marți, 9 iulie 2019

Boieroaica



Pe drumul Morii chiar din spatele casei mele, ce duce spre râul Moldova, după ce se terminau casele era un bordei prin anii 80, când l-am văzut eu, dar el era acolo cam de după război, când au venit comuniștii la putere. O singură cameră cu o ușă strâmbă din scânduri, o fereastră mică împărțită în patru ochiuri și mai mici de parcă erau niște cuiburi de pasăre, carton ca acoperiș, pereți de lut văruit alb, dar albul se spălase sau se scuturase de timp și se vedea doar culoarea pământului, o prispă lată din lut în față, zeci de pisici și câțiva câini costelivi, flămânzi și răi. Ușa era legată atunci când era închisă cu sârmă.
În cămăruță era o sobă din cărămidă și lut, un pat de scânduri cu saltea de paie pe patru picioare din țăruși bătuți în pământ, o masă din scândură brută, o policioară pe care stătea lampa, o carte de rugăciuni și în carte o mică comoară despre care vom vorbi mai târziu.
Susana, căci așa o chema pe stăpână bordeiului dormea iarna în bordei cu toate mâțele ei. Cum dădea căldura dormea pe prispă tot cu toate mâțele ei și păzită de câinii ce nu lăsau să intre nimeni în ograda împrejmuită cu gard de harțapele de care dacă s-ar fi rezemat chiar și un copil s-ar fi dus jos. Gardul nu păzea nimic. Câinii făceau totul, deși nimeni nu ar fi avut ce să îi fure sau să vrea să intre la ea. Câinii o păzeaua de lighioane sălbatice ce ajungeau din luncă în apropierea casei ei.
Închisă în casă, mai ales iarna, când zilele erau lungi și nesfârșit de pustii, scotea din cartea de rugăciuni comoara ei. Fotografii...
Se uita la o doamnă frumoasă din alt timp și din altă viață. Rochia de mătase alb-crem, cu dantelă, lungă până în pământ și bine strânsă pe talie cu un cordon lat ușor mai închis decât culoarea rochiei, mănuși din dantelă de aceeași culoare, pălărie de soare, părul coafat cu bucle izvora de sub pălărie și se împrăștia în două ape negre pe umeri făcând să strălucească chipul alb al femeii...
...Eram la Capșa pe Calea Victoriei. Îmi amintesc când am făcut fotografia. Ieșisem de la Ateneu... Era cel mai select local din București. Am participat acolo la recepții fastuoase. Și tot acolo se aduceau cele mai noi rețete de prăjituri de la Paris...
A trecut la alta. Aceeași doamnă și un domn. Ea avea costum maro. Tot cu pălărie și cu fustă lungă. Un bărbat – EL – i-a întins mâna și o ajuta să coboare din trăsură.
...Și asta îmi amintesc când am făcut-o. Era în 10 mai1936. Am fost invitați la inaugurarea Muzeului Satului înființat de Dimitrie Gusti făcută de către Regele Carol al.II.lea. Primul din lume. Ne-am întâlnit acolo cu toată spuma Bucureștiului. Pentru public inaugurarea s-a făcut o săptămână mai târziu...
Altă poză.
O femeie și un bărbat într-o barcă pe un lac. Bărbatul e tăcut. Ea râde cu capul dat pe spate și părea că pălăria o să îi zboare... Și aici are mănuși din dantelă.
...Eram cu barca în Parcul Carol. Eu râdeam. Descoperisem că sunt gravidă. Eram fericită. I-am spus și lui. Peste câteva zile am pierdut sarcina...
Alta...
Aceeași femeie și același bărbat. În costume de baie dintr-o singură bucată. Primele costume de baie purtate în public. Pe marginea unui bazin cu apă. Ea se joacă cu picioarele în apă.
...Eram la Lido. Acolo mergea toată lumea bună să se răcorească și să scape de căldură. Era undeva pe Bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin...
Alta...
Ea râzând cu un receptor masiv de telefon negru la ureche.
...Era în ziua când au pus telefon în palatul nostru...
Alta...
Tot râzând. În costum negru. Cu mănuși negre. Cu pălărie neagră. Și el tot în negru. Amândoi în mașină de epocă.
...Mergeam prima dată cu mașina. Atunci o cumpărase. Mergeam la cursele de cai la Băneasa...
Alta...
Asta mi-e cea mai dragă. Aveam rochie roz prăfuit din mătase. Pălărie, mănuși, poșetă și pantofi gri. Tot gri și cordonul lat al rochiei. Eram la Paris în 1938 unde Dimitrie Gusti a organizat o expoziție de artă populară. A invitat-o și pe Maria Tănase. Ea s-a îndrăgostit de Constatin Brâncuși, pe care l-am vizitat cu toții atunci la propunerea lui Dimitrie Gusti, și a uitat de concertul pe care trebuia să îl dea pentru promovarea expoziției. A ieșit un scandal...
Alta...
Într-un local. Mulți oameni – domni și doamne în jurul unei mese – în haine din alt timp. Bărbații în costume impecabile. Femeile în rochii lungi. Și iar femeia și bărbatul din celelalte fotografii.
...Eram la Zissu, pe Calea Șerban Vodă, unde ne-am dus să îl ascultăm pe Titi Botez. Nu eram la Zissu. M-am înșelat. Eram la Colonade și l-am ascultat cântând „Femeia eterna poveste” și „Mi-e dor de sărutarea ta”.
Aici – zice privind altă poză – eram la Zissu și îl ascultam pe Jean Mascopol.
Aici - la Terasa Lafayette îl ascultam pe Cristian Vasile cântând „Zaraza” și „Iubesc femeia”.
Aici – eu cu plăcile de patefon.
...
O mâță i-a sărit în poală și i-a împrăștiat pozele. I-a împrăștiat și gândurile. A privit pe geam la iarna haină. A auzit muzică. A închis ochii. I-a deschis iar. A auzit șuieratul vântului. Nu era muzică. Nu cânta Cristian Vasile „Zaraza”. A oftat. A țipat la mâță.
-Tu, nebuno!
Apoi s-a aplecat să strângă pozele împrăștiate. Ultima pe care a luat-o în mână a privit-o lung și a început a plânge.
O fetiță cu cosițe negre și cu ochi speriați. Aproape plângea. Cu colțuni împletiți, de lână neagră în picioare. Cu opinci. Cu o fustă neagră cenușie croită ca un sac. O bluză de lână cu mâneci prea lungi îndoite. Era cu mână pe clanța unei uși de la intrarea într-un palat. Avea comun cu cealaltă femeie din poze părul și ochii.
...Sunt eu când m-au luat la București argată la boieri. Boieroaica a murit după câțiva ani. Eu am rămas cu boierul. Am fost boieroaica lui între cele două războaie și am trăit în București.
Dar au venit comuniștii. El a pierdut tot. Eu am venit aici...
Filmul ei s-a sfârșit. Își strânge pozele la piept. Stă mult timp cu ele așa.
De cât timp sunt aici!? Sunt zeci de ani, dar nu mai știu să îi număr. Sunt un mort viu. Viața mea s-a sfârșit atunci. Ce ciudat este că nu mai simt nici durerea. Doar de s-ar termina iarna și să vie vara. Să nu mai aud vântul... Să nu mai simt frigul... Să nu...
...
Și venea vara. Ea se muta cu somnul pe prispa de lut. Câinii o păzeau de lupi și de alte lighioane. Toată ziua aduna vreascuri din luncă și le căra în spate până acasă. Așa o vedeau oamenii mereu. Lungă, deșirată, slabă, fără vârstă și fără zâmbet cârând cocoșată sarcini uriașe de vreascuri pe care le depozita în ogradă să aibă cu ce face focul iarna. Oare ce gândea când căra lemnele!? Oare se gândeam la Zavaidoc?! La Zaraza?! La rochiile de dantelă și la pălării!? La trăsura din care nu cobora niciodată până nu îi întindea mână cineva să o ajute să coboare scările!? Oare la ce...!?
...
Era prin anii 77-78. Mergeam cu tata cu căruța la ogorul nostru de pe drumul Morii. Părinții mei stăteau la Mălini, dar aveau pământ la Cornu Luncii. Am trecut prin fața bordeiului. Bătrâna ajunsese la poartă cu sarcina ei de lemne. A pus-o jos și și-a șters fața cu broboada. Avea o catrință peticită. Se vedeau și niște poale atârnând. Sus avea o bluză neagră. Țin minte atât de clar cum am văzut-o atunci. O singură dată în viață.
Tata a salutat-o trăgând de hățurile calului ca să își încetinească mersul. Așa era el. Nu putea trece pe lângă cineva fără să salute și să îi spună o vorbă frumoasă.
-Zâua bună, mătușă!
Ea nu a răspuns. Tata a continuat.
-Câți ani ai?
-Optzeci și cinci, a mornăit acră făptura.
-Mulți înainte sănătoși, mătușă! i-a urat tata.
-În p... m.... de viață! Ce îmi trebuie mai mult!? Nu mai vreau nimic! Gata! Îmi spui în bătaie de joc!? a început să țipe cu o voce groasă, dar și ascuțită mătușa.
Toți în căruță am amuțit. Tata a dat bice cailor. Bătrâna nu se mai oprea. Tata a întors capul și i-a strigat:
-Era mai bine să îți zic să cheri!?
Nu am mai auzit răspunsul bătrânei. Nici tata nu l-a așteptat. Până la ogor ne-a spus:
-Săraca! Nu e bucuroasă că trăiește! A fost boieroaică în București. Se plimba cu trăsura, cu rochii de cucoană, cu mănuși lungi albe... Săraca! Asta era înainte de război... I-a murit bărbatul... A pierdut averea... Nu știu ce a pățit de a ajuns aici, dar eu o știu aici de zeci de ani. S-a săturat, săraca, de viața...
Cred că în anul acela a murit Boieroaica. Eu nu i-am mai văzut bordeiul niciodată...
9.iulie. 2019

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu