duminică, 23 august 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXI

 

- Hei, ce faci? Vii la mine? l-am auzit pe Titus întrebând din hol.

M-am ridicat repede și m-am dus. M-am așezat ghemuită în fotoliul meu de la ușă. Titus s-a pus pe pat și și-a aprins o țigară.

- Mulțumesc pentru plăcinte. Au fost foarte bune. Și mămăliguța a fost foarte bună. Scuze că nu am făcut-o eu așa cum am promis!

- Mulțumesc pentru pește și usturoiul acela special. A fost cel mai bun pește, pe care l-am mâncat în viața mea, i-am mulțumit și eu.

- Mâine, dacă e vreme bună, mergem la casa Elisabetei Rizea și la Mănăstirea Corbii de Piatră. O să îți placă.

- De-abia aștept, am răspuns.

Apoi dialogul s-a împotmolit. El fuma. Eu stăteam ghemuită pe fotoliul meu și îmi ștergeam din când în când transpirația de pe frunte. Îl priveam. El nu. Privea rotocoalele de fum ce le arunca din plămâni afară. Amândoi ne gândeam la același lucru, dar nu aveam curaj să începem discuția.

- Don Stefano este extrem de porcos. Astăzi chiar a încercat să se stăpânească, a încercat el o explicație, ce mie mi s-a părut nereușită. Mi-a trecut prin cap că Titus încă încearcă să salveze planul pus la punct de el pentru mine cu Don Stefano, și mi-am dat seama că e momentul să tai nodul gordian.

- Nu e ca tine, deși sunteți prieteni, am șoptit.

- Nu este, mi-a răspuns.

- E lunecos, uns cu toate alifiile, foarte adaptat la viața contemporană românească, am spus alegându-mi cuvintele.

- Știu. Așa este. Dar cu mine nu îndrăznește...

Oare!? m-am întrebat în gând și cu voce tare am spus:

- Nu i-am cerut nimic acestui om, ca de altfel nici ție. Tot ce am acceptat a fost o excursie pe plaiurile tale natale. Nu vreau nimic de la el și nu vreau să mai discut vreodată cu el.

- Știu, a răspuns Titus trist și eu am tăcut.

Consideram că spusesem destul. Titus fuma. Nu citeam nimic pe fața lui.

Nu știu cum și când a început să spună o poveste. Despre a iubi, despre a crede, despre sacrificii... Iar povestea de parcă nici nu era conștient că sunt eu acolo și că îmi povestește mie și iar nu își dădea seama că îi curg lacrimi pe față. Ghemuită pe fotoliu îmi ștergeam din când în când fața transpirată și nu îndrăzneam să îl întrerup. A terminat povestea și m-a privit speriat. Mă așteptam să întrebe: Cu tine ce este aici!?

- Am spus prea mult... Asta nu trebuia să îți povestesc..., mi-a spus cu o undă de regret în voce și pentru că atunci și-a exprimat acel regret eu nu pot divulga ce mi-a povestit în acea seară.

- Știi cum este să pierzi tot spre ceea ce întinzi mâna, să nu ai parte niciodată de ceea ce iubești mai mult decât pe tine? l-am întrebat.

- Știu, mi-a șoptit privindu-mă adânc în ochi.

- Și eu știu, i-am răspuns curgându-mi și mie lacrimi și am adăugat o întrebare șoptită: Ai suferit mult?

- Foarte mult, mi-a răspuns pe un ton indiferent, nici vorbă să se plângă sau să se victimizeze. A răspuns corect la o întrebare.

- Doi naufragiați ai vieții..., i-am șoptit și el a înțeles ce am vrut să spun.

- E târziu. Du-te la culcare! Uită ce ți-am povestit în seara asta...

M-am ridicat greoi din fotoliu și în timp ce mă ridicam mi-am șters fruntea transpirată cu mâna.

- Transpiri! Ți-e rău? a întrebat cu îngrijorare în voce, cercetându-mă insistent.

- Cred că am răcit puțin. O să mă încălzesc sub plapumă, i-am răspuns minimalizând starea mea de rău. Adevărul e că nu aveam bucățică din trup, care să nu mă doară.

Mi-am lăsat halatul gros în camera mea și m-am dus la baie. Când m-am întors m-am intersectat cu Rodica în bucătărie. Venise în casa veche, după ce a terminat tot de spălat și de pus la loc. I-am urât noapte bună și mi-am continuat drumul spre camera mea.

- Luminița, ai bluza de pijama toată udă în spate! a exclamat ea în urma mea.

- Transpir tare. Cred că am răcit, i-am răspuns și am dat să trec mai departe.

- Ai stat în rochița aceea subțire și a fost destul de frig. Și curent... Uite, ia un paracetamol și fugi sub plapumă! Pune radiatorul în funcțiune, dacă ți-e frig, mi-a spus și a venit după mine cu o pastilă.

Am luat-o, i-am mulțumit și am înghițit pastila cu multă apă.

- Mai ai nevoie de ceva? Să îți mai aduc alt pahar cu apă pe masă? a întrebat în timp ce eu mă întindeam în pat cu mișcări greoaie de parcă toate încheieturile erau niște bucăți de fier ruginite.

- Mulțumesc, i-am șoptit. Nu mai am nevoie de nimic.

- Nu, nu! Nu te băga în pat cu bluza udă! Ridică-te și schimbă-te! Eu îți aduc alt pahar cu apă până îți schimbi bluza, mi-a cerut ferm și eu m-am ridicat din pat.

Când s-a întors îmi schimbasem bluza. A pus paharul de apă pe masă și înainte de a ieși a spus:

- O să îți fie mai bine, după ce își face efectul paracetamolul.

Ce bine ar fi să fie așa, mi-am spus în gând, dar dacă e ceva legat de rinichi nu trece cu paracetamol. Treceau minute, treceau ore. Nu adormeam și nu îmi reveneam deloc, ci îmi era tot mai rău. Trupul îmi era dureros și complet ud, ca și cum aș fi ieșit de la duș, dar cu tot cu pijama pe mine. Părul îmi era atât de ud încât îl puteam stoarce. Simțeam mirosul greoi al transpirației și știam că paracetamolul nu m-a ajutat. Încercam să mă mișc, dar nu reușeam. Scânceam, spuneam rugăciuni și îmi propuneam să rezist până la ziuă, apoi voi vedea ce voi face. Nici nu îmi trecea prin cap să deranjez pe cineva. Am întins mâna spre telefon să văd cât e ceasul și mi s-a părut că gestul de a întinde mâna mi-a stors toată vlaga. Era ora două jumătate. Nu am mai avut puterea să ridic mâna și să pun telefonul la loc pe lada patului lângă veioză. L-am lăsat lângă mine. Trebuie să rezist încă patru ore, mi-am spus. Fața îmi era complet udă de aceeași transpirație rece ca gheața ce îmi acoperea tot corpul. În starea aceea de agonie m-am mai zbătut ceva timp autoconvingându-mă să rezist până la ziuă. Și dacă mori?! a spus cineva în gândul meu și eu am început să scâncesc. Chiar așa, dacă mor până la ziuă!? Am dat să mă ridic. Mă forțam să o fac. Aveam mintea tulbure. Ba gândeam că vreau o gură de apă din paharul pus de Rodica pe masă, ba că vreau să ajung la ea în cameră și să îi spun că mi-e rău de mor. Sau măcar să reușesc să întind mâna și să pun în funcțiune radiatorul; uitasem să îl pornesc, când m-am băgat în pat. Nu am reușit să mă ridic. Voiam să plâng și nu puteam. Să o sun, mi-am spus cu mintea încețoșată de durere și cu trupul învelit într-un giulgiu de transpirație rece și apoi am scâncit: Nu am în telefon numărul ei. Am vorbit să mi-l dea, dar încă nu a făcut-o. Simțeam că mă pierd. Cu ultimele puteri am găsit cu mâna telefonul căzut lângă mine în pat, de când l-am privit să văd cât e ceasul. Nu știu cum am căutat numele lui Titus în agendă. Vedeam ca prin ceață și totul era ca într-un coșmar. Am apelat, am șoptit: Titus, mor! și am scăpat telefonul din mână, fără a ști, dacă m-a auzit și dacă a răspuns.

Știam că a venit, deși nu îl vedeam. Scânceam în pat. A aprins veioza de la capul meu.

- Dumnezeule mare, ce proastă ești! Cum ai putut sta în halul acesta! a exclamat și i-am văzut groaza de pe chip în timp ce mă privea.

- Voiam să rezist până la ziuă. Nu voiam să te deranjez..., am șoptit cu greu și poticnindu-mă după fiecare cuvânt.

- Proastă ce ești!! Cum să stai în halul acesta! repeta cu furie în timp ce îmi privea chipul livid.

Eu mă văitam. Scoteam gemete de durere.

- Taci!! Să nu aud un sunet! l-am auzit spunând ferm în timp ce a dat drumul radiatorului și apoi mi-a pus mâna pe frunte. Nu ai febră prea mare, a spus, apoi mi-a acoperit ochii cu o mână, iar cu cealaltă mi-a ridicat creștetul capului și m-a ținut mai multe secunde așa nemișcată. Eram uimită de câtă forță are în mâini. Le simțeam atât de puternice că ar fi rupt cu ușurință un os cu ele. Părea că stă într-un fel de transă. Îmi ținea în continuare ochii acoperiți – cel puțin așa îmi amintesc acum – și eu sub mâna lui fermă îi țineam nemișcați, și a început să îmi maseze creștetul capului în căutarea unor puncte imaginare, ce sunt centri energetici prin care intră și iese din corp suflu vital. Le-a găsit și le masă ferm și eu simțeam cum începe ușor să curgă un firicel timid de energie caldă din creștetul capului până la tălpi. Nu îmi era mai bine, dar căldura o simțeam. Mi-a lăsat capul pe pernă și s-a dus în camera lui. S-a întors foarte rapid. Iar am gemut sau am scâncit. A spus atât de poruncitor să tac și să nu audă un sunet; ori nu suporta oamenii să se plângă, ori nu se putea concentra, dacă auzea sunete străine – gândesc acum despre acea poruncă a lui și tind să cred că ambele motive sunt adevărate; încât am tăcut imediat. Mi-a dat cu o cremă la nas și aproape instantaneu am simțit aer rece până în plămâni.

- O să respiri mai bine! O să îți revii..., mi-a șoptit.

Nu mai îndrăzneam să mă plâng. Îl urmăream cu ochii cum se mișcă rapid ca și cum era singura ființă de pe pământ și eu mă agățam de ea să nu mă pierd în ceață, dar și el mă îngrijea de parcă eram singura muritoare din jurul lui.

- Mi-e frig la cap. Îmi îngheață capul, am șoptit.

A fugit afară din cameră și s-a întors cu un prosop mare alb. Mi-a ridicat capul și mi l-a înfășurat rapid și cu mișcări experte, ca un turban în jurul capului, strângându-mi părul ud în el.

- Acum nu îți mai îngheață capul, a șoptit.

Ca prin vis îmi amintesc tot ce a făcut în continuare. Mi-a masat puternic un punct pe stern, apoi câte un punct sub fiecare subraț. Nu a apăsat la întâmplare, ci a căutat pipăind cu degetele un anumit punct. A masat câte un punct la încheietura de sus a picioarelor. M-a învelit bine. Mi-a masat cu alcool sanitar tălpile și apoi le-a învelit îndoind plapuma sub ele.

Am scos iar un sunet. A țipat: Taci! și s-a așezat pe marginea patului. Mă privea. Iar avea ochii lui albaștri deveniți negri, deși nu înțeleg cum făcea asta sau poate era un mod al meu de a-l percepe pe el așa, în momentele de maximă concentrare.

- Începi să îți revii. Acum ai iar culoare în obraji, mi-a șoptit și a zâmbit palid, dar și s-a relaxat. Nu mai avea încordarea și groază din clipa când a intrat în cameră și m-a văzut.

- Iartă-mă că te-am trezit. Aș fi vrut să rezist până la ziuă, i-am șoptit.

- Taci! Nu spune prostii, mi-a spus dur și a întins mâinile spre fața mea. A luat un colț al prosopului cu care îmi făcuse turban pe cap și mi-a șters cu el fața udă. A ferit puțin turbanul de pe urechi și și-a fixat degetele mari ale fiecărei mâini undeva la locul din mijloc din spatele fiecărei urechi. Restul degetelor le avea strânse pumn sprijinite pe obrajii mei. A dus degetele mari din spatele urechilor, de-a lungul maxilarului, până sub bărbie apăsând atât de puternic de mă durea. Am dat să scâncesc, dar am tăcut de frică să nu țipe iar la mine. Mi-a văzut totuși grimasa de durere și mi-a explicat, căci acum îmi era mai bine și puteam auzi și percepe ce spune, nu ca atunci când venise și nu aș fi auzit nimic, căci pluteam în ceață, că de după ureche și până sub bărbie sunt niște vase de sânge sau nervi – nu am reținut exact ce a spus – care, dacă sunt masați cu putere fac să scadă febra și să îți treacă durerea de cap. Cât timp îmi spunea asta a continuat masajul acela. A terminat, s-a ridicat în picioare și a repetat: Îți revii! Deja ți-e mai bine. Vrei la baie?

- Acum nu cred că mă pot ridica.

- Ok. Îți pun lângă tine un tricou uscat. Ai nevoie de o haină uscată în spate. Eu mă duc la mine. Tu schimbă-te! a spus în timp ce căuta printre hainele mele din geamantan un tricou și l-a pus lângă mine pe marginea patului. Vin peste câteva minute.

A plecat lăsându-mă să mă schimb. Am dat să mă ridic. Nu puteam. Oricum îmi era mai bine, dispăruse răul acela cumplit, ce m-a făcut să îmi fie frică că voi muri și în care mă pierdeam ca într-o ceață, dar nu mă puteam ridica.

El s-a întors. M-a privit. A văzut tricoul lângă mine. Nu a spus nimic. Mi-a desfăcut turbanul de pe cap și a pus prosopul alături pe pernă. A ferit plapuma. Am realizat cât de urât miroase transpirația și mi-a fost rușine, dar nu aveam ce face. M-a ridicat ca pe un copil. Am scâncit și m-am prins cu mâinile de mâinile lui după ce m-am clătinat. Nu m-a certat că am scâncit. Mi-a tras bluza udă peste cap cu o singură mână, a aruncat-o pe podea și apoi cu amândouă, în timp ce eu mă țineam de brațele lui, mi-a dat tricoul uscat. I-am privit ochii în timp ce făcea toate astea. Iar erau negri și lăsau impresia că nu văd nimic. M-a întins în pat și m-a învelit bine. Iar mi-a ridicat capul în palmă și a înfășurat prosopul în jurul capului meu.

- Nu puteam să te las udă! a spus ca un fel de scuză.

- Mulțumesc, am șoptit.

- Lasă, nu îmi mulțumi, a șoptit și s-a așezat pe marginea patului. Ești mai bine, nu? a întrebat privindu-mă.

În loc de răspuns i-am zâmbit. Voiam să îmi cer scuze că miros atât de urât, dar nu aveam curaj.

Mi-a luat o mână în palmele lui. A încercat să îmi desfacă degetele, dar erau înțepenite ca niște gheare. Din nou eram surprinsă de puterea ce o emana mâinile lui. Mi-a desfăcut forțat fiecare deget și l-a dat pe spate până a pocnit. Mi-a masat întreaga palmă încălzind-o și apoi a masat dur, până la a mă durea și ustura ca un foc, fiecare falangă cu unghia de la fiecare deget. A spus ceva legat de circulația sângelui, dar nu am reținut ce. A făcut la fel și cu cealaltă mână. Îmi era mult mai bine. Somnul îmi dădea târcoale în timp ce el încă îmi masa vârful degetelor și îmi spunea ce probleme de sănătate am și ce trebuie să fac de acum înainte pentru a o duce bine și pentru a mai putea scrie cărți.

- Dormi, maimuță ce ești! Acum ți-e bine! Mă duc și eu la culcare... E trecut de patru..., a spus ridicându-se și eu am perceput în vocea lui oboseala, pe care în sfârșit o trăda după ce fusese sigur pe el, puternic, dur.

Nu știu de ce m-am gândit că eu i-am furat din energia lui sau că el mi-a dat din energie cât m-a îngrijit și se simțea stors de vlagă.

- Mulțumesc, omule cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil! i-am șoptit când el deja se ducea spre ușă.

S-a oprit, m-a privit cu ochii lui albaștri deveniți întunecare, și mi-a șoptit cu o voce extrem de tristă, dar și zâmbind slab:

- Fără mulțumesc! Și acum sunt tot om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil?!

S-a întors și a plecat fără a mai aștepta răspunsul meu. L-am simțit rănit de cuvintele mele și mi-a părut rău, dar oricât căutam în sufletul meu alt nume să-i dau nu găseam. Acesta era numele cel mai potrivit. Am adormit adânc și visam mâinile lui puternice îngrijindu-mă. Ca prin vis am realizat că cineva a venit și a privit cum dorm, să vadă, dacă sunt bine. Știam că e omul cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil și în vis mi-am dorit ca noi să fim prieteni buni, cât timp vom mai avea de stat pe pământ. Viața nu ne adusese din greșeală față în față.

M-am trezit. Eram bine. Slăbită. Transpirată, dar în limite normale, nu ca în noaptea trecută când curgea apa de pe mine ca la duș. După lumina soarelui ce intra pe fereastră mi-am dat seama că e târziu și că soarele răsărise de mult, căci lumina diluată, ca de plină zi, venea de undeva de sus pe fereastră, nu săgetată de jos și roșie intens orbitor așa cum e lumina la răsărit.

- Bună dimineața! mi-a spus Rodica intrând pe ușă cu o cană pusă pe o tavă și o gustare alături. Ți-am adus ceai și ceva să mănânci. Nu te ridica din pat. Mi-a spus Titus că ți-a fost foarte rău azi noapte. El e plecat la Pitești. Are de rezolvat ceva urgent, dar se întoarce. Mă duc la cea mică, că nu pot să o las mult singură, dar vin iar la tine. Dacă crezi că ai nevoie de vreun medicament, am pus pe masă la mine în cameră o cutie. Uită-te în ea și ia ce îți trebuie. Fug la fetiță!

- Mulțumesc! am strigat după ea.

- Stai în pat și să nu faci nimic! Așa a zis Titus! mi-a strigat înapoi de prin pragul casei de la intrarea principală a casei.

Am privit ceasul. Era aproape zece. M-am lăsat pe pat. Am închis ochii.

...Nu am mai întâlnit asemenea oameni! Niciodată! am gândit și așa cu ochii închiși am început să aud în cap muzica pe care o ascultasem în mașină, când m-a răpit Titus de acasă. Nu „Poemul simfonic Vltava” de Bedrich Smetana și nici Johann Sebastian Bach..., ci muzica duioasă a lui Ion Ionescu inspirată de „așa mă certa bunica”... Aveam cincizeci și unu de ani și mă simțeam în fiecare zi de când ajunsesem la Dărmănești „certată” de bunici.

...O să mă învăț cu nărav aici! Trebuie să mă întorc acasă la viața mea adevărată! Mi-am spus și m-am ridicat din pat. Am băut ceaiul. Nu am putut mânca ceea ce mi-a adus Rodica pe farfurie, acoperit cu un șervețel de hârtie. Doar gândul la mâncare îmi provoca greață. Am realizat că încă sunt transpirată și că trupul îmi miroase la fel de greu ca noaptea trecută. Cu mișcări nesigure am desfățat plapuma, pernele și am tras de cearceaful de pe pat. Toate erau cleioase și miroseau ca trupul meu. Am pus peste ele bluza de pijama aruncată jos noaptea trecută de Titus. Era complet udă. Le-am pus grămadă pe un scaun și mi-am căutat schimburi curate. Am luat hainele și am plecat spre baie. M-am oprit în camera Rodicăi și m-am uitat în cutia cu medicamente de pe masă. Știam că am nevoie de ceva pentru rinichi. Deși criza cumplită din noapte trecuse, încă transpiram și știam că nu îmi revin așa ușor. Am găsit un medicament naturist UroSuport forte. Nu mai luasem din astea, ci altele tot naturiste de la Alevia, firma din Fălticeni, ce produce astfel de produse, căci evitam cât puteam să recurg la antibiotice. Am citit prospectul și m-am gândit că mă pot ajuta, iar dacă nu mă ajută, măcar nu îmi fac rău. Am luat două pastile cu multă apă și mi-am continuat drumul spre baie, cu hainele de pus în mașina de spălat în brațe. În ușa de la bucătărie, ce dădea spre verandă, am dat nas în nas cu Titus.

- Fugi în pat! Ce sunt cu hainele astea în mână?! Ce te apuci să faci? a țipat la mine privindu-mă cu ochi duri pe sub borurile pălăriei mari.

- Sunt lenjeria de pat. E murdară. Vreau să o pun la spălat. Apoi chiar fug în pat, am explicat.

- Și era urgent? a întrebat pe un ton mult mai blând, dar eu nu i-am răspuns nimic. Nu puteam să îi răspund că sunt ude, cleioase și put. Și-a dat singur seama de asta. A adăugat tot el: Pune-le în mașină și îi dau eu drumul! Și m-a urmat în baie așteptând să pun rufele în mașină ca să o pornească, căci eu încă nu știam cum să o fac.

- Încă nu o porni. Trebuie să pun în ea și hainele de pe mine. Mă schimb și fac duș...

- Ok. Vin după ce te schimbi și o pornesc.

- O pornesc eu. Spune-mi cum să fac, i-am cerut.

- Decât să îți explic, mai bine vin eu după. Tu pune toate rufele murdare în ea, că de rest mă ocup eu.

Am ieșit din baie spălată și schimbată. I-am găsit pe Titus și Rodica vorbind în bucătărie. Titus s-a dus imediat și a pus mașina în funcțiune.

- Cum ești? m-a întrebat Rodica cercetându-mi fața.

- E bine, față de astă-noapte, a răspuns Titus venind din baie.

- Mai bine. Am găsit în cutia ta cu medicamente UroSuport forte. Am luat două. Mulțumesc!

- Ia toată cutia în camera ta și ia-le pe toate câte mai sunt numai să dea Dumnezeu să îți ajute! mi-a răspuns.

- Dacă te ajută, amintește-mi când merg la Pitești – medicamentul acesta se fabrică la noi, la Pitești – să îți mai iau câteva cutii ca să le ai când mergi acasă.

- Nu e nevoie. Cred că costă mult. Îmi cumpăr eu, i-am răspuns.

- Costă pe dracu! mi-a răspuns Titus furios, apoi mi-a spus: Fugi în pat! Azi nu mergem nicăieri și nici nu faci nimic. Stai în pat! Atât!

Am plecat spre camera mea ca un copil de grădiniță ignorând-o pe Rodica, ce îl certa pe Titus:

- Nu poți să te porți așa cu ea! Ești îngrozitor!

Nu aveam nicio îndoială că iar îi dă niște pumni în umăr sau îl lovește cu o bluză.

- Doar dacă mă port așa ascultă! Altfel o găsesc făcând ceva prin bucătărie, l-am auzit pe el, când închideam ușa la camera mea.

- Trebuie să îți dau alte cearceafuri, a spus Rodica în timp ce intra după mine în cameră.

S-a dus la dulap și a scos altă lenjerie. A dat să vină spre pat și să o pună ea. Am oprit-o ferm.

- Nu, Rodica! O pun eu. Nu sunt țeapănă. Tu du-te la Sara! Nu vreau să o neglijezi din cauza mea. Ai mai lăsat-o singură și de dimineață cât mi-ai făcut ceaiul și gustarea.

- Nu a vrut să vină cu mine, deși am vrut să o iau. Vrea în camera ei la jucării, a explicat Rodica.

- Ok. Fugi la ea! Înfăț eu patul.

Ea a ieșit și s-a dus repede spre casa nouă. Știam că stă cu grijă de câte ori o lăsa pe cea mică singură și nu voiam să se mai întâmple asta. Trebuia să știe că eu înțeleg că fetița e prioritatea ei absolută cât timp părinții o lasă în grija ei.

Ea a ieșit și Titus a intrat. S-a așezat la masă și mă privea cum pun pe pat altă lenjerie. Și-a aprins o țigară. Am terminat treaba și m-am pus pe marginea patului.

- Mulțumesc pentru noaptea trecută! am simțit nevoia să îi spun.

- Lasă, a șoptit el în timp ce arunca fumul în aer și lăsând impresia că noaptea trecută nu m-a ajutat cu nimic. Brusc a spus ferm indicându-mă cu mâna: Nu așa! Nu pe marginea patului! Întinsă în pat!

L-am privit speriată. Mi-au trebuit câteva momente să înțeleg ce vrea.

- Acum!? În prezența ta vrei să mă întind în pat? Lasă că mă întind după ce pleci, i-am răspuns.

- Nu! Te întinzi acum! Amintește-ți că te-am văzut și astă noapte culcată în pat, deci nu e ceva nou pentru mine.

Îl priveam stânjenită. Aș fi vrut să plece și apoi să mă întind în pat. Mi-am dat seama că nu are de gând nici să plece, nici să cedeze, așa că m-am întins în pat, după ce am pus pernele toate unele peste altele – aveam vreo trei pe pat – ca să stau cu capul cât de cât sus și m-am învelit cu plapuma până la mijloc. Am oftat când m-am întins în pat, dar am făcut-o involuntar. Nici nu am fost conștientă de asta.

- Ai oftat, a șoptit el.

- Nu, am răspuns eu.

- Ba da. Te-am auzit. Tu nu înțelegi că îți cunosc respirația, că îți percep fiecare gest oricât de mărunt.

- Probabil am făcut-o inconștient. Te rog, să mă crezi că nu mi-am dat seama că am făcut-o!

- Tocmai asta mă îngrijorează, că ai ajuns să o faci inconștient, ca pe un gest reflex. Știi de câte ori ai oftat în mașină după ce te-am luat de acasă?

- Păi dacă m-ai răpit, încerc să dau vina pe el.

- Nu, nu! Nu da vina pe mine! Spune-mi, oftai așa și înainte de întâmplarea de la ziua ta?!

- Nu! Nu știu! Crede-mă că nu îmi dau seama. Dacă nu mi-ai fi spus tu, nici nu aș fi fost conștientă că o fac. Probabil că e mai de mult, dar eu nu mi-am dat seama, am răspuns ridicându-mi mâinile pe pernă, pe lângă cap și relaxându-mă, în sfârșit.

El a râs. Eu am întrebat de ce râde.

- Când vorbeam seara cu tine pe WhatsApp îmi plăcea la nebunie, când ți se făcea somn și începeai să te freci la ochi. Ai gesturi de copil. De asta râdeam și spuneam că te adorm în fiecare seară. Acum, când ai ridicat mâinile pe pernă, ai făcut-o tot ca un copil și de asta am râs.

Auzindu-l făceam eforturi supraomenești să nu arăt cât de tare mă doare ceea ce îmi spune. Exact aceleași cuvinte le-am mai auzit. Dacă aș fi închis ochii și aș fi ascultat doar vocea, puteam crede că sunt cuvintele spuse de celălalt samurai. Și el râdea de felul cum îmi șterg ochii cu pumnii, și el îmi imita gesturile și râdea.

Nu am putut ascunde nimic. Titus a citit totul pe fața mea. Adevărul e că am o față pe care se citește totul.

- Povestește-mi despre el...

- Nu pot și nici nu vreau... Simt că l-aș trăda. I-am scris patru emailuri: „Mulțumesc, Samurai!”, „Lasă-mă să vin spre tine ca spre rai!”, „Scrisoare de dragoste”, și, dacă îmi mai amintesc bine, a mai fost un email de Moș Nicolae... Dacă vreodată voi avea puterea, îți voi trimite doar textul: „Mulțumesc, Samurai!” și din el vei înțelege tot ce a fost,... despre scris, despre speranțe, despre vise... Celelalte sunt prea personale și rămân doar între mine și el. Dar acum nu pot. El nu a greșit prea mult. În felul lui a fost cinstit. Eu am greșit iubind...

Titus a închis ochii. Se concentra gândindu-se la ceva. A vorbit ca în transă:

- Ai înotat în ocean și te-ai dus, și te-ai tot dus după o himeră și într-o zi te-ai trezit înconjurată de ape și fără nicio posibilitate de a te întoarce pe uscat...

A deschis ochii. Mă privea cu ei întunecați. Nu citeam nimic pe fața lui. S-a ridicat să plece. S-a întors spre mine din prag și a indicat spre farfuria de pe masă zicând:

- Văd că nu ai mâncat. Mănâncă puțin, când poți. Dacă vrei ceva, sunt alături...

Am adormit după ce a plecat. Când m-am trezit, nu mai eram deloc transpirată și nici dureri nu mai aveam. M-am dus să întind rufele, dar erau deja întinse. Soarele era fierbinte. M-am așezat pe o bancă din fața casei, la soare. Îmi era bine să îi simt căldura fierbinte pe trup. Îmi era foame și sete. M-am dus în casă și am mai luat o pastilă, apoi am mâncat, ceea ce îmi adusese Rodica. M-am culcat iar. Trupul meu avea nevoie de somn.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu