duminică, 26 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XIII


Am plecat iar la drum. Nu am reținut numele tuturor satelor prin care am trecut. Am ieșit din sate și ne strecuram pe șosele ce șerpuiau prin munți. Ador la modul absolut să călătoresc prin locuri sălbatice, în care stâncile munților sunt atât de prăvălite încât par că mușcă din șosea și copacii pădurilor se unesc întinzându-se de o parte și de alta a drumului pe deasupra, se sărută în aer și formează o cupolă verde, umbroasă pe sub care trec mașinile. Afară s-a răcorit și picura mărunt.
Eram tăcută. Purtam încă în mine beția de la fântâna Meșterului Manole și extazul de la Curtea de Argeș.
Cred că domnul Mitică s-a plictisit de muțenia mea.
- Vă plac cum cântă „Plăieșii”, doamnă Luminița? m-a întrebat.
- Mult! Îi ador! I-am și văzut la Suceava pe viu. A venit o prietenă de-a mea și m-a luat cu mașina să merg să îi văd. Nici nu auzisem de ei până atunci. Era de 1 decembrie în 2018, cred. Era ger și am dansat pe muzica lor ca să nu îmi înghețe picioarele. Adevărul e că, numai dacă ești mort, nu dansezi când cântă ei. Și tot mort ești, dacă nu îți vine să le fredonezi melodiile.
- Vă place „Hanul Mărioarei”?
- Bineînțeles, am răspuns promt.
- Rodica, caută, te rog, melodia pe telefon și apoi să o ascultăm la radio! i-a cerut el soției și apoi mi-a explicat că telefonul doamnei era conectat prin bluetooth la radio.
Rodica a căutat melodia. Imediat am început să o auzim. Domnul Mitică a început să o cânte încet. La refren m-am băgat și eu în seamă, că doar eram într-o excursie, nu la înmormântare, dar timid. „Fiindcă ea mai avea trufandale și altceva...” lălăiam încet luându-mă după vocea moldovenilor mei dragi și acompaniindu-l pe domnul Mitică.
În mașină brusc a venit primăvara, după ce fusesem mohorâtă ca o toamnă rece, chiar dacă afară picura încet și picăturile se băteau în aer cu razele de soare. O echipă de moldoveni cu tot sufletul pus în cântec ne înveselea și alți doi moldoveni – eu și domnul Mitică – le țineam hangu. Adevărul e că domnul Mitică era fericit. Era din Moldova, de lângă Iași, iubea muzica populară, de dimineață o moldoveancă – eu – i-am făcut plăcinte, deci cum să nu fie fericit și cum să nu îi vină să cânte!? Doamna Rodica era mai cuminte. Era olteancă și se mulțumea să pună muzica și să asiste la spectacolul oferit de bărbatul ei drag și de scriitoarea ei preferată. Nu mă îndoiesc că și ea era fericită, dar se mulțumea să fie doar maestru de ceremonii și să nu se bage în muzica noastră. Până la urmă există o strigătură „unde joacă moldovenii / dedesubt pământul geme” și pot parafraza și să spun „unde cântă moldovenii / dedesubt pământul geme”, deci era mai înțelept din partea ei să nu se bage între cei doi moldoveni din viața ei ce îi ofereau un spectacol gratuit.
Ei, mă dau și eu mare! Ce spectacol! Lălăiam! Eu. Domnul Mitică cânta. Doamna, de drag, cred că simțea că e spectacol.
Muzica s-a oprit. Eram prim munți. A căzut semnalul. Vocile ni s-au vestejit, dar nu brusc. Am mai lălăit un pic anemic, ca un mâț bolnav ce șcheaună: Fiindcă ea mai avea...
Am auzit cum îmi sună vocea și am zis că mai bine să nu. Era atât de ascuțită că putea zgâria parbrizul.
- Cântați? mă aud întrebată.
Ce să răspund!? Dacă zic da, mă laud. Dacă zic nu, mint, căci ei deja m-au auzit șchelălăind.
- Doar duminica la biserică. Mă ajută să mă concentrez și să mă gândesc la Dumnezeu, să nu îmi fugă gândurile în altă parte, răspund și, în timp ce o fac, îmi amintesc că Titus mi-a povestit despre cumnatul lui că a cântat cândva la chitară.
- Mi s-a părut că o faceți bine..., o șoptit domnul Mitică în sfârșit relaxat în fața mea, căci îmi lăsase impresia, că nu știe cum să se poarte cu o scriitoare, cum trebuie să abordeze „animalul” exotic din mine ce scrie cărți.
Acum era ok. Devenisem om normal. Și moldoveancă pe deasupra. I-am făcut de dimineață plăcinte. Au fost waw! El nu și-a închipuit că o scriitoare poate frământa aluat ca orice țărăncuță normală. Acum cântam cu el melodii de ale PLĂIEȘILOR. Eram de gașcă. Nu mâncam oameni, chiar dacă scriam cărți.
Și Rodica era încântată. Mă strângea în continuare în brațe când se nimerea și se bucura că mă port cât se poate de natural. Nu știam, aveam să aflu mai târziu, că îi spunea lui Titus: Ce modestă este! Cât de natural se poartă! Îmi închipuiam că este cu totul altfel! Nici nu îmi vine a crede că ea este cea care a scris cărțile, pe care le-am citit...
- În casă cânt mult singură. Nu cânt frumos, dar trăiesc muzica. O singură dată am cântat și la o petrecere în urmă cu mai mulți ani. Am fost invitată la o familie din sat ce mi-a citit cărțile și care mă prețuiește ca scriitoare, Niculina și Nicușor Tătaru, și după ce am gustat foarte puțin alcool – eu mă îmbăt și doar dacă îl miros – m-am pus pe cântat. Din tot ce am cântat atunci îmi amintesc melodii de-ale lui Tudor Gheorghe, dar îmi amintesc că am fredonat melodia din Zorba grecul și am făcut și câțiva pași de dans. Eu nu știu cum a fost, dar doamna mi-a spus mult timp după aceea că regretă că nu m-a înregistrat, că a fost sublim. Sublim pe naiba, zic eu. Când guști puțin alcool și un măgar care rage poate crede că e artist la operă.
Interlocutorii mei râdeau. Rodica a spus:
- Titus adoră felul tău de a fi autoironică.
- Știu, i-am răspuns și mi-am amintit de altă poveste tot cu acești doi oameni, dar mi-am amintit că este postat pe facebook un text despre întâmplare și am rugat-o pe doamna Rodica să îl caute și să îl citească. Era mai comod decât să îl povestesc eu. A venit semnalul la telefon și i-am spus să caute la Crăciun în 2016. L-a găsit și a citit textul:
...
Seara de ajun
Am primit colindători. Toți copiii din sat. Eu, în spatele ușii, cântam împreună cu ei. Când vreun grup se împotmolea la cântat, deschideam ușa și cântam împreună cu ei. Mie colindele îmi dau o stare ca de beție. Nu mai am trup, nu mai sunt pe pământ, ochii îmi sunt plini de lacrimi de fericire…
Era târziu, credeam că nu mai vine nimeni, când am auzit o bătaie discretă în ușă. Era domnul Nicușor Tătaru și doamna Tătaru Niculina– veniseră să mă colinde. I-am chemat în casă și am cântat colinda împreună. Niciodată nu mi s-a părut o colindă mai frumoasă. Poate și pentru că stăteam toți trei cu fața la icoane și cântam așteptând ca pruncul sfânt să se nască în sufletul nostru. La sfârșitul colindei ne-am șters ochii ce nu plângeau, ci doar se umeziseră de fericire.
M-au luat cu ei la câteva case cu colinda. Am plecat bucuroasă. Să fiu colindată e fain, dar fericirea supremă e să colind eu!
La fereastră sau la ușă îți cânți colinda și pleci mai departe, dar la dascălul de la biserică nu a fost așa. Ne-a chemat în casă. El cu tânăra lui soție împodobeau bradul. Am cântat lângă brad ”Aseară pe-nserate” doar eu cu doamna Niculina. Apoi am mers la părintele Gabriel. Domnul Nicușor i-a spus soției, când intram în curte:
-Să cântăm ”O, ce veste minunată” ca să pot cânta și eu!
Ne-am așezat în fața ușii. Doamna Niculina și-a pregătit caietul cu colindele; nu că nu le-ar ști, dar să nu ne rătăcim de la emoții. Ne-am umplut plămânii cu aer și voiam să începem tumultos, dar s-a deschis ușa casei și în prag zâmbind radios era părintele. Ne-a poftit în casă cu un gest larg al mâinii și s-a ferit din ușă. Pe moment am înțepenit. Casa era plină de musafiri. În jurul mesei cred că erau vreo douăzeci de persoane. Prima care a dat să fugă a fost doamna Niculina. Eu am protestat anemic că aș vrea totuși să cântăm la ușă afară. Părintele a insistat să cântăm în casă. Nu aveam de ales. Am început să cântăm. Involuntar mă lipeam de doamna Niculina și aș fi vrut să mă ascund după ea, dar nu reușeam, căci eu sunt mult mai înaltă decât ea. Nu îmi dezlipeam ochii de pe caietul cu textul colindei. Cuvintele scrise acolo deveniseră o axis mundi de care mă țineam cu toată ființa să nu mă rătăcesc. Cântam din inimă, total, dar nu auzeam niciun sunet. Am realizat că e bine, când am văzut fața părintelui transfigurată și ochii înlăcrimați.
Mi-am pus tot sufletul în cântec și la sfârșit eram goală de mine. Mă dusesem cu totul în colindă. Eu terminasem colinda, dar și colinda mă furase cu totul pe mine.
M-am așezat pe un scaun la masă și am băut un pic de palincă de pere oferită cu drag de părintele. Eram puțin euforică de la alcool și infinit de mult de la colindă. Aveam o stare de beție cum rar am mai avut în viața mea! Râdeam, vorbeam, toată lumea era a mea!
Doamna Niculina a povestit o întâmplare hazlie dintr-un alt an de la colindat, când am fost tot împreună. Acum, că tot eram beată și de palincă și de colindă, hai să spun și eu ceva hazliu, m-am hotărât.
-Să vă povestesc ce am pățit cu fiul meu cel mic, mi-am început povestea. L-am sunat după 1 decembrie să văd, dacă a ajuns cu bine în București, căci fusese plecat la Sinaia câteva zile. Era cu un grup de prieteni la celălalt fiu al meu mai mare. După ce am vorbit un pic mi-am fac curaj să întreb, deși știu că fiilor mei nu le place absolut deloc să le pun întrebări mai delicate:
-Sebastian, cu cine ai fost la Sinaia? Ai o prietenă?
-De ce pui întrebări din astea, mama?! mi-a răspuns oarecum stânjenit și după un moment de tăcere.
-Ai 22 de ani! Ești tânăr! Doar facultate și muncă nu e normal la vârsta ta, puiul mamei!
Tăcea, dar pentru că îl cunosc, îi simțeam neuronii zbârnâind să îmi dea o replică pe măsură.
-Mama, eu răspund, dar răspunde-mi și tu la o întrebare! Tu ai un prieten?
Am îndepărtat telefonul de ureche și îl priveam ca pe un dușman. Întrebarea fiului meu mă lovise în moalele capului ca un ciocan. Cu greu mi-am revenit și i-am spus:
-Sebastian, eu sunt maică-ta! Am 47 de ani! Amintește-mi să îți dau două palme când vii acasă!
-A, mama, gândim exclusivist și devenim și violenți când nu avem argumente! Nu ne placem să răspundem la întrebări personale, dar cerem altora să răspundă! Când răspunzi tu, răspund și eu!
Auzeam prin telefon râsetele lui David – fiul cel mare - și a noră-mi. Râdeau și ceilalți.
Au râs musafirii părintelui de pățania mea cu fiul meu… Păreau încântați că fiul meu ”Mi-a zis-o!” Nici vorbă să mă compătimească! Dacă îmi amintesc bine, până și părintele mi-a spus când a venit cu Chiralesa, după ce am vorbit de Sebastian ( intre preot și fiul meu cel mic există o admirație și prețuire sinceră ): Bine v-a făcut! V-a zis-o!
Când am ieșit de la părintele nu nimeream portiera din față. Înconjuram mașina. Domnul Nicușor, în râsetele nevestei ce striga: Doamna Luminița, unde vă duceți?! m-a luat de mână și m-a dus la mașină.
*
Am plecat spre casă stabilind – ca în poveștile lui I. Creangă – că și la anul vom merge cu colinda.
La despărțire doamna Niculina mi-a spus: Scrieți pe facebook și ceva vesel. Scrieți cum am fost cu colinda. Cum ați râs și cum v-ați îmbătat! Nu cred că o să aveți curaj să scrieți că ați băut și v-ați îmbătat.
Pe naiba nu am curaj! Eu nu sunt ipocrită și nici nu pozez în ceva ce nu sunt. În plus am băut un păhărel de palincă de pere mare cât un degetar la părintele. El e vinovat! El mi-a dat să beau! Cred că păcatul ăsta nici nu se pune la spovedit la mine. Cred că îl trece în catastiful lui. Eventual negociem. Părintele zice: Ați băut. Eu zic: A fost o picătură. Un degetar. Dar nu se pune. Dumneavoastră mi-ați dat. Nu o să îmi dați canon pentru un păcat făcut din cauza dumneavoastră... Dacă insistă că e păcatul meu îmi fac curaj și îi zic: Dumneavoastră m-ați dus în ispită...
Acum scriu și recunosc: eram beată de la puțin alcool, beată total de la colinde și beată de dor, căci a-mi fi dor e starea mea naturală...
Am ajuns acasă și nu îmi trecuse… Colinda mai trăia în mine… Sper să trăiască așa până la anul… Am adormit greu și cu un dor de ceva fără nume… Colinda și colindatul îmi furaseră sufletul și eu am venit acasă fără el… Aș fi vrut să mai colind toată noaptea, nu să rămân singură între patru pereți și să îmi aștept sufletul să vină și el din urmă și să mă găsească... Am adormit fără suflet, dar când m-am trezit era și el venit acasă, dar supărat. I-a fost mai bine pe unde a umblat haihui și mă ura că a trebuit să mă urmeze până la urmă.
-E ziua de Crăciun! Hai la biserică să cânți iar colinde, suflete! Iartă-mă că nu am putut astă-noapte să țin pasul cu tine! Tu voiai să ajungi în rai cântând colinde și eu am venit acasă și m-am băgat sub plapumă...
Nu știu, dacă m-a iertat sufletul, dar nici nu-l mai întreb... O să încerc la anul să țin pasul cu el spre rai...
...
Au râs amândoi cât doamna a citit textul. Unul din ei mi-a spus:
- Cred că sunteți tare iubită și prețuită de oameni...
M-am făcut că nu am auzit ce a spus și am tăcut întristându-mă. Apoi am simțit nevoia să explic:
- Sunt un om extrem de dificil. Sunt totală în ceea ce fac. Nu suport lingușeala, viclenia, să fii pupat în față și apoi mușcat de spate. Nu am nimic din căldicelul majoritații oamenilor. Sunt ori în clocot, ori rece ca gheața. Nu cunosc o cale de mijloc. Mă retrag la cel mai mic semn de viclenie sau necinste. De aceea trebuie să vă mărturisesc că nu sunt prea iubită. Sunt percepută ca un om de gheață, ca un om dificil și nesuferit. Puțini îmi cunosc latura, pe care mi-o cunoașteți voi și eu v-am arătat-o pentru că m-ați dezarmat cu bunătatea și iubirea voastră necondiționată.
- Cred că și tu ești un om cu sufletul ascuns într-o piele de crocodil ca Titus, a spus Rodica și eu am dat să protestez auzind-o. M-am și întors spre ea să îi explic că nu are dreptate, dar brusc am căzut pe gânduri și m-am întrebat: Oare sunt și eu ca Titus!? Oare mi-am ascuns și eu sufletul sub o carapace ca să nu mai fie rănit!?
Mi-am amintit cum sunt privită în sat, chiar și de rude și mi-am răspuns în sufletul meu, dar nu îmi plăcea ce răspuns am dat. Aș fi vrut să fie nu...
A bâzâit telefonul domnului. A citit mesajul.
- E o alertă. Este un urs în zonă. Nu se spune să avem grijă, a explicat el.
Eu am schimbat vorba și mi-am schimbat și gândurile. Nu voiam să arăt cât m-a răscolit remarca Rodicăi.
- Mai am o întâmplare hazoasă de la un praznic din sat. Era chiar de Ziua națională, de centenar. Căută pe facebook atunci. Cred că am scris un text despre asta.
L-a căutat și la citit:
...
De ziua României la praznic...
M-a chemat o vecină la praznic pe la ora 11. Părintele Gabriel și dascălul Marius au făcut slujba și am început să mâncăm sobri și tăcuți așa cum se cade să fii când se pomenesc morții.
Dascălul - păcatul l-a pus, asta e clar! - a început să spună o mică povestioară cu care a început veselia.
A mers undeva cu mașina, dar și-a uitat actele acasă. L-a oprit poliția. A spus că nu are actele la el și polițistul l-a povățuit:
-Eu te las, dar altă dată să le ai la tine că dai peste un prost mai mare ca mine și...
Cum Dumnezeu să rămâi sobru la așa poveste și cum să mai fii cuminte cum trebuie să fii la praznic!? Cred că râdeau și morții ce au fost pomeniți. Am râs cu lacrimi.
Mesenii lăudau vinul ce le-a fost pus în pahar. Eu tăceam că refuzasem vinul, căci am primit un pic de tărie și știu că mai mult nu pot duce și alcoolul are asupra mea un efect dezastruos. Dar la un moment dat nu am mai putut suporta laudele: Ce culoare! Ce gust! Ce aromă!... și am zis:
-Îmi pare rău că am refuzat vinul!
În hohotele de râs ale mesenilor gazda mi-a adus un pic de vin. Înainte de a gusta am spus:
-Oare e păcat dacă facem urări pentru România?
Am făcut urări pentru țară și am gustat vinul. Nu cred că a fost o impietate sau sacrilegiu, căci morții deja erau pomeniți și noi, cei vii, eram toți români și era ziua țării noastre pe care o iubim, orice ar fi.
Cineva, cred că dascălul, a spus motivând veselia noastră, că dacii petreceau la înmormântări și plângeau când se năștea cineva.
-Eram la înmormântarea unui bărbat. Trebuia să fiu sobru, dar nu puteam. Femeia își bocea bărbatul: Acu ți-aiiii găsit să moriiii, nenorocituleeee!... Acum m-ai lăsat singurăăă când mai este atâta treabăăăă... de ales barabuleleeee... de terminat treaba pe câmp... Acum ți-ai găsit, nenorocituleeeee... a povestit preotul. Făceam slujba, îmi stăpâneam râsul cât puteam, dar pe la școală o femeie se apropie de mine și îmi zice: Vai, părinte, am râs de m-am pișat pe mine!
Nu știu voi, dacă râdeți când citiți, dar aș vrea să vă imaginați cam ce râs era la praznic. Cred că se veseleau și morții pomeniți.
-Să vă mai zic una, zice părintele. În urmă cu mai mult timp m-am dus într-o casă să fac o sfințire. La masă, vorbind una alta, nu știu cum mi-a venit și în ce context, dar am zis: Știți vorba aceea: Ieși bărbate de sub pat/ că-mi vine să fiu bărbat!... În casă s-a făcut o liniște stranie. Fratele meu, ce stătea lângă mine, îmi dă un cot în coaste și îmi șoptește: Nu trebuia să zici asta! Femeia îl bate pe bărbat de îl frige... La câteva zile mă întâlnesc cu femeia. Avea ochii învinețiți. Îmi zice: Vedeți, părinte, ce mi-ați făcut!? Până acum nu m-a bătut niciodată bărbatul, dar după ce ați fost dvs...
-Părinte, eu scriu ce ați povestit dvs acum, dar sunteți sigur că nu vin la dvs cu ochii învinețiți? l-am întrebat pe părintele Gabriel.
Părintele m-a asigurat că nu și eu acum scriu povestea, dar dacă mâine nu postez nimic înseamnă că au fost consecințe contondente.
-Să vă mai spun o poveste, începe părintele râzând și brusc se oprește: Mai bine asta nu! Dacă o scrieți, doamnă Luminița, sigur veniți la mine cu ochii vineți...
La mulți ani, români, oriunde vă aflați! Eu am sărbătorit ziua țării mele cu vecinii la praznic unde erau și morții și viii, era veselie și eram toți ROMÂNI!
...
- În mod normal eu nu ar trebui să gust deloc alcool, la cât de puțin sunt obișnuită cu el și la ce efect are asupra mea, am spus după ce a terminat Rodica de citit și al doilea text.
- Eu aș vrea să vă văd măcar o dată, când gustați puțin alcool. Cred că e fain, a sugerat domnul Mitică.
- Mai bine nu. Sunt o catastrofă cu gura mare și total dezinhibată, i-am răspuns domnului Mitică și nici nu îmi imaginam că vor avea foarte curând ocazia, doar peste două zile, să mă vadă cum sunt când gust alcool.
- Ce ar fi să mai ascultăm puțină muzică? sugerează Rodica.
- Tot Plăieșii! cer eu. Ați ascultat vreodată melodia „Țigăneasca”? Are un ritm...!
- Nu am ascultat-o, răspunde domnul Mitică.
- Ce să caut? întreabă Rodica.
- Exact așa: Țigăneasca – Plăieșii.
A căutat. Ritmul alert a umplut mașina. Din prima am început să fredonez melodia. A, nu era destul! Băteam și ritmul în portiera mașinii. Melodia te făcea să sari de pe scaun.
Ce picături de ploaie de afară!? Ce urs umblând bezmetic!? Ce griji!? Până și pe Meșterul Manole l-am uitat cu tot cu Ana lui. Asta e! Sunt o nerușinată așa cum e viața! O clipă plângi în hohote sau te plimbi prin sfere înalte, faci filozofie, sau trăiești metafizică și în altă clipă asculți Plăieșii cântând o „Țigănească” și îți iau tălpile foc și inima îți sare din piept. Iertați-mă, dar recunosc! Sunt nerușinată ca viața! Am în mine tot plânsul și toată bucuria ei, dar sunt mereu totală în ceea ce fac! Cum Dumnezeu să fii cuminte când cânți bătând ritmul:
Foicică și-o lalea
dorul e o boală grea.
Nicio boală nu-i mai grea
ca dorul și dragostea.
Din boală zaci și te școli
din dragoste poți să mori!
Am cântat versurile, lălăiam ritmul alert de după strofă și mă făceam că ignor mesajul versurilor. De fapt nu prea am vrut să îl ignor. Parcă proasta de inimă scâncea la versul „din dragoste poți să mori”, dar i-a dat creierul o torpilă și a amuțit-o: Iar începi cu boceala!? Ești mult mai nebună ca viața... Gata cu Meșterul Manole! Gata cu plânsul Anei din zid! Gata cu bocetele tale! Acum cânți! Dacă bocești bagi oamenii aceștia în ceață cu totul!
Mi-a fost milă de inimă, mi-a fost milă și de mine, dar nu mă pun niciodată cu creierul meu când e nervos. Am hotărât să îl ascult, chiar dacă era crud, nemilos, afurisit... Ca viața, am adăugat. Ba nu ca viața. Mai bine ca Titus! Iar m-am răzgândit și am hotărât: Nu rău ca Titus! Rău ca viața!
Am lăsat gândurile și m-am dus cu totul în cântec. Lălăiam:
Aoleu, Zamfiro, fragă,
tare-mi ești scumpă și dragă!
Aoleu și bine îmi pare
am o mândră ca o floare!
Eram în apogeul producerii mele artistice la refrenul cu „Tari... ri...ri... la... la... la...”, ignoram total urechile ascultătorilor mei, căci domnul Mitică nu cânta că nu știa melodia aceasta, când l-am văzut pe marginea drumului făcând disperat din mâini pe Dragoș. Deja trecusem de el, dar l-am observat în ultima clipă. Mi-am întrerupt actul artistic și am spus:
- Fiul dumneavoastră! Face semne!
- O fi ursul! Are probleme cu mașina! a exclamat domnul Mitică îngrijorat în timp ce trăgea mașina în parcarea unei pensiuni turistice din inima munților extrem de frumoasă, toată numai lemn maro închis și mușcate roșii.
Am coborât rapid. Ne-am dus cu toții spre Dragoș să vedem ce s-a întâmplat.
- Nici nu m-ați văzut! La ce Dumnezeu vă gândeați! Noroc că m-a văzut doamna în ultima clipă! a spus el nervos.
Doamna la care a făcut referire – adică eu – a simțit nevoia să explice, dar fără a-i reproșa ce act artistic neprețuit a stricat.
- Cântam! Mamă ce „Țigănească” de-a Plăieșilor era în mașină!
- Ce s-a întâmplat? E ursul? Ai probleme cu mașina? l-a întrebat tatăl lui.
- Cetatea! Cetatea lui Vlad Țepeș de la Poenari! a exclamat Dragoș arătând spre un vârf de munte. Nu a spus unchiul Titus să i-o arătăm!? Dacă uităm ne mai trimite încă o dată.
Eram între Curtea de Argeș și Vidraru. Am ridicat ochii spre cetatea semeață de pe vârful Muntelui Cetățuia și am amețit de frumusețe, de poveste, de miraj, de istorie.
Nu puteam urca la cetate. Ursul era în preajmă. Picura și în orice clipă ploaia putea deveni torențială, așa cum a fost mereu în acele zile. 1480 de trepte săpate în carnea de stâncă a muntelui nu sunt tocmai ușor de urcat strecurându-te printre crengile copacilor. Dar puteam privi de jos și să admir cuibul de vultur al domnitorului viteaz, de la care a pornit povestea lui Dracula și care l-a inspirat pe Jules Verne să scrie „Castelul din Carpați”. Era mirific! Făcea parte din salba de cetăți ce străjuiau la hotarul de nord al Țării Românești. Cetatea Poenari... Ziduri născute direct din trupul de stâncă al muntelui, de nu puteam percepe de jos unde se termină muntele și unde începe cetatea. Copaci falnici îmbrăcând muntele și cetatea cu o haină verde viu. Deasupra norii și albi, și cenușii, și ploaia măruntă ca o binecuvântare. Aveam sentimentul că cetatea e acolo de la începutul timpului. Am rememorat privind tot ceea ce știam despre ea: A fost construită de Negru Vodă în secolul XIV ca un turn de veghe și de apărare la hotar. Am închis ochii și mi-am imaginat soldații ce vegheau acolo privind spre Dunăre să vadă dacă nu vin turcii, sau spre stepele Asiei de unde veneau puhoaiele migratoare. Și așa cu ochii închiși i-am văzut aprinzând făclii sau sunând din buciume ca să se audă până în alt pisc de munte, unde era alt turn și alți oșteni de veghe, că e pericol pentru țară, că vine urgia... Vlad Țepeș a transformat acel turn în cetate și i-a devenit a doua reședință după cea de la Târgoviște, dar și o fortăreață de apărare împotriva Imperiului Otoman. Există o legendă prin acele locuri – mi-a spus-o Titus – că Vlad Țepeș era urmărit de turci. S-a refugiat, ca să scape, în cetatea Poenari, dar ca să îi deruteze pe urmăritori, spune legenda, că și-a potcovit caii invers, cu partea din față a potcoavelor prinsă în spate, încât turcii cercetând urmele au crezut că a plecat din cetate, nu a mers spre ea. Tot poveștile locului spun că domnitorul era extrem de crud. Eu nu aș zice că doar crud, ci și drept. Există o legendă locală că domnitorul a descoperit un complot făcut de boieri ca să îl înlăture de la domnie. Ce credeți că le-a făcut domnitorul!? I-a tras în țeapă?! I-a schingiuit!? I-a decapitat!? Nu. I-a pus să lucreze cot la cot cu muncitorii la ridicarea cetății, la cărat piatră, la săpat în munte, la zidit. Mai voia să adauge cetății alte patru turnuri ca să se vadă din ea în toate zările și tot în toate zările să se poată trimite semnale că vine prăpăd peste țară. E asta cruzime!? Eu zic că nu. Doar dreptate. A, venea și cruzimea. Țeapa urma, doar dacă fugeau boierii trădători de la muncă... Ce frumoasă pedeapsă! Să ridici cetate de apărare a țării cu trădătorii!
Mi-ar place să se întâmple asta și astăzi. La câtă trădare și vânzare de țară există am ridica o țară foarte repede. Ar fi foarte mulți muncitori. Dar unde să-l găsești pe cel ce nu a trădat!? Dar unde să-l găsești pe cel ce trebuie să pună la muncă trădătorii!? Cred că aceasta e întrebarea. Mulți trădători și niciunul dispus să pedepsească trădarea.
Cu ochii închiși m-am imaginat ca și cum aș fi în cetate, acolo, pe vârful de munte privind în toate zările, spre toate hotarele țării mele peste păduri nesfârșite, peste câmpii întinse în zare, peste ape limpezi. M-am întrebat oare ce simțea Vlad Țepeș când privea peste zări să vadă de unde vin dușmanii!? Oare cum te simți, când conduci o țară și când te simți răspunzător pentru ea în fața istoriei!?
Nu am știut ce să răspund. Întrebarea m-a cutremurat.
- Mergem mai departe? m-am auzit întrebată.
- Da, mergem, am răspuns ca trezită dintr-un vis al istoriei neamului meu. Am conștientizat că ploaia a devenit mai nervoasă.
M-am urcat în mașină și am pornit la drum. Domnul Mitică mi-a explicat.
- Sunt niște peisaje mirifice. Munți, păduri, stânci... Serpentinele sunt grozave. Uitați unde sunt mașinile acelea! mi-a arătat spre un pisc pe care serpentinele păreau atât de înguste încât mi se părea că mașinile aflate în mers pe ele ar putea aluneca în orice clipă în văgăunile de la poale și mi-a spus: Acolo vom ajunge și noi!
Am amețit privind. Eram beată de verdele pădurii, de cer albastru și de munte nebun de frumos.
- Cântăm iar?
- Cântăm, am răspuns. Tot Plăieșii?
- Tot Plăieșii, a răspuns domnul Mitică.
- Ce să caut? a întrebat Rodica.
- „La omul care mi-e drag” și „La bordeiul cel din vale” am spus repede.
- Astea le știu. Cânt și eu. „Tigăneasca” nu o știam și nu am ascultat-o niciodată, a spus domnul Mitică.























































vineri, 24 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XII


Am lăsat vasele în bucătărie și m-am grăbit spre casa nouă să văd ce fac plăcintele mele. Cam era timpul să le scot din cuptor.
Nu era nimeni în bucătărie. Am verificat plăcintele cu scobitoarea, să văd dacă e copt aluatul în interior, căci la exterior arătau perfect și am constatat că sunt coapte. Am scos tava și am pus-o pe un fund de lemn pe blatul unui dulap. Am fugit după pana mea de uns improvizată, în casa veche. Am luat și un pic de ulei într-o căniță, căci din casa nouă nu știam de unde să iau și nu îmi permiteam să cotrobăie prin dulapuri și nici să deranjez prea mult ducându-mă să întreb. Am uns plăcintele cu ulei, le-am acoperit cu șervete de hârtie și peste ele am pus un prosop gros găsit pe spătarul unui scaun.
Am ieșit în holul mare al casei cu gândul să mă întorc în casa veche. Acolo m-am intersectat cu Maria. A râs la mine cu toată fața și mi-a zis că toată casa miroase a plăcinte. Părea că o încântă și o face fericită mirosul din casă.
Nu îmi mai amintesc ce i-am răspuns, dar știu sigur că m-a încântat fericirea ei. Am plecat în casa veche. Titus m-a trimis în pat de cum m-a văzut și a făcut-o pe tonul ce nu admitea replică.
- Te duci și stai în pat până o să pleci în excursie! Ai alergat destul de azi dimineață!
M-am dus în camera mea. M-am întins pe pat. Nu puteam adormi, dar măcar stăteam întinsă. Mi-am amintit că i-am trimis cândva lui Titus pe WhatsApp un text pe care îl postasem pe facebook. Textul se chema „Boieroaica”. El mi-a răspuns la el cu niște comentarii extrem de dure. Nu le înțelegeam și mi se păreau nedrepte. A revenit cu câteva cuvinte: Iartă-mă! Cred că am fost cam dur...
Nu i-am înțeles duritatea și reacția atunci, mai ales că nu critica textul, ci părea furios aiurea. Am căutat pe facebook textul și l-am recitit:
Boieroaica
Pe drumul Morii chiar din spatele casei mele, ce duce spre râul Moldova, după ce se terminau casele era un bordei prin anii 80, când l-am văzut eu, dar el era acolo cam de după război, când au venit comuniștii la putere. O singură cameră cu o ușă strâmbă din scânduri, o fereastră mică împărțită în patru ochiuri și mai mici de parcă erau niște cuiburi de pasăre, carton ca acoperiș, pereți de lut văruit alb, dar albul se spălase sau se scuturase de timp și se vedea doar culoarea pământului, o prispă lată din lut în față, zeci de pisici și câțiva câini costelivi, flămânzi și răi. Ușa era legată atunci când era închisă cu sârmă.
În cămăruță era o sobă din cărămidă și lut, un pat de scânduri cu saltea de paie pe patru picioare din țăruși bătuți în pământ, o masă din scândură brută, o policioară pe care stătea lampa, o carte de rugăciuni și în carte o mică comoară despre care vom vorbi mai târziu.
Susana, căci așa o chema pe stăpână bordeiului dormea iarna în bordei cu toate mâțele ei. Cum dădea căldura dormea pe prispă tot cu toate mâțele ei și păzită de câinii ce nu lăsau să intre nimeni în ograda împrejmuită cu gard de harțapele de care dacă s-ar fi rezemat chiar și un copil s-ar fi dus jos. Gardul nu păzea nimic. Câinii făceau totul, deși nimeni nu ar fi avut ce să îi fure sau să vrea să intre la ea. Câinii o păzeau de lighioane sălbatice ce ajungeau din luncă în apropierea casei ei.
Închisă în casă, mai ales iarna, când zilele erau lungi și nesfârșit de pustii, scotea din cartea de rugăciuni comoara ei. Fotografii...
Se uita la o doamnă frumoasă din alt timp și din altă viață. Rochia de mătase alb-crem, cu dantelă, lungă până în pământ și bine strânsă pe talie cu un cordon lat ușor mai închis decât culoarea rochiei, mănuși din dantelă de aceeași culoare, pălărie de soare, părul coafat cu bucle izvora de sub pălărie și se împrăștia în două ape negre pe umeri făcând să strălucească chipul alb al femeii...
...Eram la Capșa pe Calea Victoriei. Îmi amintesc când am făcut fotografia. Ieșisem de la Ateneu... Era cel mai select local din București. Am participat acolo la recepții fastuoase. Și tot acolo se aduceau cele mai noi rețete de prăjituri de la Paris...
A trecut la alta. Aceeași doamnă și un domn. Ea avea costum maro. Tot cu pălărie și cu fustă lungă. Un bărbat – EL – i-a întins mâna și o ajuta să coboare din trăsură.
...Și asta îmi amintesc când am făcut-o. Era în 10 mai1936. Am fost invitați la inaugurarea Muzeului Satului înființat de Dimitrie Gusti făcută de către Regele Carol al.II.lea. Primul din lume. Ne-am întâlnit acolo cu toată spuma Bucureștiului. Pentru public inaugurarea s-a făcut o săptămână mai târziu...
Altă poză.
O femeie și un bărbat într-o barcă pe un lac. Bărbatul e tăcut. Ea râde cu capul dat pe spate și părea că pălăria o să îi zboare... Și aici are mănuși din dantelă.
...Eram cu barca în Parcul Carol. Eu râdeam. Descoperisem că sunt gravidă. Eram fericită. I-am spus și lui. Peste câteva zile am pierdut sarcina...
Alta...
Aceeași femeie și același bărbat. În costume de baie dintr-o singură bucată. Primele costume de baie purtate în public. Pe marginea unui bazin cu apă. Ea se joacă cu picioarele în apă.
...Eram la Lido. Acolo mergea toată lumea bună să se răcorească și să scape de căldură. Era undeva pe Bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin...
Alta...
Ea râzând cu un receptor masiv de telefon negru la ureche.
...Era în ziua când au pus telefon în palatul nostru...
Alta...
Tot râzând. În costum negru. Cu mănuși negre. Cu pălărie neagră. Și el tot în negru. Amândoi în mașină de epocă.
...Mergeam prima dată cu mașina. Atunci o cumpărase. Mergeam la cursele de cai la Băneasa...
Alta...
...Asta mi-e cea mai dragă. Aveam rochie roz prăfuit din mătase. Pălărie, mănuși, poșetă și pantofi gri. Tot gri și cordonul lat al rochiei. Eram la Paris în 1938 unde Dimitrie Gusti a organizat o expoziție de artă populară. A invitat-o și pe Maria Tănase. Ea s-a îndrăgostit de Constantin Brâncuși, pe care l-am vizitat cu toții atunci la propunerea lui Dimitrie Gusti, și a uitat de concertul pe care trebuia să îl dea pentru promovarea expoziției. A ieșit un scandal...
Alta...
Într-un local. Mulți oameni – domni și doamne în jurul unei mese – în haine din alt timp. Bărbații în costume impecabile. Femeile în rochii lungi. Și iar femeia și bărbatul din celelalte fotografii.
...Eram la Zissu, pe Calea Șerban Vodă, unde ne-am dus să îl ascultăm pe Titi Botez. Nu eram la Zissu. M-am înșelat. Eram la Colonade și l-am ascultat cântând „Femeia eterna poveste” și „Mi-e dor de sărutarea ta”.
Aici – zice privind altă poză – eram la Zissu și îl ascultam pe Jean Mascopol.
Aici - la Terasa Lafayette îl ascultam pe Cristian Vasile cântând „Zaraza” și „Iubesc femeia”.
Aici – eu cu plăcile de patefon.
...
O mâță i-a sărit în poală și i-a împrăștiat pozele. I-a împrăștiat și gândurile. A privit pe geam la iarna haină. A auzit muzică. A închis ochii. I-a deschis iar. A auzit șuieratul vântului. Nu era muzică. Nu cânta Cristian Vasile „Zaraza”. A oftat. A țipat la mâță.
- Tu, nebuno! apoi s-a aplecat să strângă pozele împrăștiate. Ultima pe care a luat-o în mână a privit-o lung și a început a plânge.
O fetiță cu cosițe negre și cu ochi speriați. Aproape plângea. Cu colțuni împletiți, de lână neagră în picioare. Cu opinci. Cu o fustă neagră cenușie croită ca un sac. O bluză de lână cu mâneci prea lungi îndoite. Era cu mână pe clanța unei uși de la intrarea într-un palat. Avea comun cu cealaltă femeie din poze părul și ochii.
...Sunt eu când m-au luat la București argată la boieri. Boieroaica a murit după câțiva ani. Eu am rămas cu boierul. Am fost boieroaica lui între cele două războaie și am trăit în București.
Dar au venit comuniștii. El a pierdut tot. L-au băgat comuniștii în pușcărie. Eu am venit aici...
Filmul ei s-a sfârșit. Își strânge pozele la piept. Stă mult timp cu ele așa.
...De cât timp sunt aici!? Sunt zeci de ani, dar nu mai știu să îi număr. Sunt un mort viu. Viața mea s-a sfârșit atunci. Ce ciudat este că nu mai simt nici durerea. Doar de s-ar termina iarna și să vie vara. Să nu mai aud vântul... Să nu mai simt frigul... Să nu...
...
Și venea vara. Ea se muta cu somnul pe prispa de lut. Câinii o păzeau de lupi și de alte lighioane. Toată ziua aduna vreascuri din luncă și le căra în spate până acasă. Așa o vedeau oamenii mereu. Lungă, deșirată, slabă, fără vârstă și fără zâmbet cărând cocoșată sarcini uriașe de vreascuri pe care le depozita în ogradă să aibă cu ce face focul iarna. Oare ce gândea când căra lemnele!? Oare se gândeam la Zavaidoc?! La Zaraza?! La rochiile de dantelă și la pălării!? La trăsura din care nu cobora niciodată până nu îi întindea mână cineva să o ajute să coboare scările!? Oare la ce...!?
...
Era prin anii 77-78. Mergeam cu tata cu căruța la ogorul nostru de pe drumul Morii. Părinții mei stăteau la Mălini, dar aveau pământ la Cornu Luncii. Am trecut prin fața bordeiului. Bătrâna ajunsese la poartă cu sarcina ei de lemne. A pus-o jos și și-a șters fața cu broboada. Avea o catrință peticită. Se vedeau și niște poale atârnând. Sus avea o bluză neagră. Țin minte atât de clar cum am văzut-o atunci. O singură dată în viață.
Tata a salutat-o trăgând de hățurile calului ca să își încetinească mersul. Așa era el. Nu putea trece pe lângă cineva fără să salute și să îi spună o vorbă frumoasă.
- Zâua bună, mătușă!
Ea nu a răspuns. Tata a continuat.
- Câți ani ai?
- Optzeci și cinci, a mornăit acră făptura.
- Mulți înainte sănătoși, mătușă! i-a urat tata.
- În p... m.... de viață! Ce îmi trebuie mai mult!? Nu mai vreau nimic! Gata! Îmi spui în bătaie de joc!? a început să țipe cu o voce groasă, dar și ascuțită mătușa.
Toți în căruță am amuțit. Tata a dat bice cailor. Bătrâna nu se mai oprea. Tata a întors capul și i-a strigat:
- Era mai bine să îți zic să cheri!?
Nu am mai auzit răspunsul bătrânei. Nici tata nu l-a așteptat. Până la ogor ne-a spus:
- Săraca! Nu e bucuroasă că trăiește! A fost boieroaică în București. Se plimba cu trăsura, cu rochii de cucoană, cu mănuși lungi albe... Săraca! Asta era înainte de război... I-a murit bărbatul... A pierdut averea... Nu știu ce a pățit de a ajuns aici, dar eu o știu aici de zeci de ani. S-a săturat, săraca, de viața...
Cred că în anul acela a murit Boieroaica. Eu nu i-am mai văzut bordeiul niciodată...
...
Îmi era clar de ce a reacționat Titus atât de dur. Textul i-a amintit de cea mai dragă ființă din viața lui și de suferința ei. În Boieroaica mea a identificat-o măcar parțial pe mama. Probabil că textul meu l-a durut înfiorător. Probabil că a văzut ca pe un film, pe care deja îl știa, ceea ce eu scrisesem acolo. Textul meu era și foarte vizual scris. Nu era greu să îl vezi ca pe un film.
Gândindu-mă la Titus, la Boieroaică, la viață, ochii mi s-au închis. Înainte de a adormi bine am auzit în capul meu niște cuvinte sublime: Ești atât de fragilă și sensibilă că mi-e teamă să nu te rănesc chiar și involuntar! Tu chiar ești reală!? De ce nu te-a schimbat viața!? De ce nu te-a înrăit!?... Pe mine m-a schimbat, m-a înrăit. Eu sunt mai dezechilibrat ca tine...
Pe gene mi s-a împrăștiat ca o pulbere de cristal lacrimi. Am luat în somn cuvintele pe care mi le spusese samuraiul, despre care aflasem că a murit de ziua mea, și o dorință. O dorință arzătoare: să uit, să nu mai doară, să ajung ca Boieroaică ce căra vreascuri în spate. Să nu îmi mai amintesc nimic care să doară... Să nu mai visez, să nu mai cred în oameni, să nu fac planuri, să nu ascult promisiuni învățasem deja.
Nu știu cât am dormit. M-a trezit sunetul telefonului. Mă suna cineva pe messenger. Era doamna C.
- Bună! Ce faci, iubita?! Cum ești!? E totul ok?! m-a întrebat repede de cum am răspuns și înainte de a reuși să scot vreun cuvânt. Și a continuat tot ea, că eu încă nu mă trezisem bine și eram năucă. Ne-am speriat când am ascultat mesajul vocal de la Titus în care spunea că ești la el. Soțul meu l-a ascultat. Nu credeam că o să vină așa de repede după tine, deși ne spusese.
- Bună! Sunt bine. Dormeam. M-am trezit de dimineață și am făcut plăcinte. Acum dormeam.
- Cum să faci plăcinte!? s-a mirat prietena mea. Acolo ești în vacanță.
- M-am oferit. Le-am făcut de drag. Oamenii aceștia se poartă extraordinar cu mine. Voiam să fac și eu ceva pentru ei.
- Așa și trebuie să se poarte!
- Nu, C... Eu nu sunt învățată. Trebuia să le fac cu Rodica, sora lui Titus, dar ea este la Pitești cu soțul ei. A rămas de aseară. M-am grăbit să le fac ca să fie gata când vin. Să le fac o surpriză. Acum mă odihnesc puțin. După aceea plecăm să vizităm Mausoleul regilor, Mănăstirea Curtea de Argeș și barajul Vidraru.
- Eu vorbesc cu tine și soțul meu cu Titus. E deosebit de încântat că a reușit să te cunoască. Mereu ne mulțumește că prin noi te-a găsit pe tine. Ai grijă de tine! Mă bucur că ești bine! Mai sun să văd cum ești și ce faci! Acum te las să mai dormi un pic.
Am închis telefonul după ce am șoptit „mulțumesc” și „la revedere”. Am încercat să adorm iar, dar nu mai puteam. Mi-am sunat copiii să văd ce fac și să le spun că sunt bine. M-am ridicat din pat și am ieșit în hol.
- Înapoi în pat! Îți spun eu când ai voie să te ridici, mi-a spus Titus, ce venea de afară intrând pe ușa principală a casei, cu niște plăcinte puse pe o farfurie, acoperite cu un șervețel de hârtie. Se pare că avea de gând să mănânce un pic mai mult decât de obicei.
- Vreau la baie, am spus ca un copil de grădiniță.
- Bine, du-te! Și când te mai cert poți să țipi la mine, nu te purta ca un elev ascultător! mi-a spus stăpânindu-și cu greu râsul, după ce fusese rău cu mine ca un drăcușor și mă făcuse să mai am puțin și să îmi cer voie ca la școală că vreau la baie.
- Ai putea să nu mă cerți, „boier” Titus!
- Aș putea, dar nu pot renunța la plăcerea de a te chinui!
Am scos limba la el și am fugit la baie. L-am auzit strigând după mine:
- Ai făcut niște plăcinte grozave! Toți sunt în jurul tăvii în casa cealaltă.
M-am dus la baie și apoi am plecat să mănânc și eu plăcinte. I-am găsit pe toți mâncând. Erau încântați. Știu că erau făcute de mine, știu că nu se cade să mă laud, căci mi s-a întâmplat și să mai greșesc la copt și în loc de plăcinte crescute și rumenite să obțin niște turte late și palide, dar mi-au ieșit niște plăcinte tare bune de data aceasta.
- Am spus să mă aștepți să le facem împreună! mi-a spus Rodica râzând în timp ce mânca la masă.
- Sunt cele mai bune plăcinte pe care le-am mâncat în viața mea, a spus domnul Mitică.
I-am explicat Rodicăi că voiam să le fac o surpriză și că, dacă aș fi așteptat-o, acum nu era nici măcar drojdia pusă la crescut, ne prindea seara și nu mai puteam pleca în excursie. Spre domnul Mitică m-am mulțumit să zâmbesc. Am uitat să vă spun că dumnealui este moldovean de-al meu, de pe lângă Iași și l-am cucerit deplin cu plăcintele mele, ce probabil îi aminteau de plaiul natal. Și domnul Mitică și Rodica erau modestia și bunătatea întruchipată. Nu am auzit cât am stat la ei un cuvânt de laudă, nu au spus o vorbă nici ce au lucrat, nici ce funcție au avut de-a lungul vieții. Atât de puțin făceau referire în modul lor de a se purta la a avea, și atât de mult erau preocupați să îmi demonstreze – nu bravând, ci fiind ei cei de fiecare zi, pur și simplu – cine sunt și ce fel de oameni, încât nu puteam să nu-i iubesc. Amândoi erau buni ca o câmpie întinsă spre care mergi cu încredere, senină. Domnul Mitică, când considera că Titus e prea sever, șoptea dulce și împăciuitor în dulcele grai moldovenesc: Măi, Titus, măi! Prin comparație, Titus nu era o câmpie întinsă. El era fascinant, ascuns, carismatic, cu piscuri înalte, dar și cu văgăuni adânci. Niciodată nu puteam intui ce este sub pielea de crocodil în care își ascunsese sufletul. Spre el nu aș fi mers ca spre o câmpie. Spre el călcam cu grijă. Mă speria.
Am mâncat o plăcintă cu ei toți servindu-mă singură ca la mine acasă. Cât am mâncat am auzit ce avem de făcut în continuare. Urma să ne îmbrăcăm și să plecăm la drum.
M-am dus în casa veche să mă pregătesc de excursie. Trebuia să mă schimb de hainele pe care le purtasem de dimineață. Am intrat în casă pe ușa din față de la holul ce dădea în camera mea. Titus a ieșit în hol.
- Ți-am spus să stai în pat! Unde ai fost? Vrei să te încui în cameră? a spus extrem de dur.
Am înțepenit privindu-l. Nu realizam că se joacă cu mine. Am crezut că chiar mă ceartă că nu am stat în pat așa cum a spus el.
- Am fost să mănânc plăcintă, am explicat ca un elev de școală și am dat să trec supărată spre camera mea.
Lui nu i-a mai ars să râdă văzând că m-a speriat și că nu mi-am dat seama că a glumit.
- Stai, Luminița! În loc să te sperii ce ar fi să îmi spui să îmi văd de treaba mea și că tu faci ce vrei! Ai uitat că pe mine mă bate până și cocoșul?! Doar pe tine reușesc să te sperii...
- Pămătufule, îmi doresc ca la următoarea confruntare să te bată cocoșul măr! i-am spus repezit și am plecat la mine în cameră.
În jumătate oră eram în curte lângă mașini pregătiți să plecăm. Înainte de a ieși din casă m-am întâlnit cu Lilica în bucătărie. Mânca plăcinte și era în extaz. Spunea că nu a mai mâncat niciodată plăcinte atât de bune. În plus îl tortura psihic pe boier Titus repetându-i ca un papagal că îi place scriitoarea pe care el a adus-o din Suceava și întrebându-l nevinovată așa cum sunt cei, la care se referă zicerea „fericiți cei săraci cu duhul!”: Boierule, nu e așa că e frumușică!? Nu e așa că îți place de ea!? Uite ce față și ce râs are... Și mai e și deșteaptă ca dumneata... Și e și gospodină... Și e harnică... Acum înțeleg de ce ai adus-o...
Bietul Titus! Mormăia că un urs o clipă, iar în alta era piticul Morocănos. Ultima lui grijă era să îi pese de hărnicia mea sau de cât sunt de gospodină, dar nu putea să îi explice asta Lilicăi. Și adevărul era că nici nu excelam la astea ca o țărancă adevărată din Nordul Moldovei, ce dărâmă munții. Eu obosesc ușor. Mă odihnesc mult. Tot ce îl interesa pe Titus era scriitoarea din mine. Pentru scris venise să mă cunoască. Felul meu de a scrie îl vrăjise și și-a dorit mai mult decât să vorbim la telefon sau pe WhatsApp. A vrut să mă aibă câteva zile în preajma lui. Să mă audă vorbind. Să vadă cum mă port. Să înțeleagă ce fel de om sunt. Uneori îmi lăsa impresia că nu crede că sunt alcătuită la fel ca fiecare om din carne și oase, deci o mână de lut, peste care Dumnezeu a suflat și a dat însuflețire cu suflarea Lui. Voia să mai găsească și altceva dincolo de acele oase și carne. Voia să vadă dacă nu am ceva în plus care mă face să scriu. Nu aveam, oricât căuta. Eram un om cât se poate de banal, obișnuit, care din mila lui Dumnezeu era din când în când inspirat să scrie. Îmi aminteam că mi-a spus cândva la telefon: Eu sunt un om banal. Nu am merite și calități ieșite din comun. Singurul meu merit e că în viața asta am cunoscut niște oameni cu adevărat excepționali și nu știu de ce aceștia mi-au devenit prieteni și au avut încredere în mine.
Tocmai când ieșeam pe ușă l-am auzit:
- Lilico, mănâncă plăcinte și fugi acasă! Gata, m-am săturat! Zici că nu e adevărat ce pățesc!
M-am întors din prag și am făcut spre el gestul meu preferat, dar fără să vadă Lilica. Nu voiam să îmi stric imaginea de scriitoare și de femeie serioasă în ochii lui Sancho Panza. Eu cred că dacă mă vedea scoțând limba spre boierul ei se ducea naibii din ochii ei imaginea de scriitoare deșteaptă și de moldoveancă gospodină. Mi-o și imaginam spunând:
- Boierule, du-o acasă! Cum să îți arate limba dumitale!? Cum se poate așa ceva!? Nu trebuia să o aduci! Nu merita, boierule! Dumneata te duci după ea la capătul lumii, și ea...
Adevărul e că nici restul familiei nu știa de gestul meu special dedicat lui Titus, căci îl făceam doar când nu mă vedea nimeni sau când eram doar noi doi, și în felul acesta îmi păstram în ochii lor imaginea de femeie cumsecade și Titus era ciufut. Nu mi-l imaginam, când sărea toată lumea cu gura pe el că e prea sever, el să se dezvinovățească spunând: Dar și ea mi-a arătat limba... Îndura cu stoicism lăsându-mi neștirbită imaginea imaculată, pe care și-o făcuseră ceilalți despre mine. Waw, am spus cuvântul magic. Stoicism... Era normal să îndure cu stoicism, căci avea o preferință pentru filozofii stoici și viața mă adusese în calea lui – de fapt, de dragul adevărului, nu viața mă adusese în calea lui, ci el mă căutase cu lumânarea – ca să îl testeze cât de stoic era. Și era, slavă Domnului!
Eram lângă mașini pregătiți să plecăm. Domnul Mitică vorbea cu fiul lui, Dragoș, despre traseul pe care aveam să îl urmăm în excursie ca să ne ținem unii de alții și să nu ne rătăcim.
A ajuns și Titus la noi. A spus iar cumnatului lui să nu uite să îmi arate castelul lui Vlad Țepeș și satul unde s-a născut Tudor Mușatescu, apoi s-a oprit în fața mea și mi-a șoptit, fără ca ceilalți să audă.
- Ești bine? Ai dormit destul? Nu ești obosită că ai făcut plăcinte de dimineață?
M-am mulțumit să râd spre el în loc de răspuns.
- Cumpără-ți orice vrei...
Nu și-a dus ideea până la capăt, căci în curte a venit un bărbat destul de în vârstă și într-o stare precară. A trecut pe lângă domnul Mitică ce mergea să deschidă porțile și s-a oprit lângă mine și Titus. I-a spus ceva șoptit lui Titus. Acesta a întrebat: Cât? Omul a șoptit ceva. Titus a scos bani din buzunar și i-a dat. Bătrânul i-a sărutat înainte de a-i pune în buzunar, i-a mulțumit lui Titus și a plecat.
- Să nu bei banii! Să îți plătești lumina să nu rămâi fără curent! l-am auzit strigând în urma bătrânului.
L-am privit cu ochi întrebători. El mi-a explicat.
- Mi-a spus Lilica că nu și-a plătit curentul de nu știu când și a primit somație că i-l taie. I-am spus să îl trimită la mine.
Eu tăceam și îl priveam. Nici nu prea știam ce să spun. Iar i-au devenit ochii lui albaștri negri și privea în sufletul lui. Eu nici nu mai eram acolo.
- Când eram copil tatăl acestui om conducea trăsura tatei și avea grijă de cai. Îmi spunea „conașule”. După ce am pierdut tot, a fost singurul om ce mi-a spus în continuare așa și nu m-a jignit niciodată. Eu nu am uitat...
Am plecat spre mașină. Mă aștepta domnul Mitică și Rodica să plecăm. Dragoș cu Maria și fetița deja plecaseră. M-am oprit lângă portiera din față ce era deschisă. Doamna Rodica îmi explica să urc în față lângă soțul ei ca să pot vedea mai bine locurile pe unde aveam să mergem.
Înainte de a urca am întors capul spre Titus. Se uita spre mine, îmi zâmbea, dar nu mă vedea. Sufletul și ochii îi erau în alt timp și în altă lume...
Am mers tăcuți o bucată de drum. Am trecut prin Mușetești și domnul Mitică mi-a spus că e satul unde s-a născut Tudor Mușatescu.
- Știi că era prieten cu tata? Știi că se vizitau? Eu nu îmi amintesc, că eram prea mică, dar Titus își amintește.
- Știu. Mi-a povestit Titus, am răspuns îngândurată și înțelegeam de ce e Rodica mai lipsită de patimă, mai echilibrată, mai iertătoare. Ea nu avea amintiri din raiul de dinainte de iad, așa cum avea Titus. Viața ei începuse sau cel puțin de atunci avea amintiri conștiente direct cu calvarul în care mama muncea la colectiv să îi hrănească și crească, tata era undeva departe și ea nu știa unde și cum este să ai tată, să fii pedepsit și arătat cu degetul la școală făcea parte din viața ei ca un dat și ea a crezut că așa e viața normală. Că așa trebuie să fie. Titus avea amintiri și din alt timp și din altă viață. Pentru el era cumplit de greu.
Tot Titus îmi povestise că atunci când tata a venit acasă – un schelet tăcut, gol de suflet, cu ochii în cap ca doi cărbuni stinși din care a murit viața – după ce trecuse pe la Aiud, Ocnele Mari, și iadul absolut de reeducare de la Pitești, Rodica s-a lipit de mama ei și a întrebat:
- Omul acesta nu pleacă la casa lui?!
Nu știa că e tata, nu știa cum e să ai tată și nu înțelegea de ce nu pleacă străinul acesta acasă, căci se făcuse noapte și nu putea sta în casa lor.
Am vrut să o întreb ceva pe Rodica despre asta, dar m-am sfiit. Eram într-o excursie și nu voiam să o întristez. Oricum doar cu Titus purtam discuții despre viața lor și doar când avea el chef să vorbească.
Brusc am avut o revelație și nu cred că mă înșelam: Titus, așa dur cum era, avea nevoie de mine ca să se vindece, ca să își găsească calea spre propriul lui suflet... Poate era o nebunie ceea ce gândeam, dar exact asta am gândit: Am venit în viața ta, Titus, ca să îți dau sufletul înapoi...
Dar el de ce a venit în viața mea!? m-am trezit că mă întreb și mi-am amintit cum am plâns la telefon de ziua mea. El îmi cânta în engleză „La mulți ani!” - o, Doamne, am realizat că așa îmi cânta – și eu urlam că cineva a murit. El s-a oprit brusc. Îmi vorbea blând. Făcea totul să mă liniștească. Probabil că și graba lui de a veni după mine imediat după aceea a avut legătură cu întâmplarea de la ziua mea. Voia să mă scoată din casă. Voia să mă plimb. Voia să mă ajute să uit. Probabil el a venit în viața mea să mă ajute să mă vindec și să merg mai departe...
Am ajuns la Mausoleul Regilor și la Mănăstirea Curtea de Argeș. Ceilalți deja ne așteptau în parcare. Am vizitat mausoleul. Nu am putut face cruce și nici să mă închin când am văzut mormântul lui Carol al.II.lea. Mă întrebam unde este mormântul lui Alexandru Ioan Cuza, adevăratul făuritor al României moderne!? Unde este mormântul lui Mihai Viteazul?! Unde este mormântul mareșalului Ion Antonescu!? Și întrebându-mă îmi sunau în cap versurile lui Adrian Păunescu din „Bocetul lui Ion cel fără de mormânt”:
Ioane, Ioane, Ioane, Ioane
Ai murit ca milioane
Ioane, trupul ți l-au frânt
Ioane, fără de mormânt.

Ioane, ai murit soldat
Unde te-or fi îngropat
Că-ți rămase țara oarbă
Să întrebe-un fir de iarbă.

Unde-i Ion, copilul meu
Care m-a iubit mereu,
Care nu s-a dus cu dușii,
Care s-a bătut cu rușii ?

Cine să-mi răspundă, cine
Țării tale nu-i fu bine
C-au venit oștiri străine
Precum noaptea nopții vine.

Ne-au scos morții din morminte,
Ne-au distrus biserici sfinte
Și apoi ne-au dat pe noi
Cu un secol înapoi.

Și în tine Ioane dragă
Au pus potera să tragă,
Tu te-ai stins netemător
Și privind în ochii lor.

Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,
Dar istoria proscris-a,
Iarăși adevăr promis-a
De la Nistru pân' la Tisa...

Uite vremea cum mai trece,
Vine ceasul doisprezece,
Nu putem continua
Fără de Măria Ta.

Nu dorim decât atât:
Să aflăm numaidecât
Unde ți-i mormântul, Ioane,
Într-atâtea milioane.

Vrem să punem flori pe el
Și umbruța de drapel...
Să dormi, Ioane, liniștit,
Neamul tău nu a murit !


Știam puțină istorie. Știam câte ceva despre relația dintre Mareșal, regele Mihai și despre trădare. Nu mi-am putut face cruce la Mausoleul Regilor și nu am simțit emoție. Am intrat, am privit, am respectat pioșenia celor ce simțeau nevoia să facă plecăciuni și mătănii, dar eu nu m-am închinat, nu am aprins lumânări și am ieșit. Lacrimi mi-au dat de-abia afară la aer. Îmi aminteam și ceea ce am scris la moartea regelui Mihai:
...
Se zice că mori așa cum ai trăit...
Regele Mihai urât mai moare! Înconjurat de hiene flămânde, de o mamă ce pentru bani se dezice de propriul fiu, de o „dudă” ( are nume predestinat) cu pretenții de altețe regală...
Ce sânge albastru!? Ce noblețe!? Ce valori morale!? Când e vorba de bani de-abia atunci descoperi ce și cât putregai zace în ei.
Acum se sfârșește iluzia frumoasă cu monarhia.
Prin comparație este interesant de aflat cât de demn s-a comportat mareșalul Ion Antonescu în fața plutonului de execuție. S-a așezat împreună cu ceilalți condamnați, încă trei, și a comandat de parcă nu era vorba de propria execuție:
- Suntem gata, domnilor! Ochiți, vă rog, bine! Trăiască România! Foc!!!
Rafalele de armă au bubuit asurzitor. Condamnații au căzut secerați. Liniște deplină. Au murit. Nu, nu au murit. Mareșalul s-a ridicat într-un genunchi. Are capul drept și pieptul în față. Spune și vocea îi sună de dincolo de timp, de durere, și de deșertăciune:
- Nu m-ați nimerit, domnilor! Ochiți, vă rog, mai bine și să terminăm odată!
Un pistolar s-a desprins din rând și s-a dus până aproape de el. A tras în cap. A terminat așa cum și-a dorit mareșalul. Rămâne ca istoria să consemneze faptele cu bune și cu rele. Știu că timpul, răbdător și impasibil, are modul lui de a scoate adevărul la lumină și de a face dreptate.
Mareșalul a spus când a aflat despre regele Mihai, singurul care îl putea salva și care îi refuzase grațierea: Spuneți-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulțumesc că mi-a dat prilejul să mă așez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria și mărirea lui.
Eu zic că e o lecție despre creștinism, iertare, noblețe și iubire de patrie în moartea mareșalului...
Despre moartea regelui Mihai nu am nimic de zis. Doar privesc cum s-au adunat vulturi hoitari și hiene flămânde.
...
Mă gândeam la oasele mareșalului ce nu aveau mormânt și apoi m-am gândit că întreaga țară e mormântul lui... I-au devenit oasele pulbere împrăștiată de vânt în toate colțurile țării. A devenit aerul pe care îl respirăm și prin respirare îl simțim demn în fața vieții și a morții.
Diseară voi avea mult de discutat cu Titus despre acel jurământ al tatălui lui, despre rege și despre Mareșal. Nu va fi comod și nici nu am intenția de a nu-mi spune punctul de vedere, am gândit mergând încet de la Mausoleul Regilor spre Mănăstirea Curtea de Argeș.
Sub copacii falnici – cred că erau tei și arțari, dacă îmi amintesc bine – deja respiram alt aer și căpătam altă stare. Nu ajunsesem încă pe treptele mănăstirii și nici în apropierea zidurilor, dar simțeam sfială, simțeam nevoia să îmi plec genunchii. Românca din mine îndrăgostită de literatură și respirând metafore, deja intrase în pielea Meșterului Manole. Voia să înțeleagă cum este să sacrifici ceea ce iubești mai mult pe lume, ca să creezi ceva inegalabil de frumos. Călcând pe sub umbra răcoroasă rememoram cuvintele textului meu inspirate de o discuție cu samuraiul, despre care aflasem că a murit de ziua mea: EU VĂD MĂREȚIA și ignoram că mi-am poruncit să uit, să nu îmi mai amintesc, să nu mă mai întorc în trecut... Probabil că nu o voi putea face niciodată. El făcea parte acum din ființa mea. Îl purtam în sângele ce îmi curgea prin vene și în ochii ce vedeau viața altfel. Curtea mănăstirii zidită de meșterul Manole era cel mai potrivit loc să retrăiesc textul EU VĂD MĂREȚIA...
Am un prieten care îmi critică scrisul și cu care port mereu discuții în contradictoriu. Are o minte strălucită, o cultură vastă, capacitate de analiză și sinteză, foarte atent la fiecare detaliu, fin observator, deci discuțiile cu el sunt o adevărată încântare. El cu argumentele lui, eu cu ale mele – și iese un duel pe cinste.
Cel mai mult ne „certăm” de la felul în care am tratat aspecte ale istoriei noastre în cărțile mele. Nu scapă nicio ocazie să îmi reproșeze că am hiperbolizat și idealizat.
-Nu e istoria noastră așa cum am învățat la școală în comunism, îmi zice.
-Dar cum e!? am mormăit moale și aparent docilă, dar și dându-i o fărâmă de dreptate, căci am citit studii despre așa ceva.
-Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit. Măreția o găsești la popoarele ce au clădit imperii, ce au cucerit teritorii...
Gata! L-am prins! mi-am zis în gând cu satisfacție și apoi l-am rugat cu cea mai dulce voce din lume:
-Te rog, repetă ce ai spus! A sunat sublim...
-Ce să repet?! m-a întrebat cu mirare.
-Ai spus: „Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit” l-am citat eu. Tu realizezi ce lucru frumos ai spus!? Eu văd în asta măreția poporului meu. A reușit să supraviețuiască la răscruce de imperii și de vânturi. S-a ascuns în codri, a mâncat rădăcini, dar a supraviețuit în timp ce imperiile au murit. Vorbești de măreția cuceritorilor și a celor ce au făcut imperii din jaf, prădat și omorât!? Eu acolo nu văd nicio măreție. Îți recomand să vezi filmul MISIUNEA – are și o coloană sonoră excepțională compusă de Ennio Marricone – și după aceea mai vorbim despre măreția cuceritorilor. Eu mă bucur că neamul meu nu are înscris în codul genetic sânge de jefuitor și nici pe suflet păcate grele.
-Oricum exagerezi când scrii! Idealizezi și hiperbolizezi prea mult! Suntem neamul ce mereu i-a omorât sau sacrificat pe cei mai buni dintre noi. Mereu am iubit trădătorii și am sacrificat patrioții...
-La asta nu am ce îți răspunde, ai dreptate. Dar să știi că și cei sacrificați nu și-au dorit altă soartă și, dacă ar fi fost posibil să mai trăiască încă o dată conștienți de cum le va fi sfârșitul, ar fi ales aceeași soartă. Pentru ei a fost o onoare să fie în slujba neamului lor. A fost un fel de asumare a destinului. Cred asta din toată inima despre I. Antonescu și despre M. Eminescu, ca să dau doar două exemple. Nu mi-i imaginez dorindu-și altă soartă... Vreau să îți demonstrez ceva: Caragiale scoate în evidență toate defectele acestui popor. Eminescu iubește acest popor de parcă i-ar înțelege cel mai bine sufletul de aceea îl idealizează...
-La fel ca tine, spune prietenul meu întrerupându-mă. Oricum Caragiale era din alt mediu – orașul cu toate păcatele lui, iar Eminescu era de la sat – satul acela ancestral și pur de la 1850. Asta și-a pus amprenta pe opera lor.
-Mulțumesc. Mă onorează ce ai spus. Acum continui cu demonstrația mea. Deci Caragiale - dur, cinic și critic cam ca tine, Eminescu – idealizând. Lucian Blaga percepând România ca un spațiu sacru în a cărui sat s-a născut veșnicia despre care spune „ Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu, / pe-o gură de Raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Poți susține sau nega că vreunul din acești trei titani nu spune adevărul!? Poți spune că vreunul minte? Minte Eminescu când idealizează!? Greșește Caragiale când scoate în evidență defectele!? Se înșală Blaga, când vorbește de un spațiu sacru!?
-Nu, mi-a răspuns prietenul meu.
-OK. Dar dacă aș spune că spiritualitatea românească e reprezentată doar de unul din ei nu ar fi complet și nici corect. Pentru o imagine clară aș spune că toți trei dau prin opera lor imaginea României mele. Doar critica moravurilor și cinismul lui Caragiale, deși reale – nu spune totul despre noi. E nevoie de idealizarea lui Eminescu și de percepția sacrului acestui spațiu românesc, pe care l-a perceput Blaga, pentru o imagine întreagă. Extrapolând aș spune că România de azi nu e cea criticată de tine și nici cea idealizată de mine, ci e o simbioză a părerilor noastre.
Prietenul meu tăcea. Am avut sentimentul că l-am convins.
-Tu chiar crezi că turcii nu ne puteau face pașalâc și că avem noi vreun merit!? Nu ne-au făcut că nu au vrut. Dacă voiau ne mătura imperiu cât ai clipi. Nu au vrut să își mute administrația dincoace de malul Dunării. Au preferat să ne lase tampon în calea popoarelor migratoare din est și să le ținem piept. Să fim granița imperiului.
-Iar mi-ai ridicat mingea la fileu! Ce măreție pentru poporul meu, ce se ascundea în păduri să supraviețuiască, să fie graniță pentru cel mai mare imperiu din acea vreme și să fie stavilă hoardelor migratoare! Și câtă ticăloșie și calcul din partea imperiului! Și chiar așa: unde e acum acel imperiu!? Nu vezi niciun pic de măreție că au murit imperii pe lângă noi și noi, aceștia ce ne ascundeam prin munți și codri, am supraviețuit!? Tocmai această supraviețuire e măreață, domnul meu, dar eu nu am ce îți face că tu nu poți vedea măreția pe care eu o văd...
...
Altă dată ne-am certat vorbind despre „Meșterul Manole” și „Miorița”, pe care eu le consider că s-au născut chiar din codul nostru genetic, că sunt operele de artă populară ce ne definesc cel mai bine sufletul românesc cu cele două mari teme existențiale: sacrificiul pentru a construi ceva durabil și atitudinea în fața morții.
-Cum să îți zidești soția în zid!? Cum!? țipa prietenul meu. Eu nu pot înțelege asta. A, voia să sacrifice ceva pentru a construi durabil, căci zidirea presupune sacrificiu!? Bine, trebuia să se sacrifice pe el! Să se pună pe el în zid!
-Nu ai înțeles. E credința că pentru a face ceva magnific trebuie să sacrifici ce ai mai scump, mai neprețuit...
-Exact! Știu asta! Trebuia să se sacrifice pe el!
-Nu ai înțeles, domnul meu! Meșterul Manole iubea și iubind ceea ce era mai de preț pentru el era soția și el asta a sacrificat. Nu se iubea cel mai mult pe el, ci pe soție. Tu crezi că el a mai rămas om după asta!?
-Rămân la părerea mea! Nu sacrifici ceea ce iubești! Acum să vorbim de Miorița. Înnebunesc când aud lamentările ciobanului moldovean. Așteaptă să moară! Își face testamentul... Exact așa sunt românii... Nu, frate, lupți! Nu aștepți moartea! Lupți și mori în luptă! Eu nu pot concepe așa ceva!
-Nu e fatalism și nu e renunțare! Eu admir calmul și lipsa oricărui sentiment de teamă, conștientizarea că moartea e o nuntă cosmică...
-Lasă-mă cu asta! E renunțare la luptă! Așteaptă moartea...
-Nu e renunțare. E calm, e lipsă de teamă, e sentimentul clar că dincolo de moarte, nu e moarte, ci o înviere sau altă viață, nici nu știu cum să-i spun, căci nu pot vorbi de Înviere înainte de creștinism, deși balada sufletului poporului meu exact despre asta vorbește: despre creștinism înainte de creștinism, despre nemurirea sufletului în care credeau dacii.
-Nu o să mă convingi nici într-o mie de ani! Rămân la părerea mea: renunță la luptă, așteaptă moartea, e un laș...
Am respirat adânc. Am tăcut câteva clipe. Îmi organizam gândurile.
-Consideri că Iisus când s-a lăsat răstignit a fost laș!? Putea să lupte... Putea să îi distrugă pe toți cei ce îl chinuiau doar cu o clipire de gene. De ce crezi că a acceptat sacrificiul!? Pentru că prin acceptarea sacrificiului a biruit lumea... Unde sunt azi cei care l-au chinuit și răstignit!? Sunt învingători!? Sunt luptători!? Unde sunt!? Un sacrificat, un învins, un OM ce și-a acceptat soarta și moartea a biruit lumea. În sufletul meu este întotdeauna o îngemănare între Miorița și creștinism...
...
Călcând ca în transă m-am trezit întrebând vântul, copacii, norii ireal de albi ce sărutau cupolele mănăstirii: Cum e să sacrifici ceea ce iubești cel mai mult pe lume!? Cum este să strivești o inimă ce ți se pune în palmă!?
- La ce te gândești? Cum e? Vrei să îți fac fotografii? m-a întrebat Rodica și m-a forțat să vin înapoi pe pământ dintre gânduri.
Nu știu ce i-am răspuns. Îmi amintesc că am stat ca o momâie amorțită la făcut fotografii. Trăiam atât de intens durerea de a sacrifica, ceea ce iubești cel mai mult, în curtea mănăstirii Meșterului Manole încât cu greu mai puteam procesa și altceva.
Nu vizitam o mănăstire, nu călcam într-un loc mirific, nu admiram, ci trăiam. Trăiam viu, albastru, în inima mea, ce țipa tare, sacrificiul meșterului Manole.
Într-adevăr mănăstirea era frumoasă de îți tăia respirația. Dantelăria aceea de piatră nu putea fi făcută de mâini omenești sau putea fi făcută doar printr-un miracol prin care omorî iubirea și o transformi în cântec de piatră ce o să vorbească tăcut pentru mii de ani despre iubirea sacrificată pentru a zidi. Vedeam ziduri și o auzeam pe Ana din legendă plângând. Vedeam piatră și simțeam inima lui Manole murind pe măsură ce înălța zidul. Zidul tot mai înalt, inima lui tot mai moartă... Când a ajuns sus de tot și Negru vodă a hotărât să-l omoare ca să nu mai facă niciodată o construcție asemănătoare, degeaba a hotărât asta. El era deja mort. Inima lui era zidită alături de a Anei. Ceea ce rămăsese în el de murit era doar un corp în care viața nu mai era.
Atât de greu mi-a fost să privesc frumusețea perfectă de la Curtea de Argeș! Nicio poză, nici o miniatură cu mănăstirea nu îi poate reda frumusețea.
Am vizitat interiorul. M-am rotit pe lângă coloane. M-am închinat la icoane și am dat pomelnic. Mi se părea că sunt într-un vis și urmează să mă trezesc.
Am ieșit la aer. M-am așezat pe o bancă. Cu greu auzeam ce îmi spune Rodica sau domnul Mitică. Eram atât de pătrunsă de zidirea Anei! Simțeam atât de intens moartea înceată a lui Manole! Nu o zidea doar pe ea. Se zidea și pe el.
I-am urmat, înțelegând că mă cheamă, și am înconjurat mănăstirea. Domnul Mitică mi-a arătat locul de pe zid, unde se zice că a fost zidită Ana. Am privit și nu l-am văzut. Nu exista un loc unde a fost Ana zidită! Ana era în fiecare cărămidă, în fiecare fărâmă de mortar, Ana era mănăstirea întreagă.
Mă uitam pierdută spre acel loc să o aud pe Ana plângând, dar nu o auzeam. Plângea de frumusețe și măreție toată mănăstirea.
- Doamna Luminița, cum e? am auzit-o pe Rodica întrebând.
M-am întors spre ea. Mă filma. Nu știu ce i-am răspuns.
Domnul Mitică a spus să privesc norii albi ce umpleau cerul de deasupra mănăstirii.
M-au rotit ca un copil privind infinitul de deasupra mea și mi-am coborât ochii spre zidurile ce se sărutau cu norii și din care o auzeam pe Ana plângând.
Nu știu dacă gazdele mele realizau că nu mai am nimic în mine din muritoarea ce le făcuse dimineață plăcinte, dar se purtau cu sfială. Mă strigau, mă întrebau cum mă simt. Păreau extrem de grijulii cu mine. Cei tineri au mers cu fetița la umbra copacilor pe o bancă.
Am mers la magazinele cu suveniruri de la poarta mănăstirii.
- Cum vi s-a părut? m-a întrebat domnul Mitică, ce era foarte familiarizat cu acel loc. Participase la mese organizate de oficialități acolo la diferite evenimente.
- E foarte frumos! Cea mai frumoasă mănăstire pe care am văzut-o vreodată! am exclamat plină de încântare.
- Nu se poate, doamnă Luminița! În Nordul Moldovei sunt...
- Da, e frumos și la noi și sunt multe. Aceasta e unică! M-a lăsat fără grai, i-am spus întrerupându-l.
Am intrat în magazin. Priveam la știfturile expuse. Nu îmi plăcea nimic și nimic nu egala mănăstirea pe care deja o aveam în suflet să o iau acasă. Cu tot cu durerea lui Manole zidind, cu tot cu plânsul Anei din zid...
- Alegeți orice! mi-a șoptit domnul Mitică.
- Colecționezi ceva? Vrei ceva? mi-a șoptit și Rodica.
M-am întors spre ea și i-am șoptit ca să nu audă vânzătoarele măicuțe:
- Nu vreau nimic. Nu colecționez nimic. Spuneți-mi ce de aici e pe măsura frumuseții mănăstirii ca să iau acasă? Nimic... nimic... nimic... Am luat mănăstirea în inimă. O duc cu mine. E destul...
- Trebuie să iei ceva! O amintire cât de mică...
Am ales o candelă alcătuită dintr-un pahar mic și un vas cu picior în care se pune paharul de sticlă. Vasul era argintiu și avea o lucrătură specială; o dantelă dintr-un metal. Acasă am tot timpul o candelă aprinsă pe vatră. O aprind dimineața și când adorm e încă aprinsă. Văd umbrele, ce le joacă ultimele pâlpâiri ale flăcării candelei pe tavan în timp, ce ochii mei se închid, în fiecare seară. Mi-a plăcut gândul că voi avea o candelă de la Curtea de Argeș care să ardă în fiecare zi pe vatră la mine și seara să adorm cu ea.
Când Titus a intrat în casă să mă ia și să își dea cu apă pe față a observat candela aprinsă pe vatră și a zâmbit. Eu i-am spus că o aprind în fiecare dimineață.
- O lași aprinsă, chiar dacă pleci?
- Da. Se va stinge singură. Așa e în fiecare zi...
Apoi am plecat și am lăsat candela aprinsă să ardă pe vatră și l-am urmat.
- Mai alege ceva! O amintire, orice! mi-a cerut Rodica.
M-am uitat la poze, calendare, cărți, icoane, lucrări de artizanat din lemn. Am ales un mic medalion rotund din lemn ce mi se părea că redă măcar puțin frumusețea lucrăturii din piatră a mănăstirii... Era a umbră palidă pe el a măreției pe care o văzusem în realitate. Pe alte lucruri nu era nici măcar acea umbră.
Rodica a plătit candela și medalionul. A insistat să mai iau ceva. Nu am vrut. Era destul. Am ieșit afară. În parcare ne aștepta Dragoș cu familia lui. S-au sfătuit ce traseu vom urma ca să ne ținem unii după alții.
- Mergem spre Vidraru. Să nu uităm să îi arătăm doamnei castelul lui Vlad Țepeș, a spus Dragoș și ne-am urcat în mașină.
Nu am ieșit din parcare și Rodica a exclamat:
- Nu i-am arătat fântâna lui Manole! Întoarce, Mitică! Nu se poate să vină până aici și să nu o vadă!
Domnul Mitică a întors mașina în parcare. S-a intersectat cu Dragoș, când întorcea - acesta deja pleca - și i-a făcut semn spre fântâna de pe partea cealaltă a drumului. Dragoș a înțeles de ce ne-am întors și a hotărât să aștepta undeva să îl ajungem.
Am coborât pe trepte spre fântână. Mă gândeam la Lucian Blaga și la piesa lui de teatru „Meșterul Manole” și la tot ceea ce a scris despre spațiul cultural și spiritual românesc. Nu mă miram că fântâna e modestă. Văruită alb, acoperită cu draniță. O construcție din alt timp. Pe cât de măreață creația, pe atât de mărunt mormântul creatorului, căci fântâna întruchipa mormântul lui Manole. Așa și trebuie să fie. Creatorul mărunt, nesemnificativ, stingându-se ca o candelă; doar opera măreață. Apa izvorând din fântână cânta susurând. M-am uitat la jgheabul în care se aduna apa curgând și în care se oglindeau norii albi.
Atâta măreție în creație de o parte... Și atâta modestie la mormântul creatorului... Și atâta frumusețe peste tot!
Am înconjurat fântâna. Am ascultat iar susurul apei în care auzeam dincolo de cântecul izvorârii apei din măruntaiele pământului plânsul sfâșietor al lui Manole.
Am început să urc iar scările. Luasem în inimă și plânsul lui Manole, nu numai tânguirea Anei și zidurile ca un vis ale mănăstirii.
De pe scări m-am întors.
- Ce e? m-a întrebat Rodica.
- Nu am băut apă, i-am răspuns ca în transă. Nu se poate să nu beau apă de aici...
- Nu avem o sticlă sau o cană, a șoptit domnul Mitică.
Eu coboram spre fântână. Ei mă urmau. Am ajuns la apă. M-am aplecat și am luat apă în pumni. Îl auzeam pe Manole plângând. O auzeau și pe Ana. Simțeam și măreția operei născute din sacrificiul lor. Am dus apa la gură cu pumnii. Era rece ca gheața și totuși gheața din ea eu o simțeam fierbinte. Rodica striga să mă uit la ea. Mă filma sau mă fotografia. Nu îmi amintesc, dacă m-am întors spre ea. Îmi aminteam de copilărie, când beam apă cu pumnii din izvoarele de la Mălini, când umblam pe râpă la Oanea cu cârlanii la păscut sau când mergeam pe câmp. Mi-am amintit toate izvoarele din care am băut apă cu pumnii: la Troacă în Mielușoaia, la irugile de prin Poiană, la fântânițele din trunchi de copac de la marginea râpei lui Oanea. De miracolul apei băută cu pumnii și de alt timp mi-am amintit atunci. Cum să beau apă de la fântâna născută din trupul lui Manole altfel decât cu pumnii și îngenunchind!? Titus își amintea de copilăria lui în care era conașule și era plimbat cu trăsura. Eu îmi aminteam de copilăria mea, când beam apă vie cu pumnii din izvoarele satului meu. Niciodată apa nu a mai fost atât de bună ca atunci și niciodată timpul la fel. Am dus iar apa la gură. Nu mă mai săturam. Auzeam în cap dialoguri din piesa lui Lucian Blaga, în care reușește să ilustreze magistral trăirea ziditorului, dar și sentimentele celei zidite. Ziditorul, cuprins de frenezia creația nu e conștient că a sacrificat-o pe Mira, soția lui, și când se trezește din „nebunie” și întreabă cine a făcut asta i se răspunde că el și că înainte de a se pune pe ea ultima cărămidă, deși a râs tot timpul zidirii, căci a crezut că e un joc „Îţi aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Când ne‑am întâlnit cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii şi‑am început în neştire să ne jucăm de‑a viaţa. Acum tot aşa ne vom juca, de‑a moartea. Atunci te‑am culcat în iarbă, acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbeşti şi chiar, de va fi rece zidul, să te sileşti să glumeşti. Să pară în adevăr că moartea e un joc.” , a șoptit că „zidul o strânge cum numai tu, Manole, o strângeai.” El tot nu crede că a zidit-o și cere alte lămuriri. I le spune al șaselea ziditor că el este cel ce a făcut-o și că „altfel pieptul femeiesc nu și-ar îndura fără împotrivire sfâșierea”... că atunci când vine sacrificiul din mâna celui pe care îl iubești, ți-e drag până și sacrificiul...
M-am ridicat și îmi priveam mâinile de pe care apa curgea. Urcam treptele. Eram beată. Apa fântânii mormântului lui Manole mă îmbătase. Când iubești ți-e dragă și lacrima... Când iubești și dacă plângi, tot fericire se cheamă... gândeam îndepărtându-mă de fântâna, din care nu băusem numai apă. Sau poate trupul a băut apa. Sufletul s-a împărtășit...