Pe
drumul Morii chiar din spatele casei mele, ce duce spre râul
Moldova, după ce se terminau casele era un bordei prin anii 80, când
l-am văzut eu, dar el era acolo cam de după război, când au venit
comuniștii la putere. O singură cameră cu o ușă strâmbă din
scânduri, o fereastră mică împărțită în patru ochiuri și mai
mici de parcă erau niște cuiburi de pasăre, carton ca acoperiș,
pereți de lut văruit alb, dar albul se spălase sau se scuturase de
timp și se vedea doar culoarea pământului, o prispă lată din lut
în față, zeci de pisici și câțiva câini costelivi, flămânzi
și răi. Ușa era legată atunci când era închisă cu sârmă.
În
cămăruță era o sobă din cărămidă și lut, un pat de scânduri
cu saltea de paie pe patru picioare din țăruși bătuți în
pământ, o masă din scândură brută, o policioară pe care stătea
lampa, o carte de rugăciuni și în carte o mică comoară despre
care vom vorbi mai târziu.
Susana,
căci așa o chema pe stăpână bordeiului dormea iarna în bordei
cu toate mâțele ei. Cum dădea căldura dormea pe prispă tot cu
toate mâțele ei și păzită de câinii ce nu lăsau să intre
nimeni în ograda împrejmuită cu gard de harțapele de care dacă
s-ar fi rezemat chiar și un copil s-ar fi dus jos. Gardul nu păzea
nimic. Câinii făceau totul, deși nimeni nu ar fi avut ce să îi
fure sau să vrea să intre la ea. Câinii o păzeaua de lighioane
sălbatice ce ajungeau din luncă în apropierea casei ei.
Închisă
în casă, mai ales iarna, când zilele erau lungi și nesfârșit de
pustii, scotea din cartea de rugăciuni comoara ei. Fotografii...
Se
uita la o doamnă frumoasă din alt timp și din altă viață.
Rochia de mătase alb-crem, cu dantelă, lungă până în pământ
și bine strânsă pe talie cu un cordon lat ușor mai închis decât
culoarea rochiei, mănuși din dantelă de aceeași culoare, pălărie
de soare, părul coafat cu bucle izvora de sub pălărie și se
împrăștia în două ape negre pe umeri făcând să strălucească
chipul alb al femeii...
...Eram
la Capșa pe Calea Victoriei. Îmi amintesc când am făcut
fotografia. Ieșisem de la Ateneu... Era cel mai select local din
București. Am participat acolo la recepții fastuoase. Și tot acolo
se aduceau cele mai noi rețete de prăjituri de la Paris...
A
trecut la alta. Aceeași doamnă și un domn. Ea avea costum maro.
Tot cu pălărie și cu fustă lungă. Un bărbat – EL – i-a
întins mâna și o ajuta să coboare din trăsură.
...Și
asta îmi amintesc când am făcut-o. Era în 10 mai1936. Am fost
invitați la inaugurarea Muzeului Satului înființat de Dimitrie
Gusti făcută de către Regele Carol al.II.lea. Primul din lume.
Ne-am întâlnit acolo cu toată spuma Bucureștiului. Pentru public
inaugurarea s-a făcut o săptămână mai târziu...
Altă
poză.
O
femeie și un bărbat într-o barcă pe un lac. Bărbatul e tăcut.
Ea râde cu capul dat pe spate și părea că pălăria o să îi
zboare... Și aici are mănuși din dantelă.
...Eram
cu barca în Parcul Carol. Eu râdeam. Descoperisem că sunt gravidă.
Eram fericită. I-am spus și lui. Peste câteva zile am pierdut
sarcina...
Alta...
Aceeași
femeie și același bărbat. În costume de baie dintr-o singură
bucată. Primele costume de baie purtate în public. Pe marginea unui
bazin cu apă. Ea se joacă cu picioarele în apă.
...Eram
la Lido. Acolo mergea toată lumea bună să se răcorească și să
scape de căldură. Era undeva pe Bulevardul Brătianu, colț cu
strada Franklin...
Alta...
Ea
râzând cu un receptor masiv de telefon negru la ureche.
...Era
în ziua când au pus telefon în palatul nostru...
Alta...
Tot
râzând. În costum negru. Cu mănuși negre. Cu pălărie neagră.
Și el tot în negru. Amândoi în mașină de epocă.
...Mergeam
prima dată cu mașina. Atunci o cumpărase. Mergeam la cursele de
cai la Băneasa...
Alta...
Asta
mi-e cea mai dragă. Aveam rochie roz prăfuit din mătase. Pălărie,
mănuși, poșetă și pantofi gri. Tot gri și cordonul lat al
rochiei. Eram la Paris în 1938 unde Dimitrie Gusti a organizat o
expoziție de artă populară. A invitat-o și pe Maria Tănase. Ea
s-a îndrăgostit de Constatin Brâncuși, pe care l-am vizitat cu
toții atunci la propunerea lui Dimitrie Gusti, și a uitat de
concertul pe care trebuia să îl dea pentru promovarea expoziției.
A ieșit un scandal...
Alta...
Într-un
local. Mulți oameni – domni și doamne în jurul unei mese – în
haine din alt timp. Bărbații în costume impecabile. Femeile în
rochii lungi. Și iar femeia și bărbatul din celelalte fotografii.
...Eram
la Zissu, pe Calea Șerban Vodă, unde ne-am dus să îl ascultăm pe
Titi Botez. Nu eram la Zissu. M-am înșelat. Eram la Colonade și
l-am ascultat cântând „Femeia eterna poveste” și „Mi-e dor
de sărutarea ta”.
Aici
– zice privind altă poză – eram la Zissu și îl ascultam pe
Jean Mascopol.
Aici
- la Terasa Lafayette îl ascultam pe Cristian Vasile cântând
„Zaraza” și „Iubesc femeia”.
Aici
– eu cu plăcile de patefon.
...
O
mâță i-a sărit în poală și i-a împrăștiat pozele. I-a
împrăștiat și gândurile. A privit pe geam la iarna haină. A
auzit muzică. A închis ochii. I-a deschis iar. A auzit șuieratul
vântului. Nu era muzică. Nu cânta Cristian Vasile „Zaraza”. A
oftat. A țipat la mâță.
-Tu,
nebuno!
Apoi
s-a aplecat să strângă pozele împrăștiate. Ultima pe care a
luat-o în mână a privit-o lung și a început a plânge.
O
fetiță cu cosițe negre și cu ochi speriați. Aproape plângea. Cu
colțuni împletiți, de lână neagră în picioare. Cu opinci. Cu o
fustă neagră cenușie croită ca un sac. O bluză de lână cu
mâneci prea lungi îndoite. Era cu mână pe clanța unei uși de la
intrarea într-un palat. Avea comun cu cealaltă femeie din poze
părul și ochii.
...Sunt
eu când m-au luat la București argată la boieri. Boieroaica a
murit după câțiva ani. Eu am rămas cu boierul. Am fost boieroaica
lui între cele două războaie și am trăit în București.
Dar
au venit comuniștii. El a pierdut tot. Eu am venit aici...
Filmul
ei s-a sfârșit. Își strânge pozele la piept. Stă mult timp cu
ele așa.
De
cât timp sunt aici!? Sunt zeci de ani, dar nu mai știu să îi
număr. Sunt un mort viu. Viața mea s-a sfârșit atunci. Ce ciudat
este că nu mai simt nici durerea. Doar de s-ar termina iarna și să
vie vara. Să nu mai aud vântul... Să nu mai simt frigul... Să
nu...
...
Și
venea vara. Ea se muta cu somnul pe prispa de lut. Câinii o păzeau
de lupi și de alte lighioane. Toată ziua aduna vreascuri din luncă
și le căra în spate până acasă. Așa o vedeau oamenii mereu.
Lungă, deșirată, slabă, fără vârstă și fără zâmbet cârând
cocoșată sarcini uriașe de vreascuri pe care le depozita în
ogradă să aibă cu ce face focul iarna. Oare ce gândea când căra
lemnele!? Oare se gândeam la Zavaidoc?! La Zaraza?! La rochiile de
dantelă și la pălării!? La trăsura din care nu cobora niciodată
până nu îi întindea mână cineva să o ajute să coboare
scările!? Oare la ce...!?
...
Era
prin anii 77-78. Mergeam cu tata cu căruța la ogorul nostru de pe
drumul Morii. Părinții mei stăteau la Mălini, dar aveau pământ
la Cornu Luncii. Am trecut prin fața bordeiului. Bătrâna ajunsese
la poartă cu sarcina ei de lemne. A pus-o jos și și-a șters fața
cu broboada. Avea o catrință peticită. Se vedeau și niște poale
atârnând. Sus avea o bluză neagră. Țin minte atât de clar cum
am văzut-o atunci. O singură dată în viață.
Tata
a salutat-o trăgând de hățurile calului ca să își încetinească
mersul. Așa era el. Nu putea trece pe lângă cineva fără să
salute și să îi spună o vorbă frumoasă.
-Zâua
bună, mătușă!
Ea
nu a răspuns. Tata a continuat.
-Câți
ani ai?
-Optzeci
și cinci, a mornăit acră făptura.
-Mulți
înainte sănătoși, mătușă! i-a urat tata.
-În
p... m.... de viață! Ce îmi trebuie mai mult!? Nu mai vreau nimic!
Gata! Îmi spui în bătaie de joc!? a început să țipe cu o voce
groasă, dar și ascuțită mătușa.
Toți
în căruță am amuțit. Tata a dat bice cailor. Bătrâna nu se mai
oprea. Tata a întors capul și i-a strigat:
-Era
mai bine să îți zic să cheri!?
Nu
am mai auzit răspunsul bătrânei. Nici tata nu l-a așteptat. Până
la ogor ne-a spus:
-Săraca!
Nu e bucuroasă că trăiește! A fost boieroaică în București. Se
plimba cu trăsura, cu rochii de cucoană, cu mănuși lungi albe...
Săraca! Asta era înainte de război... I-a murit bărbatul... A
pierdut averea... Nu știu ce a pățit de a ajuns aici, dar eu o
știu aici de zeci de ani. S-a săturat, săraca, de viața...
Cred
că în anul acela a murit Boieroaica. Eu nu i-am mai văzut bordeiul
niciodată...
9.iulie.
2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu