...Dă,
Doamne, să nu îmi fie rău! Am ajuns în casa unor oameni minunați
și nu aș vrea să îmi fie rău și să îi sperii. Mi-ar fi și
foarte rușine... am început să mă rog, dar mă rugam degeaba.
Mâinile îmi erau amorțite și reci ca gheața. Capul mă durea să
îmi explodeze. Simțeam cum încep să îmi înțepenească
maxilarele. Respirația îmi devenea greoaie. Și parcă nu era
destul, mă durea și burta.
Am
auzit ca prin vis pășind pe cineva în cameră și tot ca prin vis
am văzut chipul doamnei Rodica. Îmi adusese un pahar de apă, l-a
pus pe masă așezat pe o farfurioară și voia să mă întrebe,
dacă mai vreau ceva și dacă totul e bine. S-a oprit cu ochii
blocați pe chipul meu.
-
Doamnă Luminița! am auzit-o țipând.
Am
respirat adânc forțându-mă să trag aer în piept. Îmi era
rușine că de-abia ajunsesem în casa lor și făceam o criză atât
de urâtă. În plus ea nu știa nimic despre problemele mele de
sănătate. M-am forțat să explic ce se întâmplă ca să nu se
sperie crezând că situația este mai gravă decât era în
realitate. Scoteam cuvintele greu, dar voiam să fiu logică ca să o
liniștesc pe doamna.
-
Mi-e rău de la lipsă de calciu. Nu e ceva grav. E de la oboseală.
Dacă o să îmi fie mai rău decât atât, nu vă speriați. Îmi
revin după ce mă odihnesc.
-
Ce să vă dau?
-
Calciu, magneziu și algocalmin sau nospa pentru burtă.
A
plecat imediat. A venit cu o fiolă de algocalmin. A tăiat-o, a
pus-o într-o linguriță, m-a sprijinit să mă ridic și mi-a dat
să o beau. I-am mulțumit când mă culca la loc. Îi tot explicam
că îmi revin, dacă mă odihnesc.
-
Fiți liniștită! Nu mai explicați! Vine imediat cineva cu calciu
și magneziu. Nu aveam în casă.
Peste
ceva timp mi-a adus medicamente. M-a sprijinit să mă ridic ca să
le iau. M-a ajutat să mă întind la loc și m-a învelit.
Nu
mă simțeam deloc bine că am ajuns în casa unor străini de la
capătul țării și trebuie să fiu dădăcită, dar nu prea aveam
încotro. Nu mai aveam niciun pic de putere. Am încercat să mă
scuz, dar nu mi-au ieșit prea multe cuvinte din gură. Aveam
maxilarele înțepenite.
-
Nu explicați nimic! Nu vă cereți scuze! Odihniți-vă! mi-a șoptit
și s-a dus spre ușă, unde o aștepta Titus.
-
Cum e?! a întrebat îngrijorat.
-
Trebuie să se odihnească. A luat pastilele. Sper să își facă
efectul curând.
Nu
știu când mi-am revenit și nu știu cât am dormit. Ca prin vis
realizam că din când în când intră cineva în cameră și mă
privește. Uneori îmi lua mâna să vadă dacă s-a încălzit. Era
doamna Rodica.
Când
m-am trezit eram bine. Încă obosită, dar trecuse ce era mai rău.
M-am uitat la ceas. Era opt seara. Îmi aminteam că ajunsesem pe la
șase. Deci dormisem măcar o oră și jumătate. Pentru o clipă
m-am întrebat ce zi este. E vineri sau joi!? Nu e vineri. Am plecat
miercuri de acasă. Acum e joi. M-am întins și am făcut câțiva
pași prin cameră. Mi-am pieptănat părul. M-am dus, mi-am căutat
telefonul în camera Rodicăi, unde era pus la încărcat, m-am
întors în camera mea și mi-am sunat copiii.
-
Hei, te-ai trezit? Ești bine? l-am auzit pe Titus strigându-mi de
lângă ușă.
-
Sunt bine. Mulțumesc! Mă simt prost față de sora ta...
-
Încetează cu prostiile și nu te mai purta ca un copil! mi-a
răspuns dur și a plecat la el în cameră.
M-am
dus în bucătărie. Doamna Rodica punea masa. Domnul Mitică m-a
întrebat dacă sunt bine. I-am spus că da și m-am dus în baie. Am
căutat rufele mele din mașina de spălat să le întind afară la
uscat. Pe geamurile mari de la verandă am văzut că s-a oprit
ploaia și că soarele strălucea puternic înainte de a asfinți.
Mașina avea ușa deschisă și înăuntru nu era nicio rufă. M-am
întors în bucătărie și am întrebat:
-
Hainele mele?
-
Le-am întins afară. E soare puternic. Se usucă până ne culcăm,
mi-a răspuns doamna Rodica fără a se uita la mine, căci era
preocupată cu pregătitul cinei.
-
Nu trebuia! Le întindeam eu, am șoptit amintindu-mi că între rufe
aveam lenjerie intimă și doamna mi-a întins-o la uscat.
Doamna
nu m-a băgat în seamă și mi-a spus cu totul altceva.
-
A venit Dragoș și Maria. Vor veni la masă aici și îi vei
cunoaște. Mai am o fiică, Teo, dar e la Londra acum.
-
Fiica dumneavoastră e femeia din poza de pe perete din cameră? am
întrebat amintindu-mi că am văzut o poză ce mi-a sărit în ochi
dintre toate. Era în ea o femeie tânără, cu haine albe, de in,
diafane ce îi fluturau pe trupul înalt. Era o poză din acelea ce
te surprind în mișcare. Nu cred că femeie a știut că este
fotografiată. Nu poza. Pur și simplu a fost surprinsă. Era cu
gândurile ei, nu avea nicio treabă că cineva o fotografiază. Era
extraordinar de frumoasă – am crezut că este o actriță din
film – și foarte reușită poza.
-
Da. Ea este. I-am vorbit de dumneavoastră. A stat la București.
Acum s-a mutat la Londra. O să o cunoașteți și pe ea într-o zi.
-
Vă rog, ziceți-mi pe nume! Mă obosește atâta „dumneavoastră”.
-
Ok. Îți zic Luminița și îmi zici Rodica! mi-a spus doamna ferm
și eu am constatat că are momente când seamănă cu Titus.
Am
dat să protestez, dar nu am mai reușit. Doamna a venit și m-a
strâns tare în brațe.
-
Doamne, cât mă bucur că ai venit! Toată ziua îl întrebam pe
Titus când vine după tine și el îmi spunea că după ce trece
carantina.
-
Dacă ar fi fost după el ar fi venit să mă cunoască a doua zi,
după ce a terminat de citit NISIPURI MIȘCĂTOARE, am spus
amintindu-mi că a spus asta chiar de când a sunat prima dată și
m-a speriat cu tonul lui ferm și felul lui de a vorbi.
Habar
nu aveam cine este. Nu știam de unde are numărul meu de telefon și
el îmi vorbea de parcă mă cunoștea de când lumea și îmi spunea
că, dacă ar zbura avioanele, acum ar fi într-un avion spre
Suceava. Cred că l-am lăsat să vorbească fără să scot vreun
cuvânt. Mă blocasem. Cu greu am reușit să întreb: Cine sunteți!?
De ce mă sunați!?
Atunci
a realizat că prietena mea, doamna din SUA, nu a reușit să mă
sune și să îmi vorbească de el, așa cum o rugase, când i-a
cerut numărul de telefon. Ea era cea care îi recomandase să
citească prima mea carte și de la ea o primise prin intermediul
unui prieten comun.
-
Scuze! V-am speriat! Nu v-a vorbit doamna C. de mine!? Am rugat-o să
o facă. Probabil am sunat eu înaintea ei.
M-am
liniștit. Știam că am cu doamna C. un plan de promovare a
scrisului meu și pentru asta distribuise în cercul ei de prieteni,
de altfel restrâns, dar select, cartea mea „Nisipuri mișcătoare”.
Așa ajunsese cartea la domnul Mihai Ionescu de Cămărașu și de la
el la Titus.
-
Scuze! Nu am să mai vorbesc repezit! V-am speriat! Așa e stilul
meu! Cei care mă cunosc știu că așa sunt! l-am auzit vorbind mai
departe, căci îmi auzea prin telefon respirația agitată și a
înțeles că m-a speriat cu stilul lui direct și dur.
În
aceeași seară m-a sunat doamna C. și mi-a vorbit de Titus. Pentru
că eram sceptică și speriată mi-a spus că nu este nicio
problemă, că pot să am încredere în el, că este un om minunat.
-
Eu vorbesc cu tine și el vorbește cu soțul meu, chiar acum. E
complet fascinat de scrisul tău și de tine. Ne-a mulțumit că prin
noi are onoarea de a o cunoaște pe scriitoarea Luminița Aldea. Vrea
să vină la Suceava să te cunoască. Deja i-a spus asta soțului
meu.
-
E prea repede. Omul ăsta mă amețește.
-
Și pe noi. Nu ne așteptam la o asemenea reacție din partea lui.
Cât despre a avea încredere în el, îți garantez Luminița că
este un om de onoare și că poți avea încredere în el.
Cred
că după ce am vorbit cu doamna C. a sunat Titus iar. A spus că va
veni după mine la Suceava imediat ce se va putea circula și că mă
va duce pe meleagurile lui natale. Omul era ca un uragan și lua
decizii cu o viteză amețitoare. Îmi spunea, când vedea că tac,
că știe că mă sperie și că încearcă să se cenzureze.
A
doua zi am vorbit pe WhatsApp. Iar m-a năucit spunându-mi: Știam
cum arăți înainte de a te vedea. Știam că ochii tăi sunt căprui
cu un inel verde pe marginea irisului. Mai știu exact și cine ești
și cum gândești. Am meditat ca să știu, dacă merită sau nu să
îmi pierd timpul cu tine.
Am
gândit că exagerează sau minte. Am mai gândit că și eu aveam
exact același drept ca și el de a hotărî, dacă să îmi pierd
timpul vorbind cu el sau nu. Mai târziu, în altă zi, nu am mai
știut ce să gândesc, când a sunat târziu și eu eram în pat. Am
răspuns și am spus că mă ridic să aprind becul. A spus să nu o
fac că oricum mă vede prin întuneric. Am crezut că glumește sau
vorbește aiurea. A știut ce am gândit și mi-a spus: Te văd. Dacă
vrei îți descriu hainele. Și dacă închid ochii te văd...
Cred
că tot atunci mi-a spus să îi spun Titus. Eu am continuat cu
domnul. A țipat atât de tare să-i spun Titus că era să scap
telefonul din mână. Și-a cerut scuze și mi-a spus că e nebun, că
o să își controleze comportamentul ca să nu mă mai sperie și
că
pentru cei care îl cunosc nu este nicio problemă, așa se poartă
el, doar pe mine că nu îl cunosc, mă sperie.
În
brațele surorii lui am rememorat acele prime întâlniri telefonice
și virtuale cu Titus. Trecuse trei luni de când mă contactase și
ajunsesem în casa lui, în brațele surorii lui, pe pământul
străbunilor lui. De ce l-am urmat!? De ce acționasem complet
atipic!? De ce am avut încredere!? Nu știu... Știam doar un lucru,
că Titus mă fascina cu poveștile lui de viață și, deși mă
speria, mă făcea să-l urmez. Voiam poveștile lui și voiam omleta
promisă.
A
venit Dragoș și Maria, cu fetița lor, Sara, un înger blond cu
ochi mari, albaștri, de trei ani, ce își ținea o jucărie la
piept și care mă privea din brațele mamei, dar nu a vrut să
scoată niciun cuvânt, și mi-au fost prezentați. Oricât am căutat
pe fața lor – erau tineri, deci altă generație – scepticism,
ceva de genul: Ce e cu asta aici!? De ce a adus-o unchiul!? nu am
găsit. Erau calzi, civilizați, educați. Nu citiseră niciun rând
scris de mine, nu știau cine sunt, dar respectau ceea ce respecta
tatăl, mama și unchiul Titus. Am mâncat cu toții; fără Titus,
care rămăsese în camera lui; și mâncând am vorbit puțin despre
scrisul meu și am răspuns la întrebări.
După
masă au plecat în casa nouă tinerii și domnul Mitică. Am rămas
cu Rodica. Ea strângea masa. M-am oferit să o ajut. A refuzat și
mi-a spus să stau pe scaun.
A
venit Titus și a spus că el vrea doar o farfurie cu salată și că
o va mânca mai târziu în camera lui. Vorbind și-a pus salata și
și-a dus-o în cameră, apoi s-a întors în bucătărie și i-a
spus Rodicăi că se duce să închidă la păsări.
-
Pot merge cu tine? am întrebat râzând.
Deja
știam, îmi povestise la telefon, că are găini, cocoși, bibilici,
pe care le crește de drag. Îi este imposibil să taie o pasăre
crescută de el. În urmă cu câteva zile adusese și niște
rățuște, despre care îmi povestea râzând ca un copil cât sunt
de drăgălașe și cum au fost adoptate imediat de două rațe cu
care le-a închis în coteț. Tot ca un copil râdea, când îmi
spunea cum le duce dimineața într-un ocol cu iarbă din fața casei
și seara le duce la culcare în coteț. Dar motivul râsului meu era
altul. Titus avea un dușman de temut în lumea păsărilor crescute
de el cu atâta drag. Un cocoș! Nu rata nicio ocazie să îi sară
în cap, să îl lovească cu ciocul și să îl zgârie cu pintenii.
Doar pe el din toată familia. Cum îl vedea turba, dacă se poate
spune că un cocoș turbează. I-am spus să îl taie. Mi-a spus nu.
Doar îl bate de câte ori îi sare în cap, cu gândul că îl
lecuiește, dar degeaba. După fiecare bătaie cocoșul era și mai
agresiv cu el. Pe mine m-a distrat toată povestea. Eu aș fi
terminat-o de mult, dacă era cocoșul meu, retezându-i gâtul, dar
Titus avea mentalitate de călugăr tibetan, respecta fiecare ființă.
-
Hai! mi-a spus și a ieșit pe veranda ce ducea spre ieșirea din
spate.
L-am
urmat râzând ca un drăcușor. De-abia așteptam să văd o luptă
între un yogin și un cocoș și să câștige cocoșul,
bineînțeles.
Și
Titus râdea ca un drăcușor mergând în fața mea, căci de-abia
aștepta să vadă o scriitoare – cred că preferata lui – fugind
prin ocolul de sârmă să prindă rățuște.
Am
dus fiecare câte o rață din cele mari în coteț, după ce Titus a
spus să prindem mai întâi pe „măsele” lor, cu sensul de
mamele rățuștelor. Eu l-am ironizat, făcând pe deșteaptă, și
i-am spus că sună aiurea „măsele”.
-
Și cum zici tu să spun, doamnă scriitoare? m-a întrebat Titus
ascunzându-și un zâmbet șmecher, căci știa ce urmează.
-
Ma-me-le, răspund ca o deșteaptă ce sunt și pronunț pe silabe ca
încăpățânatul de Titus să înțeleagă.
-
Aha! Am înțeles. Nu știam. Ma-me-le! răspunde el pronunțând tot
pe silabe, dar punând accentul pe ultima silabă încât cuvântul
căpăta cu totul alt sens. Sună mai bine. Ai dreptate. Mamele!
Mamele! a
repetat de două ori și râdea în hohote.
-
Știi ce, mai bine pronunță „măsele”, îi spun acră. Sună
mai bine.
-
Așa spuneam și eu.
Am
renunțat la lupta pentru pronunțat corect și l-am lăsat să
câștige, dar am negociat ca eu să țin lădița de plastic, în
care trebuia puse rățuștele și el să fugă să le adune din
ocol. După ce le punea în lădiță eu trebuia să pun un capac de
plastic pe ele să nu sară. Bineînțeles că nu l-am ținut bine și
câteva rățuște au sărit. Titus le-a prins încă o dată și
mi-a spus că o fac intenționat ca să fugă el mai mult. Eu mi-am
dat cuvântul de onoare că nu o fac intenționat. Când s-a întins
după niște rățuște i s-a ridicat tricoul și am văzut semnul
unei tăieturi mari pe mijlocul trupului lui.
-
Cicatricea? am întrebat când el punea ultimele două rățuște în
lădiță.
-
Care? a întrebat, apoi a înțeles și mi-a răspuns: E de la o
operație. Am scos un rinichi.
Din
tonul pe care mi-a răspuns și din felul în care i s-au întunecat
ochii albaștri știam că nu trebuie să mai întreb nimic. La fel
procedase și când vorbeam pe WhatsApp și i-am văzut o cicatrice
pe mână sus, deasupra cotului. Am întrebat ce e. Mi-a spus scurt
că a avut tendoanele tăiate și s-a oprit. Ceva din tonul lui de
atunci mi-a poruncit să nu mai întreb nimic, la fel ca acum, sau
puteam întreba, dar nu mai primeam niciun răspuns.
Am
pornit cu lădița cu rățuște spre ograda din spate, unde trebuia
să le închidem în coteț cu „măsele” lor. Titus mă urma. Eu
mă gândeam la cicatricea lui de pe braț și la cea de pe mijloc și
realizam cât de mult îl admir pe omul acesta cu sufletul îmbrăcat
în piele de crocodil, despre care ajunsesem să mă întreb ce are
mai rănit sufletul sau trupul de se poartă în așa fel încât
nimeni, niciodată să nu îi mai ajungă la suflet și să îl mai
rănească. Cred că atunci, mergând cu lădița de rățuște spre
coteț am avut revelația că Titus se poartă așa ca să se apere
de durere.
El
a trecut în fața mea și a deschis portița. Am vrut să îl întreb
ceva, dar am renunțat. Știam că mă va repezi.
-
Eu pun rățuștele în coteț. Tu ia bățul acela și păzește-mă
de cocoș, îmi explică cât se poate de serios și eu nu știam,
dacă glumește cu mine, căci îmi era imposibil să cred că se
teme de un cocoș.
Am
pus lădița jos. Am luat bățul în mână. Am privit spre cocoșul
indicat de Titus și am constatat rapid că e cel mai fioros cocoș
pe care l-am văzut în viața mea. Avea ochi răi, roșii,
întunecați și pinteni uriași. Nu mai văzusem niciodată pinteni
atât de mari.
Mi-am
mutat privirea la Titus ce punea rățuștele pe rând în coteț. Și
s-a dezlănțuit iadul, de nici nu știam ce se întâmplă.
Zbateri
de aripi, țipete, război în toată regula. Mi-a trebuit câteva
clipe să înțeleg că cocoșul s-a furișat pe lângă mine și l-a
atacat pe Titus. Acesta, după ce a primit niște ciocuri pe unde s-a
nimerit și niște zgârieturi pe brațe – a fost luat prin
surprindere, cocoșii nu au fair-play – a reușit să își ia
poziția de luptă și să se apere aruncând cu o tigaie în care
era pusă apă la păsări în animalul turbat.
Eu
râdeam de mă prăpădeam. Titus își ștergea zgârieturile de pe
brațe și îi spunea urături colorate cocoșului. S-a oprit și m-a
întrebat prefăcut sever:
-
L-ai lăsat intenționat să mă atace?
-
Nu! Nici nu am observat când ți-a sărit în cap. De ce nu îl tai?
-
Nu îl tai. Nu tai păsări crescute de mine.
-
Probabil îl cunoști din altă viață. Cine știe a cui reîncarnare
o fi și ai de ispășit cu el o karma comună, spun ironic și plec
spre casă.
-
Cine știe, dacă nu ne-am mai întâlnit noi în alte vieți. Și
acum ne întâlnim iar..., îl aud că spune în spatele meu
referindu-se cât se poate de serios la noi, dar nu simt nevoia să
îi răspund. Am simțit niște fiori reci pe șira spinării
auzindu-l.
M-am
întors spre el să îi spun că nu cred în reîncarnare, dar ceva
din ochii lui m-a făcut să tac.
-
Deci nu mă chinui doar în viața asta!? Au mai fost și alte vieți,
spun și râd în timp ce urcam scările la verandă.
Nu
știu ce a răspuns sau dacă a răspuns ceva. Din nou mă gândeam
la felul în care îl urmasem orbește și total atipic pentru felul
meu de a fi. M-am dus în baie și m-am spălat. Mi-am luat pijamaua.
Am stat un pic de vorbă cu Rodica în camera ei. Înțelegeam că va
dormi și ea în casa veche, cât timp eram eu acolo. Mi-a vorbit un
pic despre cărțile mele și impresia, pe care i-au făcut-o. I-am
mulțumit pentru cuvintele spuse din inimă. Mi-a spus că Titus va
pune a doua zi un televizor în camera mea. I-am spus că nu este
nevoie. Că voi sta la televizor în camera ei, când voi vrea să mă
uit. A sunat-o cineva pe messenger și eu m-am retras. După câteva
minute m-a strigat. M-am dus la ea.
-
E fiica mea de la Londra. I-am spus că ești aici. Vrea să te
salute.
Am
luat telefonul și am văzut pe el chipul femeii frumoase din
fotografia de pe perete.
-
Bună ziua! Mă bucur să vă cunosc! În sfârșit ați ajuns la
noi! Mama vă aștepta cu atâta nerăbdare. Am auzit atâtea despre
dumneavoastră.
Am
înghițit un nod cât pumnul auzind-o. Mai aveam un pic și
plângeam. Am bolmojit cu gâtul sufocat de emoție: Mulțumesc!
Ea
a râs și a continuat.
-
Tot ce am auzit e numai de bine. Sper să vă cunosc și eu într-o
zi. Acum vă las. Am mămăliguță pe aragaz și trebuie să o
termin.
Am
salutat-o și am întins telefonul mamei ei. Îmi venea să plâng.
Oamenii aceștia se purtau extraordinar cu mine. Toți.
-
Mă duc să mă culc. Mulțumesc pentru tot, Rodica!
-
Nu ai pentru ce. E o onoare pentru noi că ai venit în casa noastră.
Sper să fie o ședere plăcută.
Am
plecat repede la mine ca să nu plâng în fața ei. M-am pus în
pat. Am luat telefonul și mă uitam pe el. A venit Rodica și mi-a
adus iar un pahar de apă. M-a întrebat, dacă am nevoie de ceva. Am
spus nu și i-am mulțumit. A venit lângă pat și mi-a strâns
plapuma pe lângă mine roată-roată. La picioare a îndoit-o sub
ele ca să nu mă dezvelesc. La urmă a venit și m-a pupat pe
frunte. S-a dus spre ușă. Eu priveam spre ea fără niciun cuvânt.
-
Sting eu becul ca să nu te mai dai jos din pat. Ți-am pus lângă
pat niște papuci călduroși, să îi iei în picioare, dacă mergi
noaptea la baie, că am înțeles că ești foarte friguroasă.
Noapte bună!
-
Noapte bună, i-am răspuns cu vocea înecată de emoție.
L-am
auzit pe Titus spunându-i surorii lui să lase lumina aprinsă în
hol, să am un pic de lumină, dacă mă trezesc noaptea. Să nu mă
sperii că sunt în casă străină. Apoi ușa la cameră mea s-a
închis.
...Îmi
curgeau lacrimi nestăpânite. Ce e cu oamenii aceștia!? De ce se
poartă cu mine așa!? Parcă aș fi un bibelou. Nu se poate! Trebuie
să îi opresc. Mâine trebuie să le spun că sunt un om cât se
poate de normal, că am prășit în grădină și am adunat lucerna
cu o zi înainte de a porni spre ei, că eu am puțină școală prin
comparație cu ei, că eu sunt o țărăncuță, pe care nu știu de
ce Titus o prețuiește atât de mult și a hotărât să o aducă în
casa lor străbună. Nu, trebuie să se oprească! Mâine le explic
că sunt un om normal și să nu se mai poarte cu mine așa!...
Apoi
nu am mai gândit nimic. Doar plângeam și auzeam muzica lui Ion
Ionescu de pe CD-ul OCTOBER REQUIEM, pe care mă pusese Titus să o
ascult, după ce m-a răpit de acasă, cea inspirată de „așa mă
certa bunica”, și pentru prima dată în viață înțelegeam cum
te ceartă bunicii și cum te pot inspira să creezi. Pe mine toată
lumea „mă certa” de când ajunsesem la Dărmănești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu