miercuri, 1 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea III


Mă gândeam cu capul ascuns sub plapumă că i-am spus cândva: Ai întâlnit vreodată în viață pe cineva aflat ca trăire, zbucium sufletesc și lecții de viață pe o treaptă mai jos decât treapta unde se află epuizarea speranței și a credinței!? Ca și cum ai întâlni un om pe cale să se înece și vrei să îl salvezi, dar el în loc să se prindă de tine te împinge sau te trage în adâncuri, căci nu mai poate distinge salvatorul de călău!? Că trebuie să îl salvezi împotriva voinței lui... Și el mi-a răspuns: Am întâlnit... Apoi mi-a spus cât de mult i-a plăcut și cât de mult l-a răscolit fragmentul scurt cu care se încheie cartea mea CĂRĂRI ȘI DESTINE. Acel fragment în care personajul meu feminin înțelege că a devenit un lup singuratic, că toată viața ei a fost o lecție și un drum spre această devenire. I l-am citit a doua oară când am vorbit la telefon. Știu că a plâns ascultându-l. Acum și mie îmi era greu să cred că omul ce venise după mine a plâns când i-am citit un fragment din cartea mea. Mai știu că a spus: Și mie mi se spunea în USA că sunt un lup singuratic.
Am adormit. Somnul îmi era agitat.
De ziua mea, pe 14 iunie, am primit un email de la un necunoscut din care aflam că „cel mai iubit dintre pământeni” a murit. Nu am reacționat prea bine la veste. Am plutit în ceață sau în ape tulburi până când am reușit să îl sun pe Titus. Țipam isteric și îi spuneam ce veste am primit.
- Întinde-te pe pat! Respiră adânc! Nu a murit! E darul pe care a vrut să ți-l facă de ziua ta! E cel mai mizerabil șantaj emoțional pe care îl poate face un bărbat! Liniștește-te! Respiră adânc! Crede-mă că nu a murit!
În somn retrăiam momentul când am citit emailul. Cred că plângeam.
Am simțit mâna lui Titus zgâlțâindu-mă să mă trezesc, apoi i-am auzit vocea liniștindu-mă: Trezește-te! E un coșmar!
M-am trezit și am adormit la loc adânc.
- Gata! E târziu! E opt treizeci! Trebuie să plecăm!
Am deschis ochii și m-au durut de la lumina soarelui ce invada camera. Titus era lângă masă îmbrăcat și pregătit de drum. Probabil se trezise mai de mult, dar m-a lăsat pe mine să mai dorm.
M-am întins în așternuturi. Voiam să mai dorm.
- E târziu! a cerut el ferm și eu am sărit din pat. Mi-am luat din geamantan haine și m-am grăbit spre baie.
El râdea privindu-mă și gândea: E tare ciudată scriitoarea asta ce nu e conștientă cât este de valoroasă! Dacă îmi aude vocea fermă execută tot ca un copil!
Intram în baie când l-am auzit spunând:
- Nu fugi! Încet! Pot aștepta puțin.
Am întors capul spre el. Voiam să îi spun ceva răutăcios, să fiu și eu rea cu el, dar nu găseam niciun cuvânt. Am scos limba la el și am fugit în baie. În urma mea auzeam râsul lui cristalin.
Am coborât și am predat cheia. Titus a dus bagajul meu în mașină. Eu am așteptat la o masă. Voiam cafea și însoțitorul meu voia ceai. Ni le-a adus un băiat. Am gustat o gură din cafea și mi-am permis să întreb câte ceva despre poveștile promise.
- Nu întreba. Nu răspund. Vorbesc doar când vreau eu și cât vreau eu, mi-a răspuns sever.
M-am întristat, m-am intimidat și când am întins mâna spre paharul de cafea l-am vărsat. Am început să șterg masa cu niște șervețele și mormăiam că vreau altă cafea.
- Așa fac copiii! Varsă paharul! Nu îți cumpăr alta! Mă grăbesc! E târziu! O să oprim undeva pe drum să bei. Acum trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Apoi să iau niște cărți de undeva.
El a vorbit și deja plecase de la masă. Era pe la scările în formă de serpentine și mergea spre parcare. Am luat-o la fugă după el. Mi-a deschis ușa și a așteptat să urc.
