sâmbătă, 29 august 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXIV ACASĂ LA ELISABETA RIZEA

 

Tăceam. Priveam locurile mirifice ce semănau cu locurile de la Mălini, satul nașterii mele, când mergi în sus spre Văleni, sau spre Slatina și Găinești. Aceeași copaci falnici, aceeași răcoare în aer, aceleași drumuri înguste și furișate pe unde le-a lăsat muntele să se strecoare, aceeași măreție a naturii.

Titus a început să cânte vesel o bucată de operă. Cunoșteam melodia, dar cuvintele mă înfuriau. „C-așa-i femeia, e schimbătoare / ca pana dusă de vânt...”

- Ce Dumnezeu cânți acolo?! Cântă în limba italiană! Așa nu îmi place, am țipat la el în timp ce el tot fredona râzând: „C-așa-i femeia, e schimbătoare...”

Degeaba țipam. El repeta același vers ce mă înfuria și râdea.

- Am spus că nu îmi place așa! Cântă în italiană! am cerut iar.

- La donna e mobile / Qual piuma al vento / muta d accento e di pensier / e di pensier / e di pensier! a cântat Titus sublim imitându-l pe Pavarotti.

- Așa îmi place! Sună mai bine.

- E același lucru. La donna e mobile înseamnă în limba română exact ce îți cânt eu: C-așa-i femeia, e schimbătoare / ca pana dusă de vânt! și-a terminat el explicația cântând la fel ca la început și repetând versul de zece ori până când m-am săturat.

- Titus, îți spun o poveste de la Mălini despre niște muzicanți la nuntă, îi zic în încercarea de a-l face să tacă.

- Vreau să aud!

- La Mălini oamenii erau renumiți în trecut că sunt bătăuși. Asta e! Nu era o nuntă fără să se bată. Cei ce organizau nunta, pentru a proteja muzicanții, îi puneau pe o platformă înaltă, de scânduri, susținută de pari groși, ca să nu ajungă nimeni la ei. Era o nuntă în Văleni, dar nu în trecut, ci după revoluție. Era spre ziuă. Muzicanții obosiți sus pe platforma lor cântau anemic ca spre spartul petrecerii. Un tânăr beat s-a dus la ei și le-a cerut poruncitor să îi cânte ceva. Muzicanții nu au vrut. Tânărul țipa la ei, dar degeaba. Ei erau sus pe platformă și nu îl ascultau. S-a dus tânărul fuguța acasă și a venit cu o drujbă. A pornit-o și a apropiat-o de unul din parii ce susțineau platforma. Nu găsise o metodă să ajungă la muzicanți să îi oblige ce să îi cânte, dar găsise o metodă să coboare muzicanții pe pământ. Bieții muzicanți se agitau ca niște păsări cărora un nebun le strică cuibul. A oprit drujba chiar lângă par, a privit în sus și a strigat: Cântați sau nu!? Și demonstrativ a apropiat iar lama de par. Muzicanții au început a cânta mai ceva ca la începutul petrecerii. Sufla unul în trompetă să îi plesnească plămânii și obrajii umflați, altul plimba degetele pe clapele acordeonului de ziceai că atinge foc și două arcușuri fugeau pe coardele viorilor de ziceai că le poartă o forță necurată. Vedeți că puteți cânta!? Dar nu, nu așa! a țipat nebunul cu drujba. Acum vreau să îmi cântați altfel. Fiecare altă melodie. Tu – și la indicat pe cel cu trompeta – cântă-mi Lambada! Tu – cel cu acordeonul – Macarena! Și voi – cei cu viorile – Cocogeambo! A cerut tânărul melodiile ce erau la modă și pe care dansase la discotecă. Se uitau muzicanții în jos cu ochii cât cepele la cel cu drujba și încă nu știau cum să înceapă, dar când a apropiat iar drujba de par imediat au știut fiecare melodia comandată. Se auzea și Lambada, și Macarena, și Cocogeambo! Cum slăbeau ritmul, cum apropia drujba de par și iar lua foc cântatul.

Eu povesteam și Titus se prăpădea de râs. Șoptea: Nebuni! Nebuni! Mălinarii tăi sunt nebuni! Bieții muzicanți!

S-a oprit din râs.

- Luminița, intrăm în Nucșoara. E un sat foarte vechi...

Eu am privit casele rare, presărate pe dealuri și printre pâlcuri de copaci, altele sub poală pădurii și m-am înfiorat.

- A fost pomenit prima dată într-un document de la 1547, al domnitorului Mircea Ciobanul, dar cred că satul e mult mai vechi. Există povești că în trecut, când năvăleau hoardele migratoare sau turcii oamenii din toate satele de pe valea Râului Doamnei fugeau spre munți să se ascundă. Veneau aici, în Munții Făgărașului într-un loc cu mulți nuci. Toți știau că fug să se ascundă „sub nuci” sau „la nuci”. De la acel loc se trage numele satului Nucșoara, povestea Titus în timp ce eu priveam satul de legendă.

- Apoi au venit rușii și comuniștii... Cei mai aprigi dintre locuitorii satelor Dărmănești, Coșești, Domnești, Corbi, Nucșoara – preoți, învățători, țărani avuți și harnici – ce aveau în sânge de mii de ani fuga din calea jugului și a jefuitorilor au făcut ceea ce știau cel mai bine, au fugit în munți. Nu își apărau doar averea, ci credința, libertatea, rânduielile, un mod de a trăi de veacuri, îmi povestea Titus și eu încercam să mă identific cu simțirea și trăirea oamenilor din acele locuri. Nu era greu. Îi simțeam la fel de aprigi și de nesupuși ca și mălinarii mei, ce au fost daci liberi și răzeși pe care s-a bazat Ștefan cel Mare.

Titus a oprit mașina în fața unei școli în renovare, în timp ce îmi spunea: E Școala Toma Arnăuțoiu. Din câte știu, a fost casa familiei lor și acum e școală.

În curtea școlii, într-un colț al curții, spre drum era o cruce albă de marmoră, închinată fraților Arnăuțoiu. Ne-am dus la ea. Titus a chemat un bărbat de la o crâșmă din apropiere să ne facă fotografii lângă cruce. După fotografii am citit numele scrise pe marmora albă și am atins cu degetele trupul crucii, în care voiam să simt mai mult decât piatră. Cu ochii închiși, simțindu-i răceala, mi-o imaginam îmbibată cu sânge, cu lacrimi, cu suferință, dar și cu curaj, cu neclintire, de la oamenii ce stau drepți în fața valurilor ce mătură tot. Iubesc de mor oamenii ce au curaj să stea singuri împotriva curentului; ce au curaj să zică nu, când toată lumea aplaudă și zice da. Ei schimbă lumea sau își lasă amprenta sufletului pe istorie mai mult decât tot valul. Acolo, lângă cruce, înfrigurată de răcoarea munților, dar și de trăirea istoriei am conștientizat că Elisabeta Rizea nu este un nume la Nucșoara, ci este un sentiment, este un fel de a fi om, este un aer pe care îl respiri.

Am plecat spre mașină și mi-am strâns bluza pe lângă trup. Îmi era frig, dar nu de frigul de afară. Am urcat și am plecat mai sus pe munți spre casa femeii a cărui chip – cu privirea aprigă, dar și zâmbet suav, cu broboadă neagră strânsă în jurul capului ce o făcea să semene cu o eroină din tragediile grecești – îl știam de la televizor. Și vocea i-o știam. Clară, sigură pe ea, la fel de nesupusă ca în tinerețe.

Am ajuns lângă o biserică veche, modestă, sărăcăcioasă, din zid bătrân, văruit alb, cu intrarea direct din stradă prin niște uși duble, din lemn, vopsite roșu închis, după ce urcai o singură treaptă de piatră. În toată modestia și simplitatea ei eu citeam măreția pe care i-o dădea timpul. Era închisă.

- Este biserica „Intrarea Maicii Domnului în biserică” și este trecută pe lista monumentelor istorice din Județul Argeș și singurul monument de acest fel din Nucșoara. E construită la 1890, mi-a explicat Titus.

Am plecat mai departe.

- Titus, am o nelămurire. Nicăieri, nici pe crucea aceea mare de lângă monumentul închinat eroilor anticomuniști din Muscel, și nici în alte scrieri – am verificat deja câte ceva pe internet de când sunt la tine – nu apare numele tatălui tău.

- Tata nu a murit în pușcărie...

- Nici Elisabeta Rizea, nici alții...

- Tata a refuzat categoric să apară în filmul „Memorialul durerii” sau să vorbească vreodată despre ce s-a întâmplat atunci. A murit în 1996... Nu vorbea niciodată despre pușcărie și despre lupta anticomunistă. L-am văzut o singură dată însuflețit, viu, așa cum îl știam dinainte de a fi luat de acasă... A venit un om la poartă și l-a strigat pe tata. Era un schelet viu, așa cum era și tata. S-au strâns mult în brațe și au plâns. Eu, mama, soră-mea îi priveam cu uimire. Tata nu mai făcea gesturi din astea de când s-a întors acasă. A plecat omul. Tata ne-a șoptit: Omul acesta mi-a salvat viața în pușcărie... După ce a spus asta, cu ochii în cap arzându-i ca doi cărbuni, s-a închis iar în tăcere ca într-un coșciug. Ți-am citit cartea ta, NISIPURI MIȘCĂTOARE, și am plâns citind despre acel preot din zona ta ce face pușcărie politică optsprezece ani. Am știut că te voi aduce aici. Am știut că TU vei scrie...

- Titus, oprește-te! Nu am promis că voi scrie! Nu știu dacă voi scrie! Nu promit niciodată nimănui așa ceva!

- Tu nu știi, dar eu știu! Am știut înainte de a te aduce aici..., mi-a șoptit și m-a privit straniu cu ochii lui albaștri deveniți întunecare.

- Eu nu sunt scrib sau sclav! Eu sunt scriitoare! Nu am scris în viața mea măcar o frază la cererea cuiva, dar cred că deja ți-am spus și știi asta despre mine! Singurul criteriu este să mă fure subiectul, să consider eu că merită, să mă identific cu personajele și cu acțiunea, să trăiesc eu cu inima și creierul meu totul!

- Prostuță, ce ești! Știu toate astea despre tine! Te-am tratat eu ca scrib sau sclav!? Te-am privit eu ca pe altceva decât om liber și scriitoare!? Tu nu înțelegi că tocmai asta prețuiesc la tine!? Dacă voiam un scrib sau sclav găseam de mult și ușor. Dar mai știu că vei scrie... Am știut asta înainte de a te lua de acasă... Am meditat la mormântul mamei și al tatei... Am vorbit cu ei...

În loc de răspuns am oftat. Voiam să țip: Cum poți fi atât de sigur că voi scrie, când eu nu știu, dacă voi scrie!? Cum...!?

- Știu. Am știut de când ți-am văzut ochii și chipul într-o viziune, înainte de a te vedea vreodată, a răspuns el la întrebarea mea nerostită.

- Dacă voi scrie, s-ar putea să nu îți placă ce a iese, dar nu o să îmi pese deloc! Între mine și cuvinte stă doar Dumnezeu! Nu o să poți interveni pe text, nu o să mă poți influența... Îmi spui povestea și apoi îmi aparține mie. Fac ce vreau cu ea, am spus șoptit și Titus s-a mulțumit să zâmbească ascultându-mă. Din zâmbetul lui deduceam că deja știa asta și era de acord.

Am ajuns undeva sub poală pădurii. Munții se prăvăleau pe noi. Drumurile erau înguste de tot și păreau că se pierd cu totul înghițite de păduri. Copacii ne îmbrățișau, atât de aproape de drum erau. Brazii își cântau cetina legănată de vânt. Ne-am dat jos din mașină. Răcoarea ne-a înfiorat. Mi-am strâns bluza pe trup.

Titus a întrebat pe cineva unde e casa Elisabetei Rizea. I-a explicat că trecusem de mult de ea și că trebuie să ne întoarcem.

A întors și am pornit. Eu am început să îngân încet o melodie ce îmi plăcea mult a celor de la PHOENIX: „Andri Popa”. Se potrivea perfect cu tot ce simțeam, ce trăiam și ce discutasem.

- Cine trece-n Valea Seacă / Cu hangerul fără teacă / Și cu pieptul dezvelit / Andrii Popa cel vestit / Andrii Popa cel vestit...... Și are frați de cruce șapte / ce-au supt sângele cu lapte... lălăiam năucă și Titus îmi ținea isonul absent, căci se gândea că a avut și el doi frați de cruce în tinerețe. S-au făcut frați de cruce, chiar în camera, în care stătea acum printre cărți, tăindu-și semnul crucii pe mâini, bând sângele unul altuia și jurând. A vrut să îmi povestească ceva despre asta, dar a renunțat. Prefera să mă lase să cânt.

Am terminat melodia despre haiduci și am început imediat să cânt „Fie să renască”. Nu cântam bine, dar cântam din tot sufletul: „Fie să renască numai cel ce har / are de-a renaște curățit prin jar / din cenușa-i proprie și din propriul scrum / astăzi ca și mâine pururi și acum!” și băteam ritmul melodiei în suportul pentru braț de pe portiera mașinii.

Melodia s-a terminat. Titus m-a strigat să îl privesc. M-am uitat fulgerător spre el și imediat am întors capul spre pădurile din jur.

- Ai plâns... a șoptit. Te dor versurile astea?

Nu i-am răspuns. Cred că nici nu voia răspuns. Și eu și el știam ce înseamnă să arzi, să te transformi în cenușă, să te aduni iar din cenușă, din resturi, firimituri de suflet, zdrențe de inimă, praf de visuri, cioburi de iubire și să te faci iar om întreg. Și apoi iar ardere. Și apoi iar adunat din cenușă... Până devii un duh zdrobit cum scrie în psalmi, un eu fără de eu...

- Să cântăm și „Fată verde cu părul pădure” am propus eu ca să uităm de ardere, cenușă și lacrimi.

- Nu. Cred că nici nu mai este timp, a spus oprind mașina pe un podeț pe partea dreaptă a drumului cum veneam din sus, de la munte și indicându-mi cu mâna o casă de poveste, dincolo de un gard din leațuri destul de șubrede, cu cerdac din zid îmbrăcat în lemn vechi înnegrit de timp, cu temelie înaltă, cu două camere și probabil o bucătărie și o cămară în spate, sub acoperișul înclinat ce acoperea spatele casei, și ușă pe mijloc la intrarea din față dinspre curte, cu acoperiș din țiglă roșie, dar ceea ce mi-a sărit în ochi de pe zidurile bătrâne și cocoșate ale casei din paiantă au fost florile albastre pictate pe varul gălbui, ca un brâu ce înconjura casa în partea de sus, dar și ca decorațiuni pe lângă fiecare fereastră. La intrarea din față, cerdacul din lemn se lărgea într-un mic pridvor, iar deasupra lui, susținut de bârne înalte, solide, dar tot înnegrite de timp, acoperișul pleca în sus formând un alt triunghi perpendicular pe una din cele două ape ale acoperișului. Partea din față a acelui triunghi de acoperiș ce acoperea pridvorul avea același brâu de flori albastre pe fond galben palid și aceleași decorațiuni înflorate în jurul ferestrei de la pod. Era îngenuncheată de timp, roasă de ploi, spulberată de ierni și de viscol, dar avea o frumusețe ireală, de alt tărâm, așa cum era așezată pe punctul cel mai înalt al curții mari, ce cobora din fața ei într-o vale toată plină de copaci și iarbă.

Titus a intrat în curtea ce părea nelocuită. Eu nu. Mă sfiam. Priveam curtea și grădina și mă așteptam să apără în orice clipă de după vreun colț trupul firav al acelei femei aprige și neînfricate. Sufletul meu simțea că ea nu a murit, că încă este prin acele locuri, că face parte din aerul ce îl respiram în acel sat.

Din casă a ieșit o doamnă însoțită de doi băieți, unul adolescent, altul mai mic. Ne-a poftit cu drag și căldură în curte și apoi pe cerdac, după ce Titus i-a explicat ce căutăm. Ne-a spus că este venită de la București pentru câteva zile în casa străbunilor soțului ei. Am intrat și eu și am salutat. Ne-am dus pe cerdac intrând printr-o portiță de lemn, ce străjuia marginea cerdacului, ce se deschidea spre drum. Doamna ne-a poftit la masa din pridvor și s-a oferit să ne facă o cafea. Ne-am așezat. În așteptarea cafelei Titus a început să vorbească cu băieții. Cel mare era elev la liceu și voia să ajungă în America. Imediat au început să vorbească doar în engleză. Cel mic se legăna pe un balansoar aflat mai în spate pe cerdac și se mulțumea să ne privească fără a vorbi. Eu priveam curtea, copacii și voiam să simt istoria spunându-mi o poveste. O poveste despre oameni ce stau împotriva curentului, chiar dacă sunt striviți, despre oameni ce au spus „nu” când majoritatea spunea „da”, despre oameni ce duc lumea mai departe mai mult decât toată turma, despre oameni ce s-au născut, dar nu mai mor niciodată, ci rămân să fie far peste generații despre a crede, a te sacrifica, a lupta, pentru ceea ce crezi tu că este sfânt și de nepierdut într-o viață, căci dacă le pierzi și rămâi viu, degeaba rămâi...

A venit doamna cu cafeaua și cu pahare pentru suc. I-am mulțumit. Ne-am așezat cu toții la povești în jurul mesei. Ne-a spus că este soția unui strănepot al Elisabetei Rizea, că fac eforturi să refacă casa, să fie păstrată ca muzeu exact așa cum era când trăia neînfricata lor străbună, dar că au nevoie de bani și de sponsori pentru un asemenea proiect. Ne-au dat și un pliant cu poze făcute de un arhitect ca să vedem cum va arăta casa când totul va fi gata. În timp ce noi vorbeam, băieții s-au tachinat puțin. Deja observasem că băiatul cel mare, ce avea plete bogate, ondulate, negre, lungi, până la umăr, este sobru, aproape adolescent, cu griji de om mare, era în totală opoziție cu cel mic, ce era încă copil, jucăuș, nevinovat. Mama s-a plâns că se ceartă tot timpul și nu știe cum va fi când vor fi mari.

Am început să râd și am explicat:

- Stați liniștită! E ceva normal! Am avut și eu două exemplare exact la fel. Cel mare sobru, taciturn, matur în gândire și foarte exact în toate. Cel mic – jucăuș, glumeț, pus pe farse. Mă uit la copiii dumneavoastră și îi văd pe ai mei. Nici nu vreau să îmi amintesc ce războaie erau în casă la mine. Mâța cu câinele. Cel mare nici măcar nu se mai obosea să țipe la cel mic, când se sătura de el, ci țipa la mine: Mama, spune-i să tacă! Nu îl mai pot suporta! Mama, mi-a umblat prin lucruri! Mama, eu îl bat pe ăsta mic!

- Și acum!? m-a întrebat mama cu grijă în voce.

- Acum sunt cei mai buni frați. Se iubesc. Se ajută. Se sfătuiesc. Dar sunt tot diferiți.

Doamna a râs fericită auzindu-mă. Cât timp noi am vorbit, Titus a vorbit în continuare cu băiatul cel mare tot în engleză. Cred că îi spunea lucruri haioase, căci copilul râdea. Nu îmi mai amintesc ce i-am spus, dar nu a scăpat ocazia să îmi spună că mă trimite cu ocazii la Suceava și gazdele au făcut ochii mari și apoi au râs. Deja știau – le explicase Titus – că sunt o scriitoare din Suceava, pe care o prețuiește mult și că m-a adus în Argeș să cunosc frumusețea locurilor și istoria lor.

Gazdele ne-au arătat fotografii cu străbuna lor și am făcut fotografii și noi în acel pridvor de poveste. Ne-am despărțit prieteni buni.

Am înțeles că după plecarea noastră au fost demarate lucrările de restaurare a casei, dar că au încă nevoie de bani. Sper să găsească sponsori și oameni, care să considere că merită investit în acest proiect pentru a nu lăsa o poveste și o bucată de istorie să moară, dar mai ales să existe un loc la Nucșoara unde spiritul Elisabeta Rizea să mai dăinuie. Florile acelea albastre pictate cândva pe pereți, chiar de mâna ei merită să mai trăiască, căci am simțit sufletul neînfricatei în acele flori mai mult decât în orice alt obiect și zid de acolo. Erau carpete cusute pe pereți, erau țoale de cordele țesute în stative, erau ștergare cu flori, tot țesute la stative, erau mese și scaune vechi, era o scară la pod bătrână ca timpul și o laviță uitată în cerdac din alt secol și toate purtau amintirea atingerii bătrânei, dar cel mai mult ea era în florile albastre pictate ca un brâu pe partea de sus a casei și în jurul ferestrelor. A pus în ele dorința ei de libertate, a pus în ele cerul, a pus în ele sufletul ei... Mă uitam din drum la acele flori, și mi-o imaginam pictându-le, dar mai ales mi-o imaginam rostind acel jurământ, pe care l-am văzut în cameră la Titus și pe care l-au rostit toți luptătorii din munți:

În numele lui Dumnezeu atotputernicul și pe sfânta cruce eu, Elisabeta Rizea, jur să mă fac haiduc de bună voie și nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea și eliberarea Patriei și neamului din ghearele fiarelor comunisto-bolșevice și de sub jugul greu al rușilor.

Jur credință Majestății Sale Regele Mihai I, Regele tuturor românilor.

Jur credință guvernului liberal al Patriei.

Jur supunere și ascultare fără murmur și fără șovăire șefului haiducilor.

Jur să ucid fără milă și cruțare pe toți străinii și ticăloșii care ne-au trădat și vândut Patria și neamul și au dus la dezastrul țării.

Jur să nu mă despart de frații mei de luptă decât după victoria finală.

În caz de trădare sau de încălcare a Jurământului, să fiu ucis atât eu cât și întreaga mea familie!

Așa să îmi ajute Dumnezeu!

Și imaginându-mi-o rostind acele cuvinte am simțit cum inima îmi ia foc. O femeie haiduc, o femeie mai tare decât bărbații. Nu a fost singura. Ea le întruchipează pe toate cele care au fugit în munți, au ascuns partizani, au fost credincioase jurământului depus. Regele i-a uitat, și-a luat banii de la comuniști și decorația de la ruși și a plecat în Elveția, nepăsându-i că niște suflete luptă încă prin munți și încă îl slujesc cu credință așa cum au jurat; era greu să se audă până la Lausanne plânsul și scrâșnirea oaselor zdrobite ale unei mâini de neînfricați ce se sacrificau pentru el și îl așteptau; americanii nu au venit așa cum credeau haiducii din munți că vor veni și îi vor elibera. Istoria era scrisă, soarta le era pecetluită în cancelariile lumii și de către mai marii lumii, dar ei în munți nu aveau de unde ști. Ei știau doar că au depus un jurământ. Și erau ca luptătorii de la Masada... Aveau doar două căi: libertate sau moarte.

Ani de zile de trăit în munți prin văgăuni, ani de zile de luptat, crezut și așteptat, ani de zile de hărțuieli, de întins capcane, de a fi vânați... Femei ce au născut în munți... Altele în închisoare... Și în tot acest timp un singur far: jurământul!

Unii l-au călcat. Nu condamn și nici nu judec pe cei ce au trecut de partea comuniștilor. Viața trebuia să meargă mai departe și comunismul a fost ca un fluviu ce a venit peste țară. Trebuia să ne adaptăm la fluviu ca popor, nu puteam muri toți. Mi-e milă și de cei ce au dat informații sub tortură. Nu am dreptul să îi judec, decât dacă aș fi fost și eu torturată la fel ca ei și aș fi rezistat să tac. Dar e greu de înțeles și de iertat pe cei ce nu doar și-au călcat jurământul, ci și-au turnat tovarășii de luptă pentru favoruri, pentru a urca pe scara socială a noii orânduiri. O poveste din aceasta mi-a spus Titus despre tatăl său. El a depus jurământul odată cu un coleg de muncă... Amândoi odată... Unul a fost credincios jurământului. Celălalt nu. Nu și-a încălcat jurământul trecând de partea comuniștilor, ci a făcut mai mult de atât... A vândut un om... A fost Iuda...

Am privit pădurile din jur. Am ascultat muzica vântului jucându-se printre copaci. Am privit vârfurile munților ce înțepau cerul. Mi-am coborât iar privirea pe florile albastre ale casei Elisabetei Rizea. O vedeam pictându-le cu mâna ei sus pe perete și pe lângă geamuri. Îl vedeam pe regele Mihai stând de vorbă cu ea în acel pridvor în care am stat și eu cu Titus, am băut o cafea, am respirat și trăit istorie și brusc mi-a venit o idee: Elisabeta Rizea a fost credincioasă până la moarte regelui. L-a așteptat o viață și a crezut în el o viață. Oare pentru atâta credință și pentru atâta sacrificiu, casa regală ce și-a redobândit proprietățile după revoluție nu poate face un gest nobil și să suporte ea refacerea casei celei mai credincioase românce față de rege și familia regală!? Nu poate ea să se implice și să salveze florile albastre!? Elisabeta Rizea a așteptat o viață și tot o viață a crezut. Pentru o viață de credință și de loialitate, nu poate face casa regală un mic gest de recunoștință, ca să se bucure viteaza din Nucșoara că în sfârșit s-a întors regele ei pentru care a jurat!? Nu costă mult. V-ați luat munți, v-ați luat înapoi palate, v-ați luat titluri și domenii. Din tot ce aveți vă costă cât o unghie să restaurați casa femeii ce și-a petrecut ani lungi și grei în munți și în pușcărie, a cărui păr i-a fost smuls din cap, ce a îndurat tot în numele unor valori și a unui jurământ.

M-am urcat în mașină și am plecat fără a privi înapoi.

- Ți-a plăcut? m-a întrebat Titus, dar nu i-am răspuns.

În loc de răspuns, doar am dat din cap. Am mers puțin în tăcere. Titus a oprit mașina pe partea dreaptă a drumului sub coroanele bogate ale unor copaci falnici în dreptul unui izvor ce țâșnea din inima muntelui. Am coborât amândoi. Mi-a sărutat trupul înfiorându-l răcoarea de sub copaci. M-am dus spre izvor și am întins pumnii.

- Să îți dau un pahar, a strigat Titus întorcându-se la mașină.

Când a venit spre mine cu un pahar de plastic în mână eu, aplecată spre țeava din care curgea apa cântând, deja duceam pumnii căuș spre gură cu apă rece ca gheața. Am băut-o ca pe o împărtășanie. Am întins iar pumnii. Am dus iar la gură. M-am ridicat și m-am întors spre el râzând și întinzând mâinile în aer.

- Boierule, ai fi vrut să beau apă din izvorul din care au băut haiducii Muncelului ani în șir cât au fost stăpâni pe viața lor și pe munții aceștia cu un pahar de plastic!? Ce sacrilegiu! Am băut cu pumnii așa cum au băut ei ani în șir și crede-mă că nu am băut doar apă și nici nu am respirat doar aer aici... M-am împărtășit cu sângele lor, cu durerea lor, cu măreția lor de a crede, de a lupta, de a îți trăi viața într-un singur mod: om liber...

Titus mă privea vorbind, așa cum stăteam cu mâinile în aer lângă izvorul din care au băut haiducii și ochii i-au devenit iar întunecare. Mă privea atât de ciudat! Am fost tentată să îl întreb: Ce vezi, boierule, când te uiți la mine atât de adânc!? dar am renunțat. Nu mi-ar fi răspuns.

- Să mergem mai departe, doamnă scriitoare!

I-am zâmbit cu căldură. Nu îmi mai spusese niciodată „doamnă scriitoare” între patru ochi.

Am urcat în mașină emoționată. Mi-am pus centura și nu știu cum am dat din mâini și iar am lovit paharul în care Titus punea scrumul de țigară și l-am făcut să sară de la locul lui și să împrăștie peste tot un nor cenușiu.

- Scuze! Scuze! Scuze! repetam rușinată și scuturam cenușa de pe rochia mea înflorată.

Titus s-a mulțumit să zâmbească și să îmi spună:

- Iar ai băut!? Mă, eu ți-am zis să nu mai bei!

Nu i-am răspuns nimic; parcă ce puteam să îi răspund. Am plecat la drum în timp ce eu curățam cât puteam scrumul de pe hainele mele și de pe unde se mai putea.





vineri, 28 august 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXIII

 

Am ieșit din cameră râzând. L-am auzit strigându-mi „noapte bună”. I-am strigat și eu din hol. Am luat o pastilă, înainte de a mă culca. Am adormit imediat, deși dormisem mult și ziua. M-am trezit pe la ora șapte. Am ieșit pe vârfuri din camera mea ca să nu îl trezesc pe Titus. El citea mult noaptea și uneori dimineața dormea mai mult. Am trecut prin camera Rodicăi, dar nu era. Era dusă la Sara. M-am spălat și m-am îmbrăcat. Mi-am făcut o cafea. Mi-am luat medicamentul. Mă plictiseam și în timp ce îmi beam cafeaua mă gândeam ce să fac până se va trezi Titus sau va veni Rodica cu fetița. Am terminat cafeaua și am adus din frigider costița. Voiam să fac un borș ca acasă la mine, la Suceava. Am opărit-o un pic; așa fac întotdeauna cu carnea cumpărată; și am pus-o la fiert într-o oală mare cu apă. Până a început să fiarbă aveam toate legumele – ceapă, ardei roșu, ardei galben, morcov, păstârnac, țelină, roșii - tocate cubulețe mărunte. Am luat spuma de pe oala, în care începuse a fierbe carnea. Am așteptat să mai clocotească un pic și am luat iar spuma formată, apoi am pus legumele, dar când le-am pus, mi-am amintit că Titus nu voia în ciorbă legume tocate cubulețe mărunte, ci bucăți mari. Ce mă fac?! m-am întrebat. Nu pot face nimic. O să mănânce ciorbă ca la mine acasă, mi-am răspuns și m-am apucat să caut prin cămară câțiva cartofi. I-am curățat și i-am tăiat cubulețe. Urma să îi pun în oală când carnea era aproape gata de fiert. M-am dus în grădină după verdeață: pătrunjel, țelină, mărar. Le-am cules, le-am spălat și le-am tocat. Am verificat costița. Mergea furculița în ea, deci era momentul potrivit să pun cartofii. I-am pus și m-am dus afară să adun rufele spălate ieri. Înainte de a le strânge am privit iar, la lumina zilei de data aceasta, prin cele două uși largi, ce se deschideau în spatele casei, spre ocolul păsărilor și spre lunca Râului Doamnei, spațiul gol de sub casă. Am observat că se vede în interior locul unde au fost ieșirile pe ceilalți doi pereți, acum zidite. Din exterior nu se observa nimic, temelia era toată uniformă și de aceeași culoare, dar în interior se vedea diferența dintre zidul inițial și locurile ce au fost zidite mai târziu. Am strâns rufele și m-am dus spre casă. M-am întâlnit cu Rodica în fața casei. Era fără fetiță. Ne-am salutat.

- Să facem repede ciorba. Cea mică nu a vrut să vină. E mofturoasă de dimineață, mi-a spus.

Nu i-am răspuns nimic, ci doar am urmat-o cu brațul de rufe în brațe până în bucătărie.

- Ce e aici!? Ce bine miroase! a exclamat și s-a întors spre mine râzând. Ai făcut ciorba?

- Da. Acuși e gata.

- Păi nu a fost vorba că o facem împreună?

- A fost o nimica toată. Tu ai venit acum și trebuie să te întorci iar la fetiță. Eu aveam timp numai bine înainte de a pleca în excursie. Am făcut totuși o greșeală...

- Ce?

- Am tocat toate legumele cubulețe mărunte și după ce le-am pus în oală, mi-am amintit că Titus le vrea bucăți mari, i-am șoptit.

- Nicio problemă. O să mănânce așa. Miroase super!

Am gustat din oală. Cartofii erau fierți. Și carnea la fel. Mai trebuia un pic de sare, piper și să acresc. Am pus tot ce trebuie și am gustat iar. Am rugat-o și pe Rodica să guste. Nu a apucat că a ajuns Lilica. O auzeam strigând din verandă. Ea a intrat pe o ușă și Titus pe cealaltă în același timp.

- Bună dimineața! Ce bine miroase! Ce faceți, doamnă Luminița? a întrebat Lilica.

- Bună dimineața! Ce e aici? Ce ai mai făcut de dimineață, pacoste? a spus Titus prefăcându-se sever în timp ce privea spre oală și ochii îi râdeau.

Nu le-am răspuns niciunuia.

- Să pun smântână în ciorbă? am întrebat-o pe Rodica și am adăugat: La mine acasă pun întotdeauna, dar aici nu știu ce să fac.

- Nu pune! Cine vrea o să își pună în farfurie, mi-a răspuns ea în timp ce gusta din oală, luând cu o lingură un pic de ciorbă.

- Mamă, ce bună e! a exclamat.

Am pus verdeața în oală, am pus capacul și am închis flacăra.

- Miroase bine, a șoptit Titus ce s-a apropiat de aragaz să își pună apă la fiert pentru ceai.

Rodica pregătea alt ibric cu apă pentru cafea de pus tot pe aragaz la fiert. Eu am luat oala cu ciorbă și am dus-o pe aragazul din verandă ca să le fac loc destul. De acolo am strigat:

- E cald astăzi! Putem merge în excursie!

- Știu. Am fost de dimineață afară, am dat drumul la rățuște și păsări și am văzut.

- Și te-a bătut cocoșul? am întrebat râzând în timp ce mă întorceam în bucătărie și mă îndreptam spre pat la brațul de rufe lăsat pe el grămadă.

Lilica și Titus fumau.

- Și te-a bătut cocoșul, a repetat Titus cuvintele mele imitându-mă. Nu m-a bătut, a adăugat.

- Nu te cred. Mi s-a părut că aud pe cineva țipând pe afară.

- Și mie mi s-a părut că aud pe cineva plângând prin somn dimineață, când am ieșit să deschid la găini, și m-am dus să o trezesc și să o liniștesc că e un coșmar...

În loc să îi răspund am luat repede rufele și am fugit în camera mea. Îmi aminteam că, spre ziuă, plângeam prin somn. Aveam un coșmar. Titus mi-a atins mâna și mi-a spus: Luminița, trezește-te! E un coșmar! M-am trezit și l-am privit speriată și confuză. E un coșmar! Dormi iar, l-am auzit liniștindu-mă. Aș fi vrut ca el să nu vorbească despre asta de față cu ceilalți.

Am început să împăturesc rufele, când el m-a ajuns.

- Scuze! Nu trebuia să spun... Scuze!

Nu i-am răspuns nimic și nici nu l-am privit. S-a retras. L-am auzit strigându-mi:

- Rodica întreabă, dacă vrei și tu cafea?

- Doar un sfert de cană. Am băut deja un pic când m-am trezit, am strigat.

Am terminat cu rufele și m-am întors în bucătărie. Ceaiul lui Titus era pus în cană la răcit și cafeaua pe masă. Rodica pregătise și o gustare de dimineață din preparate cumpărate seara din oraș. Am băut cafeaua și am mâncat ceva, în timp ce Titus s-a dus la baie.

- Îmi beau ceaiul, am de dat niște telefoane și de scris câteva emailuri și apoi plecăm. Pregătește-te! a spus Titus, după ce a ieșit din baie, a luat cana cu ceai și a plecat cu ea în camera lui.

I-am pus Lilicăi o farfurie de ciorbă, căci mi-am dat seama că îi este poftă, deși nu era ora potrivită pentru servit așa ceva. A mâncat-o cu maximă încântare. Apoi Rodica a trimis-o pe Lilica după ceva prin sat și ea s-a dus la fetiță. Eu m-am dus la mine în cameră și mă gândeam cu ce să mă îmbrac. De când eram la ei m-am îmbrăcat doar în pantaloni, dar mie îmi place în mod special să port rochii. M-am dus și am bătut la ușă la Titus. Mi-a răspuns și am intrat. Normal că m-a certat că bat la ușă.

- Poate ești în pat, poate te schimbi. Nu pot intra așa direct, am explicat eu și el nu a mai zis nimic, ci m-a întrebat ce vreau.

- Avem de mers pe jos? E de urcat pe munte la Mănăstirea Corbii de Piatră?

- Nu. Foarte puțin. Din drum sunt vreo două sute de metri de urcat pe niște trepte până la mănăstire. Dar de ce întrebi?

- Aș vrea să mă îmbrac în rochie și nu știu, dacă e potrivit. Dacă avem de mers pe jos mult, trebuie să îmi iau tot pantaloni.

M-a privit lung. Părea a spune: Ultima mea grijă este să îți spun cum să te îmbraci...

- Îmbracă-te cum vrei, dar nu avem de mers pe jos mult.

Am ieșit din cameră. Mi-am scos din geamantan rochița înflorată, pe care nu o mai îmbrăcasem niciodată. Era boțită. Nu o puteam îmbrăca așa. M-am dus în cameră la Rodica și am călcat-o. M-am îmbrăcat cu ea, m-am aranjat puțin și așteptam în cameră la mine. Nu îndrăzneam să bat în ușă la Titus și să îi spun că sunt gata. Va ieși el când își va termina treburile. Așteptând am deschis cartea „Mistici și magicieni din Tibet” să citesc. Nu știu cât timp a trecut până când m-am auzit strigată.

- Ei, Luminița, de ce nu spui că ești gata!? Te așteptam...

- Și eu, dar am zis să stau la mine în cameră până îți termini tu treburile... Să nu te deranjez...

- Doamne, ce copil ești! Trebuia să vii și să îmi spui că te-ai pregătit și putem pleca!

M-am ridicat repede de pe pat și am ieșit în hol, unde mi-am luat niște sandale în picioare. Titus proba pălării în același hol. Iar m-a întrebat ce pălărie să își ea. I-am spus care îmi place mie și și-a lăsat-o pe cap. Am ieșit împreună în prag pe la ieșirea din față a casei. El a coborât treptele, eu urma să le cobor. S-a întors spre mine și mi-a spus:

- Fugi și îți ia o bluză la tine! Rochia e subțire și mergem spre munte. Acolo e mai rece.

M-am întors în casă și mi-am luat o bluză. L-am ajuns la mașină. Am urcat și am plecat. A luat-o în sus, pe drumul opus celui pe care mergeam spre Pitești și pe care venisem prima dată.

- O să trecem prin mai multe sate: Coșești, Pietroșani, Domnești – acolo o să vizităm pe cineva la întoarcere, Corbi – unde tot la întoarcere vom merge într-un sat al comunei, ce se cheamă Jgheaburi, la Mănăstirea Corbii de Piatră, și Nucșoara. Mergem spre munți. O să vezi cum urcăm, o să fie tot mai răcoare, pădurea tot mai deasă, munții tot mai aproape și mai prăvăliți peste noi, de parcă ar vrea să înghită drumul, să nu ne lase să trecem, căci suntem intruși în împărăția lui. E frumoasă Suceava ta, dar vreau să îți arăt că și la noi e nespus de frumos, a spus Titus după ce am pornit la drum.

A pus un CD. Vocea caldă și inconfundabilă a Ioanei Radu a umplut mașina. Titus a început să cânte odată cu ea „Ciobănaș cu trei sute de oi”, melodia ce mi-o promisese de mult, încă înainte de a mă lua de acasă, că mi-o va cânta. Din nou constatam că vocea lui are un timbru inconfundabil și cald. Îl percepeam emoționat, trist și trăind atât de intens, ceea ce cânta, încât încercam nici măcar să nu respir prea tare ca să nu îl deranjez. Pe la mijlocul melodiei am început să cânt și eu, dar aproape neauzibil. Bărbatul de lângă mine era atât de prins, de dus în muzică și trăia intens fiecare cuvânt cântat încât nu cred că mai știa că sunt și eu acolo. La versul „Când soarele răsare către munți în sus / pleacă-ți mândră ochii cum ți-am spus” atât de tare i-a tremurat vocea că am crezut că va plânge. Versurile „Spune-i numai lui că mă iubești, / și-atunci mândro tot mai dragă îmi ești” le-am cântat împreună și nu ne păsa nici dacă plângeam, nici dacă ne iese sufletul afară prin cântec și rămâneam dezarmați și dezbrăcați, goi de orice ascunziș și de orice deșertăciune unul în fața altuia. Am terminat de cântat împreună și la sfârșit nu mai era nimic în jur sau nu mai conta nimic. Doar cântecul, doar sufletele noastre rănite și ciuruite de viață dezbrăcate de pielea de crocodil. Cântecul ne-a lăsat sufletele dezbrăcate față în față și nu ne mai puteam ascunde. Rănile mele în fața rănilor lui. Sufletul meu plângând în fața sufletului lui plângând. Eu puternică atât cât m-a putut face durerea. El puternic tot născut din durere. Pentru o clipă ne-am privit ochii, apoi ni i-am ferit. Nu puteam suporta să ne privit prin ochi sufletul dezbrăcat.

- El îi vorbește ei de dincolo de moarte... Nu sunt despărțiți de spațiu, ci de moarte, a explicat el cu voce stranie.

- Nu! Sunt doar departe unul de altul! am țipat eu nevoind să accept că între iubiții din cântec stă moartea și că tot cântecul e un mesaj de pe alt tărâm, dar mai ales un semn că dragostea trăiește și după moarte.

- Ascultă versurile: „Când soarele răsare către munți în sus / pleacă-ți mândră ochii cum ți-am spus. / Spune-i numai lui că mă iubești, / și-atunci mândro tot mai dragă îmi ești!” Dacă ar fi amândoi pe pământ, crezi că mândra trebuie să îi spună folosind mesager soarele, că îl iubește!? Pentru că îi desparte moartea și doar soarele poate duce mesajul.

Am scâncit pe scaunul meu. Și eu primisem un mesaj de dincolo de moarte de ziua mea. Titus a intuit la ce mă gândesc și nu a mai spus nimic. A vrut să întrebe, dacă coșmarul din zori avea legătură cu acel mesaj, dar a renunțat. Priveam pădurile verzi, munții falnici din zare și casele de munte, vechi, rătăcite printre coline și îmbrățișate cu copacii și așteptam ca pielea de crocodil să ne acopere iar sufletele, căci era greu cu ele dezbrăcate. Am ieșit din Coșești și am intrat în Pietroșani.

Titus a pus alt CD. Am cântat împreună „Să-mi cânți cobzar bătrân ceva”. Eu șoptit; Titus cu voce amplă. Trăiam iar fiecare cuvânt și realizam cântând cât de mult ne reprezintă pe fiecare din noi, doi naufragiați ai vieții, ce am pierdut atât de mult și multe, aceste versuri. „Lăsați-mă lângă pahar / de viață nici că-mi pasă / eu sunt copil al nimănui / și n-am nici bani nici casă...” cântam și îmi doream să am alcool la îndemână și să beau până când aș fi uitat de toată viața pe pământ, de durere, de păreri de rău...

Să învii pentru o singură zi, să vii în fața mea, să te văd, să te ascult, să înțeleg tot ce s-a întâmplat și cine ești... Să îți privesc ochii, să îmi privești ochii... Să pun capul pe umărul tău, așa cum îți spuneam că voi face, când ne vom vedea... Să mă minți, dacă poți, privindu-mă în ochi, că nu există iubire, gândeam când îngânam „Lăsați-mă acum să stau / în crâșma întunecată / să beau, să cânt, și apoi să uit / căci am iubit odată...”

Când s-a terminat cântecul nici măcar nu aveam curaj să ne privim.

- Îmi vine să mă îmbăt, am șoptit.

- Tu!? a întrebat Titus și a vrut să râdă, dar râsul i s-a stins într-o grimasă dureroasă. Nici nu e greu. Tu te îmbeți și numai dacă miroși alcoolul.

Vorbind a întins mâna și a oprit muzica.

- E prea mult. Nu mai suport, a șoptit și eu eram de acord cu el. Dacă mai ascultam mult romanțe ajungeam amândoi să bocim ca la mort.

- I-am propus să ascultăm „Dans” cântat de Tudor Gheorghe pe versuri de Nicolae Labiș. Era o melodie pe care o știam bine și o cântam cu plăcere.

- Nu! mi-a răspuns scurt.

- Știi că l-am cunoscut pe tatăl lui Tudor Gheorghe?

- Ce spui?! a întrebat Titus cu mirare și neîncredere aruncându-mi o privire rapidă.

- Da, l-am cunoscut. A fost și la mine acasă.

- Waw! A fost deținut politic. S-a intersectat prin pușcării cu tata. Și tata a fost judecat tot la Craiova și a fost condamnat la moarte, apoi la douăzeci și cinci de ani, apoi la zece ani, din care a făcut opt.

- Cam la fel a fost și la Nenea Ilie – eu așa îi spuneam. Era un om extraordinar. Și el a fost legionar. I se spunea Fiul Căpitanului...

- Povestește-mi! Mor de curios să aflu. Ești din ce în ce mai interesantă.

- Era prin noiembrie 2010 când a sunat telefonul. Am răspuns. Vocea era inconfundabilă. Știi, fiul are vocea de la tatăl lui...

- Nu spune nimic despre fiu. Vreau să ascult doar despre tată...

- S-a prezentat și a spus că vrea să vorbească cu Luminița Aldea. I-am răspuns cu un firicel de voce că eu sunt. Mi-a spus că citește romanul ACASĂ și că este la pagina o sută cincizeci, dar că nu a mai avut răbdare să citească până la sfârșitul cărții, ci m-a sunat atunci. Era extrem de încântat. S-a obișnuit să mă sune, din când în când să îmi spună impresii despre scris. Apoi a devenit regulă să mă sune în fiecare seară. Mi-a spus că va veni la Suceava la o lansare de carte și mă va căuta. Nu l-am crezut. Avea 88 de ani. Cum să vină atâta drum!? Odată mi-a spus că l-a visat pe Căpitan, au vorbit ceva despre ochii mei și că trebuie să vină până la Suceava și să o privească în ochi pe cea care a scris romanul ACASĂ. Normal că am râs și nu l-am crezut. Cartea NISIPURI MIȘCĂTOARE, pentru că și-o dorea mult, și nu mai aveam niciun exemplar să îi dau, am trimis-o la un prieten de-al lui la firmă; este un om de afaceri din Craiova cu care țin legătura chiar și acum; și acesta a scos-o la imprimantă și i-a dus-o să o citească. În februarie 2011 a venit la Suceava. Am aflat de la știrile televiziunilor locale și din ziare. Am plâns. Nu mă sunase. Încă un om care nu s-a ținut de cuvânt, mi-am spus. Era într-o sâmbătă și credeam că Nenea Ilie a plecat din Suceava. Era zăpadă multă și ger cumplit. Erau moșii de iarnă și eu frământam aluat să coc ceva să dau de pomană pentru morți ceva cald și făcut de mâinile mele. De Nenea Ilie mi-am poruncit să uit și să nu mai vorbesc cu el niciodată. Eram cu mâna în aluat, când a bătut cineva la ușă. Mi-am scos mâna din lighean și m-am dus să deschid ușa folosind cealaltă mână curată. M-au salutat doi bărbați tineri, cu barbă. Pentru că tăceau și mă priveau cercetându-mă, am crezut că au venit după bani și i-am întrebat:

- Ați venit după bani pentru vreo mănăstire sau biserică?

Au început să râdă amândoi în hohote.

- Nu! a răspuns unul. Nu strângem bani.

- Vă cheamă Luminița Aldea? m-a întrebat celălalt privindu-mi mâna scoasă din aluat și șorțul de bucătărie pudrat cu făină.

- Îhî, i-am răspuns dând din cap.

- Ați scris o carte ce se cheamă ACASĂ? m-a întrebat sceptic, dar și obosit.

Eu nu aveam de unde ști că Nenea Ilie, după ce a ajuns la Suceava, a constatat că nu are numărul meu de telefon la el; îl uitase acasă, scris pe o hârtie pe masă; și le-a spus organizatorilor evenimentului cu lansarea de carte despre foștii deținuți politici, că trebuie să găsească o doamnă, pe care o cheamă Luminița Aldea și care a scris o carte ACASĂ. Uitase numele satului meu, pagină de facebook nu aveam și nici ușurința de acum în a găsi o persoană pe internet nu era atunci. Deci atât a spus: numele meu și numele cărții. Organizatorii nu m-au găsit. I-au spus lui Nenea Ilie: Nu știm cine este! Nu o cunoaște nimeni! Nu știm nici măcar satul! Nu putem da de ea! Nenea Ilie le-a răspuns: Azi e vineri. Am avut întâlnire și conferință la Suceava la Casa de Cultură. Mâine seară suntem la Rădăuți. Mâine dimineață o găsiți pe femeia, care a scris romanul ACASĂ și mă duceți la ea, altfel eu nu merg mai departe. I-am promis că o voi căuta când vin la Suceava și un legionar își ține întotdeauna cuvântul.

Organizatorii m-au găsit și erau în fața ușii mele, dar întrebau pe femeia cu șorț și cu mâna plină de aluat, dacă ea este cea care a scris o carte. Ca să ajungă la casa mea mai opriseră la vreo trei case din sat și au întrebat de mine.

- Da. Eu am scris.

- Deci dumneavoastră sunteți! V-am adus un musafir!

Am privit în spatele lor să văd musafirul. Nu era nimeni, doar nămeți de zăpadă.

- Îl știți pe domnul Ilie Tudor? E în mașină la poartă.

Fața mi s-a luminat de bucurie. Cred că am scos și un chiot. Am fugit repede în baie și m-am spălat pe mâini, apoi i-am urmat la poartă. M-am îmbrățișat mult cu Nenea Ilie. Nu ne mai săturam să ne strângem în brațe și să ne privim în ochi, după ce vorbisem atât de mult la telefon în cele câteva luni de când mă descoperise.

Am mers în casă. Nenea Ilie a spus că vrea să îl duc eu de braț, când unul din bărbații tineri a vrut să îl sprijine, căci mergea greu și târându-și un picior. Îl durea de la bătăile din pușcărie.

- Titus, nici nu poți să îți închipui ce om dulce era! Copilăros, inocent, vesel, de parcă nimic nu l-a atins...

- Ca tine, a șoptit Titus.

- Și ca tine, i-am răspuns eu.

- Nu. Eu nu sunt așa. Sau sunt așa doar cu tine. Cu ceilalți oameni nu sunt... Nu îmi mai permit luxul de a fi inocent... Spune mai departe...

- Am făcut o cafea. Am pus și o gustare. Mi-au povestit cât de greu m-au găsit. Râdeau cei doi bărbați că Nenea Ilie i-a șantajat să mă găsească, că altfel nu mai participa la niciun eveniment. Nenea Ilie era savuros și când povestea, și când râdea, și când glumea. Apropo de asta: Mă sunase Nenea Ilie la Anul Nou. Eram la Mălini. Tatăl meu a vrut să îl salute și după salut i-a zis cu admirație: Ce fiu aveți! Nenea Ilie a răspuns imediat: Și dumneata ce fiică!!... Să îți spun o poveste cu haz, pe care mi-a spus-o atunci când a venit la mine. Era în anii imediat ieșirii din pușcărie. Publica poezie, dar o semna cu numele: poetul țăran din Podari, nu cu numele lui. Era la Uniunea Scriitorilor la București la o petrecere. Cineva i-a șoptit lui Nenea Ilie, indicându-i-o pe Nina Cassian, o celebritate în lumea scrisului acelor zile, redactor la revista Urzica și profesoară la Școala de literatură și critică literară din București: Dacă vrei critici favorabile, pune-te bine cu ea! Lui Nenea Ilie îi plăcea valsul. Mi-a spus despre femeia pe care intenționa să o ia la dans: Până aici mai mergea – și a arătat cu mâna de la picioare până la gât – dar de aici în sus! - și a indicat cu mâna de la gât spre cap făcând o grimasă și eu am înțeles ce a vrut să spună. Îi plăcea trupul, dar capul deloc. A dansat cu ea. I-a șoptit vrăjeală la ureche; cred că se pricepea la asta. I-a spus și ceva despre numele, cu care își semna poeziile, în timp ce o rotea în pași de vals. S-a terminat dansul. El i-a sărutat mâna. Ea s-a îndepărtat de el cu un pas, l-a privit cu ochi cercetători și i-a zis: Ei, ei! Ești tu țăran, cum sunt eu papesă! și a început a râde. I-au apărut apoi cronici favorabile în ziare, despre poezia lui, dar a și început să o semneze cu numele lui real.

Eu i-am ascultat povestea lui Nenea Ilie stând pe un scaun lângă sobă și fiind tot mai vestejită. La sfârșitul poveștii eram vestejită fleașcă. La ce te gândești, fata mea? m-a întrebat Nenea Ilie. Ați avut noroc. Ați obținut ce v-ați dorit doar cu un dans. Acum trebuie să faci „programul întreg” ca să obții favoruri... am șoptit făcându-i pe toți să râdă. Și cum tu nu vrei, stai la Cornu Luncii lângă sobă! mi-a răspuns Nenea Ilie în hohotele de râs ale bărbaților, ale fiului meu cel mic și ale fratelui meu.

- I-am condus la poartă prin nămeți, când ne-am săturat de povestit și când s-au hotărât să plece spre Rădăuți, următoarea lor oprire pentru lansarea de carte și conferință din acea zi și Nenea Ilie se minuna ce ierni aprige sunt la noi. Cât a mai trăit, până la 92 de ani, am vorbit la telefon în fiecare seară. Râdea. Îmi povestea multe. Îmi vorbea de Dumitru Stăniloaie, de Nechifor Crainic sau de Petre Tuțea, așa cum i-a cunoscut el în pușcărie. Nu ura, nu blestema, nu avea furie în el. Era un om ca pâinea caldă. Stătea la pat și avea cărțile mele lângă el. Le-a recitit înainte de a muri. Spunea că el trăiește să se roage pentru mine. Era o femeie care îl îngrijea, tanti Jana, și îi ducea ea telefonul, când sunam sau vorbeam cu ea, când el nu putea vorbi. El îmi spunea „fata mea”. Eu îi spuneam „bunicuț”. A murit pe 23 martie 2015, într-o duminică. M-a sunat acel prieten al lui, care i-a scos la imprimantă cartea NISIPURI MIȘCĂTOARE și i-a dus-o, din Craiova și mi-a spus. Nu am ajuns la înmormântare deși stabilisem că voi merge. L-au îngropat luni...

Povestind mi s-a scurs o lacrimă pe față. Așa pățesc ori de câte ori vorbesc despre Nenea Ilie. Titus nu zicea nimic.

- Iubea scrisul meu! Iubea scriitoarea din mine! Era un om absolut minunat!

- Știu cum era. Am auzit multe despre el. Nu mă îndoiesc că te prețuia din toată inima lui. De când vorbești am trecut prin Domnești. Suntem în Corbi. Uite, pe drumul acesta, mi-a indicat o uliță de țară pe partea dreaptă a drumului, după ce am trecut peste un pod, mergem la întoarcere spre Satul Jgheaburi la Mănăstirea Corbii de Piatră. Acum mergem spre Nucșoara. Acolo e prima oprire. Am urcat mult spre munți. Nucșoara e ultima așezare și urmează munții și dincolo de munți, Ardealul.