duminică, 2 august 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XV


Soarele exploda roșu sângeriu la apus când am ajuns acasă. M-am intersectat cu Titus în curte, în fața casei vechi. Ceilalți au intrat cu toții în casa nouă.
- Cum a fost excursia? m-a întrebat oprindu-se pe aleea ce lega cele două case. Probabil intenționa să se ducă să închidă rățuștele și păsările.
- Fain! Chiar fain! i-am răspuns mergând spre scările de la verandă. Dar mi-a fost dor de tine toată ziua! am adăugat pe ton plângăcios de copil alintat.
- Ei, Luminița, doar nu începi să mă lingușești!! a țipat el din poarta ce dădea spre curtea din spate, unde era ocolul păsărilor și cotețele unde trebuiau închise.
M-am întors spre el de pe trepte. Eram cu mâna pe clanță. Râdeam. El mă privea cu niște ochi și cu o privire... Cum să spun că era!? Cum să găsesc cuvintele cele mai potrivite care să îi descrie privirea!? Gata! Știu! Mă privea așa cum mă privise câinele husky în ziua când am ajuns și adulmecându-mă cu botul stătea în cumpene: să o mușc... să nu o mușc... Exact aceasta era expresia feței lui Titus privindu-mă.
- Normal că te lingușesc. Ador să fac asta! Ce zici de un text din ăsta că tot se poartă: Vai, boierule, cât de dor mi-a fost de tine! Toată ziua m-am gândit la tine! Mai rar un om deștept și special ca tine! Cred că nu am mai întâlnit pe nimeni așa! Mă emoționezi...
M-am oprit. Ochii și privirea lui Titus erau tot ca a câinelui husky, dar ceva de pe fața lui îmi spunea, că parcă nu mai e în dilemă întrebându-se, dacă să muște sau să nu muște. Se oprise la să muște. Nu suporta lingușeala. Am dat drumul la un hohot de râs și, după ce m-am potolit, am spus:
- Mi-ai lipsit. Nu am avut cu cine mă certa. Nimeni nu a fost răutăcios. Nimeni nu a făcut tarantele – așa le spuneam copiilor mei când erau mici și făceau mofturi – toată ziua. Ceva îmi lipsea...
- Pe tine te mănâncă spinarea? m-a întrebat stăpânindu-și râsul. De pe față i-a dispărut expresia de câine husky ce vrea să muște.
- Nu. Deloc. Și nu te mai purta ca un profesor rău că nu mă impresionezi deloc. Deja m-am învățat cu tine, îi răspund cu tupeu și dau să intru în casă.
El a deschis poarta spre ocolul păsărilor. Eu m-am întors.
- Ce faci? Vrei să te ajut să închizi rațele?
- Nu. Le-am închis eu mai devreme. S-au învățat să meargă singure din ocolul cu iarbă în cotețul, unde se culcă. Acum închid la găini, mi-a explicat.
- Dacă te bate cocoșul, cheamă-mă să te apăr! îi strig râzând.
- Vezi să nu pleci cu ocazii sau pe jos la Suceava! l-am auzit strigând în timp ce intram pe verandă.
Am ajuns în dreptul ultimului geam al verandei din dreptul ușii de la bucătărie, când am auzit luptă afară și mi-am dat seama că s-a declanșat în curtea din spate al treilea război mondial. Am deschis repede geamul și am scos capul. În prima clipă, în amestecul de mâini, picioare, pene, aripi, pinteni, țipete de om nervos și sunete scoase de cocoș pornit la atac furios nu am știut cine pe cine bate și cine câștigă. Părea meci egal.
- Așa îți trebuie, dacă nu ai vrut să te apăr! strig pe geam.
Titus a lovit cocoșul cu piciorul și acesta a zburat prin aer. A abandonat lupta și s-a retras roșu de furie spre locul de culcare. Ceva din atitudinea lui îmi spunea că nu s-a terminat războiul, ci doar lupta din acea seară. Mergea prea țanțoș, prea cu aripile înfoiate a luptă, nu lăsate în jos a capitulare, prea cu capul în sus, cu ochi fioroși și roșii și cu pintenii mari purtându-i ca pe niște săbii, ca să cred că se consideră un înfrânt. Să vezi ce îi fac mâine! citeam în atitudinea cocoșului.
Titus, după ce și-a învins dușmanul, și-a îndreptat privirea spre mine, ce rămăsesem hlizindu-mă în geam. A întins degetul spre mine, al doilea dușman al lui după cocoș, și a spus:
- Tu, pacoste...
M-am retras repede din geam și nu am mai ascultat ce avea de spus. Am plecat în camera mea. Mi-am adunat hainele murdare. Mi-am pregătit schimburi. Voiam să îmi spăl hainele și să îmi fac duș.
Mergând spre baie cu hainele de spălat strânse ghem și cu cele necesare pentru duș în brațe am dat de Titus și Rodica în bucătărie. Ea tocmai îi spunea lui:
- Ce să plătesc, dacă nu vrea nimic!?
Brusc și-au oprit vorba văzându-mă. Titus m-a atacat mai rău decât pe cocoș.
- Pe tine te mănâncă spinarea, fetițo! Vezi să nu te scarpin eu!
Nu am apucat să răspund nimic. Doar l-am privit făcând pe victima nevinovată. Rodica, ce tocmai își dăduse puloverul jos de pe ea, a început să îl lovească cu el certându-l, neștiind că eu l-am provocat:
- Titus, te rog, să nu fii nerușinat! Luminița este musafirul nostru!
Titus a bătut în retragere spre camera lui. Avea prea mulți dușmani. Și cocoșul, și eu și sora lui. Oricât de viteaz era nu putea lupta cu toți. Din ușă a întors capul și mi-a aruncat o privire din aia cu „aș mușca”.
Dau să îl pârăsc soră-si că m-a privit urât, ca să o mai încaseze încă o dată, dar am renunțat. Era prea mult. El, educat de mic copil să fie nobil de mama și tata, cu profesoare particulare ce au făcut școala Belle Arte din Paris, nu m-ar fi pârât niciodată că eu l-am provocat. Dar eu!? Mie ce să îmi ceri!? Născută la Mălini din tată cioban și mamă țărancă tot ce am învățat e că trebuie să supraviețuiesc, căci la Mălini doar cei puternici pot trăi. Unde să găsesc noblețe!? Deși, dacă mă gândesc mai bine, are și învățatul supraviețuirii noblețea lui. Dacă țipam auzeam de la tata: Taci că îți dau o palmă de îți fac mucii hățuri! Sau: Îți dau una de auzi cocoșul în Giurgiu! Dacă greblai încet pe câmp – și eu eram întotdeauna ultima, căci nu aveam puterea și hărnicia fraților mei – auzeau cuvinte nu tocmai frumoase că să capăt viteză. De dus cârlanii la păscut pe râpă la Oanea sau vaca la luncă și laptele la lăptărie dimineața, când îmi venea rândul, nu mă scăpau tone de lacrimi. Adultul din mine, ce și-a început viața la Mălini și a învățat să fie învingător trăind toate înfrângerile, nu prea avea ce căuta lângă un om ca Titus. Învățasem pe drumuri diferite să fim învingători. Dacă mai stăteam mult la Dărmănești aveam toate șansele să îl învăț să fie mălinar. Adică curajos, tupeist, cu talent fenomenal la replică, hâtru, cu bucurie fenomenală de a trăi, dar și cu demnitate sobră de a duce durerea, așa cum sunt mălinarii mei dintre care cel mai strălucitor și mai sus înălțat pe cerul valorilor spiritualității românești e Nicolae Labiș. Deși, dacă mă gândesc mai bine, Titus le avea pe toate astea fără a fi mălinar, dar mai avea și ceva în plus, ce mălineanca din mine nu avea. Stil, educație, calm, înțelepciune, profunzime, echilibru... Eu, prin comparație cu el, eram ca o buruiană sălbatică căreia, nu știu de ce, Dumnezeu i-a dat un pic de inspirație.
El mă putea învăța noblețea lui!? m-am trezit întrebându-mă după ce mi-am pus hainele în mașina de spălat și mă dezbrăcam să mă bag sub duș. Peste câteva clipe, cu apa curgându-mi pe mine, mi-am amintit, ce mi-a spus cândva la telefon: Tu ești nobilă! Ai noblețea în sânge! Ai învățat-o singură. De asta, indiferent cât de tare ai fost lovită, nu ai putut coborî la nivelul celui ce a făcut-o, ca să răspunzi cu aceeași monedă. Era sub demnitatea ta. Deși nu zic că a fost întotdeauna bine. Dacă ești la Roma te porți ca romanii, spune Sfântul Augustin. Până am terminat dreptul în America am lucrat ca șofer de taxi în New York. Crede-mă că în jungla aceea nu făceam nici filozofie, nici nu predam fizică. În junglă mă purtam ca în junglă. De atunci am tendoanele tăiate la mână...
Sub duș, nu știu de ce, mi-a venit să plâng și lacrimile mi s-au amestecat cu apa ce curgea peste mine. Mă întrebam: Cine este omul acesta, ce de dragul scrisului meu, m-a adus în casa lui!? De câte ori a fost de-a lungul vieții ba foarte sus, ba foarte jos, până când a învățat că oricât ai fi de sus mândria nu folosește la nimic, că tot fir de nisip ești în calea lui Dumnezeu și a eternității, și că oricât de jos a ajuns nu a lăsat să îi fie distrusă demnitatea și nu a lăsat să moară omul din el... Asta e marea filozofie a vieții: să fii modest când ești foarte sus și să rămâi om când viața te poartă prin tenebrele iadului... Chiar dacă ai pierdut tot, dacă ai rămas om adevărat și demn, de fapt nu ai pierdut nimic... Nu îl cunosc... Nu știu cine este... Și totuși l-am urmat... Ce ciudat!
După baie i-am cerut Rodicăi un uscător de păr. Mi-am uscat părul stând de vorbă cu ea în camera ei. Îmi povestea pe unde este cu cititul la cartea CĂRĂRI ȘI DESTINE și îmi punea întrebări despre unele întâmplări din carte. Realizam că nu poate citi cu detașare și nevăzându-mă pe mine ca personaj în carte. Cred că i-am spus că eu sunt și nu sunt personaj al cărților mele. A făcut o remarcă pe care nu vreau să o spun – aș vrea ca timpul să o confirme, dar asta se întâmplă de regulă după moartea scriitorului – despre cât de mare mă vede ca scriitoare româncă. Am roșit auzind-o. Am oprit uscătorul de păr și i-am mulțumit, apoi am continuat să îmi usuc părul fără a o privi. Cred că a înțeles că anumite laude nu ajung până la mine și nici nu mă măgulesc făcându-mă să mă umflu în pene, deși nu aveam nicio îndoială că era sinceră și îmi vorbea din inimă.
- Ce zice familia ta despre scrisul tău!? Dar cei de la Mălini!? Ai scris fenomenal despre acel sat pe care îmi doresc să îl vizitez cândva. Ce spun oamenii din satul tău?!
Am oprit uscătorul. Părul îmi era uscat. Evitam să răspund și să o privesc. Ea a găsit un răspuns în tăcerea mea și a venit și m-a strâns tare în brațe. Cred că m-a îmbrățișat Rodica, cât am stat la ei, mai mult decât oricine altcineva în viața mea.
- Probabil că la toamnă îți vom face o vizită și vom merge în locurile descrise în ACASĂ, mi-a spus.
- Știi, Rodica, că eu nu aștept nimic de la nimeni. Laudele nu mă clintesc. Criticile nu mă tulbură. Am totul când scriu. Sunt fericită când scriu. Îmi îndeplinesc menirea pentru care am venit pe pământ.
- Știu, dar trebuie să trăiești... Trebuie să îți fie bine... E nedrept! mi-a șoptit încă ținându-mă în brațe.
- Nu e nedrept. Așa trebuie să fie. Eram foarte mică când mi-am spus că eu voi avea numele pe cărți când voi crește. În clasa a șasea îi spuneam profesorului meu de română – un dascăl extraordinar; domnul Trandafir al generației mele – că eu voi scrie cărți când voi fi mare. El a crezut în mine și m-a încurajat. Viața o fi spus: Asta vrei!? Lasă că îți dau calea ca să ajungi! În scrisul meu nu mimez durerea și nici lacrima... Le știu și le pun în cuvinte...
Rodica a uitat să îmi mai dea drumul din brațe. Eu mă făceam că am uitat să mai plec din brațele ei. Îmi era bine.
- Nu o mai alinta atât! a țipat Titus prefăcându-se sever venind din camera lui.
Eu m-am desprins din brațele Rodicăi. Ea căuta cu privirea bluza, cu care îl alungase mai devreme.
- Nu începe iar! a țipat spre Rodica râzând și apoi mi-a spus mie: Pacoste! Mi-ai dat viața peste cap! Ai mei te iubesc mai mult pe tine, decât pe mine de când ești aici!
- Ce să îți spun! Acum te dai lovit! Ești victimă! i-am răspuns râzând.
Rodica râdea. El nu a găsit niciun cuvânt să îmi spună. Iar mă privea cu ochii de câine husky și cu o nelămurire pe față: să mușc... să nu mușc...
Brusc a renunțat la lupta cu mine și s-a adresat surorii lui:
- Vreau plăcinte! Pentru mine le-a făcut. De ce au rămas în casa cealaltă?!
- Chiar are dreptate Luminița că te dai lovit! Du-te dincolo și ia-ți plăcinte! Cine nu te lasă?!
A plecat mormăind spre casa cealaltă.
- Îl intimidezi, mi-a șoptit Rodica, după ce el a ieșit din casă. Îl cunosc bine pe Titus...
- Eu îl intimidez!? Nu vezi că se uită la mine cum se uită câinele husky, când am venit prima dată și mârâia privindu-mă și mirosindu-mă neștiind ce să facă să mă muște sau nu.
Rodica a început să râdă în hohote. Printre hohote de râs repeta toate numele pe care i le-am spus lui Titus: nesuferit, afurisit, otravă, numai colți și gheare, om îmbrăcat în cea mai dură coajă de copac, om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil... La urmă de tot a adăugat și câine husky ce privește și nu știe ce să facă, să muște sau nu...
Titus a venit cu plăcintele pe farfurie și ne-a găsit râzând. Rodica i-a spus de ce râde.
- Deci câine husky care se gândește să muște sau nu...!? șoptește spre mine și eu nu am citit absolut nimic pe fața lui.
- Cam da, îi răspund și adaug: Rodica zice că te intimidez...
Ceva i-a sclipit în ochi înainte de a-i pleca în pământ și în sclipirea aceea aș fi jurat că văd ceva ce îmi confirmă că Rodica are dreptate. A ridicat imediat capul. Iar avea expresia de câine husky nehotărât între a mușca sau a mă lăsa în pace.
- Da, mă intimidezi de mor! Tot sunt timiditate! Vorbește soră-mea aiurea! a spus cu furie și a plecat în camera lui cu farfuria de plăcinte.
M-am dus în baie, am luat rufele din mașina de spălat și am ieșit afară să le întind în curtea din spate, unde era ocolul găinilor și unde erau întinse niște sfori groase. Mă aplecam și luam pe rând rufele din lighean. Le atârnam, le prindeam cu cârlige și mă aplecam să iau alta din lighean. Eram aplecată spre lighean când privirea mi-a căzut pe ușile largi deschise în temelia casei spre partea din spate. Am privit cu interes. Nu păreau uși normale de beci. Am terminat de întins rufele. M-am dus până lângă ușile acelea. La lumina lunii și a becului de afară am văzut sub întreaga casă un spațiu gol. În unele locuri erau grămezi de cărămizi. Ce ciudat! Mi-am spus. Nu e un beci. Trebuie să îl întreb pe Titus despre asta. De ce e acel spațiu gol sub întreaga casă.
Am trecut de portiță în grădina din fața casei. Am mers pe o alee din fața casei vechi printre copaci spre o portiță ce se deschidea în drum. Era o intrare puțin folosită. Intrarea principală la ambele case era pe la casa nouă. Nu am putut deschide portița. Am privit peste gard. Luna poleia totul cu argint cernut. Am văzut în fața mea, dincolo de drum, dealul pe care se plimba Titus copil cu tatăl lui. Dealul de pe care tata îi arăta învățându-l constelațiile, îl lua la vânătoare cu domnul Tudor Mușatescu, îi arăta Argeșul și Dunărea în zare. Dealul pe care urla lupul ce a devenit îmbătrânind lup alb și care a murit de bătrânețe. Am închis ochii. Încercam să îl văd cu ochii minții pe copilul acela fericit alături de tatăl său și apoi același copil cu viața distrusă... Tata în pușcărie... Mama chinuită... Oamenii, ce până mai ieri îi spuneau conașule, lovindu-l și chinuindu-l... La școală persecutat și dat de exemplu de fiu de dușman al poporului...
...Tata nu m-a lovit niciodată. Niciodată. Cea mai mare pedeapsă a lui era să facă cu degetul semn că mă cheamă la el și să îi aud vocea inconfundabilă: Titus, vino la mine!... Când au făcut toată clasa pionieri, eu nu am fost făcut. Am fost prelucrat în fața clasei că sunt fiu de bandit, de dușman al poporului... Nu înțelegeam ce au cu mine. Nu înțelegeam cum putea blândul tata să fie dușman al unui întreg popor. Ce făcuse tatăl meu poporului!? Am venit acasă și am plâns tare. Voiam și eu să fi primit zdreanța aceea roșie – ce copil prost eram! - la gât ca să fiu ca toți ceilalți. Mama, ca să îmi vindece durerea, mi-a prins o cârpă roșie triunghiulară la gât și mi-a spus: Gata! Ești și tu pionier la fel ca și ceilalți copii, dar nu poți să o porți decât acasă să nu te vadă nimeni. Am crezut-o pe mama, când m-a făcut pionier și purtam cârpa aceea doar acasă... Tata când s-a întors nu mai era tata. Era un mort viu. Era o umbră. Nu a mai fost niciodată la fel. Vorbea puțin. Se temea până și de mama... Nu a mai fost primit să lucreze ca profesor... A lucrat contabil la uzinele Dacia, dar zeci de ani a făcut pregătire cu elevii ce voiau să reușească la facultate. Exista o vorbă în zonă: Dacă vrei să îți reușească copilul la facultate, du-l la domnul profesor M. Toți copiii pregătiți de el au reușit la facultate. În ziua când a venit din pușcărie nu a venit direct acasă. S-a dus la poarta celui ce l-a băgat în pușcărie. L-a strigat la poartă. Acela a devenit livid, când și-a dat seama cine e scheletul ce puțea îngrozitor de la poarta lui. În ochi i se citea groaza care îți îngheață sângele în vene. A crezut că tata vrea să-l omoare. Tata l-a salutat. L-a strâns în brațe. I-a mulțumit. Acela stătea stană de piatră... auzeam vocea lui Titus povestind în timp ce priveam dealul ce devenise parte din Golgota vieții lui.
- Spune mai departe, i-am cerut când mi-a povestit, când am văzut că se oprește.
M-a privit ca trezit dintr-un vis. Avea lacrimi pe față.
- Ți-am spus destul! Gata! mi-a răspuns sever și eu știam că nu va mai urma niciun cuvânt și că nu are rost să insist.
Am deschis iar ochii. Dealul din fața mea se întindea verde și leneș sub lumina lunii ce îl poleia cu pulbere de argint. Am auzit un urlet de lup. Am ciulit urechile. Nu am mai auzit nimic. Mi s-a părut. Sau poate imaginația mea.
Am pornit cu pași rari și înceți spre intrarea în casă și de la poartă până în prag am mers dintr-un secol în altul. La poartă eram pe la 1947. La ușa casei eram în 2020.
Am trecut pe vârfuri prin camera Rodicăi. Adormise. Era târziu. Am ajuns la camera mea. Nu am apucat să o deschid. S-a deschis ușa lui Titus.
- Ți-e somn? Vrei să vii în camera mea să vorbim?
L-am urmat cercetându-i fața pe care voiam să găsesc chipul copilului fericit pe care îl striga tata: Titus, vino la mine! dar nu l-am găsit. Nu am găsit nimic pe fața lui. Era opacă. M-am strâns ghem pe fotoliul meu. Aveam peste pijama halatul gros albastru. Titus a ieșit din cameră. Nu mi-a spus unde se duce. S-a întors cu papucii de casă pufoși, pe care mi-i pusese Rodica lângă pat în prima zi de ședere la ei.
- Ia-i! Știi că ești friguroasă. Nu mai umbla fără papuci, mi-a spus punându-mi papucii lângă fotoliu.
I-am luat mulțumindu-i și iar m-am ghemuit pe fotoliu cu tot cu ei. Am zâmbit.
- De ce ai râs?
- M-am gândit că fericirea nu e ceva ieșit din comun. Să mă strângă Rodica în brațe cu drag și să îmi vorbească despre cărțile mele... Tu să îmi aduci papucii de casă că nu vrei să am picioarele înghețate... Asta e fericirea..., i-am explicat și m-am întins în fotoliul.
- Pare banal, dar trebuie să trăiești mult și multe ca să înțelegi că asta e fericirea... Probabil că nu prea ai fost strânsă în brațe... Nici de picioarele tale înghețate nu i-a păsat nimănui, de crezi acum că asta e fericirea, a spus Titus așezându-se pe marginea patului lui.
Eu m-am gândit la ceva și m-am întristat rău. Am plecat capul.
- Știu la ce te gândești! Nu era fericirea sau un drum spre fericire... Era o himeră... Era o iluzie... Crede-mă că știu ce spun, l-am auzit și m-am înfuriat pe el că ghicește tot.
Văzându-mă ca o mâță plouată a schimbat brusc vorba.
- Cum a fost astăzi? Ce ți-a plăcut?
- A fost frumos. Am cântat cu domnul Mitică în mașină muzică populară. Melodii ale „Plăieșilor” din Republica Moldova. Rodica căuta melodiile pe telefon.
- Mitică a cântat la chitară în tinerețe. Știu că îi place să cânte. Cred că ați fost o echipă pe cinste. Doi moldoveni! Din ceea ce ai vizitat ce ți-a plăcut?
- Mi-a plăcut totul. La Curtea de Argeș am fost copleșită de atâta frumusețe și măreție și am trăit intens – așa cum doar un scriitor poate trăi - legenda Meșterului Manole. Voiam să înțeleg cum se poate să sacrifici, pe cea care o iubești pentru a construi ceva măreț.
- Și ai înțeles?! a întrebat cu o doză de ironie în voce.
- O clipă mi se părea că înțeleg și că a meritat privind frumusețea ireală a mănăstirii, iar în altă clipă nu înțelegeam nimic și îmi spuneam că nu merită pentru niciun edificiu măreț să sacrifici iubirea... Așa că am rămas indecisă, dar am luat în inimă frumusețea mănăstirii. O voi purta cu mine. Sunt mai bogată acum.
- Soră-mea a spus că nu ai vrut să îți cumperi aproape nimic... Vorbisem cu ea să plătească tot ceea ce ți-ai fi dorit.
- Ce să iau și să fie mai mult decât mănăstirea pe care am luat-o în inimă!? Spune-mi tu, ce puteam alege și să fie mai mult?!
M-a privit intens cu fața radioasă pe care ochii albaștri îi străluceau vii și mi-a șoptit:
- Nimic! Nu puteai lua nimic cu bani și să fie mai mult...
- La Mausoleul Regilor nu am simțit nicio emoție. M-am uitat cu durere – și de ce să nu spun – și furie spre mormântul lui Carol al.II.lea. Crezi că a meritat ca tatăl tău să depună un jurământ de credință față de regele Mihai?
- Nu, a șoptit Titus. Dar atunci nu știa ceea ce se știe acum. Nu se știa că regele a fost decorat de ruși, nu se știa că a fost plătit de comuniști, nu se știau multe... Bietul tata, până la moarte a crezut ca a meritat...
- La baraj m-am minunat de îmbinarea dintre măreția naturii și măiestria inginerilor români. Îmi imaginam cu câtă forță împing apele barajul. Apoi îmi imaginam forța barajului și mai mare ca să le țină în frâu, am schimbat de data asta eu vorba, căci îl simțea trist pe Titus vorbind.
- Transfăgărășanul e închis; te-aș fi dus să îl vezi. Mâine mergem împreună în Județul Vâlcea. Sunt niște locuri frumoase de vizitat acolo.
- Titus, mi-am amintit să te întreb de ce e atâta spațiu gol sub casa ta? E atipic... Nu e beci... Nu știu ce este...
- Comuniștii au venit la putere în 1945. Regele a abdicat în 1947. Erau ani tulburi... Tata era hărțuit de comuniști – dar am să-ți povestesc despre asta mai multe altădată. Casa a ridicat-o în 1947. El a proiectat-o cu tot acel spațiu gol dedesubt și cu trei ieșiri, câte una pe fiecare latură cu excepția celei din față. Acum mai este doar ieșirea din spate. Celelalte două au fost zidite. În cămară – știi cămara, nu?
Am dat din cap că o știu. Deja căutasem lucruri prin ea.
- În cămară exista un oblon în podea. Îl ridicai. Săreai în spațiul de sub casă și fugeai oriunde prin cele trei ieșiri. Casa mai avea o ușă în capătul verandei, unde este acum intrarea în baie. Bietul tata, când a construit casa știa că urmează ani tulburi... Curtea, în afară de ieșirea principală de la drum, avea câte o portiță pe fiecare latură și fiecare dădea pe câmp întins și dincolo de câmp era lunca râului Doamnei... A conceput totul ca să poată fugi...
Titus s-a oprit din povestit. Eu, strânsă ghem pe fotoliu, nu ziceam nimic. Aș fi vrut să continue, dar nu l-am îmboldit să o facă, căci deja știam cum reacționează.
A întors capul spre mine. Mă privea cu ochii lui albaștri, dar cuprinși de întunecare. În rest fața îi era opacă. Nu citeam nimic pe ea. Nu am îndrăznit să îi cer să continue. Știam că o va face el când și cât va vrea.
O pasăre și-a fâlfâit aripile zburând prin dreptul ferestrei deschise. M-am înfiorat și mi-am strâns capotul gros pe mine. Titus și-a aprins altă țigară. În aer plutea tristețea ca un nor greu. Încercând să o risipesc am șoptit zâmbind sărac:
- Îmi cânți?
- Nu! mi-a răspuns fără a mă privi și aruncând fumul țigării în sus.
- Mi-ai promis, șoptesc.
- Știu. O voi face când vreau eu!
- Îmi faci omletă? Și asta mi-ai promis. Doar pentru asta m-ai adus până la Dărmănești, îi spun încercând să râd, dar cred că râsul meu era atât de sărac încât s-a stins într-o grimasă.
- O să îți fac, când vreau eu, îmi răspunde absent și iar aruncă fumul spre tavan, fără a mă privi.
M-am gândit că e timpul să mă duc la culcare. Eram obosită. Alergasem mult întreaga zi. Am dat să mă ridic din fotoliul, dar l-am auzit spunând:
- Vrei să te învăț cum să faci, ca într-un dialog cu cineva care te supără, să îl faci să o ia razna!?
M-am lăsat ușor în fotoliu. Mi-am amintit că mi-a mai povestit câte ceva despre asta și la telefon și pe drum, când m-a luat de acasă.
A început să îmi spună o poveste despre cineva care încerca să îl lingușească ca să obțină ceva de la el. După fiecare frază a aceluia îl întreba, făcând pe nevinovatul: Cum ai spus că te cheamă!? Omul își spunea numele și relua discursul. Iar îl întreba după alte două fraze: Cum ai spus că te cheamă?! Iar și-a spus numele și a continuat. Când a întrebat iar cum îl cheamă omul și-a scris numele pe o bucată de șervețel – erau într-un restaurant – și i l-a întins. I-a spus: Ca să nu mai uitați! și apoi și-a reînceput discursul, nebăgând în seamă că Titus a mototolit hârtia pe care și-a scris numele și a pus-o în scrumieră. L-a lăsat să mai spună trei fraze și iar a întrebat nevinovat: Cum ai spus că te cheamă? Omul a început să țipe. Îi explica că i-a scris numele pe hârtie ca să îl țină minte. Unde? Pe care hârtie? a întrebat Titus prefăcându-se nevinovat. Omul, nebun de furie, căuta hârtia și nu o găsea. Nu își mai amintea clar, dacă a scris numele sau nu...
- E cruzime, am șoptit.
- Nu e cruzime, cu cei ce încearcă să te folosească sau înșele.
- Cu mine nu ai făcut niciodată așa.
- Cu tine nu. Te-am „scanat” când am vorbit prima dată. În aceeași zi am sunat iar și mi-ai citit textul cu care se termină romanul CĂRĂRI ȘI DESTINE...
- Și ai plâns..., șoptesc.
- Am plâns, îmi imită el vocea maimuțărindu-mă apoi își continuă ideea: Cu tine niciodată! E o onoare pentru mine că te cunosc!
Nu știam ce să spun. M-am strâns pe fotoliu.
- Adevărul e că știu cum faci, când vrei să domini pe cineva în discuție și să îl controlezi, îi spun amintindu-mi o întâmplare la care asistasem.
- De unde știi?
- Am văzut cum ai făcut cu polițista aia tânără când te-a oprit. Nu a fost corect. Ai înnebunit-o cu întrebările. Ea trebuia să conducă discuția. Ea trebuia să pună întrebări, nu tu.
- Ce nu e corect, Luminița?! Am pus doar niște întrebări?! Am dialogat cu ea. Cine o împiedica să conducă discuția?!
- Dacă mai continuai mult începea să se rotească în jurul mașinii..., șoptesc.
- Nu e vina mea că nu sunt pregătiți psihologic bine! Trebuia să conducă discuția! Trebuia să mă domine!
- Să te domine!? Las-o baltă! Ți-a întins toate hârtiile și a plecat ca din pușcă!
- Am crezut că nici nu ți-ai dat seama atunci, a șoptit Titus.
- Atunci, nu, deși mi se părea totul neclar și aiurea. Dar acum mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Și, da, realizez că nu faci așa cu mine.
- Tu zbori! Nu îmi permit să opresc o pasăre din zbor...
L-am privit cu toată căldura pe care o puteam pune în ochi. El a ignorat-o și a continuat să fumeze.
- Știi, Titus, că am asistat o dată la o întâmplare din asta, să-i zic paranormală, ce m-a lăsat fără glas. Nu eram singură. Eram cu fiul meu cel mic, Sebastian... Și el a fost mut de uimire. Cred că nu a scos un cuvânt până am ajuns acasă.
- Spune-mi! mi-a cerut Titus.
- Era prin 2009, anul în care am publicat prima ediție a romanului ACASĂ. A venit la mine să ia cartea cu autograf un profesor. Era cu tot cu soția lui și cu o nepoțică. I-am dat cartea. I-a mângâiat coperțile și a spus: cartea are o copertă regală. Apoi au spus că vor să meargă în pădure la Dumbrava, un sat mic din comuna mea, ce are o mică comunitate de țigani, să caute un pui de mesteacăn cu frunze roșii pentru grădina lor. Cineva le-a spus că pot găsi acolo. Ne-au întrebat, dacă vrem să mergem cu ei într-o plimbare. Am mers împreună cu fiul meu. Ne-am urcat în spate cu nepoțica domnilor între noi. În câteva minute am fost la Dumbrava și am luat-o pe drumul prăfuit de țară de pe lângă casele țiganilor spre pădure. Și de o parte și de alta a drumului erau mormane de fier vechi, la care lucrau țigani să le dezmembreze. Pe drumul cu gropi mașina înainta încet. Nici nu se putea altfel. Am înțepenit cu toții în mașină – geamul șoferului era deschis – când am auzit un puști înjurând înfiorător de porcos pe profesorul ce conducea mașina. Spunea că a condus cu viteză pe drumul lui! Sebastian a șoptit că îl cunoaște pe copil și că este la școală în clasa a opta. Profesorul nu a scos niciun cuvânt legat de incident. Avea fața de piatră. Lăsa impresia că nici nu a auzit porcăriile spuse de copilul acela. Am mers în pădure. Am căutat mult mesteacăn cu frunză roșie și am uitat incidentul cu copilul nebun. Nu am găsit copăcelul căutat și ne întorceam acasă pe același drum. De la distanță, imediat ce am ieșit din pădure la drum liber, am văzut cum copilul acela pune jante mari de roți, pe care le selecta din grămezile de fier vechi, pe mijlocul drumului stivuindu-le unele peste altele. Am înțepenit când am realizat că blochează drumul pentru noi.
- Să întoarcem, domnul profesor! Este și alt drum pe lângă ogoare, înconjurăm un pic și ieșim în șosea, șoptesc speriată și simțind gheață pe șira spinării.
- Stai liniștită! Se descurcă soțul, îmi șoptește doamna cu cea mai calmă voce din lume arătând că nimic nu o stresa.
Am privit în față. Copilul a terminat de stivuit jantele și s-a pus în fața lor cu un topor în mână pe care îl flutura amenințător prin aer.
- Să întoarcem, am șoptit iar și când am vorbit am simțit cum mâna fiului meu o strânge pe a mea cu disperare.
M-am uitat fulgerător spre el și era livid.
- Niciodată nu întorc! E țara mea! Eu nu fug din fața unui țigan cu toporul în mână, a șoptit profesorul pe un ton ce a înghețat aerul din mașină.
Aerul era înțepenit. Soarele topea cerul. Praful drumului amorțise și el în văzduh. Doar noi ne îndreptam spre copilul ce blocase drumul și care ne aștepta cu toporul în mână. Cred că eram foarte aproape când am șoptit iar să ne întoarcem.
- Liniștește-te! Știe soțul ce face! mi-a șoptit iar doamna.
Fiul meu îmi strângea mâna de mă dureau oasele, când mașina a oprit în fața baricadei improvizate. Copilul a ridicat amenințător toporul în aer deasupra capotei. Înjura înfiorător. Tot repertoriul cu băgat, cu scos... în mă-ta și în toți morții la adresa profesorului. Acesta nu auzea. Era de piatră. Toți țiganii adulți – și femei și bărbați - s-au oprit din munca de pe marginea drumului și priveau cu mândrie la fapta de vitejie a unuia de-al lor ce fusese crescut bine și își dădea acum examenul bărbăției, după mintea lor. Auzeam cum bubuie inima lui Sebastian lângă mine. Inima mea mi-o simțeam în gât. Mi se părea că totul se mișcă cu încetinitorul. Copilul a venit cu toporul în mână la geamul șoferului. Continua de spus scârboșenii fără pic de rușine: Să mi-o s...! să mi-o b..., chiagul dracului! Îmi bag ... în mă-ta, prost bătrân!
Profesorul a întins mâna pe geam și vorbea așa cum curge o apă liniștită, fără nicio intonație specială în voce. Niciun sunet înalt, nicio emoție pusă în voce, nicio fărâmă de furie trădată. Doar voce liniștită ca o apă ce curge și ochii nedezlipiți din ochii copilului turbat.
- Bravo, bărbate! Dă mâna cu mine! Așa! Îmi placi! Ești bărbat! șoptea nedezlipindu-și ochii din ochii micului țigan viteaz.
Acesta s-a oprit din înjurat. A lăsat toporul în jos. Părea năuc și confuz. A întins mâna spre omul ce i-a întins mâna pe geamul mașinii. Profesorul i-a ținut mâna câteva secunde. L-a privit și ochii lui i-au sfredelit capul. Țiganii de pe margine priveau neînțelegând nimic. Eroul lor amorțise înainte de a lupta.
- Bravo, bărbate! Acum du-te și ferește roțile din drum! I-a cerut profesorul cu aceeași voce ca o apă liniștită.
Copilul s-a dus ca un zombi și ferea roțile pe care tot el le pusese acolo. Chiar se grăbea să elibereze drumul. Profesorul nu își dezlipea privirea de pe el. Toporul îl lăsase jos, uitând de el. A terminat. A venit ca un câine jigărit spre geamul mașinii. Profesorul iar i-a întins mâna. El a întins-o, dar tot ca un zombi cu ochi goi ce se topea în soare.
- Bravo, bărbate! Mulțumesc, bărbate! Acum lasă-ne să trecem, i-a spus profesorul strângându-i mână ce ținuse toporul în aer vitează cu o clipă mai devreme și acum atârna bleagă de voință în mâna profesorului.
S-a ferit de lângă mașină ca un om de cârpă. Zâmbea tâmp privind după bătrânul ce i-a strâns mâna. Am pornit. Țiganii maturi priveau amorțiți neînțelegând nimic. Cred că am auzit respirația șuierătoare a lui Sebastian. Eu am oftat. Până acasă la mine nimeni nu a scos niciun cuvânt. Tăcere de mormânt! Ne-au lăsat la poartă după ce ne-am luat rămas bun. Am intrat în curte. Sebastian era livid. Cred că și eu eram ca și ceara.
- Ce a fost asta, mama?! m-a întrebat așezându-se pe o bancă sub nucul din curte. Mama, tu înțelegi ceva din ceea ce s-a întâmplat?! Cum a făcut?!
- Din câte știu domnul profesor este foarte bun psiholog. A făcut yoga și a practicat meditație transcendentală în tinerețe. Mai știu că are centura maro la karate. Cred că la hipnotizat sau l-a dominat psihic pe acel țigan... Ai asistat la confruntarea dintre forță brută și creier!
- Ce fain! Aș vrea să învăț și eu să fac așa!
- Mulți vor, dar nu pot. De regulă se rătăcesc. E un drum anevoios. Te rog, să reții că domnul profesor nu se laudă niciodată cu ceea ce poate să facă, că e modestia întruchipată. După incident nu a scos un cuvânt despre ceea ce s-a întâmplat. Modestie, echilibru, a-ți folosi capacitățile doar în situații extreme și fără a face bravadă – e ceea ce trebuie să reții tu din acest episod. Lecția cea mai grea este să ții în frâu forțele, pe care le dezvolți în tine și să nu te mândrești niciodată cu ele.
- După acel incident fiul meu a început să citească cărți de psihologie. Citea tot ce îi cădea în mână. Aveam o carte „Să nu atingi această carte” de Jan van Helsing. A citit-o și aplica în discuțiile cu mine tehnici de psihologie aplicată descoperite în carte. La un moment dat am crezut că renunță la politehnică pentru psihologie, dar nu a renunțat. A spus că face automatizări și calculatoare și psihologia ar face-o ca hobby. Cam aceasta e povestea mea paranormală, i-am șoptit lui Titus. A, mi-am amintit că am întâlnit în urmă cu vreo doi ani pe cineva – tot așa a venit după cărți - ce a fost în armată și la pensie pregătea soldați pentru misiuni speciale, ce m-a uimit cu capacitățile lui de a scana creierul uman, deși nu a fost prea plăcut să îi fiu cobai, dar asta îți povestesc altădată.
Titus nu zicea nimic. Se mulțumea să mă asculte.
- Cred că un fel de dominare psihică a fost și la tine când m-ai luat de acasă, am șoptit realizând asta și fiind sigură că va nega.
- Da. A fost. Atât cât era necesar ca să mă urmezi. Te cunoșteam. Știam cum ești. Dacă mă opream la cafea la tine începeai să spui că nu mai mergi sau că vrei să o suni pe prietena ta din SUA și să îi ceri garanții despre mine. Nu a fost o manipulare malefică. Voiam să vii cu mine. Voiam să te scot din casă. Cred că de asta aveai nevoie, după incidentul de la ziua ta. Cred că pot percepe nivelul de stres dintr-o voce și tu erai la cote patologice atunci. Dar a mai fost ceva ce tu nu ai realizat că am făcut ca să ai încredere. A fost un mesaj trimis inconștientului tău.
- Cum?! Ce?!
- Ți-am prezentat-o pe sora mea. Am pus prieteni de-ai mei să te sune. Ți-a scris nea Mihai. Ai vorbit la telefon cu Don Stefano – pe care o să îl cunoști în una din zilele viitoare – un prieten de-al meu ce era în vizită la mine. Ai vorbit și cu domnul avocat tot când era în vizită la mine. Tuturor le spuneam cine ești și că vei veni la noi. Când cineva îți prezintă familia, prietenii, vorbește deschis despre tine și despre ceea ce intenționează să facă, trimite niște mesaje subconștientului tău că poți avea încredere. Dacă nu făceam toate astea, nu plecai cu mine de acasă în veci.
Eu aproape adormeam în fotoliu. Era miezul nopții. Titus fuma țigară după țigară.
- Mâine mergem în Vâlcea...., l-am auzit și nu știu cu ce a mai continuat, căci adormisem strânsă ghem pe fotoliu.
- Hei, Luminița, ai adormit! l-am auzit șoptind și l-am simțit atingându-mă ușor pe mână.
L-am privit speriată. Nu știam unde sunt. Visam că sunt acasă la mine.
- Ești la mine! Nu te speria! Du-te la culcare! Ai adormit în fotoliu în timp ce eu vorbeam.
Mi-am amintit. Am râs și m-am întins.
- Fugi la culcare, pacoste ce ești! Mâine îți fac omletă, dacă atunci când mă trezesc eu, ești în pat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu