...
M-a trezit cântecul monoton al ploii. Nu putem pleca nici azi nicăieri, mi-am spus, dar apoi mi-am amintit că oricum nu plecam, căci după amiază Titus făcea grătar și avea invitați, iar eu am promis că fac plăcinte pentru toată lumea.
- Hei, bună dimineața! Te-ai trezit? l-am auzit pe Titus strigându-mi din hol.
- Bună dimineața! i-am răspuns și m-am întins în pat. Iar plouă și e frig ca toamna, m-am miorlăit.
El a deschis larg ușa și a rămas în prag. Era îmbrăcat de plecat la oraș, avea pe cap una din pălăriile lui mari și arăta că un cowboy din vestul sălbatic. A dat să întrebe, dacă mi-a fost cald cu radiatorul, dar nu a mai apucat, că am început să mă bucur ca o năucă și să râd.
- Ura! Ura! Ura! Sunt în pat! Te-ai trezit înaintea mea! Fă-mi omletă!
El m-a privit îngustându-și ochii. Simțeam cum îi bâzâie neuronii și atitudinea lui îmi transmitea că nu are de gând să îmi facă omleta promisă, încă înainte de a mă lua de la Suceava.
- Eu nu am promis că îți fac omletă azi. Ieri a fost vorba.
- Dar sunt în pat...
- Și ce dacă!? Am spus eu ceva pentru dimineața asta!? mi-a răspuns și a ieșit.
M-am pregătit pentru tot pomelnicul de nume, pe care i le pusesem, și am dat să încep, dar mi-a anticipat intenția și s-a întors din hol râzând:
- Nu începe cu teroare, otravă, etc! Și nici cu scos limba, maimuță ce ești!
Când l-am auzit spunându-mi maimuță m-am făcut lividă și m-am lăsat moale în așternuturi. El a mai luat o pălărie din cuierul din hol și s-a întors spre mine scoțându-și pălăria pe care deja o avea și punându-și pe cea luată din cuier.
- Cu care zici că îmi șade mai bine? a întrebat și a tăcut brusc. Îmi privea fața. S-a întâmplat ceva? Ce e cu tine?
Nu i-am răspuns. Nu puteam să îi spun că celălalt samurai îmi spunea râzând „maimuță”.
- Știu, a șoptit el cu furie rece. În fond tu ce speri?! Îți place suferința!? Îți place durerea?! A murit! A ales să moară! Dacă vine înapoi, ce trebuie să îți spună ca să îl crezi, că nu am nicio îndoială că ești suficient de credulă și naivă – ca orice femeie de altfel; puteți fi mințite atât de ușor – ca să o faci?
Prima intenție a fost să arunc cu o pernuță spre el, așa cum stătea în pragul ușii și se uita furios la mine, dar m-am răzgândit și i-am dat o replică spusă șoptit, ce l-a năucit.
- Ca să îl cred trebuie să îmi spună că chiar a fost mort și l-a înviat Iisus ca pe Lazăr! Altfel rămâne mort, chiar dacă e viu, ca așa a ales!
- Dumnezeule Mare! Ești deșteaptă foc! Îmi retrag cuvintele spuse! șoptea printre hohote de râs. Apoi a devenit brusc serios și îngândurat: Ce om face așa ceva!?
- Nu știu... Viața lui era complicată. Probabil a avut motivele lui...
- Ok. Nu îmi mai retrag cuvintele! Tot naivă și credulă! Acum spune-mi cu ce pălărie îmi stă mai bine. Plec la tribunal la Pitești. Mă întorc cât pot de repede.
- Nu îți spun!
- De ce nu vrei să îmi spui?
- Asta face o femeie normală, boierule! Eu sunt aici în calitate de scriitoare! am spus ridicându-mă din pat și dându-mi aere de mare personalitate. Chiar am reușit să gesticulez cu mâinile ridicate în aer ca divele de la televizor, ce sunt modele perfecte de poze ale nulității, ce vor să pară ceva.
Titus iar avea fața câinelui Husky nehotărât între a mușca sau nu.
- Aha! mi-a răspuns, a aruncat spre cuierul din hol a doua pălărie probată și punându-și-o pe cap pe prima, acum ești scriitoare... , și s-a întors cu spatele la mine să iasă din hol.
- Îți stătea mai bine cu cealaltă! am strigat după el.
S-a întors și s-a sprijinit de tocul ușii mele. Iar avea ochii îngustați ca o vulpe la pândă. Nici nu-i trecea prin cap să își schimbe pălăria. Mă privea cum îmi caut haine în geamantan.
- Pacoste, a șoptit.
- Știu, i-am răspuns fără a-l privi.
- Nerușinată.
- Și asta știu.
- Încăpățânată ca un catâr.
- Și asta știu. Zi ceva nou ca să mă impresionezi, boierule! i-am spus privindu-l, cu hainele alese în mână.
- Scriitoarea mea româncă preferată, pe care am adus-o de la Suceava, ca să îmi facă zile fripte!
- Waw, ce frumos, boierule! Începi să te porți ca un bărbat supus și cuminte. Începi să îmi placi. Ce ar fi să îmi faci și omletă și cafea?
- Ideea este să nu îți plac. Cine a spus că vreau să îți plac?! Nu îți fac cafea și nici omletă! Nu aș modifica nici măcar un fir de păr de pe capul meu ca să plac cuiva. Și nici tu nu trebuie să o faci ca să placi. Adevărul că nici nu o faci. Dacă ai face-o, nu aș vorbi cu tine nici măcar cinci secunde. Tu ești tu. Eu sunt eu. E ca în versul lui Nichita Stănescu: „Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” vorbea întorcându-mi spatele și mergând pe hol spre ieșire și lăsând impresia că vorbește singur, nu cu mine.
Am auzit ușa închizându-se și m-am lăsat moale pe marginea patului. Îmi suna în cap, chinuindu-mă versul „Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Îl mai auzisem. Îmi mai fusese spus și sufletul mi-a înflorit auzindu-l. Acum nu îmi mai permiteam să înfloresc. Nu mai voiam poezie. Nu mai voiam nimic. Brusc a venit peste mine ca un val toată poezia ce mi-a fost recitată tot anul trecut. Prima a fost „La steaua...” lui Mihai Eminescu. Apoi versuri din Nichita Stănescu. Apoi din Adrian Păunescu. Îl auzeam vocea recitându-mi poezia: „Dacă tu ai dispărea” și m-am trezit repetând șoptit ultima strofă: „Dacă tu ai dispărea / Și din râsu-mi și din plânsu-mi / Te-aș găsi în sinea mea / Te-aș zidi din mine însumi!” și o trăiam mai mult decât ca pe niște versuri. Dacă nu ar fi fost atâta poezie nici nu aș fi putut trăi o nebunie atât de dulce!
...Fără poezie! Fără vis! Fără nimic!... șopteam alungând din capul meu ecoul vocii inconfundabile și hipnotice, ce îmi recitase poezii din autorii mei preferați. Apoi alt gând m-a toropit și mai tare: El nu mă voia așa cum sunt. El mă cioplea în fiecare zi să fiu altfel. Și eu acceptam ca o toantă de frică să nu îl pierd...
- Nu am timp să îți fac omletă, fetiță, că trebuie să ajung la tribunal. Aș avea timp să îți fac cafea, dacă vrei, l-am auzit pe Titus din prag și am tresărit, căci nu am auzit când s-a întors înapoi.
- Lasă, nu îmi face! E prea dimineață. Mai stau în pat, am răspuns plecându-mi ochii ca să nu se uite în ei, căci citea tot ce gândesc, dacă mă privea și dorindu-mi să plece și să mă lase singură cu gândurile mele.
El a plecat. Eu m-am băgat iar în pat, mi-am pus plapuma peste cap și sub ea eram eu singură cu gândurile mele. „Du-mă, fericire, în sus și izbește-mi tâmpla de stele!”, „Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”, „Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi, și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, de teamă să nu-mi strivești sărutul?”, „Aș fi murit, da, aș fi murit, dar mă chinuia foamea unei vieți netrăite...” auzeam o voce șoptindu-mi sub plapumă versurile lui Nichita.
Am alungat toate versurile. Mi-am scos nasul afară de sub plapumă. Ascultam ploaia cum cânta afară. Respiram adânc și alungam din mine respirând visul și poezia amestecate cu venin trăite anul trecut, dar încă purtându-le în mine ca o boală, de care nu m-am vindecat complet.
- Ți-am adus cafeaua, l-am auzit pe Titus și l-am văzut intrând în cameră cu o tavă, pe care erau două căni, și pe care a pus-o pe masă. Îmi beau ceaiul cu tine și apoi plec..., a șoptit, după ce a pus tava pe masă.
Eu m-am ridicat sprijinindu-mă cu spatele de lada patului. El mi-a dat ceașca cu cafea în mâini, apoi s-a dus la masă și și-a tras un scaun. S-a așezat și a gustat din cană. Părea îngândurat și trist. După fiecare gură de ceai mă privea, părea că își caută cuvinte să mi le spună, apoi pe fața lui apărea o expresie pe care eu o interpretam ca pe cuvintele „mai bine nu”. Ne-am băut tăcuți cafeaua și ceaiul și liniștea era tulburată doar de ploaia de afară.
- Ți-a fost cald? a întrebat privind spre radiatorul răsturnat lângă pat.
- Foarte cald. Mulțumesc! La o bucată de noapte m-am trezit, l-am împins cu mâna așa cum m-ai învățat și mi-am continuat somnul ca un pui în cuib...
El a râs auzindu-mă.
- Acum chiar plec. Tu mai stai în pat. Poate scrii ceva. Dacă ai nevoie de caiet, hârtie sau pix, găsești în camera mea. După amiază avem musafiri. Trebuie să faci și plăcinte, dar mai târziu. Sper să se oprească ploaia. Dacă nu se oprește, mâncăm pe terasa casei noi a soră-mii.
Vorbind s-a întins să îmi ia cana. Am gemut când i-am dat-o. Mă dureau oasele și încheieturile. Prea mult frig, prea multă ploaie, prea multe schimbări bruște de temperatură îmi chinuiau trupul.
- De ce ai gemut? Te doare ceva?
- Nu. Nimic. Am făcut-o involuntar.
A pus cana pe tavă și s-a întors iar spre mine cercetându-mă. Eu am început să râd tare, căci am observat ceva la el. Luase pălăria, despre care am spus eu că îi stă mai bine.
- De ce râzi... maimuță? a întrebat folosind intenționat cuvântul ce îmi provoca durere, după ce a avut o ezitare în a-l pronunța.
Am privit spre pălăria lui. El a înțeles de ce râd și a plecat ca din pușcă. M-am întins la loc în pat și am adormit ca un lemn, chiar dacă băusem cafeaua. Când m-am trezit iar, era nouă și jumătate. Am fugit la baie, m-am spălat și m-am îmbrăcat.
În verandă m-am întâlnit cu Rodica ce venea din casa nouă cu Sara în brațe. Ne-am salutat în timp ce punea jos mogâldeața cu ochii albaștri, mari cât jumătate de față.
- Bună dimineața, doamna Luminița! am auzit-o spunând cu voce suavă.
- Bună dimineața, i-am răspuns și am adăugat aplecându-mă spre ea: Eu sunt Luminița! Spune-mi așa!
- Nu! a spus ferm Rodica și eu am privit-o speriată. Lăs-o să se poarte respectuos! mi-a explicat, apoi s-a adresat fetiței: Sara, întotdeauna îi spui doamna Luminița, ai înțeles?
Mititica a dat din cap că da și a repetat șoptit: Doamna Luminița.
Am dat să zic ceva, că e mică, că vreau să îmi zică pe nume, dar privirea Rodicăi m-a convins să tac. Era un subiect la care nu admitea replică. Fetița mi-a zis mereu cât am mai stat acolo cu vocea ei suavă „doamna Luminița”.
- Vrei cafea?
- Nu. Mi-a făcut Titus înainte de a pleca, i-am răspuns și m-am așezat pe pat.
Am luat o pungă de alune de pe masă, am desfăcut-o și am început să ronțăi privind-o pe Rodica cum își făcea cafea. Fetița a venit lângă mine și a început să ronțăie și ea alune exact ca un șoricel.
Bunica i-a atras atenția de câteva ori să aibă grijă să nu se înece, apoi mi-a spus mie:
- Oare ce o fi cu ea de mănâncă cu atâta poftă alune!? De obicei nu îi plac...
- Mănânc repede că mi le mănâncă doamna Luminița pe toate, a spus fetița și ne-a făcut pe amândouă să râdem.
Degeaba i-a arătat bunica că mai este o pungă plină, degeaba i-am spus eu că nu i le mănânc pe toate, că ea o ținea una și bună că doamna Luminița îi mănâncă toate alunele și înfuleca ca un șoricel lacom. M-am oprit din mâncat și am pus punga pe masă, căci mi-a fost frică să nu se înece.
Am mâncat ceva toate trei. Apoi fetița a vrut să meargă în camera ei din casa nouă unde avea jucării. Rodica s-a scuzat că trebuie să plece cu ea și să nu mă supăr că mă lasă singură.
- Nu este nicio problemă. Mă duc în cameră și citesc. Atâta ploaie a ajuns să îmi intre în oase. Nu prea am chef de nimic astăzi.
Citeam când a sunat telefonul. Era un număr necunoscut. Am răspuns.
- Bună ziua. Sunt Don Stefano. Spune-mi ce trebuie să cumpăr pentru plăcinte. Trebuie să faci multe. Dublu cât ai făcut data trecută.
- Bună ziua. Am să fac, i-am răspuns, deși simțeam cu toată ființa mea că ceva mă deranjează în atitudinea acestui om, pe care nu îl văzusem în viața mea, și am început să îi dictez tot ceea ce trebuia să cumpere.
- Vreau și cu stafide! Vreau cu urdă, nu cu brânză de vaci!
- Ok. Cumpărați urdă. Cumpărați stafide. Eu intenționam să le fac cu mărar.
- Păi vreau și cu mărar și cu urdă! a cerut omul.
- O să fac o tavă cu mărar și o tavă cu stafide, am răspuns calm.
- La revedere. Ți-l dau pe Titus.
- Bună, Luminița! Ce făceai? am auzit vocea lui Titus, ce suna cu totul altfel decât a lui Don Stefano. Oare eram nebună și era o părere de-a mea sau deja percepeam diferența dintre atitudinea unui nobil, a unui om ce prețuiește sincer și atitudinea unui îmbogățit ce considera că averea lui este totul pe pământ și eu trebuie să mă aplec să îi pup papucul ca papei, când, în sfârșit, ne vom cunoaște.
- Stăteam în pat și citeam, i-am răspuns.
- O, Doamne, tu stăteai în pat!? Ce minune! a exclamat râzând. Să nu spui că îți este rău, a adăugat cu grijă în voce.
- Nu mi-e rău. Mi-e lene. Afară plouă. E frig.
- În Pitești s-a oprit ploaia și soarele e fierbinte. Spune-mi, dacă ai nevoie de ceva din oraș? Terminăm cumpărăturile și venim acasă.
- Nu. Nu vreau nimic. Tot ce trebuie pentru plăcinte i-am spus lui Don Stefano.
- Ok. Mă gândeam că vrei ceva pentru tine...
- Nu vreau nimic. Am tot ce îmi trebuie.
- Trebuia să mă aștept că tu nu vrei nimic. Bine. Cumpărăm tot și venim. La revedere!
- Stai! Stai! Am nevoie de ceva! am țipat repezit ca el să nu apuce să închidă. Vreau să cumperi o pensulă de silicon.
- Ce să cumpăr?! La ce îți trebuie?! Cum să cer de la magazin?!
- Pensulă de silicon pentru bucătărie. Se folosește pentru uns tava și plăcintele. