M-am trezit după ora patru. Mă simțeam bine. Tot răul din noaptea ce trecuse, parcă nici nu ar fi fost. Am găsit-o pe Rodica trebăluind prin bucătărie. Era și domnul Mitică; ajunsese de la muncă; și m-a întrebat cu grijă în voce:
- Sunteți bine? V-ați revenit?
- Da. Sunt ok.
- Mergeți cu noi la Pitești în seara asta? Ne plimbăm, vă arătăm centrul orașului, facem cumpărături.
- Merg, i-am răspuns.
- Vrei să mănânci ceva? m-a întrebat Rodica, în timp ce punea oala cu supă cu găluște de griș la încălzit.
- Nu. Am mâncat ceea ce mi-ai adus tu pe farfurie de dimineață și încă nu îmi este foame. Mulțumesc!
- Atunci să ne ducem și să ne îmbrăcăm pentru oraș. Las totul pregătit aici să mănânce copiii și plecăm.
M-am dus în cameră la mine și m-am îmbrăcat. Am ieșit și am așteptat puțin lângă mașină până au venit și ceilalți. Am vrut să întreb unde este Titus, dar am renunțat. Probabil era la cimitir la mormântul mamei. Deja îmi spusese că merge acolo, doar când nu este nimeni ca să poată medita în liniște și să comunice cu părinții lui.
Am plecat spre oraș. Iar mi-a spus Rodica să stau în față lângă soțul ei, ca să pot vedea mai bine locurile. Domnul Mitică mi-a arătat Uzina Dacia și mi-a spus ce însemnătate are ea pentru dezvoltarea economică a întregii zone și pentru bunăstarea populației. Mi-a vorbit și despre platforma industrială ARO, acum o ruină, și despre viața intensă din punct de vedere industrial și economic ce pulsa cândva acolo. L-am ascultat fără a-i spune că aceleași lucruri mi le-a spus și Titus.
Am oprit mai întâi la magazinul chinezesc de unde voiam să îmi cumpăr niște teniși comozi, dar nu am găsit. Am căutat și pensulă de silicon pentru bucătărie, dar tot nu am găsit. Am plecat mai departe fără a cumpăra nimic.
Domnul Mitică a parcat mașina și am plecat la plimbare pe jos ca să îmi arate centrul orașului cu primăria, consiliul județean, filarmonica, prefectura, casa de cultură. În mijlocul pieței Vasile Milea, după ce am mers pe o stradă pietonală, ce avea o mulțime de magazine la fiecare parter de bloc și prin care am intrat ca la muzeu, căci nu mi-am cumpărat nimic, am dat de o biserică ce era străjuită de o fântână arteziană și un pâlc de copaci ce părea căzută acolo direct din alt timp tulburând cenușiul-gri banal al costrucțiilor moderne. Era Biserica Domnească ( sau Sfântul Gheorghe) și îmi lăsa impresia ca ea, ca și construcție, face un tot cu copacii falnici ce îi țineau umbră. Monumentul istoric ctitorit la 1656 de domnitorul Țării Românești, Constantin Șerban Basarab și de soția sa, Doamna Bălașa, este un edificiu din cărămidă aparentă cu un rafinament aparte. Deși nu este pictată în exterior, fațadele din cărămidă cu registre diferite, separate de un brâu răsucit, cuprins între două rânduri de cărămizi așezate în formă de dinți de ferăstrău, transformă zidul într-un joc armonios și o fac unică. În preajma ei, după ce am evadat din oceanul cenușiu al blocurilor moderne, mi se părea că aud muzică, pentru că o percepeam ca pe o construcție din piatră ce poate cânta. Vizibilă din toate părțile și de pe toate străzile ce se deschid în piață, te face să te simți, când dai cu ochii de ea, brusc dus în alt timp. Cel mai bine pot descrie starea și sentimentul trăit, când am văzut-o coborâtă din alt veac în centrul acelei piețe, dacă îl compar cu sentimentul și starea, pe care le are un rătăcitor însetat prin deșert, ce găsește pe neașteptate o oază, căci exact asta este întregul format din biserică, copacii din jur, fântâna arteziană și temeliile zidite din piatră, ce despart spațiile verzi de trotuarele largi. Alergi, mergi repede printre blocuri, cauți, te grăbești, găsești, nu găsești, iar alergi... Și ajungi în piață. Și vezi biserica. Și îi vezi copacii ce o străjuiesc. Și vezi bordurile zidite din piatră de pe marginea parcurilor. Și vezi fântâna și auzi muzica stropilor. O oază de pitoresc, de verde, de cântecul apei în mijlocul oceanului de construcții cenușii... Și gata! Nu mai alergi, nu mai cauți, nu mai vrei să găsești nimic. Respiri adânc și îți intră în ochi, în plămâni, în inimă și creier aerul altui timp. Te odihnești. Te oprești. Simți nevoia să faci asta. Te obligă edificiul să o faci. Dacă el străjuiește în acel loc de sute de ani și a trecut peste el vicisitudini, războaie, istorie, incendii, te poți opri și tu, călătorule, doar o clipă și să te întrebi: Unde fugi!? Ce cauți!? Merită atâta fugă?!...
- Acest loc este considerat centrul Piteștiului, kilometrul zero al municipiului. Biserica este cel mai cunoscut monument medieval din oraș. Pe lângă această biserică a funcționat Școala Domnească din Pitești și se mai păstrează și acum, aici, ca documente cu valoare istorică, manualele folosite atunci precum și alte cărți vechi referitoare la istoria Piteștiului. Vă rog, să vă uitați la pridvorul supraînălțat cu un foișor ce îi dau construcției unicitate și valoare arhitectonică inestimabilă. Cred, spre să nu mă înșel, că la construcția acestei biserici s-a folosit pentru prima dată cărămida în loc de piatră, deși biserica este construită în stilul arhitecturii religioase a Țării Românești din secolul al. XVII. lea. Tot ca element de unicitate este construcția clopotniței pe mai multe coloana de cărămidă. Există și o legendă legat de ridicarea acestei biserici. Domnitorul Constantin Șerban Basarab mergea pe cal cam prin zona unde este ridicată acum biserica. În acele timpuri, cu peste trei sute de ani în urmă, aici era un teren mlăștinos în care se scurgeau apele de pe dealurile învecinate. Când ploua mult smârcurile chemau în adâncuri pe cei ce se aventurau în mijlocul lor. Exact asta a pățit și domnitorul. S-a rătăcit în mijlocul smârcurilor și a noroaielor și a reușit să scape printr-un miracol să nu fie înghițit cu tot cu cal și tras spre fundul pământului. Atât de mult s-a bucurat voievodul că a scăpat cu viață din îmbrățișarea lacomă a smârcului că a promis că va zidi pe acel loc o biserică. Cel puțin așa spune legenda... La 1656 a început construcția... mi-a explicat domnul Mitică în timp ce admiram edificiul.
- Din tot ce am văzut în Pitești – e drept că am văzut puțin – biserica aceasta îmi place cel mai mult. Întotdeauna mă simt copleșită de locurile și construcțiile din care mă apăsă pe suflet veacuri de istorie, am spus ghizilor mei. Nu respir în preajma lor doar aer, ci respir istorie, trecut, nevoie de a avea viitor în numele unui trecut...
Am plecat mai departe prin oraș. A început să plouă mărunt și anemic. Speram să se oprească.
Rodica intra în fiecare farmacie, cât ne-am mai plimbat prin oraș. Eu cu domnul Mitică o așteptam afară. Căuta un medicament cu disperare. A ieșit din una și mi-a întins o cutie cu pastile, din care îmi dăduse deja acasă.
- Uite, să ai! Pune-le în geantă la tine! mi-a spus întinzându-mi cutia.
I-am mulțumit și le-am băgat în poșetă și, după ce am făcut asta, un gând m-a paralizat.
...Făcusem o criză noaptea trecută, ce putea fi foarte ușor considerată infecție cu covid. Titus m-a tratat fără să pomenească un cuvânt despre asta. Sora lui mi-a adus de dimineață ceai și mâncare și a intrat în camera mea fără nicio teamă. Ce m-aș fi făcut, dacă ar fi intrat în panică și ar fi sunat la salvare!? Dacă aș fi fost luată și dusă la spital la Pitești ca suspect de covid?! Sau dacă m-ar fi tratat ca pe un ciumat, de care să le fie frică să se apropie!? Sau dacă ar fi considerat că am adus boala în casa lor și i-am expus!? Titus mă adusese în casa lor de la Suceava, unde virusul a fost cel mai virulent la început și unde a fost carantină mult timp. Cum m-aș fi simțit, dacă m-ar fi acuzat că îi pot îmbolnăvi sau dacă ar fi făcut totul să scape de mine din casa lor ca să se protejeze. Știam de acasă niște povești nu tocmai frumoase, despre comportamentul oamenilor față de cei ce s-au îmbolnăvit; le aflasem de la niște prietene ce lucrează la spital.
Iar mi-a venit să îmi îmbrățișez gazdele și să îi întreb ce fel de oameni sunt, dar nu am făcut-o. Ploua din ce în ce mai tare. Ne-am dus la o terasă să mâncăm pizza. Ne-au spus că nu putem mânca la terasă și că fac livrări doar la domiciliu. Au stabilit domnul Mitică și Rodica să dea comandă de pizza și să o ia acasă, unde să o mâncăm cu toții ca și masă de seară. După ce au făcut comanda ne-am mai plimbat pe străzi și prin magazine. Ajunsesem foarte departe de locul unde era parcată mașina și ploaia a devenit torent. Gazdele mele au stabilit că nu putem merge atât de mult prin ploaia și au hotărât să luăm un taxi. Am fugit până la locul de unde îl puteam lua. Domnul Mitică era primul la fugă, deși îl durea un genunchi. Eu cu Rodica fugeam după el și râdeam că nu îl mai doare genunchiul. Am ajuns la mașină și am mers cu ea până la localul unde făcuseră comanda de pizza. Au luat cutiile și am plecat iar. Nu mai ploua. Ne-am oprit la magazin, de unde Rodica voia să facă niște cumpărături, în special produse alimentare. Domnul Mitică nu a venit cu noi. Înainte de a intra, Rodica mi-a spus că este magazinul, de unde își face de regulă cumpărăturile și mi-a arătat blocul unde aveau ei apartament și m-a întrebat, dacă vreau să trecem pe la casa lor din oraș. Am spus că nu. Mergem doar dacă au ei treabă. Nu aveau.
A pus în coș cam tot ceea ce își dorea și avea nevoie. Mă întreba și pe mine ce vreau, dar răspundeam că eu nu am nicio preferință. A cumpărat și niște costiță ce arăta foarte bine și a spus că va face o ciorbă din ea și cu cartofi noi. Am rugat-o să ia pentru ciorbă și niște ardei roșu și galben, căci știam că nu are în grădină. Restul legumelor le avea. Am întrebat-o cu ce acrește ciorba. Cu oțet, mi-a răspuns. Eu nu acresc niciodată cu oțet, decât ciorba de burtă. La noi în Moldova, se folosește în special borș făcut din tărâțe, i-am răspuns în timp ce mergeam printre rafturi în căutare de înghețată, căci voiam să mai facem amestecul acela de înghețată și fructe caramelizate. Am luat o sticlă de borș și am pus-o în coș, după ce Rodica a hotărât că vom face mâine dimineață împreună rețeta de ciorbă de la mine de acasă.
- Nu te trezești cu noaptea în cap! Stai în pat până vin eu cu Sara și facem împreună! mi-a spus ferm și eu am constatat că are momente, când seamănă atât de bine cu Titus. Mi-au dat lacrimile amintindu-mi iar, cum s-au purtat cu mine fără teamă, când mi-a fost rău. M-au îngrijit și m-au ocrotit, fără să pomenească un cuvânt despre pandemie și virus și fără să se gândească la ei și să încerce să se protejeze. Eram convinsă că oamenii aceștia îmi vor rămâne prieteni pe viață și că tot o singură dată în viață îți este dat să întâlnești asemenea oameni.
Am mers la mașină cu toate sacoșele de cumpărături, după ce Rodica a plătit și s-a salutat călduros cu fetele de la magazin. Am plecat spre casă. Aproape înnopta. Am mers în casa nouă și am desfăcut cutiile cu pizza pe masa din bucătărie și am început a mânca. Râdeam povestind cu Rodica, cum a fugit domnul Mitică prin ploaie uitând de durerea de genunchi. M-am oprit din mâncat, după ce am luat doar o gură dintr-o felie de pizza.
- Titus, nu mănâncă? am întrebat.
- Nu e el cu pizza, mi-a răspuns cineva.
- E acasă?
- Da. E la el în cameră. Cred că citește.
Am pus pe o farfurie câte o felie din fiecare fel de pizza – comandaseră mai multe feluri – și am plecat spre casa veche să îi duc și lui Titus. Am văzut becul aprins în camera lui.
- Uite, pizza! i-am spus după ce am bătut la ușă și mi-a spus să intru.
- Ți-am spus să nu mai bați la ușă! Mulțumesc, dar nu mă omor după pizza.
I-am pus farfuria pe masă printre cărți și mi-am spus în gând, că nu am cum intra fără să bat la ușă. Știam că are obiceiul să guste ceva noaptea, dacă i se făcea foame, așa cum știam că doarme foarte puțin, doar două-trei ore pe noapte și în rest citește sau meditează.
- Mă duc și eu să mănânc, i-am spus.
- Cum a fost în oraș? V-a plouat? a întrebat în timp ce eu ieșeam.
- Am luat un taxi până în locul unde parcase domnul Mitică mașina, căci o lăsasem ca să mergem pe jos și să văd centrul orașului. Am fugit prin ploaie doar până la taxi, i-am răspuns întorcând capul.
- Și Mitică a fugit? a întrebat Titus amintindu-și de genunchiul dureros al cumnatului său.
- Și. Era primul. Eu cu Rodica nu ne puteam ține după el.
Răspunsul meu la distrat la culme și a început să râdă în hohote.
- Fugi și mănâncă! mi-a spus printre hohote de râs.
Am plecat în casa nouă și am mâncat cu ceilalți câteva felii de pizza. Normal că subiectul principal la masă era fuga domnului Mitică prin ploaie uitând că îl doare genunchiul. Acesta era și motivul nostru de râs. Și eu și Rodica îl tachinam că nu ne puteam ține după el la ce viteză prinsese.
Când am terminat de mâncat era întuneric bine. Rodica a mai rămas în casa nouă, dar eu am plecat spre casa veche cu gândul să mă culc. Am urcat treptele la verandă și am tras de ușă. Nu se deschidea. Ce Dumnezeu! am exclamat și am tras mai tare gândind că s-a blocat ceva. Nimic! Nu o puteam deschide și gata. Am mai încercat de câteva ori. Nu am reușit. M-am dus la ușa cealaltă, din față, ce dădea în hol. Nimic! Și asta blocată!
Cum se poate ca două uși să se blocheze sau să se strice amândouă odată!? m-am întrebat. Așa ceva e imposibil, mi-am răspuns și apoi am început să bănuiesc ce se întâmplase. Cineva le încuiase.
Ca o elevă de liceu, ce a întârziat în oraș și a ajuns la internat, după ce s-a dat stingerea, m-am dus spășită spre geamul deschis de la camera lui Titus. Doar exterior eram spășită, că aveam nevoie de el să îmi deschidă ușa, că pe interior deja îi recitam tot pomelnicul de nume pe care i le pusesem deja și încă vreo câteva pe deasupra inventate ad-hoc.
- Titus! Titus, ai încuiat ușile! Te rog, deschide! mă miorlăiam sub fereastră și nu știam dacă să râd sau plâng.
Când în sfârșit i-a apărut capul în geam, pozând în nevinovăția întruchipată, i-am uitat toate numele și m-a pufnit râsul. Tot ce îmi venea să spun era: Oare suntem sănătoși la cap!? Cum ne putem juca la vârsta asta ca doi copii?!
- Așa îți trebuie, dacă vii târziu! mi-a spus sever.
Am stat o clipă în dilemă, dacă să mă duc înapoi la casa nouă și să le spun că Titus m-a încuiat afară, dar imaginându-mi cum vor râde toți de mine și îmi vor spune că îmi primesc plata pentru gluma cu „noaptea ratată”, am renunțat și așteptam sub fereastră ca un pui de bodaproste să se îndure boierul Titus și să mă lase în casă.
- Nu îți vine să te duci în casa nouă!? m-a întrebat râzând intuind ce am vrut să fac. Nu îți convine că or să râdă de tine...
Pentru o clipă am fost tentată să mă rog de el să îmi dea drumul în casă, dar în următoarea clipă m-am răzgândit și am început făcând câte o pauză lungă după fiecare nume:
- Monstru... Teroare... Otravă... Afurisit... Nesuferit... Numai colți și gheare... Om îmbrăcat în cea mai dură scoarță de copac... Om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil...
- Pacoste... Nerușinată... Încăpățânată ca un catâr... mi-a răspuns pronunțând cuvintele la fel de rar cum le pronunțasem eu.
- Scriitoarea ta româncă preferată, am adăugat alintându-mă cu gândul că îl pot înduioșa și mă va lăsa în casă, dar ți-ai găsit.
Fuma și mă privea râzând, de parcă nici nu a auzit ce am spus.
- Fără șantaj emoțional. Lasă-mă cu „scriitoarea mea româncă preferată” că nu ține acum. Cere-ți scuze pentru că ai râs de mine, când mă bătea cocoșul!
A, deci e război! mi-am spus așezându-mă pe trepte cu spatele la el convinsă că au să dureze ostilitățile și asediul și nu avea să cedeze chiar atât de ușor. Voiam și eu război, dacă el l-a început.
- Nu îmi cer scuze!
- Ok! Stai pe prag!
- Stau. E frumos afară. Au răsărit stelele. Nu vrei să vii să mă înveți constelațiile, așa cum te-a învățat tatăl tău, când erai copil? Te rog! Eu nu le știu, îl rog, sperând că nu își va da seama că i-am întins o capcană ca să deschidă ușa.
După valul de râs puternic și nestăpânit, ce venea din spatele meu, mi-am dat seama că nu a căzut în capcană.
- Nu vrei să vii să mă înveți constelațiile..., i-am auzit vocea imitându-mă și maimuțărindu-mă așa cum îi plăcea să facă. Maimuță, ce ești! Cere-ți scuze pentru gluma cu „noaptea ratată” măcar și te primesc în casă!
- Nu îmi cer! A fost o noapte ratată!
- Aha! Bine, maimuță! mi-a răspuns și a dispărut din geam.
M-am vestejit pe prag. Negocierile de pace au căzut. Cetatea era inexpugnabilă și eu aveam toate șansele să dorm pe prag.
...Sunt o catastrofă în materie de negocieri. Ce să câștig, când nu cedez deloc și folosesc cuvintele ca pe o sabie! mi-am zis. Hai, ușurel, Luminița, dacă vrei să ajungi la culcare în patul tău, încearcă cu un pic de „te rog” și cu făcut un pas înapoi! Cedează puțin! Cere-ți scuze! mă educam, cum să procedez, ca să câștig războiul sau măcar să obțin un loc în pat la tratativele de pace.
M-am ridicat în picioare și m-am dus la geam cu lecția învățată și hotărâtă să mă rog, dar una a spus creierul și inima mea că face și alta a spus proasta de gură, de parcă nu a înțeles, care era planul de război sau poate a vrut să plece la luptă de una singură fără creier și inimă și să mai și câștige, așa cum face gura de obicei.
- Monstrule, dă-mi drumul la ușă! Nu se poate să te porți așa! Sunt musafirul tău! țipa gura în timp ce bietul creier șoptea: Nu așa a fost vorba, toanto! Planul era că te rogi, că cedezi, că faci un pas înapoi! Că ești un fel de Julietă ce plângi ca o miloagă sub balconul lui Romeo, deși în piesa lui Shakespeare e puțin diferit; Romeo e sub balconul Julietei și îi cântă o serenadă.
Inima nu zicea nimic. S-a rușinat de prostia gurii și s-a ascuns și mai bine în sân. Ea nu mai voia să participe nici la război, nici la tratative de pace, la nimic. Dormea afară dacă era nevoie, dar ea cu o gură proastă nu mai făcea alianță și nici nu mai pleca la război. Creierul, mai pragmatic, stătea în cumpene și îmi zicea: Dacă reușește proasta de gură, țin cu ea! Dacă nu, fug alături de inimă și mă prefac supărat!
- Am spus să îmi dai drumul la ușă, otravă ce ești!! a țipat gura.
Dădea gura să scoată și alte porunci ferme, crezând că o va asculta cineva, dar o atingere rece și umedă pe partea dezgolită a piciorului dintre pantalonii trei sferturi și adidași, a făcut-o să scoată cu totul alte sunete și eu să sar direct în sus și dintr-un salt să fiu pe ultima treaptă a casei, chiar lângă ușă.
- Au! E ceva în iarbă! Ceva rece și umed m-a atins pe picior! Vai!! Vai!!
Ușa s-a deschis cu viteză. Am intrat ca un uragan trecând pe lângă Titus, ce privea speriat spre iarbă.
- E cățelul. Te-a atins cu botul pe picior, mi-a șoptit liniștindu-mă și liniștindu-se, după ce a văzut cățelul la baza treptelor. Apoi a început să râdă nestăpânit.
Mă pregăteam de altă rundă de război, dar am auzit-o pe Rodica venind. A văzut ușa deschisă și a hotărât să vină pe la intrarea din față.
- Ce faceți? Vă certați? a întrebat simțind tensiunea din aer sau poate m-a auzit țipând, când m-a atins cățelul pe picior cu botul.
- A încuiat ușile. De atunci mă rog, să îmi dea drumul, m-am miorlăit. M-a atins și cățelul cu botul pe picior și m-a speriat...
- Mă, Titus, mă... a spus ea parcă negăsind alte cuvinte, dar stăpânindu-și cu greu râsul, apoi mi-a spus mie: Așa îmi face și mie câte o dată. Ăsta e Titus!
M-am dus la baie și m-am pregătit de culcare. Nu îmi era somn că dormisem toată ziua aproape. Rodica era cu Titus în camera lui. Ușa era deschisă. M-au strigat, când m-au auzit mergând în hol. M-am dus și mi-am ocupat locul pe fotoliul meu.
Cei doi frați rădeau de domnul Mitică și de fuga lui prin ploaie. Probabil au râs și de serenada mea sub geam și de pupatul cățelului pe picior.
- Nici nu reușeam să ne ținem după el oricât fugeam și eu și Rodica. Avea o viteză! am spus și eu.
- A uitat de durere de picior! a adăugat și Rodica în râsetele lui Titus.
Apoi Titus mi s-a adresat mie:
- Ce ai văzut? Ce ți-ai cumpărat?
- Nu și-a cumpărat nimic. Am luat doar câte ceva de-ale gurii și i-am luat o cutie cu pastile pentru rinichi. Atât. Eu mă duc la culcare și vă las pe voi să îți povestească Luminița ce a văzut... Mi-e somn, a spus Rodica și a ieșit din cameră urându-ne noapte bună.
I-am povestit lui Titus ce impresie mi-a făcut centrul Piteștiului cu toate construcțiile lui moderne și ce impact a avut în sufletul și ochii mei vederea bisericii ce făcea un contrast atât de izbitor cu tot ceea ce o înconjura. I-am spus și despre legenda povestită de domnul Mitică legat de construcția bisericii.
- E doar legendă. Există și altă legendă, tot fără documente istorice, că biserica construită de domnitorul Constantin Șerban Basarab a fost ridicată peste ruinele altei biserici mult mai vechi ctitorie a lui Alexandru cel Bun. Naosul și altarul sunt exact cele originale, restul a mai fost refăcut sau modificat de-a lungul timpului. Prin anii șaizeci biserica a fost propusă pentru demolare, dar nu știu prin ce miracol a scăpat și a fost schimbat proiectul de demolare în unul de restaurare totală; probabil intervenția vreunui om providențial ce cunoștea valoarea de patrimoniu a construcției și știa că, dacă era demolată, nu se dărâmau doar niște ziduri, ci se anulau secole de românism și rugăciune cu buldozerul. Acum face parte din patrimoniul nostru național. Mă bucur că ți-a plăcut, mi-a spus Titus.
- Foarte mult. Am o stare stranie în preajma unor edificii în care dorm secole de istorie. Parcă timpul s-ar opri. Parcă călătoresc în trecut și respir alt aer... Mi-e greu să exprim ce simt...
Titus m-a privit zâmbind.
- Tu nu știi să exprimi ce simți!? s-a mirat el. Dacă tu nu știi, atunci cine știe?!... Ești bine? m-a întrebat, după un moment de tăcere, cercetându-mă. Bine că nu te-a plouat iar în Pitești. Mâine mergem în excursie, după atâtea zile de amânare, dacă nu plouă. Pandemia și ploaia mi-au dat planurile peste cap.
- Oricum e bine. Mie îmi place. E mai frumos, când nu e totul stabilit și bătut în cuie. Îmi place ca viața să mă surprindă cu neprevăzutul ei. Sunt bine. Dar azi pe stradă, după ce Rodica mi-a luat încă o cutie de pastile din acelea pentru rinichi, mi-am dat seama de ceva...
- Ce!? a întrebat el cu mirare.
- E pandemie. Toți se tem de virus și intră în panică. Felul în care mi-a fost rău, deși eu știam că e de la frig și de la rinichi, putea fi considerat că e din cauza virusului. Veneam și de la Suceava, unde au fost cele mai multe cazuri... Nu ai ezitat să mă ajuți, fără să îți iei cele mai mici măsuri de protecție. Rodica a intrat dimineață în camera mea fără frică. Ce fel de oameni sunteți!? Ce mă făceam, dacă sunați la salvare!? Ce mă făceam dacă mă țineau pe holuri ca suspectă de covid și nu mă ajuta nimeni cu nimic în așteptarea rezultatului testului!? Mulțumesc!
Titus fuma și nu mi-a răspuns nimic. Era îngândurat.
- Virusul există, nu neg asta, dar panica, frica, dezorganizarea produc mai multe victime, decât virusul. Am procedat așa cum era corect. Și pe pandemie și fără sunt același om și cred în aceleași valori. Te-aș fi ajutat, Luminița, și dacă aveai virusul, asumându-mi riscurile... Deja mi le-am asumat. Oricum murim într-o zi, dar vreau să rămân om până în ultima clipă. Dacă mi-ar fi fost rău mie sau Rodicăi, tu nu ai fi făcut la fel!? Ai fi fugit!? Mor oameni pe holuri de spitale, mor oameni fără tratament pentru boli cronice, mor oameni accidentați, pentru că nu li se acordă primul ajutor din cauza fricii de covid. Oare, dacă ne-am fi comportat normal, păstrând niște reguli de igienă și de distanță între oameni, dar fără frică, panică, teroare, nu era mai bine!? Eu zic că da.
Mi-a venit să plâng cât l-am ascultat vorbind.
- Sigur aș fi venit și te-aș fi ajutat, dacă ai fi avut nevoie tu sau Rodica. Sigur! Nici nu m-aș fi gândit la virus. Să nu crezi că bravez. Când a început epidemia la noi, aveam o prietenă, asistentă medicală, ce avea virusul și era în izolare acasă. Se simțea rău, dar și clacase psihic. Vorbeam în fiecare zi la telefon. Căutam cuvinte să o încurajez. Se panica, pe măsură ce respira tot mai greu și avea o durere ca o piatră ce îi apăsa pe stern, că nu știa ce să facă cu copiii, dacă ajunge în spital, căci soțul nu îi era în țară. I-am spus că merg eu să stau cu copiii, dacă se va ajunge la asta. A protestat vehement: Nu! Nu vă puteți expune, doamnă Luminița! - În ciuda faptului că suntem prietene bune; mi-a descoperit mai întâi scrisul și apoi m-a cunoscut pe mine; nu îmi poate spune pe nume și nici nu vrea oricât o rog. - Nu puteți face așa ceva! a țipat la mine. Ba da! E alegerea mea conștientă! Exact asta vreau să fac, dacă va fi nevoie! i-am răspuns. Știi că este o vorbă frumoasă a lui Iisus...
- O știu... Cine își va păstra viața o va pierde și cine își va pierde viața pentru Mine și-o va câștiga...
- Da. La aceste cuvinte m-am gândit și eu. E un fel de a trăi fără a te agăța cu dinții de viață și, dacă poți trăi așa, știi tu, Titus, ce frumoasă devine viața!? Să înveți să nu conteze nimic, ca să înțelegi cât contează totul...
În loc de răspuns s-a mulțumit să râdă frumos, din toată inima cu acel râs special pe care îl avea moștenit de la mama lui. Cred că printre hohote de râs am distins cuvintele: Știu cât de frumoasă e viața după ce nu te agăți de nimic... Și tu știi, Luminița... Să înveți să nu conteze nimic, ca să înțelegi cât contează totul...
- Când a început pandemia eram ferm convinsă că lumea va ieși din acest examen al secolului nostru mai bună, mai pură, mai spiritualizată și mai înclinată spre cele ale sufletului și am scris mult pe tema aceasta, dar m-am înșelat. Cine a fost bun iese mai bun. Cine a fost rău iese mai rău. Pandemia a făcut să iasă din noi sufletul afară și să ne vedeam așa cum suntem în adâncul nostru. Cum să faci bani și avere din măști, din medicamente, din durere și disperare!? Se poartă unii ca jefuitorii de cadavre pe front; știi că sunt niște scene absolut halucinante în „Război și pace” de Tolstoi.
- Doamne, ce lucru mare ai spus! Cine a fost bun iese mai bun. Cine a fost rău iese mai rău. Pandemia a făcut să iasă din noi sufletul afară și să ne vedeam așa cum suntem în adâncul nostru... Exact asta facem. Umblăm cu sufletul afară. Ne temem. Frica ne face slabi și mici. Nu dau voie unui virus minuscul să distrugă omul din mine sau bucățica de viață pe care o mai am de trăit. Rămân Om indiferent cât drum mai am... o zi, două, trei... Dar Om! Neom nu vreau, nici dacă mi se promite eternitatea!
Ne-am uitat lung unul la altul. Din nou mă gândeam că vor rămâne prieteni buni pentru bucățica de viață, ce ne-a mai rămas de trăit. Eu aveam ce învăța de la el. Speram că și el măcar puțin de la mine, deși nu eram prea deșteaptă la viață. Călcasem numai în gropi. Am bâjbâit doar pe drumuri înfundate. Durerea mi-a dat o fărâmă de putere, căci singura putere durabilă e dată de durere. Am avut o singură certitudine și vis în viața aceasta: că eu voi fi scriitoare. Dacă stau bine și mă gândesc, din câți oameni cunosc, câți au stabilit în copilărie ce vor face în viață și au urmat acel drum!? Niciunul sau foarte puțini. Câți au valabil și la cincizeci de ani același vis de la optsprezece ani!? Câți au rămas credincioși aceluiași vis!? Câți și-au dorit neschimbat același lucru!? Tot niciunul sau foarte puțini. Câți ajung în fața morții și spun: Mi-am propus un vis, când eram foarte mică și toată viața m-am ținut după el. Atât de mult am crezut în el, că au fost zile și ani, când nu eu urmam visul, ci visul mă târa după el cu o forță uluitoare. Câți oameni ajung în fața morții, după ce au trăit toată viața pentru un vis!? Puțini...
- Vezi de ce ești tu altfel!? a șoptit Titus de parcă mi-a înțeles gândurile. Acum du-te la culcare. Mâine mergem în excursie.
M-am ridicat în picioare și am pus mâna pe ușă. M-am întors cu fața spre el și am întrebat alintându-mă și pusă pe șotii:
- Îmi cânți?
- Nu!
- Îmi faci omletă?
- Nu!
- Îmi spui povești?
- Nu! Fugi la culcare sau poate vrei să te mai scot afară, să te țin în prag până te pupă cățelul pe picior și țipi!
Am dat să scot limba. Fără a mă privi a spus:
- Fugi! Știu ce faci, dar nu mă impresionezi deloc, maimuță nerușinată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu