Frământată de gânduri, plictisită, obosită de drum și de stres am întins mâna și am luat dintre scaune o lanternă micuță să mă joc cu ea. Titus mi-a smuls-o din mână așa cum iei un cuțit din mâna unui copil și a pus-o la loc între scaune. L-am privit speriat.
- E cu șocuri electrice, mi-a explicat.
Din ce în ce mai bine, mi-am spus privind prin parbriz ploaia ce nu mai contenea. Și când am avut nevoie de un pix să notez ceva și l-am cerut pe cel de la buzunarul hainei lui de la piept m-a refuzat și mi-a dat altul. Cel pe care am vrut să îl iau era un aparat de filmat și de înregistrat.
Toată viața mi-am educat copiii să nu aibă încredere în străini, să aibă grijă cu cine își fac de lucru și în cine au încredere și eu acum ce făcusem!? De fapt nu știam aproape nimic despre omul cu care plecasem de acasă, în afară de faptul că prietena mea și admiratoarea scrisului meu îmi garantase că este un om în care pot avea încredere.
- Mi-a plăcut extraordinar de mult filmulețul motivațional pentru elevii de clasa a opta făcut la cererea unei doamne profesoare! L-am privit de zeci de ori și nu încetam a mă minuna cum ai putut spune atât de mult în doar două minute! Idei profunde, mesaj cu impactul unei bombe atomice și totul compactat în două minute! L-am trimis la toți prietenii mei din USA să îl vadă. Toți au avut aceeași reacție ca a mea. M-au întrebat: Unde ai găsit-o?! Cum ai dat de ea!? Cine este femeia aceasta!?
Auzindu-l mă umflam în pene de încântare pe scaunul meu. Cred că m-am și întins relaxată. Așteptam continuarea poveștii imaginându-mi cum Titus le-a spus prietenilor lui cum a aflat de mine și de scrisul meu de la doamna din USA, cum mi-a citit prima carte, cum a luat legătura cu mine, cum mi-a promis o excursie în locurile lui natale și povești fabuloase... Totuși Titus nu era chiar atât de monstruos cum mi se părea uneori. Deja regretam că îl judecasem atât de aspru. Putea fi și extrem de drăguț, gândeam, dar următoarele lui cuvinte m-au făcut să sar ca un arc și să revin la setările anterioare legat de monstrul de lângă mine.
- Unde să o găsesc!? le-am răspuns. M-a agățat și nu mai scap de ea! Se ține după mine...
Nu am mai auzit ce a spus până la capăt. Îl priveam cu toată furia cu care eram în stare.
- Eu te-am agățat!? Eu mă țin după tine!? am reușit să țip.
- Păi, cam da! Zici că nu e adevărat ce pățesc cu tine! Îmi plâng de milă...
- Ești o teroare! Ești un monstru! Ești o otravă! Ești un om cu sufletul ascuns într-o piele de crocodil! Nu trebuia să plec cu tine la drum!
- Și eu știu că nu trebuia, dar ce să îți fac, deja ai plecat! Îți amintesc că, dacă mă superi, pleci cu ocazii acasă.
Ghemuită pe scaunul meu nu mai găseam niciun cuvânt. Voiam să îi spun ceva să îl doară, voiam să fiu rea cu el. Am scos limba la el. Atât am putut și asta mi se părea cel mai mare rău pe care i-l puteam face.
El a râs cu poftă și printre hohote de râs șoptea: Nu ai ce îi cere! Atâta poate! Asta fac și copiii de la grădiniță! A, da, și Einstein are o poză haioasă cu limba scoasă la ziariști.
- Ceilalți ai tăi sunt tot ca tine? îmi fac curaj să întreb când s-a oprit din râs.
Intuind de ce am întrebat mi-a răspuns pe cel mai blând ton posibil.
- Nu. Mai răi. Eu sunt cel mai bun! O să îi cunoști pe soră-mea, pe cumnatul meu, pe nepotu - fiul soră-mi - și pe soția lui, pe micuța lor fiica Sara... Te previn că soră-mea e ciufută – exact acesta o fost termenul folosit de Titus – rău și cu greu îi place de cineva. Eu sunt cel mai bun...
M-am făcut mică de tot pe scaun. Mă gândeam la doamna cu care vorbisem pe WhatsApp și a cărui față strălucea de încântare când îmi împărtășea impresii despre scrisul meu și mă întrebă cu nerăbdare când vin la ei sau îl întreba pe Titus când pleacă după mine să mă aducă la ei. Nu putea fi mai rea decât Titus! Era imposibil!
- Ce e!? Te-ai speriat?! Nu vreau să te panichez, dar vreau să știi adevărul ca să fii pregătită sufletește.
Nu am răspuns nimic. Eram bosumflată. Făceam planuri din ce în ce mai serioase că voi căuta o cale să ajung la Pitești din satul acela de la naiba în praznic, unde mă ducea Titus, apoi găseam eu drumul spre casă.
- Ai încredere în mine? m-am auzit întrebată și nu am distins niciun sentiment sau trăire în întrebare. Nu părea că m-a întrebat un om. Putea să îmi fi pus acea întrebare vântul sau ploaia nebună de afară.
- Nu am! am răspuns ferm. Exiști și nu exiști, te aud vorbind și nu te aud, vorbele tale îmi zboară pe lângă urechi de parcă nici nu ar fi fost spuse, orice promiți nu aud și nici nu vreau să aud. Dispari acum și voi considera că nici nu ai existat! Nu aș suferi deloc și nici nu aș avea regrete. În gând am adăugat întristându-mă rău, că după ultima lecție dură a vieții am trecut de un hotar.
Titus s-a cutremurat auzindu-mă, deși mă mai auzise spunându-i asta la telefon. Mă privea cum stau ghemuită pe scaunul meu și își amintea de asceții avadhuta din Tibet, cei care „nu iubesc nimic, nu urăsc nimic, nu se fălesc cu nimic, sunt desprinși de toate, au rupt legătura cu familia, cu societatea, cu religia”. Au un fel de a trăi viața dincolo de deșertăciune. Au totul neavând nimic.
- În sfârșit ai înțeles lecția! Îmi place ce răspuns ai dat, mi-a spus și m-a privit în ochi cu o privire ce arde. Ți-am citit textul „Trăiește ca o pasăre!”. E sublim! E în el toată filozofia vieții, după ce te-ai lepădat de durere și de lucruri mărunte. Recită-mi-l, dacă poți!
- Nu îl știu pe de rost! Îl caut pe facebook și ți-l citesc, am răspuns cu vocea înecată de lacrimi.
- Să nu plângi! Tu ai trecut dincolo de plâns... mi-a șoptit.
- Nu am trecut! Nu vreau să trec! Sunt încă vie! Sunt creștină! Nu vreau să fiu un mort viu... am țipat căutând textul pe telefon. Și am adăugat în gând: ca tine!
Am găsit textul și am început să îl citesc:
...
TRĂIEȘTE CA O PASĂRE
Când ți-e de zbor – zboară!
Când ți-e de cântat – cântă!
Când ți-e de iubit – iubește!
Fără așteptări, fără planuri, fără a crede în altul, fără visuri... dar mai ales fără regrete. Fii tu doar cu tine și când zbori, și când cânți, și când iubești. Ar trebui să-ți fie destul. Nu te lega de nimeni și nu crede în nimeni! Nu iubi ca să fii iubită! Asta poate da suferință... Iubește și atât! Nu cere! Nu pretinde! Nu aștepta! Nu regreta că ai avut încredere, căci nu e vina ta că celălalt nu s-a ridicat la înălțimea încrederii tale. Nu a putut mai mult. Nu e vina lui că tu ai în inimă un ocean ce cântă și el aude doar picăturile.
Când ți-e de plâns – plângi!
Când ți-e de murit din iubire – mori!
Dar fă-o singură. Nu e nimeni vinovat pentru plânsul tău și nici pentru moartea ta din iubire. A fost alegerea ta să auzi cântecul. Puteai să nu îl auzi. Puteai să treci mai departe nepăsătoare. Poate ai auzit o muzică pe care nimeni nu o cânta...
Iartă-ți dușmanii sau consideră că nu îi ai. Prin comparație cu durerea provocată de cei ce pretind că te iubesc sunt îngeri.
Trăiește ca o pasăre... fără așteptări... fără planuri... fără visuri... Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai presus de planuri...
Trăiește ca o pasăre... fără... fără... fără...
...
Am terminat de citit textul. Plângeam. Titus a oftat. Nu m-am uitat spre el.
- Credeam că pot să te învăț câte ceva, dar m-am înșelat. Ai învățat singură tot. Ce pot învăța eu un om ce a ajuns să simtă și să trăiască starea din cuvintele: „Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai presus de planuri...” a citat el ultimul paragraf din textul meu. Tu, cea dinainte de trăirea aceasta, nu ar fi plecat niciodată cu un străin pe drum... Ești mai deșteaptă decât mi-am imaginat... Tu chiar nu îți poți da seama cât ești de valoroasă!?
- Ba da! Știu cum să nu știu! am răspuns cu trufie prefăcută în voce și ștergându-mi nasul și ochii. Cum să nu știu cât de valoroasă sunt!? Uneori sunt mucoasă și îmi șterg nasul cu mâna. Am un metru optzeci și cinci înălțime și peste optzeci de kilograme. Valoare nu glumă!
Bărbatul de lângă mine râdea cu lacrimi. Era râsul acela special sub care eu îi ghiceam ascuns sufletul.
- Ador modestia ta și autoironia! E caracteristica oamenilor deștepți. Proștii nu sunt niciodată modești și de autoironie fug ca dracu de tămâie. De câte ori te-am lăudat te-ai comportat așa. Când îți lăudam scrisul roșeai și îmi spuneai că nu ai prea mare merit, că ești inspirată când scrii și că nici deșteaptă prea tare nu ești, ci doar că te documentezi, citești, cauți, înveți... Prostul nu recunoaște niciodată că nu știe, că învață, că se documentează, că citește, caută... El le știe pe toate și își este sieși suficient. Socrate spunea...
- Iar pasiunea pentru filozofi! l-am întrerupt eu.
- Da. E prima pasiune a vieții mele, a răspuns cu tristețe în voce. A tăcut un pic și a continuat cu totul alt subiect ca să uite de tristețe.
Îmi povestea dacă știu că Iisus a fost în Tibet înainte de a se întoarce în Israel ca fiu al lui Dumnezeu și a propovădui creștinismul și dacă știu că Hitler a fost în Tibet și a cerut acceptul de a folosi zvastica, ce este un simbol străvechi și cu semnificații tainice.
I-am răspuns absentă știu, căci creierul îmi era conectat la pasiunea lui pentru filozofie și filozofi. Retrăiam ce îmi povestise cândva.
...Ca să pot face școală mama mi-a schimbat numele. Nu mai puteam fi fiul tatălui meu, ce era un deținut politic, un bandit, un dușman al partidului. M-am înscris la facultatea de filozofie la București. Să studiez filozofia era pasiunea vieții mele. Când mi s-a verificat mai bine dosarul am fost exmatriculat. Am început o altă facultate mai tehnică – aveam o educație suficient de solidă încât să fac fără probleme o astfel de facultate – și am terminat-o în trei orașe: București, Brașov și Iași. La pasiunea pentru filozofie nu am renunțat niciodată...
- La ce te gândești, Luminița?! m-am auzit întrebată, dar nu știu de ce aveam sentimentul că întrebarea e doar un pretext de a mă face să vorbesc. Titus știa întotdeauna la ce mă gândesc. Îmi și spusese odată că el pune întrebări, doar ca să i se confirme răspunsul.
- La nimic, am mințit și m-am întins. Am gemut de durere. Spatele îmi era înțepenit și picioarele mă dureau rău. Începusem și să transpir semn că e posibil să încep să răcesc.
Titus m-a privit cu îngrijorare. Nu întreba nimic. El știa să citească răspunsuri pe fața mea. Știa și ce probleme de sănătate am, mai știa că în ultima vreme nu m-am simțit prea bine și am făcut mult tratament. I-am explicat toate astea când mi-a spus că vine după mine să mă ia într-o excursie, ca să știe adevărul și să nu fiu o povară pentru el pe drum, dacă apăreau probleme de sănătate, dar el mi-a spus să nu îmi fac griji, că o să fie totul bine. Îi spusesem că m-am epuizat când am terminat de scris cartea CĂRĂRI ȘI DESTINE. Mi-a răspuns ferm convins: Nu e numai asta. E mai mult...
- Ți-ai luat analizele la tine? Cele pe care le-ai făcut la Fălticeni când ai fost la urgentă? Ți-am spus să le ei. Vreau să le arăt unui medic, un prieten de-al meu. Vreau să le repeți și să vedem, dacă e o evoluție în bine...
Nu i-am răspuns. Uitasem să iau analizele. El a înțeles și nu a mai întrebat.
- Știu că ți-e greu. Știu că ești obosită. Suntem pe Drumul Șirnei. Vom opri la un local la Șirnea unde o să-ți dezmorțești picioarele și o să mănânci ceva fierbinte. Mai avem puțin..., mi-a spus privindu-mi chipul cu îngrijorare.
I-am zâmbit. Și el mi-a zâmbit. Era așa de bine când era bun, grijuliu și cald, doar că starea asta nu ținea mult.
L-am întrebat din ochi dacă nu poate rămâne la setările astea și el mi-a răspuns la întrebarea nerostită: Nu pot! și a râs.
Eu ce era să fac!? Cred că știți sau vă imaginați. Am scos limba...
- E cu șocuri electrice, mi-a explicat.
Din ce în ce mai bine, mi-am spus privind prin parbriz ploaia ce nu mai contenea. Și când am avut nevoie de un pix să notez ceva și l-am cerut pe cel de la buzunarul hainei lui de la piept m-a refuzat și mi-a dat altul. Cel pe care am vrut să îl iau era un aparat de filmat și de înregistrat.
Toată viața mi-am educat copiii să nu aibă încredere în străini, să aibă grijă cu cine își fac de lucru și în cine au încredere și eu acum ce făcusem!? De fapt nu știam aproape nimic despre omul cu care plecasem de acasă, în afară de faptul că prietena mea și admiratoarea scrisului meu îmi garantase că este un om în care pot avea încredere.
- Mi-a plăcut extraordinar de mult filmulețul motivațional pentru elevii de clasa a opta făcut la cererea unei doamne profesoare! L-am privit de zeci de ori și nu încetam a mă minuna cum ai putut spune atât de mult în doar două minute! Idei profunde, mesaj cu impactul unei bombe atomice și totul compactat în două minute! L-am trimis la toți prietenii mei din USA să îl vadă. Toți au avut aceeași reacție ca a mea. M-au întrebat: Unde ai găsit-o?! Cum ai dat de ea!? Cine este femeia aceasta!?
Auzindu-l mă umflam în pene de încântare pe scaunul meu. Cred că m-am și întins relaxată. Așteptam continuarea poveștii imaginându-mi cum Titus le-a spus prietenilor lui cum a aflat de mine și de scrisul meu de la doamna din USA, cum mi-a citit prima carte, cum a luat legătura cu mine, cum mi-a promis o excursie în locurile lui natale și povești fabuloase... Totuși Titus nu era chiar atât de monstruos cum mi se părea uneori. Deja regretam că îl judecasem atât de aspru. Putea fi și extrem de drăguț, gândeam, dar următoarele lui cuvinte m-au făcut să sar ca un arc și să revin la setările anterioare legat de monstrul de lângă mine.
- Unde să o găsesc!? le-am răspuns. M-a agățat și nu mai scap de ea! Se ține după mine...
Nu am mai auzit ce a spus până la capăt. Îl priveam cu toată furia cu care eram în stare.
- Eu te-am agățat!? Eu mă țin după tine!? am reușit să țip.
- Păi, cam da! Zici că nu e adevărat ce pățesc cu tine! Îmi plâng de milă...
- Ești o teroare! Ești un monstru! Ești o otravă! Ești un om cu sufletul ascuns într-o piele de crocodil! Nu trebuia să plec cu tine la drum!
- Și eu știu că nu trebuia, dar ce să îți fac, deja ai plecat! Îți amintesc că, dacă mă superi, pleci cu ocazii acasă.
Ghemuită pe scaunul meu nu mai găseam niciun cuvânt. Voiam să îi spun ceva să îl doară, voiam să fiu rea cu el. Am scos limba la el. Atât am putut și asta mi se părea cel mai mare rău pe care i-l puteam face.
El a râs cu poftă și printre hohote de râs șoptea: Nu ai ce îi cere! Atâta poate! Asta fac și copiii de la grădiniță! A, da, și Einstein are o poză haioasă cu limba scoasă la ziariști.
- Ceilalți ai tăi sunt tot ca tine? îmi fac curaj să întreb când s-a oprit din râs.
Intuind de ce am întrebat mi-a răspuns pe cel mai blând ton posibil.
- Nu. Mai răi. Eu sunt cel mai bun! O să îi cunoști pe soră-mea, pe cumnatul meu, pe nepotu - fiul soră-mi - și pe soția lui, pe micuța lor fiica Sara... Te previn că soră-mea e ciufută – exact acesta o fost termenul folosit de Titus – rău și cu greu îi place de cineva. Eu sunt cel mai bun...
M-am făcut mică de tot pe scaun. Mă gândeam la doamna cu care vorbisem pe WhatsApp și a cărui față strălucea de încântare când îmi împărtășea impresii despre scrisul meu și mă întrebă cu nerăbdare când vin la ei sau îl întreba pe Titus când pleacă după mine să mă aducă la ei. Nu putea fi mai rea decât Titus! Era imposibil!
- Ce e!? Te-ai speriat?! Nu vreau să te panichez, dar vreau să știi adevărul ca să fii pregătită sufletește.
Nu am răspuns nimic. Eram bosumflată. Făceam planuri din ce în ce mai serioase că voi căuta o cale să ajung la Pitești din satul acela de la naiba în praznic, unde mă ducea Titus, apoi găseam eu drumul spre casă.
- Ai încredere în mine? m-am auzit întrebată și nu am distins niciun sentiment sau trăire în întrebare. Nu părea că m-a întrebat un om. Putea să îmi fi pus acea întrebare vântul sau ploaia nebună de afară.
- Nu am! am răspuns ferm. Exiști și nu exiști, te aud vorbind și nu te aud, vorbele tale îmi zboară pe lângă urechi de parcă nici nu ar fi fost spuse, orice promiți nu aud și nici nu vreau să aud. Dispari acum și voi considera că nici nu ai existat! Nu aș suferi deloc și nici nu aș avea regrete. În gând am adăugat întristându-mă rău, că după ultima lecție dură a vieții am trecut de un hotar.
Titus s-a cutremurat auzindu-mă, deși mă mai auzise spunându-i asta la telefon. Mă privea cum stau ghemuită pe scaunul meu și își amintea de asceții avadhuta din Tibet, cei care „nu iubesc nimic, nu urăsc nimic, nu se fălesc cu nimic, sunt desprinși de toate, au rupt legătura cu familia, cu societatea, cu religia”. Au un fel de a trăi viața dincolo de deșertăciune. Au totul neavând nimic.
- În sfârșit ai înțeles lecția! Îmi place ce răspuns ai dat, mi-a spus și m-a privit în ochi cu o privire ce arde. Ți-am citit textul „Trăiește ca o pasăre!”. E sublim! E în el toată filozofia vieții, după ce te-ai lepădat de durere și de lucruri mărunte. Recită-mi-l, dacă poți!
- Nu îl știu pe de rost! Îl caut pe facebook și ți-l citesc, am răspuns cu vocea înecată de lacrimi.
- Să nu plângi! Tu ai trecut dincolo de plâns... mi-a șoptit.
- Nu am trecut! Nu vreau să trec! Sunt încă vie! Sunt creștină! Nu vreau să fiu un mort viu... am țipat căutând textul pe telefon. Și am adăugat în gând: ca tine!
Am găsit textul și am început să îl citesc:
...
TRĂIEȘTE CA O PASĂRE
Când ți-e de zbor – zboară!
Când ți-e de cântat – cântă!
Când ți-e de iubit – iubește!
Fără așteptări, fără planuri, fără a crede în altul, fără visuri... dar mai ales fără regrete. Fii tu doar cu tine și când zbori, și când cânți, și când iubești. Ar trebui să-ți fie destul. Nu te lega de nimeni și nu crede în nimeni! Nu iubi ca să fii iubită! Asta poate da suferință... Iubește și atât! Nu cere! Nu pretinde! Nu aștepta! Nu regreta că ai avut încredere, căci nu e vina ta că celălalt nu s-a ridicat la înălțimea încrederii tale. Nu a putut mai mult. Nu e vina lui că tu ai în inimă un ocean ce cântă și el aude doar picăturile.
Când ți-e de plâns – plângi!
Când ți-e de murit din iubire – mori!
Dar fă-o singură. Nu e nimeni vinovat pentru plânsul tău și nici pentru moartea ta din iubire. A fost alegerea ta să auzi cântecul. Puteai să nu îl auzi. Puteai să treci mai departe nepăsătoare. Poate ai auzit o muzică pe care nimeni nu o cânta...
Iartă-ți dușmanii sau consideră că nu îi ai. Prin comparație cu durerea provocată de cei ce pretind că te iubesc sunt îngeri.
Trăiește ca o pasăre... fără așteptări... fără planuri... fără visuri... Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai presus de planuri...
Trăiește ca o pasăre... fără... fără... fără...
...
Am terminat de citit textul. Plângeam. Titus a oftat. Nu m-am uitat spre el.
- Credeam că pot să te învăț câte ceva, dar m-am înșelat. Ai învățat singură tot. Ce pot învăța eu un om ce a ajuns să simtă și să trăiască starea din cuvintele: „Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai presus de planuri...” a citat el ultimul paragraf din textul meu. Tu, cea dinainte de trăirea aceasta, nu ar fi plecat niciodată cu un străin pe drum... Ești mai deșteaptă decât mi-am imaginat... Tu chiar nu îți poți da seama cât ești de valoroasă!?
- Ba da! Știu cum să nu știu! am răspuns cu trufie prefăcută în voce și ștergându-mi nasul și ochii. Cum să nu știu cât de valoroasă sunt!? Uneori sunt mucoasă și îmi șterg nasul cu mâna. Am un metru optzeci și cinci înălțime și peste optzeci de kilograme. Valoare nu glumă!
Bărbatul de lângă mine râdea cu lacrimi. Era râsul acela special sub care eu îi ghiceam ascuns sufletul.
- Ador modestia ta și autoironia! E caracteristica oamenilor deștepți. Proștii nu sunt niciodată modești și de autoironie fug ca dracu de tămâie. De câte ori te-am lăudat te-ai comportat așa. Când îți lăudam scrisul roșeai și îmi spuneai că nu ai prea mare merit, că ești inspirată când scrii și că nici deșteaptă prea tare nu ești, ci doar că te documentezi, citești, cauți, înveți... Prostul nu recunoaște niciodată că nu știe, că învață, că se documentează, că citește, caută... El le știe pe toate și își este sieși suficient. Socrate spunea...
- Iar pasiunea pentru filozofi! l-am întrerupt eu.
- Da. E prima pasiune a vieții mele, a răspuns cu tristețe în voce. A tăcut un pic și a continuat cu totul alt subiect ca să uite de tristețe.
Îmi povestea dacă știu că Iisus a fost în Tibet înainte de a se întoarce în Israel ca fiu al lui Dumnezeu și a propovădui creștinismul și dacă știu că Hitler a fost în Tibet și a cerut acceptul de a folosi zvastica, ce este un simbol străvechi și cu semnificații tainice.
I-am răspuns absentă știu, căci creierul îmi era conectat la pasiunea lui pentru filozofie și filozofi. Retrăiam ce îmi povestise cândva.
...Ca să pot face școală mama mi-a schimbat numele. Nu mai puteam fi fiul tatălui meu, ce era un deținut politic, un bandit, un dușman al partidului. M-am înscris la facultatea de filozofie la București. Să studiez filozofia era pasiunea vieții mele. Când mi s-a verificat mai bine dosarul am fost exmatriculat. Am început o altă facultate mai tehnică – aveam o educație suficient de solidă încât să fac fără probleme o astfel de facultate – și am terminat-o în trei orașe: București, Brașov și Iași. La pasiunea pentru filozofie nu am renunțat niciodată...
- La ce te gândești, Luminița?! m-am auzit întrebată, dar nu știu de ce aveam sentimentul că întrebarea e doar un pretext de a mă face să vorbesc. Titus știa întotdeauna la ce mă gândesc. Îmi și spusese odată că el pune întrebări, doar ca să i se confirme răspunsul.
- La nimic, am mințit și m-am întins. Am gemut de durere. Spatele îmi era înțepenit și picioarele mă dureau rău. Începusem și să transpir semn că e posibil să încep să răcesc.
Titus m-a privit cu îngrijorare. Nu întreba nimic. El știa să citească răspunsuri pe fața mea. Știa și ce probleme de sănătate am, mai știa că în ultima vreme nu m-am simțit prea bine și am făcut mult tratament. I-am explicat toate astea când mi-a spus că vine după mine să mă ia într-o excursie, ca să știe adevărul și să nu fiu o povară pentru el pe drum, dacă apăreau probleme de sănătate, dar el mi-a spus să nu îmi fac griji, că o să fie totul bine. Îi spusesem că m-am epuizat când am terminat de scris cartea CĂRĂRI ȘI DESTINE. Mi-a răspuns ferm convins: Nu e numai asta. E mai mult...
- Ți-ai luat analizele la tine? Cele pe care le-ai făcut la Fălticeni când ai fost la urgentă? Ți-am spus să le ei. Vreau să le arăt unui medic, un prieten de-al meu. Vreau să le repeți și să vedem, dacă e o evoluție în bine...
Nu i-am răspuns. Uitasem să iau analizele. El a înțeles și nu a mai întrebat.
- Știu că ți-e greu. Știu că ești obosită. Suntem pe Drumul Șirnei. Vom opri la un local la Șirnea unde o să-ți dezmorțești picioarele și o să mănânci ceva fierbinte. Mai avem puțin..., mi-a spus privindu-mi chipul cu îngrijorare.
I-am zâmbit. Și el mi-a zâmbit. Era așa de bine când era bun, grijuliu și cald, doar că starea asta nu ținea mult.
L-am întrebat din ochi dacă nu poate rămâne la setările astea și el mi-a răspuns la întrebarea nerostită: Nu pot! și a râs.
Eu ce era să fac!? Cred că știți sau vă imaginați. Am scos limba...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu