Tăceam. Priveam locurile mirifice ce semănau cu locurile de la Mălini, satul nașterii mele, când mergi în sus spre Văleni, sau spre Slatina și Găinești. Aceeași copaci falnici, aceeași răcoare în aer, aceleași drumuri înguste și furișate pe unde le-a lăsat muntele să se strecoare, aceeași măreție a naturii.
Titus a început să cânte vesel o bucată de operă. Cunoșteam melodia, dar cuvintele mă înfuriau. „C-așa-i femeia, e schimbătoare / ca pana dusă de vânt...”
- Ce Dumnezeu cânți acolo?! Cântă în limba italiană! Așa nu îmi place, am țipat la el în timp ce el tot fredona râzând: „C-așa-i femeia, e schimbătoare...”
Degeaba țipam. El repeta același vers ce mă înfuria și râdea.
- Am spus că nu îmi place așa! Cântă în italiană! am cerut iar.
- La donna e mobile / Qual piuma al vento / muta d accento e di pensier / e di pensier / e di pensier! a cântat Titus sublim imitându-l pe Pavarotti.
- Așa îmi place! Sună mai bine.
- E același lucru. La donna e mobile înseamnă în limba română exact ce îți cânt eu: C-așa-i femeia, e schimbătoare / ca pana dusă de vânt! și-a terminat el explicația cântând la fel ca la început și repetând versul de zece ori până când m-am săturat.
- Titus, îți spun o poveste de la Mălini despre niște muzicanți la nuntă, îi zic în încercarea de a-l face să tacă.
- Vreau să aud!
- La Mălini oamenii erau renumiți în trecut că sunt bătăuși. Asta e! Nu era o nuntă fără să se bată. Cei ce organizau nunta, pentru a proteja muzicanții, îi puneau pe o platformă înaltă, de scânduri, susținută de pari groși, ca să nu ajungă nimeni la ei. Era o nuntă în Văleni, dar nu în trecut, ci după revoluție. Era spre ziuă. Muzicanții obosiți sus pe platforma lor cântau anemic ca spre spartul petrecerii. Un tânăr beat s-a dus la ei și le-a cerut poruncitor să îi cânte ceva. Muzicanții nu au vrut. Tânărul țipa la ei, dar degeaba. Ei erau sus pe platformă și nu îl ascultau. S-a dus tânărul fuguța acasă și a venit cu o drujbă. A pornit-o și a apropiat-o de unul din parii ce susțineau platforma. Nu găsise o metodă să ajungă la muzicanți să îi oblige ce să îi cânte, dar găsise o metodă să coboare muzicanții pe pământ. Bieții muzicanți se agitau ca niște păsări cărora un nebun le strică cuibul. A oprit drujba chiar lângă par, a privit în sus și a strigat: Cântați sau nu!? Și demonstrativ a apropiat iar lama de par. Muzicanții au început a cânta mai ceva ca la începutul petrecerii. Sufla unul în trompetă să îi plesnească plămânii și obrajii umflați, altul plimba degetele pe clapele acordeonului de ziceai că atinge foc și două arcușuri fugeau pe coardele viorilor de ziceai că le poartă o forță necurată. Vedeți că puteți cânta!? Dar nu, nu așa! a țipat nebunul cu drujba. Acum vreau să îmi cântați altfel. Fiecare altă melodie. Tu – și la indicat pe cel cu trompeta – cântă-mi Lambada! Tu – cel cu acordeonul – Macarena! Și voi – cei cu viorile – Cocogeambo! A cerut tânărul melodiile ce erau la modă și pe care dansase la discotecă. Se uitau muzicanții în jos cu ochii cât cepele la cel cu drujba și încă nu știau cum să înceapă, dar când a apropiat iar drujba de par imediat au știut fiecare melodia comandată. Se auzea și Lambada, și Macarena, și Cocogeambo! Cum slăbeau ritmul, cum apropia drujba de par și iar lua foc cântatul.
Eu povesteam și Titus se prăpădea de râs. Șoptea: Nebuni! Nebuni! Mălinarii tăi sunt nebuni! Bieții muzicanți!
S-a oprit din râs.
- Luminița, intrăm în Nucșoara. E un sat foarte vechi...
Eu am privit casele rare, presărate pe dealuri și printre pâlcuri de copaci, altele sub poală pădurii și m-am înfiorat.
- A fost pomenit prima dată într-un document de la 1547, al domnitorului Mircea Ciobanul, dar cred că satul e mult mai vechi. Există povești că în trecut, când năvăleau hoardele migratoare sau turcii oamenii din toate satele de pe valea Râului Doamnei fugeau spre munți să se ascundă. Veneau aici, în Munții Făgărașului într-un loc cu mulți nuci. Toți știau că fug să se ascundă „sub nuci” sau „la nuci”. De la acel loc se trage numele satului Nucșoara, povestea Titus în timp ce eu priveam satul de legendă.
- Apoi au venit rușii și comuniștii... Cei mai aprigi dintre locuitorii satelor Dărmănești, Coșești, Domnești, Corbi, Nucșoara – preoți, învățători, țărani avuți și harnici – ce aveau în sânge de mii de ani fuga din calea jugului și a jefuitorilor au făcut ceea ce știau cel mai bine, au fugit în munți. Nu își apărau doar averea, ci credința, libertatea, rânduielile, un mod de a trăi de veacuri, îmi povestea Titus și eu încercam să mă identific cu simțirea și trăirea oamenilor din acele locuri. Nu era greu. Îi simțeam la fel de aprigi și de nesupuși ca și mălinarii mei, ce au fost daci liberi și răzeși pe care s-a bazat Ștefan cel Mare.
Titus a oprit mașina în fața unei școli în renovare, în timp ce îmi spunea: E Școala Toma Arnăuțoiu. Din câte știu, a fost casa familiei lor și acum e școală.
În curtea școlii, într-un colț al curții, spre drum era o cruce albă de marmoră, închinată fraților Arnăuțoiu. Ne-am dus la ea. Titus a chemat un bărbat de la o crâșmă din apropiere să ne facă fotografii lângă cruce. După fotografii am citit numele scrise pe marmora albă și am atins cu degetele trupul crucii, în care voiam să simt mai mult decât piatră. Cu ochii închiși, simțindu-i răceala, mi-o imaginam îmbibată cu sânge, cu lacrimi, cu suferință, dar și cu curaj, cu neclintire, de la oamenii ce stau drepți în fața valurilor ce mătură tot. Iubesc de mor oamenii ce au curaj să stea singuri împotriva curentului; ce au curaj să zică nu, când toată lumea aplaudă și zice da. Ei schimbă lumea sau își lasă amprenta sufletului pe istorie mai mult decât tot valul. Acolo, lângă cruce, înfrigurată de răcoarea munților, dar și de trăirea istoriei am conștientizat că Elisabeta Rizea nu este un nume la Nucșoara, ci este un sentiment, este un fel de a fi om, este un aer pe care îl respiri.
Am plecat spre mașină și mi-am strâns bluza pe lângă trup. Îmi era frig, dar nu de frigul de afară. Am urcat și am plecat mai sus pe munți spre casa femeii a cărui chip – cu privirea aprigă, dar și zâmbet suav, cu broboadă neagră strânsă în jurul capului ce o făcea să semene cu o eroină din tragediile grecești – îl știam de la televizor. Și vocea i-o știam. Clară, sigură pe ea, la fel de nesupusă ca în tinerețe.
Am ajuns lângă o biserică veche, modestă, sărăcăcioasă, din zid bătrân, văruit alb, cu intrarea direct din stradă prin niște uși duble, din lemn, vopsite roșu închis, după ce urcai o singură treaptă de piatră. În toată modestia și simplitatea ei eu citeam măreția pe care i-o dădea timpul. Era închisă.
- Este biserica „Intrarea Maicii Domnului în biserică” și este trecută pe lista monumentelor istorice din Județul Argeș și singurul monument de acest fel din Nucșoara. E construită la 1890, mi-a explicat Titus.
Am plecat mai departe.
- Titus, am o nelămurire. Nicăieri, nici pe crucea aceea mare de lângă monumentul închinat eroilor anticomuniști din Muscel, și nici în alte scrieri – am verificat deja câte ceva pe internet de când sunt la tine – nu apare numele tatălui tău.
- Tata nu a murit în pușcărie...
- Nici Elisabeta Rizea, nici alții...
- Tata a refuzat categoric să apară în filmul „Memorialul durerii” sau să vorbească vreodată despre ce s-a întâmplat atunci. A murit în 1996... Nu vorbea niciodată despre pușcărie și despre lupta anticomunistă. L-am văzut o singură dată însuflețit, viu, așa cum îl știam dinainte de a fi luat de acasă... A venit un om la poartă și l-a strigat pe tata. Era un schelet viu, așa cum era și tata. S-au strâns mult în brațe și au plâns. Eu, mama, soră-mea îi priveam cu uimire. Tata nu mai făcea gesturi din astea de când s-a întors acasă. A plecat omul. Tata ne-a șoptit: Omul acesta mi-a salvat viața în pușcărie... După ce a spus asta, cu ochii în cap arzându-i ca doi cărbuni, s-a închis iar în tăcere ca într-un coșciug. Ți-am citit cartea ta, NISIPURI MIȘCĂTOARE, și am plâns citind despre acel preot din zona ta ce face pușcărie politică optsprezece ani. Am știut că te voi aduce aici. Am știut că TU vei scrie...
- Titus, oprește-te! Nu am promis că voi scrie! Nu știu dacă voi scrie! Nu promit niciodată nimănui așa ceva!
- Tu nu știi, dar eu știu! Am știut înainte de a te aduce aici..., mi-a șoptit și m-a privit straniu cu ochii lui albaștri deveniți întunecare.
- Eu nu sunt scrib sau sclav! Eu sunt scriitoare! Nu am scris în viața mea măcar o frază la cererea cuiva, dar cred că deja ți-am spus și știi asta despre mine! Singurul criteriu este să mă fure subiectul, să consider eu că merită, să mă identific cu personajele și cu acțiunea, să trăiesc eu cu inima și creierul meu totul!
- Prostuță, ce ești! Știu toate astea despre tine! Te-am tratat eu ca scrib sau sclav!? Te-am privit eu ca pe altceva decât om liber și scriitoare!? Tu nu înțelegi că tocmai asta prețuiesc la tine!? Dacă voiam un scrib sau sclav găseam de mult și ușor. Dar mai știu că vei scrie... Am știut asta înainte de a te lua de acasă... Am meditat la mormântul mamei și al tatei... Am vorbit cu ei...
În loc de răspuns am oftat. Voiam să țip: Cum poți fi atât de sigur că voi scrie, când eu nu știu, dacă voi scrie!? Cum...!?
- Știu. Am știut de când ți-am văzut ochii și chipul într-o viziune, înainte de a te vedea vreodată, a răspuns el la întrebarea mea nerostită.
- Dacă voi scrie, s-ar putea să nu îți placă ce a iese, dar nu o să îmi pese deloc! Între mine și cuvinte stă doar Dumnezeu! Nu o să poți interveni pe text, nu o să mă poți influența... Îmi spui povestea și apoi îmi aparține mie. Fac ce vreau cu ea, am spus șoptit și Titus s-a mulțumit să zâmbească ascultându-mă. Din zâmbetul lui deduceam că deja știa asta și era de acord.
Am ajuns undeva sub poală pădurii. Munții se prăvăleau pe noi. Drumurile erau înguste de tot și păreau că se pierd cu totul înghițite de păduri. Copacii ne îmbrățișau, atât de aproape de drum erau. Brazii își cântau cetina legănată de vânt. Ne-am dat jos din mașină. Răcoarea ne-a înfiorat. Mi-am strâns bluza pe trup.
Titus a întrebat pe cineva unde e casa Elisabetei Rizea. I-a explicat că trecusem de mult de ea și că trebuie să ne întoarcem.
A întors și am pornit. Eu am început să îngân încet o melodie ce îmi plăcea mult a celor de la PHOENIX: „Andri Popa”. Se potrivea perfect cu tot ce simțeam, ce trăiam și ce discutasem.
- Cine trece-n Valea Seacă / Cu hangerul fără teacă / Și cu pieptul dezvelit / Andrii Popa cel vestit / Andrii Popa cel vestit...... Și are frați de cruce șapte / ce-au supt sângele cu lapte... lălăiam năucă și Titus îmi ținea isonul absent, căci se gândea că a avut și el doi frați de cruce în tinerețe. S-au făcut frați de cruce, chiar în camera, în care stătea acum printre cărți, tăindu-și semnul crucii pe mâini, bând sângele unul altuia și jurând. A vrut să îmi povestească ceva despre asta, dar a renunțat. Prefera să mă lase să cânt.
Am terminat melodia despre haiduci și am început imediat să cânt „Fie să renască”. Nu cântam bine, dar cântam din tot sufletul: „Fie să renască numai cel ce har / are de-a renaște curățit prin jar / din cenușa-i proprie și din propriul scrum / astăzi ca și mâine pururi și acum!” și băteam ritmul melodiei în suportul pentru braț de pe portiera mașinii.
Melodia s-a terminat. Titus m-a strigat să îl privesc. M-am uitat fulgerător spre el și imediat am întors capul spre pădurile din jur.
- Ai plâns... a șoptit. Te dor versurile astea?
Nu i-am răspuns. Cred că nici nu voia răspuns. Și eu și el știam ce înseamnă să arzi, să te transformi în cenușă, să te aduni iar din cenușă, din resturi, firimituri de suflet, zdrențe de inimă, praf de visuri, cioburi de iubire și să te faci iar om întreg. Și apoi iar ardere. Și apoi iar adunat din cenușă... Până devii un duh zdrobit cum scrie în psalmi, un eu fără de eu...
- Să cântăm și „Fată verde cu părul pădure” am propus eu ca să uităm de ardere, cenușă și lacrimi.
- Nu. Cred că nici nu mai este timp, a spus oprind mașina pe un podeț pe partea dreaptă a drumului cum veneam din sus, de la munte și indicându-mi cu mâna o casă de poveste, dincolo de un gard din leațuri destul de șubrede, cu cerdac din zid îmbrăcat în lemn vechi înnegrit de timp, cu temelie înaltă, cu două camere și probabil o bucătărie și o cămară în spate, sub acoperișul înclinat ce acoperea spatele casei, și ușă pe mijloc la intrarea din față dinspre curte, cu acoperiș din țiglă roșie, dar ceea ce mi-a sărit în ochi de pe zidurile bătrâne și cocoșate ale casei din paiantă au fost florile albastre pictate pe varul gălbui, ca un brâu ce înconjura casa în partea de sus, dar și ca decorațiuni pe lângă fiecare fereastră. La intrarea din față, cerdacul din lemn se lărgea într-un mic pridvor, iar deasupra lui, susținut de bârne înalte, solide, dar tot înnegrite de timp, acoperișul pleca în sus formând un alt triunghi perpendicular pe una din cele două ape ale acoperișului. Partea din față a acelui triunghi de acoperiș ce acoperea pridvorul avea același brâu de flori albastre pe fond galben palid și aceleași decorațiuni înflorate în jurul ferestrei de la pod. Era îngenuncheată de timp, roasă de ploi, spulberată de ierni și de viscol, dar avea o frumusețe ireală, de alt tărâm, așa cum era așezată pe punctul cel mai înalt al curții mari, ce cobora din fața ei într-o vale toată plină de copaci și iarbă.
Titus a intrat în curtea ce părea nelocuită. Eu nu. Mă sfiam. Priveam curtea și grădina și mă așteptam să apără în orice clipă de după vreun colț trupul firav al acelei femei aprige și neînfricate. Sufletul meu simțea că ea nu a murit, că încă este prin acele locuri, că face parte din aerul ce îl respiram în acel sat.
Din casă a ieșit o doamnă însoțită de doi băieți, unul adolescent, altul mai mic. Ne-a poftit cu drag și căldură în curte și apoi pe cerdac, după ce Titus i-a explicat ce căutăm. Ne-a spus că este venită de la București pentru câteva zile în casa străbunilor soțului ei. Am intrat și eu și am salutat. Ne-am dus pe cerdac intrând printr-o portiță de lemn, ce străjuia marginea cerdacului, ce se deschidea spre drum. Doamna ne-a poftit la masa din pridvor și s-a oferit să ne facă o cafea. Ne-am așezat. În așteptarea cafelei Titus a început să vorbească cu băieții. Cel mare era elev la liceu și voia să ajungă în America. Imediat au început să vorbească doar în engleză. Cel mic se legăna pe un balansoar aflat mai în spate pe cerdac și se mulțumea să ne privească fără a vorbi. Eu priveam curtea, copacii și voiam să simt istoria spunându-mi o poveste. O poveste despre oameni ce stau împotriva curentului, chiar dacă sunt striviți, despre oameni ce au spus „nu” când majoritatea spunea „da”, despre oameni ce duc lumea mai departe mai mult decât toată turma, despre oameni ce s-au născut, dar nu mai mor niciodată, ci rămân să fie far peste generații despre a crede, a te sacrifica, a lupta, pentru ceea ce crezi tu că este sfânt și de nepierdut într-o viață, căci dacă le pierzi și rămâi viu, degeaba rămâi...
A venit doamna cu cafeaua și cu pahare pentru suc. I-am mulțumit. Ne-am așezat cu toții la povești în jurul mesei. Ne-a spus că este soția unui strănepot al Elisabetei Rizea, că fac eforturi să refacă casa, să fie păstrată ca muzeu exact așa cum era când trăia neînfricata lor străbună, dar că au nevoie de bani și de sponsori pentru un asemenea proiect. Ne-au dat și un pliant cu poze făcute de un arhitect ca să vedem cum va arăta casa când totul va fi gata. În timp ce noi vorbeam, băieții s-au tachinat puțin. Deja observasem că băiatul cel mare, ce avea plete bogate, ondulate, negre, lungi, până la umăr, este sobru, aproape adolescent, cu griji de om mare, era în totală opoziție cu cel mic, ce era încă copil, jucăuș, nevinovat. Mama s-a plâns că se ceartă tot timpul și nu știe cum va fi când vor fi mari.
Am început să râd și am explicat:
- Stați liniștită! E ceva normal! Am avut și eu două exemplare exact la fel. Cel mare sobru, taciturn, matur în gândire și foarte exact în toate. Cel mic – jucăuș, glumeț, pus pe farse. Mă uit la copiii dumneavoastră și îi văd pe ai mei. Nici nu vreau să îmi amintesc ce războaie erau în casă la mine. Mâța cu câinele. Cel mare nici măcar nu se mai obosea să țipe la cel mic, când se sătura de el, ci țipa la mine: Mama, spune-i să tacă! Nu îl mai pot suporta! Mama, mi-a umblat prin lucruri! Mama, eu îl bat pe ăsta mic!
- Și acum!? m-a întrebat mama cu grijă în voce.
- Acum sunt cei mai buni frați. Se iubesc. Se ajută. Se sfătuiesc. Dar sunt tot diferiți.
Doamna a râs fericită auzindu-mă. Cât timp noi am vorbit, Titus a vorbit în continuare cu băiatul cel mare tot în engleză. Cred că îi spunea lucruri haioase, căci copilul râdea. Nu îmi mai amintesc ce i-am spus, dar nu a scăpat ocazia să îmi spună că mă trimite cu ocazii la Suceava și gazdele au făcut ochii mari și apoi au râs. Deja știau – le explicase Titus – că sunt o scriitoare din Suceava, pe care o prețuiește mult și că m-a adus în Argeș să cunosc frumusețea locurilor și istoria lor.
Gazdele ne-au arătat fotografii cu străbuna lor și am făcut fotografii și noi în acel pridvor de poveste. Ne-am despărțit prieteni buni.
Am înțeles că după plecarea noastră au fost demarate lucrările de restaurare a casei, dar că au încă nevoie de bani. Sper să găsească sponsori și oameni, care să considere că merită investit în acest proiect pentru a nu lăsa o poveste și o bucată de istorie să moară, dar mai ales să existe un loc la Nucșoara unde spiritul Elisabeta Rizea să mai dăinuie. Florile acelea albastre pictate cândva pe pereți, chiar de mâna ei merită să mai trăiască, căci am simțit sufletul neînfricatei în acele flori mai mult decât în orice alt obiect și zid de acolo. Erau carpete cusute pe pereți, erau țoale de cordele țesute în stative, erau ștergare cu flori, tot țesute la stative, erau mese și scaune vechi, era o scară la pod bătrână ca timpul și o laviță uitată în cerdac din alt secol și toate purtau amintirea atingerii bătrânei, dar cel mai mult ea era în florile albastre pictate ca un brâu pe partea de sus a casei și în jurul ferestrelor. A pus în ele dorința ei de libertate, a pus în ele cerul, a pus în ele sufletul ei... Mă uitam din drum la acele flori, și mi-o imaginam pictându-le, dar mai ales mi-o imaginam rostind acel jurământ, pe care l-am văzut în cameră la Titus și pe care l-au rostit toți luptătorii din munți:
În numele lui Dumnezeu atotputernicul și pe sfânta cruce eu, Elisabeta Rizea, jur să mă fac haiduc de bună voie și nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea și eliberarea Patriei și neamului din ghearele fiarelor comunisto-bolșevice și de sub jugul greu al rușilor.
Jur credință Majestății Sale Regele Mihai I, Regele tuturor românilor.
Jur credință guvernului liberal al Patriei.
Jur supunere și ascultare fără murmur și fără șovăire șefului haiducilor.
Jur să ucid fără milă și cruțare pe toți străinii și ticăloșii care ne-au trădat și vândut Patria și neamul și au dus la dezastrul țării.
Jur să nu mă despart de frații mei de luptă decât după victoria finală.
În caz de trădare sau de încălcare a Jurământului, să fiu ucis atât eu cât și întreaga mea familie!
Așa să îmi ajute Dumnezeu!
Și imaginându-mi-o rostind acele cuvinte am simțit cum inima îmi ia foc. O femeie haiduc, o femeie mai tare decât bărbații. Nu a fost singura. Ea le întruchipează pe toate cele care au fugit în munți, au ascuns partizani, au fost credincioase jurământului depus. Regele i-a uitat, și-a luat banii de la comuniști și decorația de la ruși și a plecat în Elveția, nepăsându-i că niște suflete luptă încă prin munți și încă îl slujesc cu credință așa cum au jurat; era greu să se audă până la Lausanne plânsul și scrâșnirea oaselor zdrobite ale unei mâini de neînfricați ce se sacrificau pentru el și îl așteptau; americanii nu au venit așa cum credeau haiducii din munți că vor veni și îi vor elibera. Istoria era scrisă, soarta le era pecetluită în cancelariile lumii și de către mai marii lumii, dar ei în munți nu aveau de unde ști. Ei știau doar că au depus un jurământ. Și erau ca luptătorii de la Masada... Aveau doar două căi: libertate sau moarte.
Ani de zile de trăit în munți prin văgăuni, ani de zile de luptat, crezut și așteptat, ani de zile de hărțuieli, de întins capcane, de a fi vânați... Femei ce au născut în munți... Altele în închisoare... Și în tot acest timp un singur far: jurământul!
Unii l-au călcat. Nu condamn și nici nu judec pe cei ce au trecut de partea comuniștilor. Viața trebuia să meargă mai departe și comunismul a fost ca un fluviu ce a venit peste țară. Trebuia să ne adaptăm la fluviu ca popor, nu puteam muri toți. Mi-e milă și de cei ce au dat informații sub tortură. Nu am dreptul să îi judec, decât dacă aș fi fost și eu torturată la fel ca ei și aș fi rezistat să tac. Dar e greu de înțeles și de iertat pe cei ce nu doar și-au călcat jurământul, ci și-au turnat tovarășii de luptă pentru favoruri, pentru a urca pe scara socială a noii orânduiri. O poveste din aceasta mi-a spus Titus despre tatăl său. El a depus jurământul odată cu un coleg de muncă... Amândoi odată... Unul a fost credincios jurământului. Celălalt nu. Nu și-a încălcat jurământul trecând de partea comuniștilor, ci a făcut mai mult de atât... A vândut un om... A fost Iuda...
Am privit pădurile din jur. Am ascultat muzica vântului jucându-se printre copaci. Am privit vârfurile munților ce înțepau cerul. Mi-am coborât iar privirea pe florile albastre ale casei Elisabetei Rizea. O vedeam pictându-le cu mâna ei sus pe perete și pe lângă geamuri. Îl vedeam pe regele Mihai stând de vorbă cu ea în acel pridvor în care am stat și eu cu Titus, am băut o cafea, am respirat și trăit istorie și brusc mi-a venit o idee: Elisabeta Rizea a fost credincioasă până la moarte regelui. L-a așteptat o viață și a crezut în el o viață. Oare pentru atâta credință și pentru atâta sacrificiu, casa regală ce și-a redobândit proprietățile după revoluție nu poate face un gest nobil și să suporte ea refacerea casei celei mai credincioase românce față de rege și familia regală!? Nu poate ea să se implice și să salveze florile albastre!? Elisabeta Rizea a așteptat o viață și tot o viață a crezut. Pentru o viață de credință și de loialitate, nu poate face casa regală un mic gest de recunoștință, ca să se bucure viteaza din Nucșoara că în sfârșit s-a întors regele ei pentru care a jurat!? Nu costă mult. V-ați luat munți, v-ați luat înapoi palate, v-ați luat titluri și domenii. Din tot ce aveți vă costă cât o unghie să restaurați casa femeii ce și-a petrecut ani lungi și grei în munți și în pușcărie, a cărui păr i-a fost smuls din cap, ce a îndurat tot în numele unor valori și a unui jurământ.
M-am urcat în mașină și am plecat fără a privi înapoi.
- Ți-a plăcut? m-a întrebat Titus, dar nu i-am răspuns.
În loc de răspuns, doar am dat din cap. Am mers puțin în tăcere. Titus a oprit mașina pe partea dreaptă a drumului sub coroanele bogate ale unor copaci falnici în dreptul unui izvor ce țâșnea din inima muntelui. Am coborât amândoi. Mi-a sărutat trupul înfiorându-l răcoarea de sub copaci. M-am dus spre izvor și am întins pumnii.
- Să îți dau un pahar, a strigat Titus întorcându-se la mașină.
Când a venit spre mine cu un pahar de plastic în mână eu, aplecată spre țeava din care curgea apa cântând, deja duceam pumnii căuș spre gură cu apă rece ca gheața. Am băut-o ca pe o împărtășanie. Am întins iar pumnii. Am dus iar la gură. M-am ridicat și m-am întors spre el râzând și întinzând mâinile în aer.
- Boierule, ai fi vrut să beau apă din izvorul din care au băut haiducii Muncelului ani în șir cât au fost stăpâni pe viața lor și pe munții aceștia cu un pahar de plastic!? Ce sacrilegiu! Am băut cu pumnii așa cum au băut ei ani în șir și crede-mă că nu am băut doar apă și nici nu am respirat doar aer aici... M-am împărtășit cu sângele lor, cu durerea lor, cu măreția lor de a crede, de a lupta, de a îți trăi viața într-un singur mod: om liber...
Titus mă privea vorbind, așa cum stăteam cu mâinile în aer lângă izvorul din care au băut haiducii și ochii i-au devenit iar întunecare. Mă privea atât de ciudat! Am fost tentată să îl întreb: Ce vezi, boierule, când te uiți la mine atât de adânc!? dar am renunțat. Nu mi-ar fi răspuns.
- Să mergem mai departe, doamnă scriitoare!
I-am zâmbit cu căldură. Nu îmi mai spusese niciodată „doamnă scriitoare” între patru ochi.
Am urcat în mașină emoționată. Mi-am pus centura și nu știu cum am dat din mâini și iar am lovit paharul în care Titus punea scrumul de țigară și l-am făcut să sară de la locul lui și să împrăștie peste tot un nor cenușiu.
- Scuze! Scuze! Scuze! repetam rușinată și scuturam cenușa de pe rochia mea înflorată.
Titus s-a mulțumit să zâmbească și să îmi spună:
- Iar ai băut!? Mă, eu ți-am zis să nu mai bei!
Nu i-am răspuns nimic; parcă ce puteam să îi răspund. Am plecat la drum în timp ce eu curățam cât puteam scrumul de pe hainele mele și de pe unde se mai putea.