marți, 9 iulie 2019

Boieroaica



Pe drumul Morii chiar din spatele casei mele, ce duce spre râul Moldova, după ce se terminau casele era un bordei prin anii 80, când l-am văzut eu, dar el era acolo cam de după război, când au venit comuniștii la putere. O singură cameră cu o ușă strâmbă din scânduri, o fereastră mică împărțită în patru ochiuri și mai mici de parcă erau niște cuiburi de pasăre, carton ca acoperiș, pereți de lut văruit alb, dar albul se spălase sau se scuturase de timp și se vedea doar culoarea pământului, o prispă lată din lut în față, zeci de pisici și câțiva câini costelivi, flămânzi și răi. Ușa era legată atunci când era închisă cu sârmă.
În cămăruță era o sobă din cărămidă și lut, un pat de scânduri cu saltea de paie pe patru picioare din țăruși bătuți în pământ, o masă din scândură brută, o policioară pe care stătea lampa, o carte de rugăciuni și în carte o mică comoară despre care vom vorbi mai târziu.
Susana, căci așa o chema pe stăpână bordeiului dormea iarna în bordei cu toate mâțele ei. Cum dădea căldura dormea pe prispă tot cu toate mâțele ei și păzită de câinii ce nu lăsau să intre nimeni în ograda împrejmuită cu gard de harțapele de care dacă s-ar fi rezemat chiar și un copil s-ar fi dus jos. Gardul nu păzea nimic. Câinii făceau totul, deși nimeni nu ar fi avut ce să îi fure sau să vrea să intre la ea. Câinii o păzeaua de lighioane sălbatice ce ajungeau din luncă în apropierea casei ei.
Închisă în casă, mai ales iarna, când zilele erau lungi și nesfârșit de pustii, scotea din cartea de rugăciuni comoara ei. Fotografii...
Se uita la o doamnă frumoasă din alt timp și din altă viață. Rochia de mătase alb-crem, cu dantelă, lungă până în pământ și bine strânsă pe talie cu un cordon lat ușor mai închis decât culoarea rochiei, mănuși din dantelă de aceeași culoare, pălărie de soare, părul coafat cu bucle izvora de sub pălărie și se împrăștia în două ape negre pe umeri făcând să strălucească chipul alb al femeii...
...Eram la Capșa pe Calea Victoriei. Îmi amintesc când am făcut fotografia. Ieșisem de la Ateneu... Era cel mai select local din București. Am participat acolo la recepții fastuoase. Și tot acolo se aduceau cele mai noi rețete de prăjituri de la Paris...
A trecut la alta. Aceeași doamnă și un domn. Ea avea costum maro. Tot cu pălărie și cu fustă lungă. Un bărbat – EL – i-a întins mâna și o ajuta să coboare din trăsură.
...Și asta îmi amintesc când am făcut-o. Era în 10 mai1936. Am fost invitați la inaugurarea Muzeului Satului înființat de Dimitrie Gusti făcută de către Regele Carol al.II.lea. Primul din lume. Ne-am întâlnit acolo cu toată spuma Bucureștiului. Pentru public inaugurarea s-a făcut o săptămână mai târziu...
Altă poză.
O femeie și un bărbat într-o barcă pe un lac. Bărbatul e tăcut. Ea râde cu capul dat pe spate și părea că pălăria o să îi zboare... Și aici are mănuși din dantelă.
...Eram cu barca în Parcul Carol. Eu râdeam. Descoperisem că sunt gravidă. Eram fericită. I-am spus și lui. Peste câteva zile am pierdut sarcina...
Alta...
Aceeași femeie și același bărbat. În costume de baie dintr-o singură bucată. Primele costume de baie purtate în public. Pe marginea unui bazin cu apă. Ea se joacă cu picioarele în apă.
...Eram la Lido. Acolo mergea toată lumea bună să se răcorească și să scape de căldură. Era undeva pe Bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin...
Alta...
Ea râzând cu un receptor masiv de telefon negru la ureche.
...Era în ziua când au pus telefon în palatul nostru...
Alta...
Tot râzând. În costum negru. Cu mănuși negre. Cu pălărie neagră. Și el tot în negru. Amândoi în mașină de epocă.
...Mergeam prima dată cu mașina. Atunci o cumpărase. Mergeam la cursele de cai la Băneasa...
Alta...
Asta mi-e cea mai dragă. Aveam rochie roz prăfuit din mătase. Pălărie, mănuși, poșetă și pantofi gri. Tot gri și cordonul lat al rochiei. Eram la Paris în 1938 unde Dimitrie Gusti a organizat o expoziție de artă populară. A invitat-o și pe Maria Tănase. Ea s-a îndrăgostit de Constatin Brâncuși, pe care l-am vizitat cu toții atunci la propunerea lui Dimitrie Gusti, și a uitat de concertul pe care trebuia să îl dea pentru promovarea expoziției. A ieșit un scandal...
Alta...
Într-un local. Mulți oameni – domni și doamne în jurul unei mese – în haine din alt timp. Bărbații în costume impecabile. Femeile în rochii lungi. Și iar femeia și bărbatul din celelalte fotografii.
...Eram la Zissu, pe Calea Șerban Vodă, unde ne-am dus să îl ascultăm pe Titi Botez. Nu eram la Zissu. M-am înșelat. Eram la Colonade și l-am ascultat cântând „Femeia eterna poveste” și „Mi-e dor de sărutarea ta”.
Aici – zice privind altă poză – eram la Zissu și îl ascultam pe Jean Mascopol.
Aici - la Terasa Lafayette îl ascultam pe Cristian Vasile cântând „Zaraza” și „Iubesc femeia”.
Aici – eu cu plăcile de patefon.
...
O mâță i-a sărit în poală și i-a împrăștiat pozele. I-a împrăștiat și gândurile. A privit pe geam la iarna haină. A auzit muzică. A închis ochii. I-a deschis iar. A auzit șuieratul vântului. Nu era muzică. Nu cânta Cristian Vasile „Zaraza”. A oftat. A țipat la mâță.
-Tu, nebuno!
Apoi s-a aplecat să strângă pozele împrăștiate. Ultima pe care a luat-o în mână a privit-o lung și a început a plânge.
O fetiță cu cosițe negre și cu ochi speriați. Aproape plângea. Cu colțuni împletiți, de lână neagră în picioare. Cu opinci. Cu o fustă neagră cenușie croită ca un sac. O bluză de lână cu mâneci prea lungi îndoite. Era cu mână pe clanța unei uși de la intrarea într-un palat. Avea comun cu cealaltă femeie din poze părul și ochii.
...Sunt eu când m-au luat la București argată la boieri. Boieroaica a murit după câțiva ani. Eu am rămas cu boierul. Am fost boieroaica lui între cele două războaie și am trăit în București.
Dar au venit comuniștii. El a pierdut tot. Eu am venit aici...
Filmul ei s-a sfârșit. Își strânge pozele la piept. Stă mult timp cu ele așa.
De cât timp sunt aici!? Sunt zeci de ani, dar nu mai știu să îi număr. Sunt un mort viu. Viața mea s-a sfârșit atunci. Ce ciudat este că nu mai simt nici durerea. Doar de s-ar termina iarna și să vie vara. Să nu mai aud vântul... Să nu mai simt frigul... Să nu...
...
Și venea vara. Ea se muta cu somnul pe prispa de lut. Câinii o păzeau de lupi și de alte lighioane. Toată ziua aduna vreascuri din luncă și le căra în spate până acasă. Așa o vedeau oamenii mereu. Lungă, deșirată, slabă, fără vârstă și fără zâmbet cârând cocoșată sarcini uriașe de vreascuri pe care le depozita în ogradă să aibă cu ce face focul iarna. Oare ce gândea când căra lemnele!? Oare se gândeam la Zavaidoc?! La Zaraza?! La rochiile de dantelă și la pălării!? La trăsura din care nu cobora niciodată până nu îi întindea mână cineva să o ajute să coboare scările!? Oare la ce...!?
...
Era prin anii 77-78. Mergeam cu tata cu căruța la ogorul nostru de pe drumul Morii. Părinții mei stăteau la Mălini, dar aveau pământ la Cornu Luncii. Am trecut prin fața bordeiului. Bătrâna ajunsese la poartă cu sarcina ei de lemne. A pus-o jos și și-a șters fața cu broboada. Avea o catrință peticită. Se vedeau și niște poale atârnând. Sus avea o bluză neagră. Țin minte atât de clar cum am văzut-o atunci. O singură dată în viață.
Tata a salutat-o trăgând de hățurile calului ca să își încetinească mersul. Așa era el. Nu putea trece pe lângă cineva fără să salute și să îi spună o vorbă frumoasă.
-Zâua bună, mătușă!
Ea nu a răspuns. Tata a continuat.
-Câți ani ai?
-Optzeci și cinci, a mornăit acră făptura.
-Mulți înainte sănătoși, mătușă! i-a urat tata.
-În p... m.... de viață! Ce îmi trebuie mai mult!? Nu mai vreau nimic! Gata! Îmi spui în bătaie de joc!? a început să țipe cu o voce groasă, dar și ascuțită mătușa.
Toți în căruță am amuțit. Tata a dat bice cailor. Bătrâna nu se mai oprea. Tata a întors capul și i-a strigat:
-Era mai bine să îți zic să cheri!?
Nu am mai auzit răspunsul bătrânei. Nici tata nu l-a așteptat. Până la ogor ne-a spus:
-Săraca! Nu e bucuroasă că trăiește! A fost boieroaică în București. Se plimba cu trăsura, cu rochii de cucoană, cu mănuși lungi albe... Săraca! Asta era înainte de război... I-a murit bărbatul... A pierdut averea... Nu știu ce a pățit de a ajuns aici, dar eu o știu aici de zeci de ani. S-a săturat, săraca, de viața...
Cred că în anul acela a murit Boieroaica. Eu nu i-am mai văzut bordeiul niciodată...
9.iulie. 2019

joi, 4 iulie 2019

Povești cu copii


Povești cu copii
Erau băieții mei mici. După ce au crescut suficient de mult încât să poată fugi prin curte eram cel mai bun partener de joacă al lor. 
După plecarea tatălui joaca a devenit parte din programul lor de vindecare de dor. În serile geroase din iarna următoare plecarii lui jucam ”Păcălici”. Ascundeam cartea buclucașă pe care era desenat personajul zâmbăreț cu haine peticite cu roșu și albastru și cu un cap chel din care ieșeau câteva fire de păr și un cârlig – așa era desenat Păcăliciul atunci pe cărțile de joc – în palmă ca băieții mei să nu o tragă, dar dacă o luau aveam grijă să o iau înapoi de la ei și să ajungă iar la mine. La sfârșitul jocului începea distracția. Râdeau copiii de se prăpădeau că am rămas ”Păcălici”. Eu mă întristam la primele jocuri. Mai lăsam să rămână și ei câte o dată ca să nu bănuiască că îi las să câștige. De fiecare dată se supărau. Li se părea nedrept mai ales că ceilalți doi parteneri de joc râdeau de Păcală. Spre finalul jocului, când băieților li se închideau ochii de somn, începea adevărata distracție. Eu mă prefăceam supărată că am rămas de prea multe ori ”păcălici” și începeam să fac așa cum fac copiii când nu le convine rezultatul jocului: mă miorlăiam, aruncam cartea din mână, spuneam că nu e corect.
Sebastian râdea, mă cuprindea după umeri și îmi spunea:
-Mama, ai rămas cu ”frumușelul” în mână! Nu prea știi să joci...
Eu mă prefăceam că bocesc ca disperată și atunci intervenea David ferm:
-Mama, așa e jocul! Îmi pare rău că nu știi să pierzi! Faci exact ca Sebastian când pierde! Sunteți amândoi la fel.
Resemnată mă duceam la culcare în chicotelile lor fericite că iar a rămas mama Păcălici și habar nu aveau că i-am vindecat de dor și se duc la culcare fericiți și fără niciun alt gând. Am jucat în iarna aceea Păcălici cât pentru o viață. Cred că ajunsesem să visez și noaptea că joc, că pierd și copiii râd.
Ce poate fi mai ”rău” decât să rămân ”Păcălici”?! Vă gândiți că nu există nimic mai rău, dar există. A venit primăvara și a început joaca băieților prin curte. Ghiciți ce voiau să joace!? Ascunsa. Cine ținea ochii!? Aici nu e nevoie să ghiciți, deja știti. ”Moa” ținea ochii de se șlefuise scândura de la colțul casei unde țineam capul lipit cu ochii închiși cât se ascundeau copiii. Aveau și un ritual când mă puneau la colțul casei ca să știu până la cât să număr înainte de a deschide ochii. Era ceva cu ”ineluș, învârtecuș...” - nu mai știu continuarea. Și mai era un ritual și înainte de a pleca în căutarea lor. Trebuia să strig ca o sirenă: ”cine nu-i gata îl iau cu lopata”. Dacă nu strigam și nu mă auzeau nu se punea și mai țineam încă o dată ochii ca să respect regula jocului. La ”păcălici” era ușor, dar la ascunsa îmi plăteam păcatele. Fugi tu ditamai omul prin toate cotloanele unde puteau încape niște copii, găsește-i, fugi ca bezmetica și dă-le tic-tacul. De regulă nu îi găseam, căci ei țâșneau din cele mai ascunse unghere și ca niște zvârlugi erau direct la tic-tac. Eu în urma lor fugeam gâfâind ca elefantul. Câte o dată reușeam să îi găsesc, dar era degeaba. Cum Dumnezeu să reușesc eu să fug mai repede ca ei!? Nicio șansă. Eu de-abia îi zărisem ascunși, mă bucuram și încercam să fug spre colțul casei, dar ei erau deja acolo. Rar, rar de tot am reușit să le dau tic-tacul și să mai țină și ei ochii și eu să mă ascund. Dar imaginați-vă cum era să mă ascund. Oriunde mă piteam auzeam: Mama, ești după lemne, ți se vede fusta! Mama, ești la colțul șurii. Te văd. Hai, nu te mai preface! Apoi strigătul fatal: Tic-tac pentru mama! Și iar îmi reluam locul la colțul casei unde șlefuisem scândura ținând ochii. O dată ținea David ochii. Eu m-am ascuns după fântână. Mi-am strâns bine fustele și m-am făcut ghem să nu mă vadă. Eram hotărâtă să îmi dau tic-tacul. Deja aveam picioarele încordate să o iau la fugă spre colțul casei în momentul când băiatul ar fi fugit spre șură. Gata, acum fug! mi-am zis, dar, când să fug, s-a deschis poarta. Era un bătrân, vecin cu mine și nașul tatălui copiilor mei, ce venea des pe la noi. Atunci nu știu ce voia. Venea direct spre mine, acolo unde eram pitită după fântână. Eu gesticulam disperată cu degetul la buze. El nu a înțeles nimic, dar mai ales nu înțelegea de cine mă tem de stau ascunsă după fântână ditamai femeia.
-Tic-tac pentru mama! Hai, ieși de după fântână! am auzit strigătul fatal.
-Nașu, jucam ascunsa! Trebuia să nu te uiți la mine!
Bătrânul a râs. Râdeau și copiii cu el.
După ce țineam ochii suficient de mult încât să mi se facă acru de colțul casei cu tic-tacul începea circul. Mofturi, bătut din picioare, lacrimi de crocodil, mai și țipam că nu au fost corecți. Mă priveau săracii copii exact cum îi priveam eu când făceau istericale.
-Mama, nu știi să pierzi! Așa e jocul! Cine e vinovat că nu poți fugi sau că nu știi să te ascunzi!? îmi spunea David.
Sebastian, mai indulgent, îi șoptea crezând că nu aud:
-Uite, plânge! Hai să o lăsăm să câștige măcar o dată ca să se bucure și ea!
-Nu îmi plac pomanagii! decreta David.
Cum Dumnezeu să nu îmi râdă inima – căci înafară îmi continuam teatru cu plânsul și cu istericalele – când David îmi spunea exact replicile pe care i le spunea lui Sebastian când plângea că pierde și Sebastian spunea exact replica mea când încercam să-l împac.
Când negocierile de pace erau în toi hop și soacră-mea în prag:
-Ce e cu voi!? Ce sunt țipetele astea!? Vă aude tot satul!
Eu am tăcut mâlc la colțul casei, unde îmi desfășuram programul, în speranța că nu o să-și dea seama că eu sunt capul răutăților.
-Mama plânge că trebuie să țină ochii!!
-Face tarantele că nu îi convine! au explicat băieții.
Soacră-mea s-a uitat spre mine. Eu stăteam la colțul casei cuminte și tăcută ca o statuie.
-Nu ai minte nici cât ei, a spus și a dat cu lehamite din mână, apoi s-a întors să se ducä înapoi în casă. Păcatul, ceasul rău sau nu știu cine m-a pus să îi strig:
-Nu joci și matale cu noi ascunsa?
Vai de mine ce urecheală am luat! Ea era femeie cuminte, sobră, cum Dumnezeu să îmi permit să zic așa ceva. Aliniată cu copiii la colțul casei, mi-am încasat perdaful, apoi am continuat joaca.
Mai jucam noi cu alți copii de pe ulița vecină casei mele ”Rațele și vânătorul”. Nu vă spun cine era tot timpul rață, căci vă imaginați. Degeaba țipam, băteam din picioare, protestam când mă săturam de stat în mijloc, căci îmi explicau toți copiii că nu am dreptate.
O dată bunica unor băieți ce se jucau cu mine venea din vecini cu o cadă mare de tablă în spate. Am salutat-o. M-a întrebat ce fac și i-am spus că mă joc. A zâmbit și și-a continuat drumul. I-am strigat: -Tanti C.... nu vii și matale să te joci cu noi! A dat din cap cumva însemnând că nu am minte și și-a continuat drumul. La următoarea joacä mi-au spus nepoții că și-au întrebat bunica de ce nu vrea să vină să joace și ea ”rațele și vânătorul” cum face doamna Luminița, mama lui Sebastian și a lui David. Am dedus mai mult decât mi-au explicat copiii, că propunerea lor nu a fost primită tocmai bine. Cred că s-a lăsat și cu o scatoalcă pentru cel ce propusese bunicii să vină la joacă.
Mai erau și zile când Sebastian mă provoca să fug după el. Curtea mea este mare și după două ture făceam ca locomotiva, iar Sebastian cocoțat în vârful gardului și foarte sigur că nu am nicio șansă să îl ajung îmi striga:
-Hai, mama, încă o tură de ogradă, că ești cam grăsuță și trebuie să slăbești!
Ei și tot cu ”Păcăliciul”, cu ”ascunsa”, cu ”rațele și vânătorul” au crescut copiii și nu mă mai luau la joaca lor. Acum aveau calculator și grupul lor de bătut mingea unde eu nu aveam ce căuta. În plus se întorsese roata. Eu aveam nevoie de ei. Scrisesem prima carte și am plătit la editură de tehnoredactat. Scriam la romanul ACASĂ și voiam să învăț să scriu eu pe calculator ca să nu mai plătesc, dar habar nu aveam cum să deschid un calculator. Copiii mei se descurcau excelent. I-am rugat să mă învețe. Ei mi-au deschid un document în word și m-au învățat cum se face. Am început să tastez litere. David i-a spus lui Sebastian și apoi au râs amândoi:
-Nu o să învețe niciodată! Crede că la calculator e ca la muls vaca... Uite ce aiurea dă cu degetele în tastatură.
Waw! M-am înfuriat și am hotărât că voi învăța să folosesc calculatorul pentru scris.
Când a trebuit să exersez iar, uitasem tot. Nici nu salvasem documentul scris. Le-am cerut ajutorul. Mi-au explicat iar și mi-au arătat cum se face. Îmi stăpâneam râsul constatând că îmi vorbesc exact cum le-am vorbit eu ani în șir ajutându-i la teme:
-Mama, te rog, să fii atentă! Concentrează-te! Nu e greu...
Alteori apăsam pe o tastă greșită și se modifica totul în formatul textului. Nici nu aveam curaj să merg la David. Mi-l imaginam spunându-mi: Ți-am mai arătat de zece ori, mama! Așa că îl chemăm discret pe Sebastian – e ca atunci când alegi profesorul mai indulgent să te ajute. Venea Seba să îmi arate și din urmă ne ajungeau cuvintele lui David însoțite de râs:
-Iar nu știe mama!
