sâmbătă, 11 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea VII


...Dă, Doamne, să nu îmi fie rău! Am ajuns în casa unor oameni minunați și nu aș vrea să îmi fie rău și să îi sperii. Mi-ar fi și foarte rușine... am început să mă rog, dar mă rugam degeaba. Mâinile îmi erau amorțite și reci ca gheața. Capul mă durea să îmi explodeze. Simțeam cum încep să îmi înțepenească maxilarele. Respirația îmi devenea greoaie. Și parcă nu era destul, mă durea și burta.
Am auzit ca prin vis pășind pe cineva în cameră și tot ca prin vis am văzut chipul doamnei Rodica. Îmi adusese un pahar de apă, l-a pus pe masă așezat pe o farfurioară și voia să mă întrebe, dacă mai vreau ceva și dacă totul e bine. S-a oprit cu ochii blocați pe chipul meu.
- Doamnă Luminița! am auzit-o țipând.
Am respirat adânc forțându-mă să trag aer în piept. Îmi era rușine că de-abia ajunsesem în casa lor și făceam o criză atât de urâtă. În plus ea nu știa nimic despre problemele mele de sănătate. M-am forțat să explic ce se întâmplă ca să nu se sperie crezând că situația este mai gravă decât era în realitate. Scoteam cuvintele greu, dar voiam să fiu logică ca să o liniștesc pe doamna.
- Mi-e rău de la lipsă de calciu. Nu e ceva grav. E de la oboseală. Dacă o să îmi fie mai rău decât atât, nu vă speriați. Îmi revin după ce mă odihnesc.
- Ce să vă dau?
- Calciu, magneziu și algocalmin sau nospa pentru burtă.
A plecat imediat. A venit cu o fiolă de algocalmin. A tăiat-o, a pus-o într-o linguriță, m-a sprijinit să mă ridic și mi-a dat să o beau. I-am mulțumit când mă culca la loc. Îi tot explicam că îmi revin, dacă mă odihnesc.
- Fiți liniștită! Nu mai explicați! Vine imediat cineva cu calciu și magneziu. Nu aveam în casă.
Peste ceva timp mi-a adus medicamente. M-a sprijinit să mă ridic ca să le iau. M-a ajutat să mă întind la loc și m-a învelit.
Nu mă simțeam deloc bine că am ajuns în casa unor străini de la capătul țării și trebuie să fiu dădăcită, dar nu prea aveam încotro. Nu mai aveam niciun pic de putere. Am încercat să mă scuz, dar nu mi-au ieșit prea multe cuvinte din gură. Aveam maxilarele înțepenite.
- Nu explicați nimic! Nu vă cereți scuze! Odihniți-vă! mi-a șoptit și s-a dus spre ușă, unde o aștepta Titus.
- Cum e?! a întrebat îngrijorat.
- Trebuie să se odihnească. A luat pastilele. Sper să își facă efectul curând.
Nu știu când mi-am revenit și nu știu cât am dormit. Ca prin vis realizam că din când în când intră cineva în cameră și mă privește. Uneori îmi lua mâna să vadă dacă s-a încălzit. Era doamna Rodica.
Când m-am trezit eram bine. Încă obosită, dar trecuse ce era mai rău. M-am uitat la ceas. Era opt seara. Îmi aminteam că ajunsesem pe la șase. Deci dormisem măcar o oră și jumătate. Pentru o clipă m-am întrebat ce zi este. E vineri sau joi!? Nu e vineri. Am plecat miercuri de acasă. Acum e joi. M-am întins și am făcut câțiva pași prin cameră. Mi-am pieptănat părul. M-am dus, mi-am căutat telefonul în camera Rodicăi, unde era pus la încărcat, m-am întors în camera mea și mi-am sunat copiii.
- Hei, te-ai trezit? Ești bine? l-am auzit pe Titus strigându-mi de lângă ușă.
- Sunt bine. Mulțumesc! Mă simt prost față de sora ta...
- Încetează cu prostiile și nu te mai purta ca un copil! mi-a răspuns dur și a plecat la el în cameră.
M-am dus în bucătărie. Doamna Rodica punea masa. Domnul Mitică m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus că da și m-am dus în baie. Am căutat rufele mele din mașina de spălat să le întind afară la uscat. Pe geamurile mari de la verandă am văzut că s-a oprit ploaia și că soarele strălucea puternic înainte de a asfinți. Mașina avea ușa deschisă și înăuntru nu era nicio rufă. M-am întors în bucătărie și am întrebat:
- Hainele mele?
- Le-am întins afară. E soare puternic. Se usucă până ne culcăm, mi-a răspuns doamna Rodica fără a se uita la mine, căci era preocupată cu pregătitul cinei.
- Nu trebuia! Le întindeam eu, am șoptit amintindu-mi că între rufe aveam lenjerie intimă și doamna mi-a întins-o la uscat.
Doamna nu m-a băgat în seamă și mi-a spus cu totul altceva.
- A venit Dragoș și Maria. Vor veni la masă aici și îi vei cunoaște. Mai am o fiică, Teo, dar e la Londra acum.
- Fiica dumneavoastră e femeia din poza de pe perete din cameră? am întrebat amintindu-mi că am văzut o poză ce mi-a sărit în ochi dintre toate. Era în ea o femeie tânără, cu haine albe, de in, diafane ce îi fluturau pe trupul înalt. Era o poză din acelea ce te surprind în mișcare. Nu cred că femeie a știut că este fotografiată. Nu poza. Pur și simplu a fost surprinsă. Era cu gândurile ei, nu avea nicio treabă că cineva o fotografiază. Era extraordinar de frumoasă – am crezut că este o actriță din film – și foarte reușită poza.
- Da. Ea este. I-am vorbit de dumneavoastră. A stat la București. Acum s-a mutat la Londra. O să o cunoașteți și pe ea într-o zi.
- Vă rog, ziceți-mi pe nume! Mă obosește atâta „dumneavoastră”.
- Ok. Îți zic Luminița și îmi zici Rodica! mi-a spus doamna ferm și eu am constatat că are momente când seamănă cu Titus.
Am dat să protestez, dar nu am mai reușit. Doamna a venit și m-a strâns tare în brațe.
- Doamne, cât mă bucur că ai venit! Toată ziua îl întrebam pe Titus când vine după tine și el îmi spunea că după ce trece carantina.
- Dacă ar fi fost după el ar fi venit să mă cunoască a doua zi, după ce a terminat de citit NISIPURI MIȘCĂTOARE, am spus amintindu-mi că a spus asta chiar de când a sunat prima dată și m-a speriat cu tonul lui ferm și felul lui de a vorbi.
Habar nu aveam cine este. Nu știam de unde are numărul meu de telefon și el îmi vorbea de parcă mă cunoștea de când lumea și îmi spunea că, dacă ar zbura avioanele, acum ar fi într-un avion spre Suceava. Cred că l-am lăsat să vorbească fără să scot vreun cuvânt. Mă blocasem. Cu greu am reușit să întreb: Cine sunteți!? De ce mă sunați!?
Atunci a realizat că prietena mea, doamna din SUA, nu a reușit să mă sune și să îmi vorbească de el, așa cum o rugase, când i-a cerut numărul de telefon. Ea era cea care îi recomandase să citească prima mea carte și de la ea o primise prin intermediul unui prieten comun.
- Scuze! V-am speriat! Nu v-a vorbit doamna C. de mine!? Am rugat-o să o facă. Probabil am sunat eu înaintea ei.
M-am liniștit. Știam că am cu doamna C. un plan de promovare a scrisului meu și pentru asta distribuise în cercul ei de prieteni, de altfel restrâns, dar select, cartea mea „Nisipuri mișcătoare”. Așa ajunsese cartea la domnul Mihai Ionescu de Cămărașu și de la el la Titus.
- Scuze! Nu am să mai vorbesc repezit! V-am speriat! Așa e stilul meu! Cei care mă cunosc știu că așa sunt! l-am auzit vorbind mai departe, căci îmi auzea prin telefon respirația agitată și a înțeles că m-a speriat cu stilul lui direct și dur.
În aceeași seară m-a sunat doamna C. și mi-a vorbit de Titus. Pentru că eram sceptică și speriată mi-a spus că nu este nicio problemă, că pot să am încredere în el, că este un om minunat.
- Eu vorbesc cu tine și el vorbește cu soțul meu, chiar acum. E complet fascinat de scrisul tău și de tine. Ne-a mulțumit că prin noi are onoarea de a o cunoaște pe scriitoarea Luminița Aldea. Vrea să vină la Suceava să te cunoască. Deja i-a spus asta soțului meu.
- E prea repede. Omul ăsta mă amețește.
- Și pe noi. Nu ne așteptam la o asemenea reacție din partea lui. Cât despre a avea încredere în el, îți garantez Luminița că este un om de onoare și că poți avea încredere în el.
Cred că după ce am vorbit cu doamna C. a sunat Titus iar. A spus că va veni după mine la Suceava imediat ce se va putea circula și că mă va duce pe meleagurile lui natale. Omul era ca un uragan și lua decizii cu o viteză amețitoare. Îmi spunea, când vedea că tac, că știe că mă sperie și că încearcă să se cenzureze.
A doua zi am vorbit pe WhatsApp. Iar m-a năucit spunându-mi: Știam cum arăți înainte de a te vedea. Știam că ochii tăi sunt căprui cu un inel verde pe marginea irisului. Mai știu exact și cine ești și cum gândești. Am meditat ca să știu, dacă merită sau nu să îmi pierd timpul cu tine.
Am gândit că exagerează sau minte. Am mai gândit că și eu aveam exact același drept ca și el de a hotărî, dacă să îmi pierd timpul vorbind cu el sau nu. Mai târziu, în altă zi, nu am mai știut ce să gândesc, când a sunat târziu și eu eram în pat. Am răspuns și am spus că mă ridic să aprind becul. A spus să nu o fac că oricum mă vede prin întuneric. Am crezut că glumește sau vorbește aiurea. A știut ce am gândit și mi-a spus: Te văd. Dacă vrei îți descriu hainele. Și dacă închid ochii te văd...
Cred că tot atunci mi-a spus să îi spun Titus. Eu am continuat cu domnul. A țipat atât de tare să-i spun Titus că era să scap telefonul din mână. Și-a cerut scuze și mi-a spus că e nebun, că o să își controleze comportamentul ca să nu mă mai sperie și că pentru cei care îl cunosc nu este nicio problemă, așa se poartă el, doar pe mine că nu îl cunosc, mă sperie.
În brațele surorii lui am rememorat acele prime întâlniri telefonice și virtuale cu Titus. Trecuse trei luni de când mă contactase și ajunsesem în casa lui, în brațele surorii lui, pe pământul străbunilor lui. De ce l-am urmat!? De ce acționasem complet atipic!? De ce am avut încredere!? Nu știu... Știam doar un lucru, că Titus mă fascina cu poveștile lui de viață și, deși mă speria, mă făcea să-l urmez. Voiam poveștile lui și voiam omleta promisă.
A venit Dragoș și Maria, cu fetița lor, Sara, un înger blond cu ochi mari, albaștri, de trei ani, ce își ținea o jucărie la piept și care mă privea din brațele mamei, dar nu a vrut să scoată niciun cuvânt, și mi-au fost prezentați. Oricât am căutat pe fața lor – erau tineri, deci altă generație – scepticism, ceva de genul: Ce e cu asta aici!? De ce a adus-o unchiul!? nu am găsit. Erau calzi, civilizați, educați. Nu citiseră niciun rând scris de mine, nu știau cine sunt, dar respectau ceea ce respecta tatăl, mama și unchiul Titus. Am mâncat cu toții; fără Titus, care rămăsese în camera lui; și mâncând am vorbit puțin despre scrisul meu și am răspuns la întrebări.
După masă au plecat în casa nouă tinerii și domnul Mitică. Am rămas cu Rodica. Ea strângea masa. M-am oferit să o ajut. A refuzat și mi-a spus să stau pe scaun.
A venit Titus și a spus că el vrea doar o farfurie cu salată și că o va mânca mai târziu în camera lui. Vorbind și-a pus salata și și-a dus-o în cameră, apoi s-a întors în bucătărie și i-a spus Rodicăi că se duce să închidă la păsări.
- Pot merge cu tine? am întrebat râzând.
Deja știam, îmi povestise la telefon, că are găini, cocoși, bibilici, pe care le crește de drag. Îi este imposibil să taie o pasăre crescută de el. În urmă cu câteva zile adusese și niște rățuște, despre care îmi povestea râzând ca un copil cât sunt de drăgălașe și cum au fost adoptate imediat de două rațe cu care le-a închis în coteț. Tot ca un copil râdea, când îmi spunea cum le duce dimineața într-un ocol cu iarbă din fața casei și seara le duce la culcare în coteț. Dar motivul râsului meu era altul. Titus avea un dușman de temut în lumea păsărilor crescute de el cu atâta drag. Un cocoș! Nu rata nicio ocazie să îi sară în cap, să îl lovească cu ciocul și să îl zgârie cu pintenii. Doar pe el din toată familia. Cum îl vedea turba, dacă se poate spune că un cocoș turbează. I-am spus să îl taie. Mi-a spus nu. Doar îl bate de câte ori îi sare în cap, cu gândul că îl lecuiește, dar degeaba. După fiecare bătaie cocoșul era și mai agresiv cu el. Pe mine m-a distrat toată povestea. Eu aș fi terminat-o de mult, dacă era cocoșul meu, retezându-i gâtul, dar Titus avea mentalitate de călugăr tibetan, respecta fiecare ființă.
- Hai! mi-a spus și a ieșit pe veranda ce ducea spre ieșirea din spate.
L-am urmat râzând ca un drăcușor. De-abia așteptam să văd o luptă între un yogin și un cocoș și să câștige cocoșul, bineînțeles.
Și Titus râdea ca un drăcușor mergând în fața mea, căci de-abia aștepta să vadă o scriitoare – cred că preferata lui – fugind prin ocolul de sârmă să prindă rățuște.
Am dus fiecare câte o rață din cele mari în coteț, după ce Titus a spus să prindem mai întâi pe „măsele” lor, cu sensul de mamele rățuștelor. Eu l-am ironizat, făcând pe deșteaptă, și i-am spus că sună aiurea „măsele”.
- Și cum zici tu să spun, doamnă scriitoare? m-a întrebat Titus ascunzându-și un zâmbet șmecher, căci știa ce urmează.
- Ma-me-le, răspund ca o deșteaptă ce sunt și pronunț pe silabe ca încăpățânatul de Titus să înțeleagă.
- Aha! Am înțeles. Nu știam. Ma-me-le! răspunde el pronunțând tot pe silabe, dar punând accentul pe ultima silabă încât cuvântul căpăta cu totul alt sens. Sună mai bine. Ai dreptate. Mamele! Mamele! a repetat de două ori și râdea în hohote.
- Știi ce, mai bine pronunță „măsele”, îi spun acră. Sună mai bine.
- Așa spuneam și eu.
Am renunțat la lupta pentru pronunțat corect și l-am lăsat să câștige, dar am negociat ca eu să țin lădița de plastic, în care trebuia puse rățuștele și el să fugă să le adune din ocol. După ce le punea în lădiță eu trebuia să pun un capac de plastic pe ele să nu sară. Bineînțeles că nu l-am ținut bine și câteva rățuște au sărit. Titus le-a prins încă o dată și mi-a spus că o fac intenționat ca să fugă el mai mult. Eu mi-am dat cuvântul de onoare că nu o fac intenționat. Când s-a întins după niște rățuște i s-a ridicat tricoul și am văzut semnul unei tăieturi mari pe mijlocul trupului lui.
- Cicatricea? am întrebat când el punea ultimele două rățuște în lădiță.
- Care? a întrebat, apoi a înțeles și mi-a răspuns: E de la o operație. Am scos un rinichi.
Din tonul pe care mi-a răspuns și din felul în care i s-au întunecat ochii albaștri știam că nu trebuie să mai întreb nimic. La fel procedase și când vorbeam pe WhatsApp și i-am văzut o cicatrice pe mână sus, deasupra cotului. Am întrebat ce e. Mi-a spus scurt că a avut tendoanele tăiate și s-a oprit. Ceva din tonul lui de atunci mi-a poruncit să nu mai întreb nimic, la fel ca acum, sau puteam întreba, dar nu mai primeam niciun răspuns.
Am pornit cu lădița cu rățuște spre ograda din spate, unde trebuia să le închidem în coteț cu „măsele” lor. Titus mă urma. Eu mă gândeam la cicatricea lui de pe braț și la cea de pe mijloc și realizam cât de mult îl admir pe omul acesta cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil, despre care ajunsesem să mă întreb ce are mai rănit sufletul sau trupul de se poartă în așa fel încât nimeni, niciodată să nu îi mai ajungă la suflet și să îl mai rănească. Cred că atunci, mergând cu lădița de rățuște spre coteț am avut revelația că Titus se poartă așa ca să se apere de durere.
El a trecut în fața mea și a deschis portița. Am vrut să îl întreb ceva, dar am renunțat. Știam că mă va repezi.
- Eu pun rățuștele în coteț. Tu ia bățul acela și păzește-mă de cocoș, îmi explică cât se poate de serios și eu nu știam, dacă glumește cu mine, căci îmi era imposibil să cred că se teme de un cocoș.
Am pus lădița jos. Am luat bățul în mână. Am privit spre cocoșul indicat de Titus și am constatat rapid că e cel mai fioros cocoș pe care l-am văzut în viața mea. Avea ochi răi, roșii, întunecați și pinteni uriași. Nu mai văzusem niciodată pinteni atât de mari.
Mi-am mutat privirea la Titus ce punea rățuștele pe rând în coteț. Și s-a dezlănțuit iadul, de nici nu știam ce se întâmplă.
Zbateri de aripi, țipete, război în toată regula. Mi-a trebuit câteva clipe să înțeleg că cocoșul s-a furișat pe lângă mine și l-a atacat pe Titus. Acesta, după ce a primit niște ciocuri pe unde s-a nimerit și niște zgârieturi pe brațe – a fost luat prin surprindere, cocoșii nu au fair-play – a reușit să își ia poziția de luptă și să se apere aruncând cu o tigaie în care era pusă apă la păsări în animalul turbat.
Eu râdeam de mă prăpădeam. Titus își ștergea zgârieturile de pe brațe și îi spunea urături colorate cocoșului. S-a oprit și m-a întrebat prefăcut sever:
- L-ai lăsat intenționat să mă atace?
- Nu! Nici nu am observat când ți-a sărit în cap. De ce nu îl tai?
- Nu îl tai. Nu tai păsări crescute de mine.
- Probabil îl cunoști din altă viață. Cine știe a cui reîncarnare o fi și ai de ispășit cu el o karma comună, spun ironic și plec spre casă.
- Cine știe, dacă nu ne-am mai întâlnit noi în alte vieți. Și acum ne întâlnim iar..., îl aud că spune în spatele meu referindu-se cât se poate de serios la noi, dar nu simt nevoia să îi răspund. Am simțit niște fiori reci pe șira spinării auzindu-l.
M-am întors spre el să îi spun că nu cred în reîncarnare, dar ceva din ochii lui m-a făcut să tac.
- Deci nu mă chinui doar în viața asta!? Au mai fost și alte vieți, spun și râd în timp ce urcam scările la verandă.
Nu știu ce a răspuns sau dacă a răspuns ceva. Din nou mă gândeam la felul în care îl urmasem orbește și total atipic pentru felul meu de a fi. M-am dus în baie și m-am spălat. Mi-am luat pijamaua. Am stat un pic de vorbă cu Rodica în camera ei. Înțelegeam că va dormi și ea în casa veche, cât timp eram eu acolo. Mi-a vorbit un pic despre cărțile mele și impresia, pe care i-au făcut-o. I-am mulțumit pentru cuvintele spuse din inimă. Mi-a spus că Titus va pune a doua zi un televizor în camera mea. I-am spus că nu este nevoie. Că voi sta la televizor în camera ei, când voi vrea să mă uit. A sunat-o cineva pe messenger și eu m-am retras. După câteva minute m-a strigat. M-am dus la ea.
- E fiica mea de la Londra. I-am spus că ești aici. Vrea să te salute.
Am luat telefonul și am văzut pe el chipul femeii frumoase din fotografia de pe perete.
- Bună ziua! Mă bucur să vă cunosc! În sfârșit ați ajuns la noi! Mama vă aștepta cu atâta nerăbdare. Am auzit atâtea despre dumneavoastră.
Am înghițit un nod cât pumnul auzind-o. Mai aveam un pic și plângeam. Am bolmojit cu gâtul sufocat de emoție: Mulțumesc!
Ea a râs și a continuat.
- Tot ce am auzit e numai de bine. Sper să vă cunosc și eu într-o zi. Acum vă las. Am mămăliguță pe aragaz și trebuie să o termin.
Am salutat-o și am întins telefonul mamei ei. Îmi venea să plâng. Oamenii aceștia se purtau extraordinar cu mine. Toți.
- Mă duc să mă culc. Mulțumesc pentru tot, Rodica!
- Nu ai pentru ce. E o onoare pentru noi că ai venit în casa noastră. Sper să fie o ședere plăcută.
Am plecat repede la mine ca să nu plâng în fața ei. M-am pus în pat. Am luat telefonul și mă uitam pe el. A venit Rodica și mi-a adus iar un pahar de apă. M-a întrebat, dacă am nevoie de ceva. Am spus nu și i-am mulțumit. A venit lângă pat și mi-a strâns plapuma pe lângă mine roată-roată. La picioare a îndoit-o sub ele ca să nu mă dezvelesc. La urmă a venit și m-a pupat pe frunte. S-a dus spre ușă. Eu priveam spre ea fără niciun cuvânt.
- Sting eu becul ca să nu te mai dai jos din pat. Ți-am pus lângă pat niște papuci călduroși, să îi iei în picioare, dacă mergi noaptea la baie, că am înțeles că ești foarte friguroasă. Noapte bună!
- Noapte bună, i-am răspuns cu vocea înecată de emoție.
L-am auzit pe Titus spunându-i surorii lui să lase lumina aprinsă în hol, să am un pic de lumină, dacă mă trezesc noaptea. Să nu mă sperii că sunt în casă străină. Apoi ușa la cameră mea s-a închis.
...Îmi curgeau lacrimi nestăpânite. Ce e cu oamenii aceștia!? De ce se poartă cu mine așa!? Parcă aș fi un bibelou. Nu se poate! Trebuie să îi opresc. Mâine trebuie să le spun că sunt un om cât se poate de normal, că am prășit în grădină și am adunat lucerna cu o zi înainte de a porni spre ei, că eu am puțină școală prin comparație cu ei, că eu sunt o țărăncuță, pe care nu știu de ce Titus o prețuiește atât de mult și a hotărât să o aducă în casa lor străbună. Nu, trebuie să se oprească! Mâine le explic că sunt un om normal și să nu se mai poarte cu mine așa!...
Apoi nu am mai gândit nimic. Doar plângeam și auzeam muzica lui Ion Ionescu de pe CD-ul OCTOBER REQUIEM, pe care mă pusese Titus să o ascult, după ce m-a răpit de acasă, cea inspirată de „așa mă certa bunica”, și pentru prima dată în viață înțelegeam cum te ceartă bunicii și cum te pot inspira să creezi. Pe mine toată lumea „mă certa” de când ajunsesem la Dărmănești.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu