ce faci?

- Legam niște roșii. Am stropit cartofii că mi i-au mâncat gândacii pe jumătate. Am prășit un pic și la răsaduri că erau copleșite de buruieni.

- Oprește-te! Du-te în casă! E destul pe azi!

- Mi-e urât! Nu vreau să stau singură în casă! Țipă zidurile în liniștea unei case goale!

- Știu că ți-e urât. Și mie. Îți amintești când mi-ai spus: Ai întâlnit vreodată în viață pe cineva aflat ca trăire, zbucium sufletesc și lecții de viață pe o treaptă mai jos decât treapta unde se află epuizarea speranței și a credinței!? Ca și cum ai întâlni un om pe cale să se înece și vrei să îl salvezi, dar el în loc să se prindă de tine te împinge sau te trage în adâncuri, căci nu mai poate distinge salvatorul de călău!? Că trebuie să îl salvezi împotriva voinței lui...

- Îmi amintesc, am șoptit.

- Exact asta am făcut! Te-am luat de acasă împotriva voinței tale ca să îți ofer o vacanță.

- Mulțumesc! Tu îți amintești ce ți-am spus când m-ai întrebat dacă am încredere în tine?... Exiști și nu exiști, te aud vorbind și nu te aud, vorbele tale îmi zboară pe lângă urechi de parcă nici nu ar fi fost spuse, orice promiți nu aud și nici nu vreau să aud. Dispari acum și voi considera că nici nu ai existat! Nu aș suferi deloc și nici nu aș avea regrete, am repetat eu cuvintele pe care i le-am spus și am mai adăugat: Asta e valabil și acum, Titus!

El în loc de răspuns a oftat.

- Cu tine e mai greu decât cu călugării din Tibet, ce m-au ținut o zi și o noapte în fața mănăstirii lor înainte de a mă primi... Deja cred că muncești în grădină epuizându-te și spui: Nu există! Nu am fost în nicio excursie! Viața mea e doar cea de aici și acum! Pentru mine e întotdeauna prea târziu... Nu face nimic! Chinuie-te cât vrei! Eu voi veni iar să te răpesc, când voi avea timp. O voi face până când, într-o zi, vei ști că exist, că îmi auzi vorbele, că îmi crezi promisiunile!

- Taci!! Dacă promiți ceva înnebunesc! Înnebunesc la propriu! Să nu aud un cuvânt! am început a țipa.

- Nu am promis nimic! Caută-ți de grădină, țărăncuță căpoasă, și minte-te că nu exist! a spus și a râs straniu.

- Monstrule! Nesuferitule....

- Oprește-te! Deja știu toate numele. Am sunat să îți spun că suntem la Hanul Ancuței și am pus lăutarii să îmi cânte, dar nu mai cântă ca în tinerețea mea. Aș vrea să fii aici și să te aud râzând...

- Mai bine rămâneai la mine și te puneam să prășești în grădină și să cosești!

- Nu! Nu! Nu! a protestat Titus râzând. Probabil că o să beau și o să mă îmbăt...

- Îmbată-te, boierule, dar băutura nu dă timpul înapoi și nici nu îți găsește timpul pierdut.

- Pa, Luminița! Închid, a spus ferm, dar și furios; probabil ceva din vorbele mele l-a supărat. Mai sun să văd ce faci. Aș zice să lași și să continui mâine, dar nu zic. La cât ești de căpoasă, sigur nu mă asculți.

- Da, „boierule”! Pa! am răspuns și am închis.

M-am așezat pe hat la umbra nucului. Îmi țineam capul în mâini și de pe mâinile înverzite de la copilit roșii și înnegrite de pământ de la smuls buruieni mi se murdărea fruntea, dar nu conta.

...Cine sunt!? Cărei lumi îi aparțin!?... mă întrebam și iar m-am gândit la romanul Don Quijote a lui Miguel Cervantes și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Îmi doream ca Titus să nu mă fi luat în excursie și familia lui să nu mă fi cocoloșit și prețuit atât de mult. Un gând buclucaș mi-a șoptit chinuindu-mă: Diseară cine o să-ți mai învelească picioarele!? Cine o să îți mai aducă paharul cu apă pe masă și o să te întrebe, dacă ești bine?!... I-am răspuns gândului: Nimeni! Povestea s-a terminat! M-am întors la viața mea reală și adevărată. Acum lasă-mă să muncesc și nu mă mai chinui cu întrebări.