Seba îmi arăta și mă dăscălea:
-E ultima dată când îți arăt! Trebuie să înveți! Clar: nu îți mai arăt altădată, mama! Și apoi a urmat lovitura de grație: Am mai multe pretenții de la tine decât de la XXX, căreia îi copii documente pe stick, se duce acasă și în loc să le copie pe calculator le șterge și vine iar la mine să i le trec pe stick! Sincer îți spun, mama, am mai multe pretenții de la tine!
Eu, cu inima cât un purice, mă uitam la tot ce face el și îmi venea să țip: Eu nu am fost așa severă cu voi când v-am ajutat la teme!
Au trecut anii. Băieții sunt amândoi ingineri informaticieni. Nu știu, dacă își mai amintesc de Păcălici, de ascunsă, de rațele și vânătorul, dar de ziua mea, în iunie, mi-au făcut o surpriză minunată.
Mi-au spus să stau acasă că îmi vor trimite pe cineva – mi-am amintit: acest cineva e unul din băieții cu care jucam rațele și vânătorul și nepotul femeii pe care am chemat-o să se joace cu noi - o sacoșă cu borcane și sticle goale pe care eu le trimisesem pline la ei. A venit băiatul și mi-a întins un pachet de carton dreptunghiular.
-Ce e ăsta!? Unde e sacoșa cu borcane!?
-Nu știu. Mie asta mi-au dat să vă aduc băieții, mi-a spus râzând.
Am mulțumit și am desfăcut cutia. Era un laptop super performant. I-am sunat imediat.
-Ți-a plăcut sacoșa cu borcane, mama!? m-au întrebat râzând.
Le-am mulțumit și am spus că nu trebuia și că oricum nu știu să îl instalez. Nu știu dacă are toate programele instalate. David râdea.
-Mama, am încredere în tine că te vei descurca. Te cunosc. Așează-te la masă și deschide calculatorul.
-Nu are mouse! am exclamat.
-E cu ....aici David a spus un termen pe care nu l-am reținut.... apoi a adăugat: E la fel ca la telefonul pe care ți l-am trimis la sărbători. O să te descurci, mama! Te rog, deschide calculatorul.
Fără să-i spun am atașat rapid mouse-ul de la calculatorul vechi la laptop, căci chestia aceea cu atinsul cu degetul mă înnebunea la telefon, nu o mai voiam și la calculator. După asta am deschis laptopul. Pe ecran a apărut numele meu: LUMINIȚA.
-Are tot ce trebuie instalat. Are și cel mai modern program pentru scris.
-E word?
-Nu, mama! E unul nou! E LibreOffice Writter.
Mi-a fost rușine să spun că eu vreau tot word. Că nu mă pot descurca cu un program nou. I-am mulțumit și am închis.
Ciudat, dar până seara l-am tot sunat pe Sebastian, nu pe David – iar alegeam profesorul mai indulgent – să îmi explice ce mai am de făcut pentru folosirea noului calculator. Seara i-am mulțumit pentru ajutor. L-am întrebat ce face.
-Sunt la David! Ne amuzăm cum te străduiești tu să folosești laptopul! David e sigur că o să reușești...
Am închis și am răs cu lacrimi în ochi. Degeaba apelasem la profesorul mai indulgent. Ei erau împreună.
Ce poate fi mai ”rău” decât toate astea!?... Știu ce poate fi. Să îmi facă copiii nepoți și să o iau de la capăt cu păcălici, cu ascunsă, cu rațele și vânătorul. Nu, nu vreau. Gata, mi-a ajuns o singură dată în viață. De acum să o ia ei de la capăt cu păcălici, cu ascunsă... dar mai știi. Parcă îmi amintesc că i-am spus o dată lui David când era licean:
-Tu, când o să ai copii, o să ai răbdarea mea?!
-Nu. Când o să am copii o să ți-i aduc ție să-i crești că ai răbdare...
De asta am spus: Mai știi...