luni, 6 iulie 2020
AȘA MĂ CERTA BUNICA partea V
A oprit mașina în fața unei căbănuțe din lemn situată pe partea stângă a drumul. Am dedus că aici e „La Șirnea”. Am coborât din mașină și m-am înfiorat de aerul rece. Ploua mărunt și era frig ca toamna. În local nu era nimeni. Mesele erau ferite toate în spate și puse unele peste altele. Nu se servea masa în local. Titus s-a salutat cald și cu bucurie cu patronul ce a venit la bar. Erau prieteni și se cunoșteau de mult, am dedus. M-am dus la baie și când m-am întors cei doi bărbați încă vorbeau.
- Domnul Titus, nu puteți servi masa înăuntru. Știți, măsurile cu virusul.
- Nicio problemă. Mergem pe terasă afară. Vreau ciorbă foarte fierbinte.
Am ieșit la una din mesele din lemn de la terasa minusculă din fața cabanei. Eu dârdâiam de frig oricât încercam să mă stăpânesc. Mă plouase la Poiana Sărată, apoi transpirasem în mașină, după ce m-am încălzit. Acum ieșisem iar la frig și mi se părea că îngheț.
- Ți-e frig pentru că gândești că ți-e frig. Dacă ai reuși să te concentrezi și să îți setezi mintea că ți-e cald nu ai mai simți frigul.
L-am privit lung pe bărbatul din fața mea ce îmi vorbise așa. Îmi părea un străin pe care atunci îl vedeam prima dată. Realizam că el nu se plânge de nimic în ciuda vârstei. Nici de oboseală, nici de drum lung, nici de frig, nici de cald.
Mi-am amintit că mi-a mai spus și când vorbeam pe WatshApp și mă plângeam că mi-e frig, după ce prășeam în grădină și mă ploua, că mi-e frig pentru că gândesc că mi-e frig.
Știu că există în Tibet asceți ce își pot controla căldura interioară a corpului, am citit despre așa ceva în cărți, dar nu are rost să îl întreb pe Titus, dacă și el poate asta. Nu mi-ar fi răspuns. Îmi mai aminteam că citisem undeva, într-o carte, că tot în Tibet ucenicii își urmează ani în șir maestru spiritual pentru a deprinde învățături și înțelepciune fără a pune nicio întrebare, fără a cere ceva, fără a pretinde ceva, ci doar ani în șir de urmat o cale anevoioasă. Și totuși aș fi putut pune întrebări. Titus nu îmi era maestru și eu nu hotărâsem să îi urmez calea pentru a dobândi înțelepciune. Era un joc straniu între noi. Amândoi eram maeștri și amândoi ucenici. Și unul și altul învățam de la celălalt. Erau momente când Titus părea copleșit de scriitoarea din mine și își manifesta deschis și sincer prețuirea și admirația, dar pe femeie Luminița Aldea o trata ca pe un copil de grădiniță de care avea grijă. Așa cum existau momente când eu eram copleșită de calitățile lui. Îmi spusese cândva: cea care scrie nu este femeia cu care stau eu de vorbă. Când scrii devii alta. Sigură pe tine, dură, conștientă de menirea ta. Am protestat că nu este adevărat. Că sunt eu tot timpul și aceeași. Mi-a spus să mă gândesc la femeia din filmulețul motivațional și să îi răspund la întrebarea dacă e una și aceeași cu făptura ce scoate limba la el. Nu i-am răspuns nimic. Încă mai credeam că se înșală. Că eu nu mă dedublez când scriu. Că eu sunt eu tot timpul. Peste câteva zile vorbeam cu el despre ceva ce scrisesem. Vorbeam cu patos, trăind intens ceea ce spuneam. Pentru că înainte de a vorbi despre scris am râs și m-am maimuțărit am simțit nevoia să spun: Acum gata cu joaca! E vorba despre scris! Despre menirea mea! Titus a râs cu poftă și mi-a zis: Parcă ziceai că nu ești alta când scrii!
Frisoanele mi-au alungat toate gândurile. Nu numai că tremuram din toate încheieturile, dar mă stăpâneam cu greu să nu îmi clănțăne dinții în gură.
Titus s-a dus la mașină și a luat o haină groasă de pe bancheta din spate. A venit și mi-a pus-o pe spate, apoi mi-a strâns marginile gulerului la gât. I-am mulțumit. Nu mi-a răspuns. S-a dus în cabană. S-a întors cu un pahar cu un lichid rubiniu și mi l-a pus în față.
- Bea! O să îți facă bine! Alcoolul o să te încălzească!
Am gustat un pic. Era bun ceea ce îmi pusese în pahar, dar nu aș ști să spun ce băutură era, că eu în materie de băuturi știu doar că există băuturi alcoolice și nealcoolice. M-am strâmbat când băutura tare mi-a ars gâtul.
- Eu ți-am spus să te lași de băut, dat tu nu și nu! m-a ironizat Titus.
Eu m-am bosumflat și am pus paharul pe masă. El a răspuns la telefon ignorându-mi mofturile.
- Da, Rodica. Suntem la Șirnea. Mai avem puțin. Ajungem îndată, l-am auzit spunând și mi-am amintit că Rodica e numele surorii lui. Doamna e cu mine. E bine. Am condus mai încet cu ea. Drumul spre Suceava l-am făcut mult mai repede.
- Condu cu grijă. De-abia aștept să ajungeți. Salut-o pe doamna din partea mea, am auzit-o pe sora lui Titus vorbind cu aceeași căldură și drag pe care i-l știam deja.
Frate-su a salutat-o și a închis telefonul. M-a privit pe mine, a privit paharul de pe masă și mi-a poruncit:
- Miorlăită ce ești, ia și bea tot din pahar ca să te încălzești! Dacă te duc la soră-mea răcită, am b...-o! Sau poate vrei să pleci cu ocazii acasă!?
Am luat paharul. Am gustat iar.
- Acum explică-mi, bei ca să nu – a făcut o pauză căutând un alt termen pentru expresia pe care o spusese mai devreme și pe care nu voia să o repete; probabil l-am privit sever - ....pățesc eu ceva.... sau ca să nu pleci cu ocazii acasă!?
- Beau ca să nu pățești tu ceva! am răspuns hlizindu-mă, dar te previn că sunt un dezastru când consum alcool.
- Spune-mi cum ești tu un dezastru când bei!?
- Beau rar alcool și foarte puțin.
- Și faci urât!?
- Ei, fac urât! Încetează! Vorbesc și râd continuu!
- Bea tot din pahar! De-abia aștept să văd un dezastru în desfășurare!
Ni s-au adus bolurile cu ciorbă fierbinte și ne-am oprit din vorbit. După ce am rămas singuri, Titus mi-a spus să îmi strâng mai bine haina pe mine, eventual să îmi bag mâinile în mâneci. L-am ascultat și mi-am strâns haina pe lângă trup. Am terminat tot din pahar și am început să mănânc ciorba fierbinte. El fuma. L-am întrebat de ce nu mănâncă. A spus că nu mănâncă niciodată mâncarea fierbinte.
- Frigul nu îl simți! De plâns nu te plângi de nimic! Oboseala nu o simți! Ciorba nu o vrei fierbinte! Spune-mi, tu ești viu!? am întrebat privindu-l insistent peste masă. Râdeam și îmi sclipeau ochii de la alcool. Deja devenisem vorbăreață, tupeistă și curajoasă foc.
Bărbatul a aprins altă țigară și a aruncat fumul afară. Mă privea intens și ochii îi râdeau.
- Deci așa e un dezastru în desfășurare... Zici că nu e adevărat ce tupeu a căpătat fetița leșinată de frică pe care am luat-o de la Suceava!
- S-o crezi tu că eram leșinată de frică! am răspuns repezit și mi-am continuat de mâncat ciorba ce nu voiam să se răcească.
- Și cum erai!? După ce am plecat de la poarta ta te tot pândeam ca să văd dacă plângi. Mă așteptam din clipă în clipă să începi a boci că vrei acasă înapoi. Te-am luat tare ca să te sperii și să îți anulez voința, să nu începi a boci că vrei acasă că nu întorceam mașina nici dacă mureai. Te-a liniștit un pic muzica lui Johann Sebastian Bach și apoi cea a prietenului meu Ion Ionescu, cea inspirată de „așa mă certa bunica”. După ce ai auzit acele cuvinte ai avut curaj să te uiți pentru prima dată în ochii mei și să râzi.
- Nu e adevărat! Te înșeli! Eram curajoasă! De-abia așteptam să plec în excursie cu tine! mințeam râzând cu gura până la urechi.
- Știu că erai foarte, foarte curajoasă, dar acum scutește-mă de curajul tău și lasă-mă să mănânc și eu ciorba. Până atunci nu mai da din mâini și strânge-ți haina aceea pe lângă tine ca să nu îți fie frig. De la alcool, dezastrule ce ești, începe să îți fie cald, dar asta nu înseamnă că trebuie să stai fără haină în frigul acesta de munte. După o să îți fie și mai rău.
Am vrut să fac spre el gestul meu preferat, dar l-a anticipat și mi-a spus râzând:
- Dacă scoți limba, pleci pe jos acasă!
M-am făcut mică și cuminte pe scaunul meu și l-am privit cum își mănâncă ciorba cu gesturi atât de delicate. Deja știam că nu va mânca decât jumătate din cât era în bol.
- Deci zici că mi-ai anulat voința ca să te urmez!? M-ai făcut să cad pe gânduri... Să știi că am și eu o modalitate de a-ți anula voința, de a te face praf, pămătufule! îi spun râzând și folosind numele de alint pe care l-am auzit că îl folosea o prietenă de-a lui din SUA, cu care a vorbit la telefon din mașină și eu am auzit toată convorbirea, căci în timp ce conducea nu folosea telefonul, ci avea un sistem instalat în mașină că se auzea la radio convorbirea. I-a explicat prietenei unde este și ce face. Adică că a mers până la Suceava după mine și că mai are puțin până acasă. Am dedus că știa de planul lui de a veni după mine. A vorbit cu soțul prietenei și acesta a râs glumind că nevastă-sa e geloasă pe Luminița. Apoi m-au salutat și pe mine și eu le-am răspuns la salut.
A pus lingura în ciorbă. M-a privit lung pe sub borurile pălăriei lui americane.
- Deci zici că ai și tu o metodă de a-mi anula voința!? m-a întrebat cu mirare încă nehotărât, dacă să râdă.
- Da. De câte ori îți arăt limba se duce naibii voința ta de fier și toate exercițiile din yoga și de meditații nu își mai au rostul. Mă privești de parcă ești căzut din lună și nu ai mai văzut un om!
Titus a început să râdă în hohote cu râsul lui atât de special. Nu se aștepta că acesta este exercițiul meu de anulare a voinței lui. Râdeam și eu de râsul lui, dar și pentru că eram euforică de la alcool.
- Tu știi ce fericit sunt când te văd râzând... a spus el cumva pentru el și eu i-am privit fața ce i-a devenit opacă, adică nu trăda niciun sentiment, doar ochii aveau în ei foc.
Nu am mai râs niciunul. Doar ne priveam în ochi.
- Eu ți-am spus să nu mai bei! mi-a spus pe un ton prefăcut dur și s-a ridicat brusc explicându-mi: Mă duc să plătesc și plecăm.
L-am așteptat lângă mașină. Mi-a luat haina groasă din spate și a aruncat-o pe bancheta din spate, apoi mi-a deschis ușa. După ce a urcat a dat drumul la căldură și mi-a explicat că a setat-o în așa fel încât să am căldură la picioare, apoi a mormăit ca un urs: În sfârșit ai găsit și tu un bărbat să îți încălzească picioarele!
Am început să râd în hohote auzindu-l, căci expresia aceasta avea o întreagă poveste între noi. De câte ori vorbeam la telefon și îi spuneam că mi-s picioarele înghețate, după ce umblasem prin ploaie prin grădină Titus îmi spunea să îmi fac frecție cu alcool foarte tare la tălpi. Îmi explica că mă voi încălzi și că voi dormi mult mai bine. O dată mi-a spus: Ți-o trimit pe asistenta mea să îți facă masaj la tălpi. E o fată foarte bună. Foarte pricepută. Am instruit-o bine. Am deplină încredere în ea. Eu am întrebat: Ce asistentă!? El mi-a răspuns: O cheamă Luminița. E o fată super. E asistenta mea, așa cum ți-am spus. Pune-o să-ți facă masaj... Normal că am râs când am înțeles cine e asistenta. Peste câteva zile m-a întrebat, dacă masajul e bun și dacă și-a făcut efectul. I-am spus că da și că asistenta e foarte bună, apoi am început să râd, dar nu aveam curaj să spun la ce m-am gândit. Spune-mi de ce râzi, mi-a cerut el. Nu pot să îți spun. E o prostie! i-am răspuns. Hai, te rog, spune-mi! M-am gândit că în sfârșit am găsit și eu un bărbat să îmi încălzească picioarele! i-am răspuns și de atunci a rămas gluma asta între noi și la ea a făcut referire Titus în mașină.
Râzând și gesticulând am lovit paharul în care Titus punea scrumul de la țigară și acesta a zburat peste tot în mașină, dar mai ales pe hainele mele. M-am speriat și am început să mă scuz. Titus a mormăit râzând: Nu mai da din mâini și lasă-te de băut!
Am pornit la drum. Titus m-a întrebat, dacă voi scrie o carte cu un anumit subiect. Brusc mi-a sărit băutura din cap și joaca. Am vorbit pe cel mai serios ton posibil.
- Am stabilit de mult, înainte de a pleca de acasă, în una din primele noastre discuții, că nu scriu la comandă, nu scriu din interes și că între mine și cuvinte este doar Dumnezeu! Scriu doar dacă sunt inspirată, dacă consider eu că merită. Nu accept intervenții pe text, nu accept sfaturi, nu fac nimănui pe plac scriind. Cuvintele mele nu vor sluji niciodată vreun om, ci doar Dumnezeu și creația. Ți-am spus, Titus, că sunt un soldat în slujba neamului meu când scriu! Nu promit niciodată nimănui că voi scrie o carte la comandă! Du-mă în America, plimbă-mă oriunde pe glob, dar eu nu voi scrie niciodată nici măcar o frază împotriva voinței mele, neinspirată și ca să îți fac pe plac!
- Ai vorbit exact ca în filmulețul motivațional! Nici acum nu ai înțeles că te dedublezi când scrii și când e vorba de scris!? Cea care a vorbit acum nu este cea care râdea și se maimuțărea cu o clipă mai devreme. Când e vorba de scris devii titan și eu ador asta la tine. Îmi place verticalitatea ta și modul în care gândești. Cred că nu ai lingușit niciodată pe nimeni în viața ta, că nu ai încercat niciodată să te lipești de oameni sau să le faci pe plac. Cred că din cauza asta ți-a fost și cumplit de greu. În România postrevoluționară unii adoră să fie slugi și alții – ce se cred sus-puși sau cineva – adoră să fie lingușiți și să li se facă plecăciuni. Așa se simt importanți și cineva. Bineînțeles că mă amuză să mă joc cu cealaltă Luminiță copilăroasă și inocentă...
Eu nu am simțit nevoia să spun nimic. Titus mi-a privit fulgerător fața și a citit câte ceva pe ea. Știa că la cel mai mic gest de lingușire, de încercare de a-i face pe plac, de prefăcătorie, de a încerca să îi intru pe sub piele ar întoarce imediat mașina și m-ar duce acasă, m-ar lăsa la poartă fulgerător, așa cum mă luase, ar pleca și nu aș mai auzi niciodată nimic de el. Dar nu avea cum să găsească așa ceva la mine...
Și-a amintit despre etapele evoluției spirituale prin „Calea directă” descrise de Padmasambhava - cel născut din lotus, un călugăr budist indian ce a renunțat să conducă un regat și a preferat să ducă budismul în Nepal prin secolul al VIII lea. El este autorul „Cărții tibetane a morților”. În zilele noastre este considerat sfânt și patron spiritual al Tibetului.
Titus mi-a recitat din memorie câteva învățături ale acestuia.
„...Pentru a evolua spiritual discipolul își creează o situație modestă. Ia o înfățișare cât mai umilă. Devine anonim. Nu caută să fie un om de vază. Dar, dincolo de această înfățișare insignifiantă, își înalță spiritul cât mai sus și plutește mult deasupra tuturor onorurilor și slavei lumești... Toate îi sunt indiferente. Se poartă ca un câine sau ca un porc care mănâncă ce-i aduce soarta în cale. Nu alege între lucrurile ce i se înfățișează. Nu face niciun efort pentru a obține sau evita. Ia ce vine: bogăție sau sărăcie, laude sau dispreț... Contemplă fără emoție, detașat... Privește lumea la fel cum privește un om de pe cel mai înalt munte văile de jos...”
Eu am zâmbit ascultându-l. Am șoptit: Cunosc câțiva călugări creștini care au ajuns prin rugăciune la o asemenea stare.
- Dar tu!? m-a întrebat Titus și eu nu i-am înțeles întrebarea în prima clipă. Apoi mi-am amintit de o vorbă a lui Constantin Brâncuși spusă când era foarte aproape de moarte: „ Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup... mă aflu printre lucrurile esențiale. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu își mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în atelierul meu”. Cred că gândindu-mă la cuvintele lui am înțeles sensul întrebării și am răspuns ferm.
- Eu nu. M-a învățat câte ceva suferința și lacrima. Viața mi-a fost maestru. Atât. Sunt departe de starea aceea descrisă de tine. Nici nu aș vrea să o am, căci după aceea ar urma ispite prea mari sau căderea. E mai ușor să fii mic și păcătos. Până și cea mai nesemnificativă râmă devine șarpe când dă de bine și obține un pic de putere. Crede-mă că știu ce spun! Am văzut oameni care în necaz și sărăcie erau îngeri, erau umili, erau modești, erau buni și când au obținut ceva bani, poziție socială - și nu tocmai pe căi cinstite, sau putere au devenit de nerecunoscut. Sunt complet monstruoase femeile trăite în sărăcie și care devin amantele unor bărbați bogați. Crude, lipsite de milă, călcând totul în picioare, cu ifose de fiicele reginei Angliei... Cândva am mers la un preot cu care mă sfătuiesc și pe care îl prețuiesc mult. Era la începutul drumului meu în lumea scrisului. I-am spus stând în genunchi în fața lui: Dacă va fi să am vreodată succes cu scrisul, vreau să fie atunci când va considera Dumnezeu că sunt suficient de matură încât succesul să nu mă piardă. Acum sunt... Le iau pe toate ca și cum nu s-ar întâmpla. Nu mă agăț de nimic. Nu cred nimic. Nu mă tulbură nimic.
- Deci înțelegi învățăturile înțeleptului...
- Le înțeleg, dar sunt încă o proastă de la poalele muntelui, am răspuns și am râs. Bineînțeles că am scos limba ca să arăt cât de mare sunt.
Am început amândoi a râde.
- Am dat în mintea copiilor, pămătufule!
- Nu. Amândoi încă mai suntem copii. Nu am dat voie să moară copilului din noi. E starea aceea de inocență pură despre care vorbea Brâncuși: când nu mai ești copil, ai murit de mult... Am întâlnit starea aceasta la toți oamenii ce au suferit mult.
Căldura din mașină m-a moleșit. Probabil și alcoolul. Moțăiam. Titus mi-a explicat cum să dau puțin scaunul pe spate ca să pot sta comod. Am făcut-o. Aproape adormită îmi aminteam ce mi-a povestit el cândva.
...Eram în lotul național de judo. Plecam la olimpiadă. Eram pe aeroport. Știam că dacă reușesc să ies din țară nu mă mai întorc. Primisem informații și date de contact de la prieteni ce mă așteptau afară scrise mărunt pe foița ce învelea țigările dintr-un pachet. Am fost coborât din avion în ultima clipă, chiar înainte de decolare. Cineva dăduse informații la securitate. După aceea am încercat să fug peste graniță. Am fost prins. Am ajuns la Gherla și eram și eu un deținut cum fusese și tatăl meu. Îmi începeam și eu penitența.
Am vrut să îl întreb dacă exercițiile din yoga și faptul că a practicat sportul de performanță l-au ajutat să reziste atunci, dar am renunțat. Știam deja că nu îi place să îi pun întrebări.
...Eu nu concep viața trăită ca victimă. A încercat un sistem ticălos să mă îngenuncheze, dar nu a reușit. Și acum, la vârsta aceasta, nu accept să fiu victimă și aleg să mor în orice clipă decât să mă îngenuncheze cineva. Așa mi-am trăit întreaga viață. Tu, Luminița, ai acceptat să fii victimă și mi-e ciudă pe tine pentru asta!...
- Te înșeli, Titus! Sunt o învingătoare! Dacă nu înțelegi asta, nu ai înțeles nimic! Știi teoria filozofică a lui Buda despre nuferii ce înfloresc deasupra apelor negre...
M-a privit fulgerător și am văzut în ochii lui că a înțeles ce am vrut să spun și că este de acord cu mine, apoi și-a continuat povestea.
...Am ajuns până la urmă în SUA. Am locuit în Alaska prima dată, apoi în New York și Pennsylvania. Veneau mulți români la mine după revoluție. Ședeau la mine, îi ajutau până se puneau pe picioare. Eram în Pennsylvania. Aveam o casă în mijlocul pădurii. În timpul liber îmi plăcea vânătoarea și pescuitul. A venit un prieten din România și l-am găzduit. Era iarnă. Beam whisky în fața șemineului. Ador să stau în fața șemineului iarna și să privesc focul. Să aud cum trosnește lemnul din foc arzând și cum trosnesc ramurile copacilor afară de la ger...
- Și eu ador asta! Mereu am visat să am un șemineu în casă și să stau în fața focului arzând, să ascult povești, și...
- Și...!? a întrebat el.
- Să lăsăm visul meu neterminat. Am să ți-l spun altădată.
El a râs. Știa ce era în visul meu. Am intuit totuși că s-a gândit la mai mult decât visam eu și am simțit nevoia să precizez:
- Doar să mă țină cineva în brațe în fața focului din șemineu. Doar atât Titus.
- Știu, că doar atât. Nici eu nu am gândit mai mult, a spus și a râs misterios apoi și-a continuat povestea.
...Beam whisky în fața șemineului cu prietenul meu venit din România. Era târziu în noapte. Mi-a spus cine mă turna la securitate. Era cineva pe care tata l-a ajutat mult ca să reușească în viață. Și l-am ajutat și eu la rândul meu. Nu aș vrea să știi cum fac sau cum înjur când sunt furios. Am aruncat paharul cu băutură în șemineu. Alcoolul a mărit vâlvătaia și a aruncat flăcări în afară. Prietenul meu a încercat să mă calmeze. L-am împins și am urlat la el să plece și să mă lase singur. El a plecat. Când sunt furios sunt un uragan și nu îmi poate sta nimeni în cale. M-am pus în fața focului în poziția lotus din yoga. Făceam exerciții de respirație. Încercam să dau afară din mine furia, durerea, nevoia de a prinde pe cineva cu mâinile și de a-l rupe în bucăți. Mă concentram pe flăcările din șemineu. Trebuia să obțin starea pe care am avut-o când am stat o zi și o noapte în așteptare în fața unei mănăstiri din Tibet ca să fiu acceptat. Voiam să obțin liniștea necesară și puterea de a vedea flăcările și după ce închideam ochii. Nu obțineam nimic. Eram un munte de durere. M-am prăbușit strâns ghem ca un copil pe covor și am plâns toată noaptea. Nu mi-a folosit nimic atunci, nici exercițiile din yoga, nici meditația, nici călirea din sport, nici învățătura căpătată printre călugării Shaolin. În mine cea mai mare era durerea. Doar plânsul mi-a folosit atunci. Am plâns o noapte întreagă întins pe covor.
Vezi, tu, Luminița, întoarcerea mea în România, are și o parte de răzbunare. Nu pentru mine. Pentru mama și tata. Pentru ca ei să aibă somnul liniștit. Pentru că au suferit prea mult și pe nedrept...
- Eu cred în iertare...
- Eu nu! Răzbunarea...
- Ai putea vorbi despre dreptate în loc de răzbunare. E un termen mai potrivit.
- Zi-i cum vrei tu, doamnă scriitoare, dar mie îmi place termenul RĂZBUNARE. Și cred în ea. Și mă face să merg înainte... Ți-a plăcut cartea Contele de Monte-Cristo?
- Da. Mi-a plăcut... Nu îți zic nimic. Nici nu aș ști ce să îți zic. E viața ta. E suferința ta. Eu știu prea puține fapte despre ele. În plus eu am în sânge iertarea pe care am învățat-o din creștinism. Nu am simțit niciodată nevoia să mă răzbun, deși am trecut prin multe momente ca acela al tău, când ai stat ghemuit pe covor în fața șemineului și ai plâns o noapte întreagă.
...
- La ce te gândești? Dormi? Ești bine? m-am auzit întrebată și m-a scos din gânduri. M-am ridicat în scaun și l-am îndreptat.
- Nu dormeam. Am lenevit puțin.
- Știu că ești obosită. Știu că ți-e greu, dar mai avem puțin. Ai mei te așteaptă.
Iar am căzut pe gânduri amintindu-mi de ai lui. Știam despre sora lui că a făcut facultatea de limbă franceză, apoi ASE și apoi, până la pensie lucrase în locuri destul de interesante. Despre cumnat știam că și-a început cariera ca asistent universitar la Iași – parcă așa îmi spusese Titus – apoi a fost director și în prezent lucra, dar urma să iasă la pensie în câteva zile. Oare cum mă vor privi acei oameni!? Oare cum mă vor primi!? Ce vor crede despre mine!?
Titus m-a privit lung. Știa la ce mă gândesc. M-a liniștit:
- O să fie bine! De-abia așteaptă să te cunoască! Crede-mă, că eu sunt singurul ciufut dintre toți!
Am început să râd. El a oprit mașina și mi-a spus să cobor să îmi arate ceva. Am coborât. Ploua mărunt. Nu mi-am mai luat haina groasă. Eram în pantaloni trei sferturi, un tricou și o bluză albastră închis tip pelerină peste tricou.
Am trecut strada după Titus și am privit de partea cealaltă a drumului un monument și o cruce albă din piatră ce se înălțau spre cer pe un deal golaș.
- Monumentul și crucea închinată luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului, mi-a explicat Titus și mi-a întins mâna să mă ajute să trec peste un șanț cu apă ce curgea ca un pârâiaș la marginea drumului. Am trecut. Bineînțeles că m-am udat la picioare, că eu nu eram sprintenă și iute ca Titus ce sărea ca o căprioară în ciuda vârstei, și l-am urmat spre vârful dealului unde era așezat ansamblu monumental. Mergând el îmi vorbea despre frații Arnăuțoiu și despre Elisabeta Rizea. Mi-a mai spus că tatăl lui a refuzat categoric să apară în filmul Luciei Hossu Longin. Am întrebat de ce. Nu a vrut să-mi răspundă. Parcă a spus că tatăl lui era încăpățânat și că el îi moștenește încăpățânarea.
Mi-am amintit că mi-a povestit că el în tinerețe făcea parte dintr-un grup de intelectuali – un avocat celebru, un doctor stomatolog, un profesor universitar ce preda literatură și care nu punea niciodată nota zece, căci spunea că dacă pune zece unui student, atunci lui Eminescu ce notă îi pune, un farmacist și alții pe care nu i-am reținut – ce nu dădeau mâna cu cineva pe care ei îl considerau nedemn. Efectiv refuzau să întindă mâna.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu