duminică, 29 noiembrie 2020

CEA MAI FRUMOASĂ RUGĂCIUNE...


În urmă cu câteva zile am auzit de la un prieten drag cea mai frumoasă rugăciune. E atât de frumoasă împrejurarea și felul în care a fost spusă încât nu mă pot abține să nu povestesc.
Prietenul meu s-a dus seara să închidă la păsări. Se întunecase. S-a împiedicat de ceva și a căzut pe spate în ocolul păsărilor din fața grajdului. A încercat să se ridice. O dată... De două ori... De trei ori... Nu putea! a constatat cu groază, deși nu îl durea nimic și nu percepea dacă s-a lovit sau nu. Tot ce simțea e că nu se poate ridica. Groaza cea mai mare nu era frica de moarte, ci de altceva: nu voia să moară așa! Nu căzut pe spate în gunoiul păsărilor!
I-au fugit prin fața ochilor toate locurile de pe pământ, pe care le-a vizitat și toți oamenii speciali, pe care i-a cunoscut. Unul din ei cred că eram eu.
Nu era nimeni în jurul lui. Telefonul îl lăsase în casă. Nu putea chema pe nimeni și nu îl putea ajuta nimeni, constata și frica îl copleșea.
Și-a poruncit inimii să se liniștească. Și-a potolit frica. A încetat să se mai zbată zadarnic în noroi. Simțea frigul că îl mușcă, deși el frigul nu îl mai simțea de mult și privea cerul întunecat. Respira rar. Undeva, departe, spre apus se vedea un ochi de cer luminos. Și-a fixat ochii în acel petec de lumină, și-a spus că acolo e Dumnezeu și a început să se roage:
...Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă să mă pot ajuta singur!
S-a rugat mult... mult... mult... privind acel ochi de cer luminos, apoi s-a ridicat și a mers în casă. M-a sunat. Nu mi-a spus ce a pățit, ci m-a întrebat ce fac și cum sunt. Am început să mă miorlăi că mi-e frig și nu mă pot încălzi că am stat afară în frig o jumătate de zi și am tăiat patru cocoși. M-a ascultat în tăcere. După aceea mi-a spus calm ce a pățit el. Când mi-a spus cum rostea: ...Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă să mă pot ajuta singur! am simțit furnicături pe șira spinării, dar mi-a fost și rușine că iar m-am plâns de frig.
M-a tot bântuit rugăciunea lui. Nu cred că există alta mai frumoasă! Îmi permit să îl parafrazez și să spun: Doamne, ajută poporul meu să se ajute singur, că e căzut pe spate de vreo treizeci de ani și așteaptă o mână din cer să îl ridice!

vineri, 20 noiembrie 2020

CĂRĂRI ȘI DESTINE (fragment)

 Fragment din romanul CĂRĂRI ȘI DESTINE, pe care l-am terminat de scris în decembrie 2019. Sper să vă placă și in egala măsură să vă șocheze... In text sunt prezente doua personaje: un om de afaceri de succes - arhetipul îmbogățitului postrevoluționar - aproape analfabet și un profesor de limba româna pensionar, ce ii scrie discursurile omului de afaceri...

~Brusc s-a ridicat în picioare. Și-a amintit că are ceva de rezolvat urgent. Și-a strigat secretara. Aceasta a deschis ușa, a salutat însoțindu-și salutul de o ușoară înclinare a capului și a rămas înțepenită în poziția aceea așteptând ordinele. Învățase că în prezența lui Grigore Stancu este bine să fii ușor plecată de spate, să ai o poziție umilă și supusă, altfel zburai din firma lui.
El nu a răspuns la salut. Părea nervos.
-Sună-l pe Victor Roată. Am nevoie de el urgent.
Peste câteva minute secretara s-a întors.
-Vine imediat. E pe drum, i-a comunicat și a închis ușa.
...Duminică sunt făcut cetățean de onoare în satul meu. Mai sunt trei zile și moșul nu mi-a adus discursul. Am nevoie de o zi două să-l citesc ca să mă învăț cu el. Îl citesc și în fața oglinzii ca să văd cum îmi șade. Astăzi trebuie să mi-l aducă numaidecât...
Bătrânul a intrat în biroul lui. Ținea ochii plecați și de-abia a îngăimat un salut. În ultima vreme îi era tot mai greu să stea în prezența lui Grigore.
-Ce faci, moșu Victor? Mi-ai adus discursul?
-L-am adus, a mormăit bătrânul și în gând s-a întrebat: Oare nu ar fi bine să-i cer să mi se adreseze cu domnul profesor, așa cum îmi spune toată lumea din oraș?
-Șezi, îi ceru Grigore indicându-i scaunul din fața biroului lui. Și el și-a tras scaunul mai aproape de birou. Era pe roate și îl trăgea ușor cu tot cu el în scaun.
-Să vedem ce a ieșit, moșu Victor. Vreau un discurs beton, să las tot satul cu gura căscată.
Bătrânul a întins câteva foi pe birou. În timp ce le lua în mână a întrebat:
-Pari trist. Ești bolnav?
-Nu. Nu am nimic. Știți, vechea problemă cu soția. Atât.
Grigore și-a aruncat ochii pe hârtii. Bătrânul se aștepta să explodeze, căci îl cunoștea și intenționat pusese acolo un nume pe care Grigore să se chinuie să-l citească. Dacă soția nu i-ar fi fost atât de bolnavă și dacă sufletul lui nu s-ar fi simțit strivit de vinovăție ar fi putut râde cu poftă, dar așa nu putea decât să zâmbească amar intuind ce avea să urmeze.
-Rabin... Rabin...dra...na... Rabintra...na...th Ta... Tagore, se bâlbâi chinuindu-se să citească Grigore, apoi a ridicat ochii spre bătrânul, care aștepta impasibil. Pe fața lui fărâma de zâmbet s-a stins demult. Ce e asta, moșu Victor?! Cine dracu îi ăsta?! O fi și ăsta geniu rus?! De unde îi scoți, moșu Victor?!... De ăsta sigur nu a auzit nici dracu!
-Nu e rus. E indian. E într-adevăr geniu. O minte luminată. Textul ”Nu pot alege ceea ce-i mai bun. Pe mine ceea ce-i mai bun mă alege” e nespus de frumos. De asta l-am și ales pentru discurs.
-E frumos. Îmi place și mie, dar are un nume... de mă doare mintea! Caută altul!
-Nu pot acum. Trebuie să mă gândesc la ceva potrivit, căci întregul discurs e construit pornind de la ideea lui Tagore. Stai așa, mi-a venit o idee! Lăsăm ăsta și nu îi mai spui numele întreg: Rabindranath Tagore. Spui numai Tagore.
-Bine, eu spun, dar oamenii or să știe despre cine vorbesc, dacă spun numai Tagore!? Eu sunt Grigore Stancu – cel mai mare om de afaceri din zona Moldovei și unul dintre cei mai mari din România. Toată lumea a auzit de mine și mă cunoaște. Dar cine a auzit de ăsta, de Tagore, în Arboroasa?! Nimeni, te asigur eu și atunci merită să-i pomenim numele!?
Profesorul s-a făcut mic pe scaun. Credea mereu că Grigore nu îl mai poate surprinde cu nimic, dar s-a înșelat. O făcea mereu și mereu... Era inepuizabil. ”Licuricii spuneau stelelor: - Învățații afirmă că lumina voastră se va stinge odată. Stelele nu au răspuns.” și-a amintit profesorul o vorbă sublimă tot a lui Tagore și s-a întristat. Grigore Stancu era un licurici. Tagore era o stea. Între ei putea fi din partea stelei doar tăcere și din partea licuriciului orice, căci pentru stea nu conta. Dialogul între anumite entități aflate la ani lumină distanță una de alta nu își are rostul. Idiot bătrân, și-a mai spus profesorul în gând și apoi a căutat cuvinte de spus cu voce tare.
-Rabindranath Tagore a luat premiu Nobel pentru literatură. Eu, personal, când îi rostesc numele simt un fel de sfială, de...
-Eu nu simt nimic, decretă Grigore, dar profesorul se făcu că nu îl aude și vorbi mai departe.
-...Ca în fața unei icoane sau ca atunci când intru într-o catedrală. Măreția gândirii lui mă copleșește. Era modest. Îl plăcea să meargă desculț...
-Waw! răcni Grigore jignit. Mă pui să spun vorbele unui indian necăjit și desculț! Eu sunt Grigore Stancu!
Profesorul a tăcut. Stătea cu capul plecat. Ca un ecou se repetau în el cuvintele: ”Licuricii spuneau stelelor: - Învățații afirmă că lumina voastră se va stinge odată. Stelele nu au răspuns.” și înțelegea cât de fără rost și absurdă este discuția dintre el și Grigore. Apoi i-au venit alte gânduri. A ridicat capul și îl privea fix pe Grigore în ochi, cum nu o mai făcuse niciodată. Fața îi strălucea. Pentru prima dată i s-a adresat pe nume omului de afaceri și așa o va face de acum înainte pentru totdeauna.
-Grigore, banii nu sunt totul pe pământ. Sunt buni – cu ei cumpăr medicamente neveste-mi, haine, mâncare și ce îmi mai trebuie – dar nu sunt totul și pe primul loc...
-Ce vorbești moșu Victor!? Eu nu am întâlnit nimic pe pământ să nu pot cumpăra cu bani! Nimic!!
-Pentru că nu ai întâlnit nimic fără preț, șopti bătrânul.
-Ce ai spus?! Nu am înțeles...
-Iisus Hristos a avut avere? Nu. Era modest. A intrat în Ierusalim desculț și pe măgar. De ce i se închină lumea și acum, dacă nu au rămas de la el averi, ziduri, palate!? De ce îl iubesc oamenii!? Crezi că pe vremea lui nu au existat oameni cu avere ca tine!? Sunt acum oale și ulcele și nu îi mai știe nimeni.
Grigore a rămas cu gura căscată. Niciodată moșu nu i-a mai vorbit așa.
-Spune-mi de ce crezi că i se închină oamenii lui Iisus? De ce tocmai El a biruit lumea?
-Pentru că era fiul lui Dumnezeu, bolmoji moale Grigore.
-De unde știm!? Ce avere ne-a rămas de la el?!... Nu ziduri, nu bani, nu palate, Grigore... Au rămas de la el niște cuvinte... Doar niște cuvinte despre cum ar trebui să ne rugăm, cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu, care e relația dintre om și Dumnezeu. Iisus ne-a dat în dar iubirea și iertarea și cu ele a biruit lumea... De la Tagore au rămas tot niște cuvinte. Acum înțelegi, Grigore, care sunt lucrurile mai de preț decât averea ta și de ce trebuie să ai un pic de sfială pronunțând anumite nume!?
Grigore îl privea tâmp. Ceva-ceva îi zgândărise sufletul, îi dăduse adevărurile lui esențiale peste cap, dar undeva pe drum se pierduse. Nu înțelegea raționamentul lui moșu Victor până la capăt.
-Sunt credincios. Mă știi moșu Victor că sunt credincios și bun la inimă. Dau o grămadă de bani la biserici. Într-una, unde am dat bani mulți, sunt pictat în hol împreună cu soția și fetița.
Profesorul și-a pus capul în mâini. Orice discuție era în zadar cu Grigore. Ce Iisus!?... Ce Tagore!?... El cu banii își cumpărase și aureolă de sfânt... Idiot bătrân! Vrei să înveți o piatră ce este muzica, s-a certat, apoi resemnat a șoptit:
-Citește discursul până la capăt. Lasă citatul din Tagore și nu o să-i citești numele întreg, ci doar ”Tagore”. Toată lumea va ști cine e. Și pentru cei care nu știu, tot e destul atât!
Grigore gândi: Oare de ce îmi spune pe nume? Ce i-o fi venit? Până acum nu mă slăbea din ”domnul Grigore”... apoi continuă de citit discursul. Fața i se lumina în timp ce citea. Era mulțumit.
-Îmi place. Chiar mi-a mers la suflet. Ai făcut treabă bună, moșu Victor. Sunt două-trei cuvinte care nu îmi plac, dar în rest e fain, parcă ar fi scris de mine... În virtutea inerției – nu îmi place deloc. Asta ar fi una. Pune altceva în loc. Și alta ar fi: în omul în care conștiința țipă... Cine țipă?! Ce conștiință?!... Taie tot. Fraza e prea greoaie. Nimeni n-o înțelege.
Bătrânul a întins mâna și a luat foile din fața lui Grigore.
...Toată viața am corectat lucrările altora. Acum la bătrânețe, un cretin absolut corectează ce scriu eu... Bine, dar eu accept! Pot să mă ridic de pe scaun și să plec. Nimeni nu mă ține legat cu forța să fac asta. ”Licuricii spuneau stelelor: - Învățații afirmă că lumina voastră se va stinge odată. Stelele nu au răspuns.” A repetat în gând cuvintele lui Tagore. Eu nu sunt o stea care nu răspunde. Eu nu sunt nici măcar o stea. Dar ce sunt!? Scribul lui Grigore Stancu. Grigore ce e?!...
Bătrânul nu a găsit răspuns la întrebare. S-a aplecat deasupra foilor. A înlocuit expresia și a tăiat fraza, apoi a întins înapoi foile.
-Acum e bine. Le dau secretarei să le scrie pe calculator și să le scoată la imprimantă. Stai să tai cuvântul Rabin... Rabindra... Să rămână doar Tagore pe care îl pot citi.
Vorbind, Grigore a tăiat cuvântul buclucaș și bătrânul a zâmbit amar când a văzut cât de nefiresc ține pixul între degetele lui butucănoase, apoi a chemat secretara și i-a dat foile să le tehnoredacteze.
-Bei ceva cu mine, moșu?
-Nu. Aș vrea să plec.
-Rămâi până termină fata de scris. Vreau să mai verifici încă o dată textul scos la imprimantă. Să nu fie vreo greșeală. Secretara e toantă, nu ca matale deștept.
Bătrânul a zâmbit amar.
-Vreau o tărie. Și o cafea.
Grigore și-a sunat secretara, i-a spus să facă cafea și să-i servească cu băutură.
Aceasta a pus pe masă cafelele, paharele și sticla cu whisky. În niște boluri de porțelan a pus alune și covrigei cu sare și susan. Apoi s-a retras.
-Am băut deja o sticlă de șampanie. Am primit vești excelente astăzi, moșu Victor. Ai aflat cine a fost numit ministrul agriculturii?
Bătrânul a încuvințat printr-o înclinare a capului. Știa ce relație este între Grigore și proaspătul numit ministru și intuia, nici nu era greu, de ce este omul de afaceri atât de fericit.
-Noroc! a spus Grigore și a întins paharul peste birou spre el.
-Noroc, Grigore!
Au băut și unul și altul. Grigore a golit paharul dintr-o înghițitură. Profesorul de-abia și-a udat gura și privea cum celălalt își mai toarnă repede încă un pahar.
-Sunt fericit, moșu Victor. Totul îmi merge din plin...
Grigore s-a oprit brusc din vorbit. Privea ecranul televizorului ce era deschis cu sonorul la minim. A luat telecomanda și a dat mai tare.
-O vezi? Am avut-o. Are un cur – beton!
Bătrânul a privit oarecum indiferent spre scârbit televizorul pe a cărui ecran se întindea chipul senin al unei femei frumoase. L-a privit apoi și pe Grigore ce rânjea fericit. Ochii au început să-i sclipească semn clar că era beat.
-Aș vrea să plec... Știi, soția... Mă așteaptă.
-Moșu Victor, dă-o la dracu de treabă! Nu mori dacă mai stai o jumătate de oră până termină fata ca să verifici hârtiile.
Bătrânul s-a resemnat să mai stea, dar în adâncul sufletului era mâhnit. Era greu să îl suporte pe Grigore treaz, dar beat era aproape o tortură. Omul – dezinhibat complet de alcool – nu mai avea nicio barieră morală și nicio rușine în fața bătrânului. La drept vorbind nici treaz nu îl omora pe Grigore rușinea sau morala, dar se abținea totuși să își dea drumul la gură în fața bătrânului.
Au gustat iar din pahar.
-Acum știu că nu mai poți, dar la tinerețe ai avut ceva femei la viața matale? Cred că era fain să ai în jur eleve de liceu. Mie mi-ar fi sărit nasturii de la pantaloni în fiecare zi.
-Nu. Nu am avut. Sunt credincios soției. O iubesc. Pentru mine iubirea nu e legată de nasturii de la pantaloni, ci de inimă. Cât față de eleve am avut tot timpul o conduită ireproșabilă.
Grigore – în ciuda beției – a simțit duritatea din vocea bătrânului. Oare ce înseamnă ”conduită ireproșabilă”? Ce a vrut să spună?
Profesorul a intuit de ce privea Grigore în gol nelămurit și i-a dat explicația necesară.
-Conduită ireproșabilă înseamnă comportament corect, fără pată. Eram profesor, nu...
-Hai, moșu, că te-ai supărat!... Am întrebat și eu, nu am dat cu parul. Eu mor după astea mai tinerele.
Bătrânul simțea greață. A băut iar ca să nu o mai simtă. Privirea îi fugea pe geam spre oraș ca să nu mai vadă chipul buhăit de băutură al bărbatului din fața sa.
-La ultima vizită la Cernăuți eram cu o ziaristă. Am luat-o cu mine în delegație. Am chemat noaptea două prostituate în cameră. Nu avea mai mult de cincisprezece ani. Ne-au făcut o...
Bătrânul privea pe geam și se forța să nu mai audă.
...Întreaga țară e ca un ogor imens năpădit de buruieni. Nu a murit, dar e sufocată. Noi suntem generația ratată care am lăsat ogorul să fie înțelenit de buruieni sălbatice și otrăvitoare. Mă rog la Dumnezeu să vină altă generație care să curețe ogorul... gândea bătrânul privind două păsări ce se jucau gureșe pe pervazul ferestrei. A zâmbit trist spre ele. Ce bine era, dacă aș fi fost pasăre! își dori și ochii i s-au umezit.
Râsul gros, gâlgâit a lui Grigore l-a adus înapoi dintre gânduri și păsări. Profesorul nu știa de ce a râs.
-Nu pot trăi fără femei. Sunt nebun după ele. Știu familia e familie, dar eu nu pot. Cu cât am mai multe cu atât mă simt mai bine. Cum am f... una, cum încep să caut alta.
Grigore s-a ridicat de pe scaun și gesticula vorbind. Brusc ochii i s-au oprit pe sticla de șampanie goală. O privea râzând. A luat-o în mână.
-Moșu Victor, dacă ai ști ce glumă bună fac! Ha! Ha! Ha!
Bătrânul îl privea mirat. Nu știa la ce să se aștepte. Grigore, hohotind de râs, a continuat.
-La hotel, când merg prin țară sau în străinătate, mă piș în toate sticlele cu băutură ce rămân desfăcute. Ha! Ha! O dată, după ce am ieșit din cameră am auzit poc! Omul de la curățenie a băut și a trântit sticla de pereți. Ha! Ha! Ha!
Bătrânul, galben ca ceara, a pus paharul pe masă. Cu capul plecat, tăcut, s-a grăbit spre baia de lângă biroul lui Grigore. A icnit vomitând. Ochii îl înțepau de la lacrimi, inima de la durere. A ieșit din baie. Grigore moțăia cu capul pe birou. Din gură i se scurgea salivă. Bătrânul a întors capul scârbit. A pășit ușor spre ușă și a ieșit. A plecat spre casă. Pe stradă a plâns. Iar auzea melodia ce devenise supliciu vieții lui:
La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Eu nu pot cânta asta. Nu e cântecul meu. Eu trebuie să spun doar un cuvânt din psalmi: ”Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni...” (Psalmul 11)~

miercuri, 18 noiembrie 2020

Nu am știut că și stelele plâng...


Mi-e rușine că nu am știut... Eu știam că e o stea și mă uitam spre ea cu sfială, mai-mai să nu am curaj să ridic ochii să privesc, așa cum nu am curajul și nici puterea să privesc direct strălucirea soarelui că aș orbi, dar habar nu am avut că își pierduse casa din București, că s-a retras la Piatra Neamț și că își ducea bătrânețea greu, dar demn și în tăcere. Acolo și-a pierdut și mare iubire... Acolo trăia în casa unor prieteni...
Și pentru că nu am știut că și stelele plâng mi-e rușine. Și nu simt nevoia să spun niciun cuvânt prin care să îmi exprim regretul că a murit. Dacă nu i-am știut durerea vieții, ci doar am aplaudat-o de la distanță, cum să spun că mă doare moartea ei, ce pentru ea e o izbăvire și o întoarcere printre stele!?
Dar voi, aceștia, ce i-ați fost colegi și vă repeziți să vorbiți de golul imens lăsat de ea - Care gol!? Trăia că o umbră ajutată de compasiunea prietenilor... - și de marea pierdere a trecerii ei în neființă, știați toate acestea despre ea!? În loc să vă repeziți la televizor cu declarații lacrimogene despre cât de mult suferiți mai bine ne spuneți nouă, ăstora de rând și mai banali, când ați sunat-o ultima dată?! Când ați întrebat-o cum e viața la Piatra Neamț și dacă are tot ce îi trebuie!? Când ați fost dispuși să o ajutați măcar puțin!?
Dumnezeu să te ierte, Dragă, mai dragă în cer decât pe pământ!
„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.”
Mihai Eminescu - Scrisoarea I

duminică, 8 noiembrie 2020

UNDE-I LUMINIȚA CARE UMBLA DUPĂ FLORI?




Eram mică de tot la Mălini; probabil între șase și nouă ani, deduc logic căci șase ani i-am împlinit în spital la Iași după o ședere foarte lungă acolo și la nouă ani am plecat din sat, deci sigur era între acești ani; și eram înnebunită după flori. În drum spre magazin sau spre bunicile din centrul satului – ambele bunici stăteau chiar acolo – pândeam printre scândurile gardurilor toate grădinile, să văd ce flori au. Și acum țin minte casele vechi ce nu mai sunt, cu ferestre mărunte și cu flori în ele. Îmi amintesc casele ce aveau begonii și mușcate. La casa domnul învățător Ilie Adrian, ce m-a învățat în clasa I și a.II.a și care s-a chinuit mult cu mine să mă învețe să scriu numai cu mâna dreaptă, căci aveam tendința să scriu cu amândouă, erau cei mai mulți și mai frumoși bujori din sat. Gardul era de sârmă și bobocii de bujori fugeau până în drum. Nu era nevoie să îmi furișez ochii printre crăpăturile gardului ca să îi văd. Bujorii îmi săreau în ochi singuri. Peste drum, oleacă mai în vale de casa domnului învățător, era o casă măruntă, cu o grădinuță tot măruntă în fața ei, plină de crini albi, ce atunci când înfloreau înnebuneau văzduhul. Nu, pe aceia nu-i vedeam din drum, că gardul era de scândură înfundată, înalt și cu acoperiș de tablă deasupra lui, ca să țină o veșnicie și ca să nu lase nici măcar păsările să vadă crinii. Dar ți-ai găsit să scape crinii de privirea Luminiței!... Mai întâi le simțeam mirosul. Tare, amețitor, îmbătând până și aerul. Mă topeam pe lângă gard, ca o apă ce curge, în căutarea unei găuri cât de mici, prin care să privesc raiul cu crini. Găseam o gaură, o crăpătură, un loc din care a sărit un ciot din scândură sau s-a rupt o așchie și prin acel loc îmi furișăm privirea cu tot cu suflet spre tărâmul crinilor.

Nu mă mulțumeam doar să privesc grădinile și ferestrele cu flori. Nu era destul. Dacă vedeam vreo bătrânică prin curte – ele erau cele ce aveau cele mai frumoase grădini cu flori, căci terminaseră de crescut copii și de luptat cu viața și, așteptând raiul, îl coborau și în grădinile și ferestrele lor înainte de a urca ele spre el – intram, salutam și ceream timid semințe de flori. De oricare. Boance, crăițe, regina-nopții, cârciumărese, garofițe, ochiul boului,... gherghine, lalele, gladiole, crini, iriși, crizanteme, căci, în naivitatea mea de atunci, credeam că toate florile se înmulțesc prin semințe. De cele mai multe ori bătrânele râdeau blând, mă întrebau a cui sunt și îmi culegeau chiar în fața mea câteva semințe de flori, ce erau coapte, iar pentru altele îmi spuneau să vin mai târziu. Mulțumeam și plecam spre casă fericită că ascund în buzunar sau în pumn o comoară, din care aveam să obțin raiul meu de flori așa cum au bătrânele. După ce eram bruftuluită, că am mers dormind pe drum, că mama mă trimisese cu treabă și să vin repede acasă, nu să stau gură cască să privesc la flori prin grădini și ferestre, îngropam semințele scociorând ca o găină un pic pământul din fața casei, astupam la loc și visam că o să am peste puțin timp colțul meu de rai. Adunam semințe, le îngropam, dar raiul meu nu mai venea... căci nu știam că trebuie să aștept primăvara ca să pun semințele. Le puneam imediat ce le căpătam, căci voiam rai imediat, nu să aștept să treacă anotimpuri. Când ești copil nu știi că pentru rai trebuie să aștepți. Îl vrei aproape, repede și pe pământ.

Nu întotdeauna se termina cu happy-end cerșitul meu de semințe de flori... Uneori o mai și încasam în căutarea raiului...

Era o seară ploioasă de vară. Înnoptase. Veneam de la bunica. Am ajuns în dreptul curții cu crini. Mirosea de mi-a amețit creierul și inima mea mică a început a cânta. Voia crini! Voia florile acelea! Nu putea face un pas mai departe! Nu putea! Din tot ce eram, o făptură mică, cu niște ochi cât jumătate din față, țipa o voce de nestăpânit că vrea crini.

Ascultând de vocea din mine am strigat la poartă. Mult... mult... mult... Și mai mult... Cine ieșea din casă pe o ploaie ce mura până și visele într-o seară târzie de vară!? Nimeni. Dar întrebarea esențială este: Cine striga pe la porți într-o asemenea seară!? Răspunsul firesc, pe care și l-a dat bătrâna, în timp ce își punea un fâș pe cap ca o pelerină, e că sigur strigă cineva ce are un necaz mare. O boală, o durere, o nevoie disperată... Era peste puterile ei de a-și imagina că la poartă e o mogâldeață ce vrea...

A tras zăvorul. A deschis poarta. A privit înainte de la înălțimea ochilor ei și a strigat tare:

- Cine e?!

De la picioarele ei, murată, zgribulită, am șoptit cu o voce de șoricel opărit:

- Eu.

Bătrâna și-a plecat privirea. A făcut un pas spre mine și și-a plecat capul să mă vadă mai bine. De pe pelerina, ce îi proteja capul de ploaie, apa s-a scurs peste mine ca de pe streașina gardului sub care am stat ascunsă. Cât timp mă cerceta ca pe o creatură apărută de pe alt tărâm noaptea, pe ploaie, la poarta ei, am șoptit:

- Bună seara!

- A cui ești, copchilă!? Ce vrei la ora asta? De ce te-a trimis mă-ta noaptea pe drum?!

- Sunt a lui Culiță Ungureanu. Nu m-a trimis mama. Am venit eu, am șoptit moale încât bătrâna a pus o mâna la ureche ca un căuș ca să mă audă prin ropotul ploii.

- A, nu te-a trimis mă-ta!? Ai venit tu!? s-a mirat bătrâna. Și ce vrei tu de la mine?! m-a întrebat repezit.

- Vreau să îmi dați semințe de crin! am spus cu fața toată radioasă, uitând de ploaie și de noapte. Deja visam cum voi avea și eu raiul meu cu crini în fața casei.

Eram atât de fericită visând, că răspunsul bătrânei l-am perceput greu. Ea batjocorea de mult și pe bună dreptate, dar eu am auzit cuvintele ei mai târziu și doar sfârșitul, după ce mi-am alungat din suflet raiul.

- Te spun eu lui mă-ta, copchilă nebună! Auzi la ea! Noaptea, pe ploaie și de capul ei umblă după semințe de crin!

Zgomotul zăvorului tras cu furie mi-a alungat complet visul raiului meu. Am plecat prin ploaia, prin întuneric, prin noapte supărată foc că nu am obținut semințe de crin.

Peste câteva zile am încasat-o de la mama. Se întâlnise cu bătrâna. Nici nu a fost nevoie să îi explice care copil al ei, dintr-un cârd, a mers noaptea, pe o ploaie nebună, și a strigat la poarta bătrânei de capul ei că vrea semințe de crin. Știa cine a făcut asta. După perdaful luat de la mama nu m-am lecuit de gândul că voi avea într-o zi raiul meu de flori în fața casei. Ceream în continuare semințe de flori și le îngropam, apoi așteptam ziua când voi vedea raiul înflorind. Bătrânele, cele mai multe, îmi dădeau semințe și mă priveau râzând.

M-a trimis mama într-o dimineață cu laptele la lăptărie. Trebuia să mă grăbesc ca să nu întârzii la școală. Mă întorceam mergând repejor. Am intrat pe ulița de la dispensar. Am trecut de primele două case și pe partea stângă mi-a ieșit ispita în cale la o casă bătrânească, cu gard de lătunoaie înnegrite de timp, așezate pe lungime cât erau de lungi și lăsând linii mari de spații între ele, prin care se furișau ușor ochii mei spre floarea din fereastră, ce îmi furase inima și care râdea spre mine din toți clopoțeii ei înfloriți, cu roșu sus ca o rochiță și alb în bobocul, ce se întindea în jos și am uitat de grabă, de școală și de toate. Floarea aceea mă înnebunea de câte ori o vedeam în geam. Râdea la mine. Mă chema. Și eu îmi spuneam că nu se poate atâta frumusețe într-o singură floare și că poate e o închipuire de a mea. Fereastra veche, de lemn maroniu, tăiată în patru ochiuri mărunte era mult prea mică pentru o floare atât de mare și mereu mă întrebam prin ce miracol încape o floare cât o grădină într-un geam ce aducea a sicriu. Aveam privind floarea din fereastră același sentiment pe care îl trăiam când priveam cerul oglindit într-o băltoacă și exprimam cu mirare: Cum să încapă atâta cer într-o șteoalnă!? Cel mai mare vis al meu era să am un puiuț de la o asemenea floare. Păleau în fața lui și crinii, și bujorii domnul învățător, și toate celelalte flori ale pământului.

Un bătrânel era la poartă. M-am dus țintă spre el, ignorând complet ceea ce pățisem după povestea cu „semințele de crin” și că mama credea că mă lecuise. Nu mă lecuise. Îmi era frică, dar să am un puiuț din floarea aceea era o dorință mai mare decât orice frică. L-am salutat pe bătrân. Mi-a răspuns. I-am spus că îl rog să îmi dea un pui de floare din geam și am indicat arătând cu degetul ce vreau. Nu voiam mușcată, nu begonie, nu altceva. Voiam un puiuț din acea floare înaltă cât geamul, cu clopoței roșu cu alb. Bătrânul a privit după mâna mea întinsă ce arăta floarea, apoi a râs spre mine. Am repetat cu inima nebună de fericire în piept, căci deja văzusem pe fața lui că o să îmi dea:

- Doar un puiuț, moșule, din floarea aceea cu clopoței! Vă rog! E cea mai frumoasă floare de pe pământ...

Bătrânul a plecat în casă. Eu mă gândeam la toți puii de flori căpătați de pe la bătrâne, pe care i-am pus în ghivece improvizate din fel de fel de cutii de tablă și cum niciunul nu s-a prins. Le-am pus pământ. Le-am pus apă. I-am și rugat să nu moară, dar toți s-au îndoit de șale după o zi două, apoi s-au topit cu totul devenind din viață verde nimic în soarele fierbinte.

...Asta nu o să se usuce! O să am grijă mare de ea! O să îi vorbesc în fiecare zi! O să o rog să nu se usuce, vorbeam singură în așteptarea bătrânului. Acesta a ieșit din casă cu floarea întreagă în mână și mi-a întins-o. Eu am făcut un pas înapoi speriată și ținându-mi mâinile încleștate pe toarta găleții, cu care cărasem laptele la lăptărie, trântind-o la fiecare pas de picior, că era tare grea.

- Nu ați înțeles! Vreau doar un puiuț!

- Ia-o toată! Are baba mea o casă plină de flori! mi-a spus bătrânul și mi-a întins floarea.

Am mutat toarta găleții pe braț și am prins cu ambele mâini ghiveciul cu floarea ce avea un pic mai mult decât jumătate din înălțimea mea. Am mulțumit și am plecat spre poartă. Duceam floarea ca pe bucata mea de rai. Am întors capul și i-am mulțumit încă o dată bătrânului înainte de a ieși pe poartă. Doamne, ce fericită eram, când s-a dezlănțuit iadul! Eu ieșeam pe poartă și „baba” moșului s-a lovit de mine. Era să moară când m-a văzut cu floarea în brațe. Mi-a smuls-o când eu mogorogeam speriată de ochii ei de șoim:

- Am cerut doar un puiuț... Moșul mi-a dat-o!

Nu m-a ascultat sau poate nu avea chef să mă audă. S-a repezit spre bătrân. Mama, ce era la gura ei! Eu am tăiat-o la sănătoasa pe drum rugându-mă la Dumnezeu ca bătrânul nevinovat să scape doar cu batjocora bătrânei că la cât era de furioasă să îi scape și vreo două scatoalce ca supliment pe lângă ocară era cel mai firesc lucru. Picioruțele îmi depănau iute pe uliță, îmi era milă de bătrân, dar și mai milă de mine, dacă cumva bătrâna îl ierta pe el și mă căuta pe mine. Cred că zburam pe uliță spre casă, nu fugeam. Aproape de poarta noastră m-am speriat: Dacă află mama!? Pățesc iar ca la semințe de crin... Vai de fundul meu ce flori o să iau!... Stai așa! Nu m-au întrebat a cui sunt! Nu m-au cunoscut! Poate scap... m-am liniștit, am intrat în curte, am lăsat găleata, am luat ghiozdanul și am fugit spre școală fără a mai da ochii cu cineva de acasă.

Câteva zile am stat cu inima mică cât un purice. Tremuram de câte ori striga cineva la poartă și pândeam să văd dacă nu e chipul bătrânei dincolo de gard. Nu am pățit nimic. Mama nu a aflat. Și mie iar îmi dădea târcoale pofta de colț de rai. Veneam într-o duminică de la biserică. Cum coboram de la biserica din Pâraie, de pe deal, pe partea opusă bisericii era tot un bordeiuț. Era în el o bătrână ce nu avea pe nimeni. Singură cuc. O știam din zilele de iarnă când mergeam la dat cu sania și ieșea biata de ea să țipe la noi că făceam o larmă de trezeam și morții din cimitirul de peste drum, darămite pe ea, să nu mai țipăm atât. În fața căsuței se întindea o cărare întinsă ca un covor, de la poarta de la drum și până sub peretele casei, de margarete nemțești. Roșii în soare, cu petale fragile, împingându-se una în alta ca să se laude cerului cu frumusețea lor – când le-am văzut m-am pierdut. Am mers spre curtea bătrânei ca în transă. Voiam și margarete nemțești pentru colțul meu de rai visat, dar niciun pic realizat.

E boala mea dintotdeauna și am rămas cu ea până azi: trăiesc atât de puțin și visez atât de mult! Și în prăpastia dintre trăit și vis încerc și eu să fiu vie, să fiu om normal, dar nu prea reușesc. Visul e prea mult. Trăitul prea puțin. Și eu între ele răstignită...

Am strigat-o pe bătrână. Am ajuns până în prag. Prin ușa deschisă am văzut-o cum ațâța focul cu niște harțapele mărunte. Sufla în el. Acesta pâlpâia anemic și flăcările șopteau: Să mă aprind... să nu mă aprind... Și s-au stins. Bătrâna s-a întors spre mine. Acră, cu ochi seci de căldură, cu broboadă neagră, m-a privit ca un uliu. Gata, nu mai voiam margarete nemțești! Aș fi fugit, dar cum să fug, când ea mă privea și întrebase:

- Ce vrei, copchilă?

- Știți, aș vrea niște semințe de flori din alea roșii... Sunt atât de frumoase..., am șoptit și m-am făcut mică de tot sub privirea ei ca o sabie.

- Arză-te-ar focul să te ardă de împelițată! Eu am venit de la biserică flămândă, focul nu se aprinde și ea vine după flori! Uite cum mă ispitește diavolul să fac păcate, după ce venisem cu un suflet atât de curat de la biserică!

Am tăiat-o spre poartă ca din pușcă. Iar îmi erau picioruțele aripi. Am ieșit în drum săgeată. Bine măcar că nu i-am spus a cui sunt că iar pățeam ca la „semințe de crin” gândeam exact când am auzit în spatele meu:

- Lasă că mă întâlnesc eu cu mă-ta și îi spun să îți bage mințile în cap! Ea e femeie cuminte! Cum poate avea o copchilă atât de năucă...

Zburam pe uliță și lăsam prăpădenia în urma mea, dar inima deja îmi tremura, căci bătrâna mă recunoscuse și de data asta nu aveam cum scăpa, cum am scăpat de baba ce s-a mulțumit să își pedepsească doar moșneagul din cauza mea.

Acum normal că îmi pare rău pentru el, dar atunci am fost atât de fericită că eu am scăpat și el a intrat în belea din cauza mea!

Nu îmi amintesc, dacă am încasat-o de la mama pentru bătrâna cu margaretele nemțești. Cred că nu am mai avut timp că am plecat din sat. Nici colțul meu de rai visat nu l-am mai avut. Nu crini, nu fuchsia, nu margarete, nu bujori... Am primit altă viață și alt loc sub soare unde am uitat complet că există rai.

Au trecut anii. Aveam deja copiii, când m-am dus cu mama la biserică în Pâraie de „Mihail și Gavril”, când e hramul bisericii. O bătrânică s-a apropiat de mama și a întrebat-o cine sunt. Mama i-a spus că sunt fata ei. Bătrâna m-a privit lung. Nu mă cunoștea. Îi știa pe toți frații mei, dar pe mine nu.

- Care!? Nu o cunosc, a șoptit bătrâna.

- Luminița, a șoptit mama.

- A, Luminița care umbla după flori! a exclamat bătrâna și m-a privit cu fața toată lumină. Am privit-o și eu la fel și i-am șoptit:

- Da, sunt Luminița care umbla după flori!

...

Unde-i acum acea Luminiță!? Ochii ce mă privesc din oglindă sunt ochii acelei Luminițe!? Mereu mă caut în mine pe aceea și tare mă bucur când descopăr că mai sunt în căutare de colț de rai pe pământ...

...

Zilele trecute am fost la o înmormântare. Lume multă cu măști pe față. M-am salutat cu câțiva oameni, apoi m-am întâlnit cu o doamnă tare dragă sufletului meu și o mare admiratoare a cărților mele, Dorina Rusu. Ne-am salutat. Am salutat-o și pe soacra ei, dar nu mi-a răspuns.

- Vorbiți-i mai tare. Nu aude, mi-a șoptit doamna Dorina și eu am repetat salutul privind bătrâna în ochi și vorbind mai tare.

Mi-a răspuns.

- Știi cine este? a întrebat-o noră-sa.

Bătrâna m-a privit lung. Eram sigură că nu mă cunoaște.

- Cum să nu o știu!? E doamna care scrie! Nu mi-ai citit tu despre baba Susana? a răspuns bătrâna parcă furioasă pe noră-sa că a îndrăznit să îi spună că nu mă cunoaște.

- Uneori îi citesc ce scrieți și e fericită. Alteori doar îi povestesc.

Nu am răspuns nimic. Îmi venea să plâng. Nu mai eram „Luminița care umblă după flori”, ci eram „doamna care scrie”... Nu știu de ce aș fi vrut să rămân acea Luminiță... probabil că în sufletul meu mai sunt.

- Ați făcut dulceață de trandafiri? Sigur știți să faceți că am citit în textul „Așa mă certa bunica”, mi-a spus doamna și m-a făcut să râd. Apoi a continuat: Aveți trandafir de dulceață? Vreau și eu un puiuț.

- Am. O să vă trimit prin angajata dumneavoastră ce este vecina mea.

- Nu! Nu! Nu! Vreau să veniți dumneavoastră să mi-l aduceți! a cerut ea dorindu-și mai mult decât puiul de trandafir să merg în vizită la ea.

I-am promis că mă voi duce într-o zi să îi duc trandafir de dulceață și să stăm de povești.

Am rămas tot Luminița care umblă după flori...

8.noiembrie.2020









































duminică, 1 noiembrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXXVIII (ultima)

Mi-am continuat scrisul la jurnalul meu de călătorie, atunci când eram inspirată și când începea să mi se deruleze acțiunea în cap ca un film. O doamnă din sat m-a sunat într-o zi, mi-a spus că citește fiecare episod și mi-a cerut să scriu măcar patru sute de episoade din AȘA MĂ CERTA BUNICA. Am râs și i-am spus că nu știu câte episoade or să fie, că nu am niciun plan în cap, ci doar un film. M-a întrebat, dacă personajul, ce m-a inspirat, chiar există și că e fascinant. Nu i-am răspuns nimic și am lăsat-o să creadă ce voia ea.

Nu știu câte episoade erau scrise, oricum era vorba de primele, când Titus mi-a spus:

- Nu îmi place! Scrii prea sentimental despre mine! Mă faci prea bun și eu nu sunt! Scrie mai dur!

Nu i-am răspuns nimic, dar mă gândeam că am nevoie de libertate totală la scris, că orice intervenție mă putea bloca și să mă facă să nu mai scriu nimic. Și un fluture dacă ar fi bătut din aripi deasupra mea, când scriam, mă putea tulbura, cu atât mai mult intervenția unui om. Am închis telefonul gândindu-mă la tot ce i-am cerut și i-am spus lui Titus despre scrisul meu și cum i-am vorbit de pictorul F. Goya ce era surd la orice intervenție din afara lui când picta. Credeam că a înțeles că și eu am nevoie de asta.

A sunat în aceeași zi spre seară. Nu am apucat decât să îl salut și a vorbit el:

- Iartă-mă! Fă ce vrei când scrii! Niciodată nu am să-ți mai spun nimic!

- Oricum nu te-aș fi ascultat! Vreau libertate totală, când scriu, altfel nu pot scrie!

- Iartă-mă! Nu trebuia să zic nimic! Ești liberă să faci ce vrei! Prietenii mei de la Onești, cu care am fost seara la masă, râd de se prăpădesc, când te citesc. Mă sună și mă tachinează...

- Bine, „boierule”! Am libertate totală. Mulțumesc că ai înțeles!

- Termină cu „boierule”!

În loc de răspuns am scos limba. El a râs șoptind că nu are ce-mi face și a închis.

Erau primele zile din iulie, când am început să mă simt rău. O răceală banală. Tuse, dureri musculare, dureri de cap, dureri de ochi, lipsă totală de poftă de mâncare... Mi-am zis că e de la munca în grădină, când am transpirat rău și nu m-am dus să îmi schimb tricoul. Sau poate de la apă rece din frigider... Zilele treceau și răceala mea se înrăutățea. Era o zi de luni, cred că 11 iulie, când mi-am dat seama că nu am nici gust, nici miros. Am mirosit punga cu detergent de rufe – nimic! Am dat cu parfum în palmă și am dus la nas – nimic! Am gustat borș – era doar lichid și atât! Am gustat un pic de gem de zmeură, care are o aromă de trezește și morții – nimic!

Am realizat ce este, dar nu m-am panicat deloc. Prima decizie, pe care am luat-o a fost să nu știe copiii nimic, ca să nu îi sperii, deci trebuia să am grijă, când vorbesc cu ei la telefon să nu își dea seama. A doua, că trebuie să previn pe toată lumea, să nu mai vină nimeni la mine, și eu să nu mai ies din casă și curte, să mă autoizolez ca să nu expun pe nimeni.

A sunat Titus exact după ce am experimentat exercițiul de mirosit și gustat ca să mă conving că nu le am. Mi-a spus că merge la Pitești la înmormântarea unui prieten mort de covid. Gând la gând cu bucurie, mi-am spus cinică. Era cel mai bun moment să îmi spună asta. M-a întrebat ce fac. Am enumerat câteva treburi banale ce le aveam de făcut.

- Cam tușești! Ești răcită! a spus moale. Ai grijă de tine!

- Am transpirat la muncă în grădină. Am băut apă rece din frigider... Am răcit un pic.

- Ai grijă de tine, mi-a șoptit iar și a închis.

După el m-a sunat pe messenger prietena mea, Cristina, din Italia. Când mi-a văzut fața de bocitoare profesionistă la înmormântări; de la durerea de cap și ochi lăcrimam continuu și părea că plâng; a înțeles imediat ce am. Mă bocea așa pe viu.

- Vai, de mine! Uite ce față ai! Uite cum arăți! Vai, de mine, asta îți mai trebuia!

- Oprește-te, Cristina! Încă sunt vie! Nu mă boci ca pe un mort! Păstrează-ți bocetele pentru când va fi cazul! am oprit-o făcând haz de necaz.

Cât am mai vorbit cu greu se putea stăpâni să nu revină la câte un oftat măcar, dar eu o opream. O făceam și să râdă. I-am spus să îi spună fiicei ei, ce urma să vină să mă ia la masă în oraș, să nu mai vină.

După ce a închis a sunat-o pe prietena noastră comună, Antonica, ce este asistentă la spital, care s-a lovit de virus exact cu primul val, în martie, și i-a spus că este posibil să îl am. M-a sunat imediat. I-am descris ce semne ale bolii am. Ea a sesizat că respirația mea nu este tocmai în regulă. Din toate semnele bolii cel mai greu era de suportat durerea din piept ca un pietroi ce apăsă și durerea din spate din josul omoplaților, pe care o percepeam ca pe un obiect ascuțit înfipt acolo. Mi-a spus ce medicamente să iau pentru întărirea sistemului imunitar. Dacă nu are cine să mi le aducă, s-a oferit să mi le aducă ea. I-am spus că am să rog un frate să o facă. A rămas să ținem legătura și să apelez la 112 doar dacă apare insuficiență respiratorie gravă. În aceeași zi a venit fratele meu, Adrian, și mi-a adus medicamente, lămâi și pâine. Am stabilit telefonic să lase sacoșa în drum și eu voi merge să o iau. A lăsat-o doar deschizând ușa mașinii și punând sacoșa jos. M-am simțit ca un ciumat sau ca o leproasă văzându-l cum întinde mâna să pună sacoșa pe pământ, dar asta era viața. Prioritatea mea era să nu răspândesc boala mai departe, deși eu habar nu aveam de unde o luasem. Alt frate, Sergiu, voia ceva de la mine din garaj. I-am spus să vină, să intre, să își ia ce îi trebuie, dar să nu intre în casă. M-a certat și mi-a spus că nu se teme. I-am răspuns: Nici eu nu mă tem, dar trebuie să îi protejezi pe cei din jur! Gândește-te la soție și copii! Nu intra în casă!

A sunat iar Titus spre seară. Avea o voce ce mirosea a moarte.

- E groaznic! Absolut groaznic, cum l-au dus! Am stat în mașină la distanță și am privit. Direct la cimitir și fără slujbă! Dat rapid în groapă și pus pământ pe el! șoptea și eu mă simțeam minunat să aud cum se fac înmormântările de covid tocmai în ziua când constatasem că este posibil să am și eu virusul.

- Noi, la Suceava, am învățat, cum se moare de covid și cum sunt înmormântările în martie.

Mi-a spus să am grijă de mine și a închis.

În fiecare zi apăreau semne noi ale bolii și tot mai ciudate. Tusea mă chinuia și respiratul era șuierător ca la asmatici. Luam medicamente, mă forțam în fiecare zi să mă ridic din pat, să îmi fac treburile și nu îmi era frică deloc. E drept că nu cred că am ajuns în forma cea mai rea a bolii. Era o formă suportabilă. Puteam munci în grădină și îmi făcea bine să stau la soare în fiecare zi, dar renunțam când transpiram tot și când de-abia mai puteam să îmi mișc mâinile sau picioarele. Cel mai greu era că nu putea veni nimeni la mine și nici eu să ies. Mâncarea și cele necesare mi se lăsau rudele la poartă.

Era vineri în aceeași săptămână. Credeam că ce era mai rău a trecut. Mirosul și gustul mi-au revenit puțin, dar nu suportam mâncarea. Îmi provoca greață. M-a sunat fiul meu cel mic. Am vorbit vrute și nevrute. M-a apucat un acces de tuse sufocant, ca la asmatici. Am dat să închid, spunând că vorbim mai târziu, dar fiul meu s-a panicat și a țipat:

- Mama, să nu spui că ai...!

Am respirat adânc încercând să îmi potolesc tusea. La naiba, mă sufocam și muream și de ciudă că mi s-a întâmplat asta tocmai când vorbeam cu fiul meu.

- Mama, răspunde!

- Da, am avut. Nu mi-am făcut testul, dar am avut toate semnele bolii. Ce a fost mai rău a trecut! Crede-mă! vorbeam pe cel mai calm ton cu putință și mă simțeam îngrozitor că mi-am panicat fiul. A trecut, Sebastian! Sunt bine!

- De asta tușești așa!? Trebuia să ne spui, mama!

- Sebastian, a trecut! Sunt bine!

Cu calm i-am povestit tot ce am luat și făcut, că am miros și gust, că am fost în permanență în legătură cu prietena mea de la spital și, dacă situația se înrăutățea, aș fi sunat la salvare.

- Mama, trebuia să ne spui! De acum te sun în fiecare zi!

- Sebastian, ți-am spus în primăvară și ție și lui David, că tot ce îmi doresc este să nu vă atingă molima asta pe voi, că dacă ar fi să vină la mine, plec împăcată și am să vă veghez din cer, că nu vreau să plângeți și că nu aș suferi pentru felul în care se fac înmormântările. Cât despre pomană, nu cred în parada și risipa făcută cu fast. Dați din când în când mâncare și haine celui mai oropsit dintre muritorii ce vă ies în cale așa cum știți că fac eu...

- Da, mama, și eu te-am ascultat și ți-am răspuns că poate e bine să faci și un control la cap! a țipat băiatul meu.

- Gata cu boceala! Sunt bine! A trecut! Să nu îl panichezi și pe David!

- O să te sun și mâine și în fiecare zi, mama!

Ți-ai găsit să mă asculte. Imediat m-a sunat David. L-am liniștit că sunt bine.

În aceeași zi de vineri a sunat Titus. Vorbeam și la un moment dat m-a întrebat:

- Luminița, tu tușești cam mult. Să nu îmi spui că ai...

Nu puteam să îl mai mint.

- Am avut. A trecut.

- O, my God! My God! exclama panicat. Nu a trecut! Cu sistemul tău imunitar nu a trecut; știu sigur.

- A trecut. Sunt bine, i-am răspuns și i-am explicat și lui tot ce am făcut la fel cum le spusesem și copiilor. Și în plus nu mi-e frică! Deloc! Oricum murim într-o zi...

- A fost vorba că îmi spui imediat dacă apare o problemă, a șoptit cu reproș în voce. Apoi a adăugat: Cu atitudinea asta sigur ajuți organismul să lupte... Mă bucur că nu te-ai panicat și că nu îți este frică.

- Mi-am dat seama că nu am gust și miros în lunea aceea când tu erai supărat că ai mers la înmormântarea prietenului tău... Ce ai fi vrut să fac!? Să îți spun atunci că am și eu semnele bolii!?

- Deci ții legătura cu prietena ta de la spital... Iei medicamente pentru întărit sistemul imunitar. Ok. Uite cum faci pentru problema cu respiratul, care nu e rezolvată după părerea mea, și nu vreau să ajungi la terapie intensivă. Ieși dimineața afară, când răsare soarele, îți acoperi presând nara dreaptă cu mâna stângă și tragi aer în plămâni mult, mult de tot, până ți se umflă abdomenul. Îl ții câteva secunde. Îl dai afară foarte încet pe aceeași nară. Apoi repeți exercițiul de respirat cu nara cealaltă. O faci de vreo cinci-șase ori cu fiecare nară. Obligatoriu la răsăritul soarelui. Promite-mi că faci!

- Promit! i-am răspuns.

Am început să fac exercițiul de a doua zi, mai ales că tusea era tot mai rea, iar durerea din piept ca o piatră, ce te apasă, nu dispărea. Și în spate, între omoplați, în partea de jos, durea de parcă aveam înfipt un corp străin. Durea tare când făceam exercițiile de respirat. Parcă mi se rupea diafragma și între coaste aveam praf de sticlă. Durerea persista și când nu mai respiram. Durea tot timpul. I-am spus lui Titus că nu mai fac, că doare prea rău.

- Continuă! Nu te opri până nu dispare durerea! Dacă doare înseamnă că acolo e problema!

M-am miorlăit că nu mai vreau să fac exercițiul de respirație, că doare prea rău. A țipat la mine:

- Atunci poate e mai bine la terapie intensivă! Nu te doare de la respirație! Te doare că e o problemă la plămâni! Continuă până când dispare durerea! Dă-mi numărul de telefon al prietenei tale de la spital! Vreau să vorbesc cu ea!

- Nu îți dau! Nu mă duc în spital! Acasă am o șansă să trăiesc! La spital mor sigur!

El a început să râdă amar auzindu-mă.

- Cred că România e singura țară din lume unde oamenii nu se duc la spital că le e teamă că acolo mor sigur! În restul lumii oamenii fug acolo să fie salvați! a spus și a adăugat: Continuă exercițiile de respirație în fiecare zi la răsăritul soarelui! Dacă e nevoie, te sun eu în fiecare dimineață și te scot afară să le faci!

- Nu este nevoie! Promit că le fac!

Durerea a dispărut treptat cam după opt zile de exerciții, dar eu am rămas cu obiceiul de a face acel exercițiu de respirație în fiecare dimineață. Le-am spus și tuturor cunoscuților și rudelor să îl facă, dar e alegerea lor dacă o fac sau nu.

...

Am continuat să scriu în toate acele zile de boală și izolare. Mă uimea și pe mine ce face creierul meu din acea poveste ce se întindea tot mai mult. Îmi propusesem să scriu câteva episoade, ca un jurnal de călătorie, dar creierul meu nu mă asculta, ci scria un adevărat roman tot mai întins și scris dintr-un foc. Cu Titus vorbeam în fiecare zi, ca să vadă cum sunt cu sănătatea, despre ceea ce fac, chiar și despre scris, dar nu mi-a mai spus niciodată să modific ceva la text sau cum să scriu. Tot ce îmi spunea cu o undă de regret, modestie și tristețe în voce era: Mă faci mai bun decât sunt... Eu îi răspundeam râzând: Așa te-au văzut ochii mei, dar e posibil să nu văd bine...

Era mijlocul lunii august. Boala trecuse și trecuse și perioada mea de autoizolare impusă. Ieșeam câte puțin, dar eram încă bleagă. Boala lăsase unele sechele. Oboseală, transpirație anormală, dureri de cap și de ochi, somnolență. Îmi împărțeam viața între scris, muncă în grădină, făcut gemuri, dulcețuri, siropuri și compoturi. Mă simțeam vindecată de durerea iubirii pierdute. Prietenia cu Titus și scrisul îmi făceau bine. Habar nu aveam că ceea ce postam pe facebook va deveni parte din povestea mea, pe care o scriam, și că va face ca trecutul să vină peste mine ca un val de uragan năucitor ce înnebunește un suflet așa cum înnebunește valurile mării.

Să o iau încet... O doamnă pictoriță dintr-un oraș din România mi-a scris pe messenger că a citit toate episoadele postate până atunci și că trebuie să îmi dea un dar de la cineva, de la un admirator, pe care nu l-am întâlnit în viața reală. Am început să tremur citind. Când a scris numele omului și țara m-am simțit cum alunec moale lângă pat cu telefonul în mână.

...Trăiește! Trăiește! Trăiește! îmi vuia în cap și eu mă miram că nu îmi explodează inima, ce mi se zbătea nebună în piept sub forța acelui cuvânt ce mătura tot ca un ochi al uraganului.

...V-am citit toate episoadele AȘA MĂ CERTA BUNICA și mi-am dat seama cine este samuraiul despre care ați aflat că a murit. Vă iubea atât de mult... M-a contactat în octombrie anul trecut. Voia să vă fac un tablou, pe care să vi-l aducă în dar de Crăciun. Mi-a trimis niște poze din țara unde locuia. Am ales împreună un tablou cu stânci, citeam ce îmi scrie doamna și mă miram că mai sunt vie, că nu m-am dezintegrat.

...Deci nu trăiește! Tabloul l-a comandat în octombrie anul trecut. Acel octombrie când mi-a cântat manele pe messenger făcând parodie ca să mă facă să râd, acel octombrie când mă îndemna să scriu mai repede la romanul CĂRĂRI ȘI DESTINE ca să îl termin odată, acel octombrie, când râdea de mine că trăiesc numai din pomană, după ce îi spuneam că iar am fost la praznic prin sat, acel octombrie când iubirea dintre noi, deși tulburată de accesele lui de furie incontrolabilă și cruzime gratuită, născută din senin, era încă vie, adevărată și eu credeam în ea și că poate birui distanțe și soartă..., că poate birui tot, gândeam și eram ca un mal de pământ luat la vale de puhoaie. O clipă am crezut că trăiește, după ce știam că e mort, apoi am realizat că e totuși mort. Am dus mâna la inimă și i-am cerut să reziste, dacă poate.

...Până la urmă am ales două tablouri. Unul cu stânci – cel trimis de el într-o poză – și un portret al dumneavoastră făcut după o poză de pe facebook. Trebuia să vină să le ia și să vi le aducă de Crăciun. Nu știu ce s-a întâmplat... Nu a mai venit. Vă trimit corespondența dintre mine și el. Vă iubea atât de mult..., citeam și mă miram că sunt vie.

Știam care este tabloul cu stânci. Era prima poză cu el, pe care am văzut-o și i-am spus ceva despre: Un viking viteaz între pământ și cer, între stânci și ocean... Cu suflet terciuit, cu trupul tremurând din toate încheieturile, citeam corespondența dintre doamna pictoriță și samurai, în care vorbeau despre mine. Nu e plăcut deloc să primești un dar și un mesaj de dincolo de moarte. Ca prin ceață sau răzbind de dincolo de niște valuri furioase ce mă înghițeau îl auzeau pe Titus cântându-mi în mașină „Ciobănaș cu trei sute de oi” și apoi explicându-mi că textul cântecului este un mesaj de dincolo de moarte. Eu primisem un mesaj de dincolo de moarte și nu eram bine deloc. Tot ce îmi doream era să nu mai doară și să mă prind de ceva sigur când totul în jurul meu era val zdrențuit și durere.

...Trebuie să vă trimit tablourile. Sunt ale dumneavoastră. El le-a comandat. Știam și de proiectul lui legat de scrisul dvs. Am tot așteptat să vină el, dar după ce am citit ce ați scris, acum știu că nu mai vine, că a murit. Îmi pare atât de rău pentru dvs. Știu că era dur, dar vă iubea imens... continua doamna să îmi scrie și eu îi percepeam cuvintele ca un cuțit răsucit într-o rană profundă, adâncă, sângerândă și de moarte.

Nu îmi trimiteți nimic! Nu vreau! am reușit să îi scriu.

Trebuie să vi le trimit! Domnul asta și-a dorit. Sunt ale dumneavoastră, mi-a răspuns.

Am acceptat, i-am dat adresa și m-am prăbușit ghemuită pe covor. Ficatul mă durea iar tare, deși făcusem luni întregi de tratament. Nu percepeam nimic din jur. Durerea era ca un ocean ce mă înghițea și mă trăgea în adânc și eu voiam să ajung cât mai la fund că poate exista un punct în care nu mai simțeam durerea aceea atroce. Șopteam: Ce ai făcut, iubirea mea frumoasă!? Unde ești!? Nu pot primi un dar de la tine de dincolo de moarte!! Nu pot!! Te-am iubit de nu mai sunt eu. Iubirea ta m-a recreat. Sunt așa cum ai vrut tu să fiu. Am slăbit. Mi-am lăsat părul lung. Râd așa cum îmi spuneai tu să râd... Și ce să fac cu mine, renăscută așa din iubire pentru tine, când tu nu mai ești!?

Peste câteva zile am primit înștiințare de la poștă ca am un pachet. Primul gând a fost că mi-e imposibil să mă duc să îl iau, să se ducă înapoi, dar m-am răzgândit amintindu-mi că i-am spus doamnei pictorițe că îl primesc.

M-am dus la poștă făcând pași cu greu pe drum. Deși poșta e aproape de casa mea, drumul mi s-a părut nesfârșit de lung. La emoția intensă că primesc un cadou de la „fantoma mea dragă” se adăuga și urmele bolii. Dacă îmi amintesc bine, cred că atunci am ieșit prima dată de acasă după o lună de izolare.

Mi-am pus masca pe față înainte de a intra. Am salutat, mi-am scos pixul din geantă să semnez cu el, pentru a nu pune mâna pe pixul angajaților, și am așteptat să mi se aducă pachetul. Un poștaș a adus din spate un pachet destul de mare, dreptunghiular și a vrut să mi-l dea pe gemulețul de la ghișeu, dar nu încăpea. A venit pe afară cu el și mi l-a dat glumind, căci dedusese că în pachet era un tablou:

- V-ați comandat portretul?

Am mormăit un nu anemic. Eram atât de acră că nu a mai întrebat nimic. M-am întors cu fața la ghișeu să semnez o hârtie întinsă de doamna dirigintă. Îmi zâmbea cald indicând cu degetul unde să semnez. Am dus pixul meu spre acel loc, dar nu reușeam să semnez. Mâinile îmi tremurau atât de tare că de-abia puteam ține pixul. Am încercat să mă concentrez și să reușesc să mâzgălesc o semnătură. Nu reușeam.

- Îți este rău?! Ești lividă... Să îți dau apă?!

- Nu. Mulțumesc! am răspuns și m-am forțat să fac o semnătură chinuită pe chitanța albă.

Diriginta mă privea cu ochii măriți.

- Sigur ești bine?!

- Da, sunt bine. Pachetul e un dar de la un mort, am dat o explicație cretină. Era totuși reală, dar suna cretin.

Diriginta a privit lung spre pachetul, pe care îl luasem în brațe, după ce am semnat hârtia. Avea ochii măriți. Și-a mutat ochii de pe pachet spre mine.

- Cum să fie mort?! E o femeie cea care ți-a trimis pachetul. A murit după ce l-a trimis, în astea două zile?

Of, ce toantă sunt! Cine m-a pus să vorbesc! Puteam să nu zic nimic și să ies din poștă. Acum trebuia să lămuresc situația ca să nu rămână diriginta cu părerea că am luat-o razna.

- Un admirator al scrisului meu, pe care nu l-am întâlnit niciodată în viața reală, mi-a comandat două tablouri în octombrie anul trecut. Acum au ajuns la mine de la pictoriță, dar bărbatul ce le-a comandat a murit la începutul lunii iunie. De asta am spus că e un dar de la un mort.

- Waw! Ce poveste! Doar unei scriitoare i se poate întâmpla!

- Da. E o poveste. Doar unei scriitoare..., am șoptit moale, am salutat și am ieșit la aer.

Afară am dat imediat masca jos și am tras aer adânc în piept. Nu puteam respira și nu de la virus, căci trecuse. Inima îmi bătea în gât sufocându-mă și pachetul cu tablourile îmi mușcau ca un foc mâinile, cu care îl duceam. Deși pare absurd, sufletul meu considera că darul e venit direct de la samuraiul de peste mări și țări, nu de la pictoriță. Am ajuns acasă. Am intrat în hol și am încuiat ușa după mine. M-am pus jos pe covor cu pachetul ce avea înălțimea mea, așa cum stăteam ghemuită, și, legănându-mă că o toantă, am început să vorbesc cu el.

...Nu o să te desfac. Nu pot. Nu vreau nimic din trecut. Nu pot privi tablourile. Știu că este tabloul cu el lângă stânci. Mai este și unul cu mine, dar nu vreau să mă văd pictată. Nu vreau!...

...Știu că ai îndoieli. Știu că nu crezi, dar m-am săturat să repet că nu mă voi ține de cuvânt, doar dacă mor sau mi se întâmplă ceva grav. De câte ori te vei întreba de ce o fac ascultă melodia celor de la KERI&NIMENI ALTU „Tare am fost”. Mă reprezintă. Îți spune totul despre mine, am auzit venind din pachet sau din capul meu cuvintele samuraiului.

...E poezia PACE de Virgil Carianopol, i-am spus atunci, după ce am ascultat melodia ce era într-adevăr tulburătoare. Apoi, partea a doua a melodiei, erau, probabil, versurile cântărețului.

Sprijinită de pachet auzeam melodia și versurile:

„Tare-am fost, un om ca nimeni altul,

Un sucit mereu, un strâmbă drum,

Mi-am dorit, când eram jos, cu-naltul,

Iar de-acolo, unde sunt acum.



Toată viața mi-o trăii bolnavă.

Am fost mare, doar când eram „mic”.

Am suit când am căzut din slavă

Și-am căzut voind să mă ridic.



N-am cerut la nimeni niciodată,

Chiar de-a fost să rabd, în viața mea.

Am dat totul fără nicio plată,

Nevoind nimic să mi se dea.



N-am lovit în nimeni. Mai-nainte

Am izbit în mine pentru a ști

Cât ar fi durerea de fierbinte

Pentru-acel pe care l-aș lovi.



Am trecut prin toate totdeauna

Ne-nsemnat, mereu un suferind,

Un vulcan, afară stins într-una,

Înăuntru, însă clocotind”...



După poezia lui Virgil Carianopol mă tulburau și versurile cântărețului:

„Mă simt de parcă aș fi fost plecat din viață

Și m-am întors ca soarele într-o dimineață.

Ca de la tată la fiu în clipe grele

Îți ofer acum bandajele mele...”

...Nu, samurai, eu nu o să privesc tablourile. Nu pot. Și nu îți ofer bandajele mele, că pe suflet nu poți pune bandaje. Îți ofer sufletul meu terciuit și îți spun: Uite ce ai făcut din el! Te caracterizează și te reprezintă versurile poeziei lui Virgil Carianopol!? Mai citește-le încă o dată... Fii foarte atent la cuvintele: „N-am lovit în nimeni. Mai-nainte / Am izbit în mine pentru a ști / Cât ar fi durerea de fierbinte / Pentru-acel pe care l-aș lovi”, vorbeam singură și îmi ștergeam nasul și ochii cu mâna. Nu voiam să văd tablourile, nu voiam să primesc răspunsuri, nu voiam explicații. Nu ar mai fi contat nimic... Acum, după atâta durere, și dacă vii, tot plecat rămâi... Tu ai ales să te ascunzi în moarte. Nu te mai poți întoarce, samurai...

Am terminat cu plânsul și cu vorbitul cu pachetul meu cu tablouri și prin intermediul lui cu samuraiul despre care habar nu aveam unde și cum era, dacă era viu sau mort...

Am început a râde spre amintiri frumoase...

Îl vedeam cântându-mi parodiind manele, recitându-mi „La Steaua” sau reproducând magistral o secvență din filmul „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”, ecranizare după romanul lui Marin Preda, în care un gardian analfabet trebuie să numere deținuții, dar nu înțelege și nu știe cum să scrie un număr din patru cifre. Samurai o interpreta exact ca în film jucând pe rând rolul fiecărui personaj schimbând intonația și mimica feței pentru a fi pe rând ba gardianul tâmp, ba chipul inteligent, dar resemnat, trist și îngrozit al deținutului bătut și în final chipul inteligent ironic al altui deținut, ce intervine pentru a salva viața celui călcat în picioare. Îl vedeam cu ochii minții jucând pentru mine acea secvență din film...

...

- Următorul! cere gardianul făcând pe impozantul, dar cu fruntea teșită și ochii porcini, ce demonstra cât creier are. Samurai își încrețea fruntea înaltă, își stingea inteligența din ochi, punea dispreț și aroganță pe chip, când rostea acest singur cuvânt pentru a intra în pielea gardianului.

- 1753, răspunde un firicel de voce. Fața samuraiului se schimba complet și era alt personaj. Inteligent, dar speriat, nelămurit, confuz.

- Ce zici?! se miră gardianul, de parcă numărul rostit l-a lovit în moalele capului și i-a distrus și cei doi-trei neuroni, pe care îi avea.

- 1753, repetă deținutul.

- Ia vino tu încoa! Ce ai spus?! țipă gardianul rănit rău de răspunsul deținutului.

- 1753, repetă nelămurit și terorizat deținutul. Nu greșea cu nimic. Acela era numărul lui.

Gardianul îl lovește năpraznic, îl calcă în picioare și îl înjură.

- Tu-ți bisăii mă-ti să-ți f..! Îți bați joc de mine?! Vrei să mă induci, fir-ar mă-ta al dracului de bandit! Te omor! Aici mori!

- E 17 cu 53, spune un alt deținut, ce asista la scenă, și deja știa că gardianul nu înțelege și nu știe să scrie numere de patru cifre, ci doar numere cu două cifre, și în felul acesta îl salvează pe cel ce gemea pe jos călcat în picioare.

Fața samuraiului era fenomenală, când juca rolul celui ce își salvează tovarășul de suferință. Se citea pe ea milă, dispreț, neputință, resemnare, lehamite de toate, dincolo de ochii vii, inteligenți. Tot fenomenală era când juca pe rând fiecare rol.

- Păi, așa, vezi! F...-vă mumă în cur de reacționari! pronunță fericit gardianul , se duce la masa cu registrul unde trebuia scris numărul și, după ce îl scrie pronunțând rar „șaptesprezece” și „cincizeci și trei” așa cum scriu copiii de clasa întâi, le spune deținuților politici, toți intelectuali de elită, dându-le lecții:

- Învățați, mă, să vorbiți românește, f...-vă muma în cur de haimanale!

...

Când termina de jucat secvența din film râdeam în hohote, dar aveam și lacrimi în ochi. Era o secvență, în care era pusă toată deșertăciunea vieții omenești, o secvență după care puteai filozofa ore în șir. Condiția omului de elită dat pe mâna unei brute, ce se crede Dumnezeu... Ironia dureroasă a faptului că, unul ce nu știa să scrie un număr format din patru cifre, le spune unor intelectuali de elită, ajunși deținuți politici, să învețe să vorbească românește ca el, căci el era cel deștept și ei niște haimanale.

Sufletul meu a trecut la altă amintire...

În cursul unui dialog și-a schimbat rapid mimica feței, a făcut pe nevinovatul, nu inocent, ci prost-viclean, și a întrebat: „Eu nu pot ca să știu. Poate Cuțui să mai știe ceva...”

Eu îl priveam nelămurită. Nu știam ce e cu replica aceea. El m-a întrebat râzând:

- Din ce carte este, doamnă scriitoare?

M-am gândit un pic. Replica îmi era cunoscută. Am căutat un pic prin creier și am exclamat:

- Baltagul, de Mihail Sadoveanu!

Când nu vorbeam despre cărți și filme și când nu improviza câte un mic spectacol pe messenger pentru mine, ne certam pe marginea cărților mele. Nu îi plăcea cum am scris despre istoria românilor, domeniul la care el era AS. Mă ironiza că am exagerat, că am hiperbolizat, că nu aveam ca popor meritele, pe care susțin eu când scriu, că le-am avea. După o astfel de discuție aprinsă cu el am scris textul „Eu văd măreția”. După ce l-am postat pe facebook, ne-am contrazis iar. El a fost foarte furios despre felul cum am redat discuțiile dintre noi doi pe tema istoriei. Eu am râs și i-am spus că nu cedez de la punctul meu de vedere și la modul meu de a scrie oricât m-ar critica el.

Stând pe covor cu pachetul cu tablouri în brațe mi-am amintit exact ceea ce mi-a spus el atunci:

- Eu nu sunt în România și nu am de gând să vin să trăiesc acolo, dar să ne ferească Dumnezeu de o catastrofă, de un dezastru natural! Statul român nu este deloc pregătit și organizat pentru asta. Va fi ca pe front! Scapă cine poate! Luminița, să ții minte ce ți-am spus eu acum! Să ne ferească Dumnezeu de o catastrofă! Atunci să te văd eu cum mai scrii și cum mai lauzi România!

Am scâncit și am strâns tare pachetul la piept. Am realizat că întreg pământul era cuprins de o catastrofă naturală și fiecare țară făcea ce putea. Nu erau românii cei mai năuci în a se organiza pe timpul pandemiei. Toate țările erau nepregătite pentru așa ceva și învățau din mers... În plus el a murit. Eu am învățat să trăiesc ca o pasăre... Ce mult timp a trecut de când discutam cu el despre istorie și îmi vorbea despre Ioan Vodă cel Viteaz și moartea lui cumplită provocată de trădarea boierului Ieremia Golia și cum a rămas vorba: Trădare, numele tău e Ieremia... Și ce multă viață și dor am trăit... Și ce mult m-am schimbat...

Doamne, ce râdea de mine, de câte ori îi spuneam că am fost la praznic în sat! Îmi zicea că trăiesc doar din pomană, că în fiecare zi merg la praznic. Eu explicam supărată că nu este adevărat. El mă tachina și mă întreba, dacă mi-au dat mâncare și acasă. Eu mă supăram foc și țipam că nu este adevărat, dar tocmai când o făceam, am mușcat o gură dintr-un colăcel împletit, pe care îl aveam pe masă lângă o farfurie cu două ochiuri, din care mă pregăteam să mănânc, când a sunat el. A râs straniu privindu-mă cu ochii lui căprui negri.

- Ce ai în mână?! m-a întrebat.

- Ce să am?! Nu vezi!? Colăcel. Mi-e foame. Am scris continuu de azi dimineață și nu am mâncat nimic. Știi că uit să mănânc, când mă apuc de scris. Când ai sunat mă pregăteam să mănânc două ouă și colăcelul acesta.

- Aha! Așa deci... Și de unde ai colăcelul? a întrebat stăpânindu-și râsul.

- De la praznicul de ieri! am răspuns și am mai mușcat o gură, după ce am gustat și din ochiuri. Îmi era foame rău. Scrisesem toată ziua și am uitat să mănânc.

- Păi nu ai zis că nu ți-a dat mâncare acasă!? Uite că ți-a dat, mincinoasă ce ești! mi-a spus și rădea în hohote, cu ochii strălucindu-i de fericire, și cu barba neagră tremurându-i de la râs. Adora să mă tachineze.

- Păi nu mi-a dat mâncare acasă! Acesta e colăcel! Așa se dă la toată lumea! explicam eu ca o deșteaptă ce sunt – scuze, mă cred, nu sunt – în încercarea de a-l potoli, dar ți-ai găsit. Oricât explicam el râdea și mai tare și mă tachina.

- Ce scriitoare ești tu că mănânci numai de pomană!? De câte ori vorbim îmi spui că trebuie să mergi la praznic! Mai vii și cu mâncare acasă! Vai de capul tău!

- Încetează! Nu merg în fiecare zi la praznic! Doar în câte o sâmbătă și când sunt chemată!

- Ce mănânci?! întreba el cumva inchizitorial. Colăcel, răspundea tot el. E de la praznic? Este! Q.E.D. ca la problemele de geometrie, doamnă scriitoare! îmi făcea el o demonstrație de logică întreruptă de hohote de râs.

Gata. M-am înfuriat. Trebuia să îi plătesc cu aceeași monedă așa că i-am spus.

- Ai zis că vrei să vii în România, nu!? Eu de regulă îmi primesc cititorii sau admiratorii scrisului meu sub nuc. Îi servesc cu cafea și dulceață. Dar pentru tine o să fac o excepție.

- Waw! a exclamat el visând.

-Nu te duc să vezi muzeul de la școală din clădirea fostului pichet de grăniceri dintre regat și Imperiu austro-ungar din satul meu, chiar dacă ești pasionat de istorie, nici la Labiș nu te duc cum am promis, și nici la mormântul lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul tău preferat din istoria românilor, pe care îl consideri adevăratul făuritor al României moderne – aici sunt și eu de acord cu tine – și cu care țara aceasta a fost și este nedreaptă ridicând osanale și statui pentru regi străini și pe el lăsându-l într-un con de umbră… Nu fac nimic din toate astea! Le las pe mai târziu…

- Și ce ai de gând să faci? a întrebat samurai, în ochii căruia vedeam că pălește nirvana.

- Te duc la un praznic. Mă interesez ce praznic este în sat și frumușel mergi la praznic… Sper să fie la biserică. Sper să fie lume multă. Te așez la masă între două bătrâne haioase foc și la care țin mult și le rog: Nu vreți să îi spuneți domnului acesta niște bocete de la înmormântare așa cum mi-ați spus și mie!? Din alea frumoase, cu suflet… Săracul, trăiește de mult la mii de kilometri distanță de România și a uitat de toate rânduielile. Vreau să îl reconectez cu spiritul românesc…

Ce zici!? O să Reușesc să îți resetez creierul!? Bocetele sunt primul test. A, și nu am terminat cu tine! Mai urmează alt test. După ce te ridici de la masă, le rog pe bucătărese să îți dea un pic de mâncare și acasă, că nu te-ai săturat. Le zic: A venit de departe! E mare! E solid! Nu s-a săturat cu cât i-ați pus în farfurie… Să vezi cum o să vii pe drum cu punguța de mâncare și cu colacul în mână și o să îți amintești de viața în România, și o să îți placă, și după ce treci de toate astea vedem ce facem cu muzeul, cu Labiș, cu mormântul lui Cuza…

Credeam că mi-am ofilit prietenul, că l-am blocat, dar ți-ai găsit! Imediat a continuat intrând în jocul meu, dar făcând un cu totul alt scenariu.

- O să le spun fetelor de la bucătărie că le rog să îmi dea mai multă de mâncare… O să cerșesc. O să îmi curgă scuipat din gură. O să mă milogesc: Vă rog, dați-mi ceva să mănânc și acasă! Eu eram boschetar în gară în Suceava. Cerșeam, mă drogam - eram aurolac. M-a găsit doamna Luminița – scriitoare, miloasă, sufletistă – m-a căutat la ceea ce era mâncarea ei din farfurie înainte de a fi ochiuri și a văzut că sunt bun și m-a luat la ea! Puneți-mi de toate! Mai vreau! Dar niște cartoane nu aveți!? Eu nu pot dormi pe cerceafuri. Doamna vrea, dar eu nu! Eu sunt învățat să dorm pe cartoane! Dați-mi și niște cartoane! Mai puneți un pic de mâncare! Mai vreau un colăcel!

A câștigat el. Eu am renunțat la luptă. Rolul de cerșetor îl juca la fel de bine ca și rolurile personajelor din filme sau cărți. Era fenomenal când voia și când nu era crud, cinic, rău și cu furie stârnită din senin.

...

După povestea cu cerșitul, mi-a venit în inimă o altă amintire dragă...

El își ducea mâna la umărul lui drept și îmi șoptea: Într-o zi capul tău o să stea pe umărul ăsta... și eu mi-am făcut obiceiul să îl întreb din când în când: Ce face umărul tău? El își pleca fața spre umăr și se prefăcea că vorbește cu el. Apoi se prefăcea că ascultă ce îi șoptește acesta și îmi răspundea: Zice că e dor de tine. Și tu ce îi răspunzi? intram eu în jocul lui, căci știam cât de mult îi place teatru.

- Îi zic să aibă răbdare. La Crăciun voi veni în România...

- Și are?!

- Nu știu, că nu îl mai întreb. Nu îmi pasă mie de dorul unui umăr, că eu nu cred în dor!

...

Odată își făcea griji că eram răcită.

- Muncești mult, scrii mult, te epuizezi. Ai mai și răcit. M-am săturat să îți spun să ai grijă de tine, mi-a spus.

I-am răspuns rapid făcând referire la o propunere de-a lui:

- Scutește-mă de grija ta! Pentru o noapte sunt bună și răcită!

Fața cu barbă și mustață, cu ochi căprui, ce i-au devenit negri, cu frunte foarte înaltă, pe care se săpa forma literei v în partea de sus, când era furios sau se concentra intens, i-a devenit o mască. Mă privea arzându-mă. Mă așteptam la un torent de furie oarbă. A început să râdă în hohote cu capul dat pe spate. Râdea din toate încheieturile ființei lui.

- Ce replică fenomenală mi-ai dat, doamnă scriitoare! șoptea când își putea potoli un pic râsul. Waw, ce replică! Cea mai bună replică a ta de până acum!

...

Am alungat alte amintiri ce năvăleau în mine ca apele unui baraj ce se rupe. Nu le mai puteam suporta. Nu știu de ce neîntrebat și fără rost mi-au înflorit în suflet versurile din „Odă în metru antic” a lui Eminescu. Nu le recitam, ci îmi erau arse în inimă cu un fier înroșit în foc: „ Nu credeam să-nvăț a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei înălțam visători la steaua / Singurătății. / Când deodată tu răsăriși în cale-mi / Suferință tu, dureros de dulce... / Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare. / .../ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... / Pot să mai re-nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix? / Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!”

Am răspuns versurilor din poezie ce îmi erau leac: Am învățat a muri... Am înțeles iar, dacă mai era nevoie, voluptatea suferinței și dulceața ei... Vreau să renasc ca Pasărea Phoenix. Nu las ca iubirea aceasta să mă distrugă. Am ars. Și am renăscut. Pe el îl port în mine. O parte din mine sunt eu cea creată de el și de iubirea ce i-am purtat-o. Pot muri liniștită. M-am redat mie...

M-am ridicat de jos liniștită, împăcată și am dus pachetul nedesfăcut într-o cameră nelocuită a casei. Hotărâsem să nu îl desfac. Să las trecutul să fie trecut. I-am scris doamnei pictorițe un mesaj: Mulțumesc! A ajuns pachetul! Vă rog să mă iertați și să mă înțelegeți, dar nu pot să îl desfac... A venit răspunsul ei: Înțeleg! Nu am ce să vă iert.

Mi-am schimbat hainele și m-am pregătit de muncă în grădină. Voiam să fac ceva greu, ceva care să mă epuizeze în asemenea hal încât să nu mă mai gândesc la nimic. M-am hotărât că voi cosi toată ograda, apoi voi vedea ce voi mai face.

Nu am auzit deloc zgomotul cositoarei. Tot ce auzeam erau versurile lui Virgil Carianopol: „Tare-am fost, un om ca nimeni altul, / Un sucit mereu, un strâmbă drum, / Mi-am dorit, când eram jos, cu-naltul, / Iar de-acolo, unde sunt acum..... / N-am lovit în nimeni. Mai-nainte / Am izbit în mine pentru a ști / Cât ar fi durerea de fierbinte /Pentru-acel pe care l-aș lovi...” și știam clar că nu vreau niciun răspuns, că nu mai contează nimic. Era un capitol încheiat al vieții mele, căruia i-am pus cruce în clipa când nu am putut desface pachetul cu tablourile.

Seara eram frântă de oboseală. A sunat Titus. Mi-a spus că pleacă în America peste câte zile, dar că o să mă sune și de acolo ca să știe cum sunt. Când se va întoarce va veni iar după mine pentru o nouă excursie.

- Ce e cu vocea ta? Ești tristă? m-a întrebat.

- Nu am nimic, am mințit.

- Hei, Luminița, spune ce ai! Știi că pe mine nu mă poți minți! a exclamat el.

I-am povestit rapid despre povestea cu pachetul cu tablouri. M-a ascultat în tăcere. Noblețea din el îl făcea să îmi respecte durerea.

- Mă bucur că nu ai desfăcut pachetul, deși e decizia ta. Oricând poți să îl desfaci... O să hotărăști tu când o să ai destulă putere pentru asta.

- Acum nu vreau și nu am!

...

Pachetul cu tablouri e nedesfăcut și acum.

Cu Titus am vorbit de câteva ori din America. Odată era cu niște prieteni la un grătar într-o pădure din Pennsylvania și râdeau fericiți. Unii din ei citiseră episoadele postate pe facebook despre excursia mea, altora le povestise Titus și se amuzau copios.

Nu știu când ne vom revedea. S-a întors în România, dar pandemia ține lumea pe loc. Nu știu câți și cum vom fi când va trece valul. Niciun plan nu mai e valabil. Mi-ar place să cred că vom fi mai buni și mai mult suflet, decât trup. Eu am învățat să trăiesc ca o pasăre. Acum învață și întreaga omenire să trăiască ca o pasăre... E lecția teribilă a anului 2020. E focul ce arde umanitatea. Sper că ea să treacă prin acest foc și să renască ca o Pasăre Phoenix. Acesta e rostul focului purificator. Să ardă tot ca să renaștem... Nu se poate altfel...

TRĂIEȘTE CA O PASĂRE

Când ți-e de zbor – zboară!

Când ți-e de cântat – cântă!

Când ți-e de iubit – iubește!

Fără așteptări, fără planuri, fără a crede în altul, fără visuri... dar mai ales fără regrete. Fii tu doar cu tine și când zbori, și când cânți, și când iubești. Ar trebui să-ți fie destul. Nu te lega de nimeni și nu crede în nimeni! Nu iubi ca să fii iubită! Asta poate da suferință... Iubește și atât! Nu cere! Nu pretinde! Nu aștepta! Nu regreta că ai avut încredere, căci nu e vina ta că celălalt nu s-a ridicat la înălțimea încrederii tale. Nu a putut mai mult. Nu e vina lui că tu ai în inimă un ocean ce cântă și el aude doar picăturile.

Când ți-e de plâns – plângi!

Când ți-e de murit din iubire – mori!

Dar fă-o singură. Nu e nimeni vinovat pentru plânsul tău și nici pentru moartea ta din iubire. A fost alegerea ta să auzi cântecul. Puteai să nu îl auzi. Puteai să treci mai departe nepăsătoare. Poate ai auzit o muzică pe care nimeni nu o cânta...

Iartă-ți dușmanii sau consideră că nu îi ai. Prin comparație cu durerea provocată de cei ce pretind că te iubesc sunt îngeri.

Trăiește ca o pasăre... fără așteptări... fără planuri... fără visuri... Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai presus de planuri...

Trăiește ca o pasăre... fără... fără... fără...

...

Am scris un roman despre o călătorie de zece zile în Argeș lângă un om excepțional, pe care mi-a făcut viața onoarea să îl cunosc. Nu știu dacă va exista un volum doi și dacă ne vom mai revedea, dar vorbim la telefon zilnic, despre scris, despre viață, despre cărți. Mai întâi trebuie să îl scrie viața și apoi eu. Așa mi-am petrecut eu timpul în anul pandemiei, făcând ceea ce mă face fericită, adică scriind. Când va fi publicată ca și carte tipărită, se va numi SAMURAI...

28.octombrie.2020