Vești de Moș Crăciun despre romanul „CĂRĂRI ȘI DESTINE”
Am terminat de scris cartea CĂRĂRI ȘI DESTINE pe 16 decembrie la ora 16.40. Am scris în două săptămâni aproape două volume. Primul volum l-am scris în câțiva ani. Inspirația venea ca o nebunie, ca un torent de nestăvilit după ce ani în șir am avut ideile în cap încâlcite și așteptau clipa nașterii în formă perfectă.
Scriam, mâncam, făceam focul. Scriam. Înghețam. Focul se stinsese... Îl aprindeam iar și iar uitam de el furată de cuvinte. Începeam la opt dimineața și scriam până la șase-șapte seara în unele zile complet nebune. În cele normale scriam pană la patru.
Plângeam, înnebuneam, trăiam, muream, visam și iubeam lângă personajele mele.
Așterneam pe foaie cuvinte și în cap auzeam muzica lui Hector Berlioz din Simfonia fantastică. Ce minune! E o simfonie pe care am ascultat-o în timpul liceului și de atunci niciodată, dar sunetele și povestea compunerii ei îmi erau prezente în memorie de parcă le-aș fi ascultat ieri. Știam povestea de dragoste din spatele simfoniei și mai știam că există legenda că a fost compusă sub influența opiumului. Erau fragmente din prima parte „Visări. Pasiuni”, dar cel mai mult din „Drumul spre eșafod” și „Visul unei nopți de sabat”. M-aș bucura dacă prin cuvinte și dincolo de cuvinte cititorul ar intui sunetele ce m-au bântuit și pe care le-am folosit ca laitmotiv pentru ultimul capitol: LUPUL SINGURATIC.
Doamne, ce teamă mi-a fost să îl scriu și ce beție am trăit scriindu-l!
...
O mică paranteză...
Eram la praznicul de doi ani după tata în septembrie. Discutam cu un profesor universitar, despre scrisul meu și cărțile mele.
La un moment dat; nu știu ce mi-a venit; i-am spus:
- Într-o zi voi scrie un text despre cum se naște un lup singuratic. Nu există lupoaice ce fată astfel de lupi. Îl face soarta...
M-a privit sceptic. Vedeam asta în ochii lui.
- Cred că nu înțelegeți despre ce e vorba... E metafizică aici! E greu...
...
Am venit acasă și am uitat discuția cu acel domn. Încă nu știam cum se va chema ultimul capitol al cărții, deși știam despre ce trebuie să scriu. Aveam câteva variante de titlu pregătite, dar niciunul nu mi se părea potrivit. Fiecare avea o tangență cu subiectul, dar nu era simbioza aceea totală între titlu și text. Într-o zi, prin noiembrie, am avut o revelație... LUPUL SINGURATIC – cel mai potrivit titlu.
Apoi a început nebunia totală cu inspirația. Uitam de foc, de mâncare, de toate când puneau stăpânire cuvintele pe mine. Scriind mi se părea că zbor. Uneori luam o pauză. Ascultam prin căști cu sonorul dat la maximum aceleași cinci piese muzicale. Trei coloanele sonore ale filmelor THE GLADIATOR, BRAVEHEART, REQUIEM FOR A DREAM și două piese STING – DESERT ROSE, și THOMAS BERGERSEN – EMPIRE OF ANGELS. La Requiem – o muzică tulburătoare, agonizantă, greu de ascultat, ce spune în sunete cum se simte un suflet când îi moare un vis - simțeam cum mi se forțează sufletul până la limitele suportabilității omenești, iar la Empire of Angels călătoream prin locuri neumblate cu lupii albi singuratici, la Deșert rose îmi visam și plângeam iubirea netrăită, iar la Braveheart și The Gladiator mă identificam cu durerile celui lovit de toți, strivit, dar învingător... Toate mă înnebuneau, mă reconectau la starea necesară scrisului, la subiectul cărții și mă obligau să mă întorc la scris. Era o simbioză între melodii și acțiunea cărții mele. Realizam că nu întâmplător ascultam doar aceste cinci bucăți muzicale. Îmi induceau o stare de beție și mă transpuneau în viața personajelor mele, în special al celui principal ce trebuia să moară ca om și să se nască ca lup singuratic. Cu inima terci, cu sufletul cenușă, cu toate visele strivite, mușcat de toți și alungat de toți în loc să moară înțelegea lecția și trăia după „moarte”... Din cenușă și din terci de inimă renăștea pentru a merge mai departe... Coincidență stranie – îmi era dat și în viața reală să trăiesc o stare sufletească tulburătoare, chiar când eram la ultimile pagini ale cărții și transmiteam prin scris tulburarea mea personajului meu. Știu ce înseamnă chatarsis. Am mai trăit starea aceasta și la alte cărți, dar niciodată la asemenea intensitate și atât de profund.
Nu cred că aș mai vrea și nici nu aș mai putea trăi încă o dată toată această suferință sublimă! Am terminat de scris și voiam să dorm. Picioarele îmi tremurau, capul îmi era gol de idei, dar greu de la efort. Ținusem post și uitam să mănânc.
Venea fratele meu, Sergiu, pe la mine și ridica din sprâncene când mă găsea în fiecare zi la masă. Într-o zi am realizat că intră cu sfială și întreabă: Te deranjez?!
Of, Doamne, cum să mă deranjeze!
Se uita lung când vedea că mă clatin când mă ridic de la masă și că mi-e greu să vorbesc.
Vreau câteva zile cu somn, mâncare, somn, mâncare... și iar somn, mâncare... și să îmi treacă starea de amorțeală a creierului și durerea de picioare; le-am forțat prea mult stând ore în șir pe scaun la scris.
Urmează să o tehnoredactez toată. Am tehnoredactate 10 caiete ce au fost scrise mai demult. Mai am 20. Nu știu cât o să dureze, dar munca cea mai grea a fost făcută.
Mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat cuvintele în dar!
Mulțumesc și unei „fantome” de pe facebook ce m-a motivat, impulsionat, înnebunit, chinuit să o termin de scris!
Scriam, mâncam, făceam focul. Scriam. Înghețam. Focul se stinsese... Îl aprindeam iar și iar uitam de el furată de cuvinte. Începeam la opt dimineața și scriam până la șase-șapte seara în unele zile complet nebune. În cele normale scriam pană la patru.
Plângeam, înnebuneam, trăiam, muream, visam și iubeam lângă personajele mele.
Așterneam pe foaie cuvinte și în cap auzeam muzica lui Hector Berlioz din Simfonia fantastică. Ce minune! E o simfonie pe care am ascultat-o în timpul liceului și de atunci niciodată, dar sunetele și povestea compunerii ei îmi erau prezente în memorie de parcă le-aș fi ascultat ieri. Știam povestea de dragoste din spatele simfoniei și mai știam că există legenda că a fost compusă sub influența opiumului. Erau fragmente din prima parte „Visări. Pasiuni”, dar cel mai mult din „Drumul spre eșafod” și „Visul unei nopți de sabat”. M-aș bucura dacă prin cuvinte și dincolo de cuvinte cititorul ar intui sunetele ce m-au bântuit și pe care le-am folosit ca laitmotiv pentru ultimul capitol: LUPUL SINGURATIC.
Doamne, ce teamă mi-a fost să îl scriu și ce beție am trăit scriindu-l!
...
O mică paranteză...
Eram la praznicul de doi ani după tata în septembrie. Discutam cu un profesor universitar, despre scrisul meu și cărțile mele.
La un moment dat; nu știu ce mi-a venit; i-am spus:
- Într-o zi voi scrie un text despre cum se naște un lup singuratic. Nu există lupoaice ce fată astfel de lupi. Îl face soarta...
M-a privit sceptic. Vedeam asta în ochii lui.
- Cred că nu înțelegeți despre ce e vorba... E metafizică aici! E greu...
...
Am venit acasă și am uitat discuția cu acel domn. Încă nu știam cum se va chema ultimul capitol al cărții, deși știam despre ce trebuie să scriu. Aveam câteva variante de titlu pregătite, dar niciunul nu mi se părea potrivit. Fiecare avea o tangență cu subiectul, dar nu era simbioza aceea totală între titlu și text. Într-o zi, prin noiembrie, am avut o revelație... LUPUL SINGURATIC – cel mai potrivit titlu.
Apoi a început nebunia totală cu inspirația. Uitam de foc, de mâncare, de toate când puneau stăpânire cuvintele pe mine. Scriind mi se părea că zbor. Uneori luam o pauză. Ascultam prin căști cu sonorul dat la maximum aceleași cinci piese muzicale. Trei coloanele sonore ale filmelor THE GLADIATOR, BRAVEHEART, REQUIEM FOR A DREAM și două piese STING – DESERT ROSE, și THOMAS BERGERSEN – EMPIRE OF ANGELS. La Requiem – o muzică tulburătoare, agonizantă, greu de ascultat, ce spune în sunete cum se simte un suflet când îi moare un vis - simțeam cum mi se forțează sufletul până la limitele suportabilității omenești, iar la Empire of Angels călătoream prin locuri neumblate cu lupii albi singuratici, la Deșert rose îmi visam și plângeam iubirea netrăită, iar la Braveheart și The Gladiator mă identificam cu durerile celui lovit de toți, strivit, dar învingător... Toate mă înnebuneau, mă reconectau la starea necesară scrisului, la subiectul cărții și mă obligau să mă întorc la scris. Era o simbioză între melodii și acțiunea cărții mele. Realizam că nu întâmplător ascultam doar aceste cinci bucăți muzicale. Îmi induceau o stare de beție și mă transpuneau în viața personajelor mele, în special al celui principal ce trebuia să moară ca om și să se nască ca lup singuratic. Cu inima terci, cu sufletul cenușă, cu toate visele strivite, mușcat de toți și alungat de toți în loc să moară înțelegea lecția și trăia după „moarte”... Din cenușă și din terci de inimă renăștea pentru a merge mai departe... Coincidență stranie – îmi era dat și în viața reală să trăiesc o stare sufletească tulburătoare, chiar când eram la ultimile pagini ale cărții și transmiteam prin scris tulburarea mea personajului meu. Știu ce înseamnă chatarsis. Am mai trăit starea aceasta și la alte cărți, dar niciodată la asemenea intensitate și atât de profund.
Nu cred că aș mai vrea și nici nu aș mai putea trăi încă o dată toată această suferință sublimă! Am terminat de scris și voiam să dorm. Picioarele îmi tremurau, capul îmi era gol de idei, dar greu de la efort. Ținusem post și uitam să mănânc.
Venea fratele meu, Sergiu, pe la mine și ridica din sprâncene când mă găsea în fiecare zi la masă. Într-o zi am realizat că intră cu sfială și întreabă: Te deranjez?!
Of, Doamne, cum să mă deranjeze!
Se uita lung când vedea că mă clatin când mă ridic de la masă și că mi-e greu să vorbesc.
Vreau câteva zile cu somn, mâncare, somn, mâncare... și iar somn, mâncare... și să îmi treacă starea de amorțeală a creierului și durerea de picioare; le-am forțat prea mult stând ore în șir pe scaun la scris.
Urmează să o tehnoredactez toată. Am tehnoredactate 10 caiete ce au fost scrise mai demult. Mai am 20. Nu știu cât o să dureze, dar munca cea mai grea a fost făcută.
Mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat cuvintele în dar!
Mulțumesc și unei „fantome” de pe facebook ce m-a motivat, impulsionat, înnebunit, chinuit să o termin de scris!