Bine, povești nu vrea să îmi spună, de răspuns la întrebări nu vrea să răspundă, dar pot să îi cer ceva ce mi-a promis.
- Mi-ai promis că îmi cânți! am șoptit, după ce a urcat.
- Nu acum. O să fie când vreau eu.
M-am făcut mică, ghemuită pe scaun. S-a întâlnit cu un prieten și apoi am luat cărțile. L-am ajutat să le care la mașină. Apoi am plecat la drum. El a dat drumul la muzică pe programul de muzică simfonică. Ascultam tăcuți. Am ajuns la un hotel din munți. Ploua mărunt. A tras în parcare și a spus să cobor pentru cafeaua promisă. Am băut-o pe o terasă. Titus a glumit fermecător că fata ce ne-a servit. A cerut-o de nevastă. Ea l-a refuzat râzând. Eu mă uitam la el ca rața la avion. De cum am urcat în mașină mi-a spus:
- M-ar fi acceptat, dar eram cu tine!
Nu știam dacă să râd sau să plâng. M-am uitat la el și am vrut să scot limba, dar m-am abținut. Era prea mult să fac din nou gestul acela nerușinat.
- Știu ce ai vrut să faci, îmi spune și râde.
Ei, m-am gândit că dacă tot știe, e cazul să o fac.
- Ce să îi ceri! E la grădiniță! Tu sigur scrii cărți!?
- Scriu! răspund și râd.
- L-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Am stat și la băut cu el în casa unui prieten. A compus acolo o poezie pentru el... Deja îl știi pe prietenul meu. L-am pus să te sune. O să îl cunoști și în persoană. Voi, scriitorii, nu sunteți că noi toți... Sunteți altfel de oameni.
- Cum?! am întrebat curioasă.
- Nu știu. Sunteți altfel și atât. Cândva am cunoscut-o și pe Ana Blandiana. Are în ea ceva ireal de frumos...
- Ai spus că îmi spui impresii despre scrisul meu. Că nu îmi spui la telefon, ci privindu-mă în ochi.
- Nu vreau!
Ceva m-a cutremurat și m-a făcut să îmi vină să vomit. Cred că am devenit lividă. Omul cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil semăna atât de mult cu „cel mai iubit dintre pământeni” despre care aflasem de ziua mea că a murit și m-a făcut să înnebunesc. Era mult mai în vârstă, dar avea aceeași încăpățânare, aceeași personalitate, același fel de replici dure.
- Tu știi, Titus, că semeni cu „cel mai iubit dintre pământeni”!?
A dat drumul la un torent de înjurături în limba engleză obligându-mă să tac.
- Ce ai spus?
- Intraductibil, doamnă scriitoare! mi-a răspuns, apoi m-a privit cu o față pe care furia a dăltuit trăsături sălbatice: Să nu îndrăznești să mă mai compari vreodată cu... cu... cu nimeni! Eu nu am șantajat niciodată emoțional vreo femeie și nici nu am chinuit-o până în pragul nebuniei!
Iar m-am ghemuit pe scaun și am lăsat muzica simfonică să ne legene.
A oprit radioul. Mi-a spus să caut în suportul din fața mea un CD. Am fost tentată să îi spun să își caute singur, dar am renunțat. Am căutat CD-ul cerut și el l-a pus. Sarah Brightman a început să ne cânte Time to Say Goodbye. Titus a început să cânte încet odată cu ea. Am vrut să îi spun că are un timbru vocal extrem de special. Cald, profund, vibrant. Am renunțat. M-am concentrat pe pădurile și munții din jur ce mă copleșeau. Ploaia măruntă îmbrăca totul. Muzica și vocea caldă de lângă mine ce trăda sufletul ascuns sub pielea de crocodil mă liniștea.
- Am ajuns la Poiana Sărată. Oprim să mâncăm, a spus Titus în timp ce trăgea mașina în parcare.
Am coborât greu din mașină. Mă durea spatele și picioarele îmi erau umflate și amorțite.
Titus m-a privit cu îngrijorare.
- Ești ok!? a întrebat și a răspuns tot el: Știu că ești obosită. Știu că nu ești învățată cu atâta drum... Mai avem puțin și ajungem.
Ne-am așezat la o masă pe o terasă toată din lemn și cu mochetă verde pe jos. Locul era mirific. Un colț de rai ascuns între munți și păduri.
Titus a glumit savuros cu fata ce a venit să ne aducă meniul și a râs că celelalte fete îl pândesc din prag, dar nu vor să vină să îi ia comanda.
- Te cunosc? am întrebat.
- Da. Trec des pe aici.
Mi-a spus să comand ce vreau eu. Despre el știam deja că mănâncă foarte puțin. Niciodată două feluri de mâncare. Foarte puțină carne. Multe legume. Mai observasem că are un mod foarte special de a mânca. Încet și admirând ca pe o operă de artă ceea ce i se punea în farfurie. Știam de unde a învățat acest mod de a mânca. Am vrut să întreb ceva despre Tibet, dar m-am abținut. Deja știam că nu îi place să pun întrebări și nici nu vorbește decât atunci când vrea el.
În timp ce mâncam ploaia a devenit torent nebun. Cădea ropotind sălbatic pe acoperișul terasei și se scurgea în șiroaie cât niște râuri pe aleile dintre mese.
Titus a plătit și nu am plecat până nu a convins tânăra ce ne-a servit să o lase să o sărute pe obraz. Am ajuns la marginea terasei acoperite.
- Stai aici până aduc mașina în față. Nu vreau să te ude, mi-a spus și a început să fugă prin ploaie.
Am fugit după el. Nu voiam să aștept și nu mă topeau câțiva stropi de ploaie.
Mi-a deschis ușa și am urcat repede.
- Mai avem puțin... Dacă stai incomod îți reglez scaunul să poți sta mai bine.
- Mulțumesc! Nu este nevoie. Stau bine.
Am plecat. Ploua nebun. Verdele pădurii mă îmbăta. Munții mă făceau să mă simt o gânganie rătăcită în viață. Bărbatul de lângă mine cânta șoptit: Time to Say Goodbye.
Muzica s-a terminat. Spatele mă durea. Picioarele la fel. Nu îmi mai amintesc ce vorbeam și cum am reușit să îl înfurii iar pe Titus, care mi-a spus:
- Dacă mă superi te dau jos din mașină și pleci cu ocazii acasă!
Am înțepenit pe scaun. El mă privea în oglindă și își mușca buzele să nu râdă. Mă gândeam la doamna din USA – ce mă prețuia imens, îmi iubea scrisul, și care mi-a garantat că Titus e un om extraordinar – și mă certam cu ea în gând. Îmi spusese o dată, când mi-am manifestat grija, că ea nu m-ar pune în legătură cu oameni dubioși sau neserioși.
- Am mers cu ocazii la Fălticeni, la Suceava, la Gura-Humorului, prin satele din jur, dar cum să merg cu ocazii din celălalt capăt de țară!? Dacă mă lași în drum fac din mâini ca disperata și când oprește o mașină spun că m-ai răpit și am reușit să scap.
- Da. Și te duci la poliție... Și dai declarații... Și îmi faci portretul robot... continuă scenariul meu Titus râzând în hohote și eu m-am vestejit pe scaun frământată de gânduri.
...Deci trebuie să ajung într-un sat din județul Argeș, de lângă Pitești. Parcă Dărmănești se cheamă. Îi voi cunoaște întreaga familie. Sora deja i-am cunoscut-o online. E bună, caldă, fascinată de scrisul meu, nerăbdătoare să mă cunoască și să mă găzduiască. Bine, dar și Titus părea ca ea de la distanță și de aproape e... e... e... Maica Domnului, dacă toți sunt ca el, am dat de dracu! Cum ajung îmi sun copiii sau pe fratele meu Sergiu – ei sunt singurii care știu în ce aventură am plecat – și îi rog să mă ajute să ajung acasă. Nu o pot face! Mă fac de rușine. Trebuie să mă descurc singură. Caut eu cumva să ajung la Pitești. Găsesc autogara și mă interesez cum pot ajunge acasă. Probabil trebuie să iau o mașină spre Brașov. Apoi din Brașov spre Suceava sau Fălticeni... Maica Domnului în ce am intrat! Și totul pentru niște povești! Ba nu! Totul pentru o omletă ca în USA! Jur că după ce ajung acasă vie și nevătămată nu mai mănânc omletă în veci!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu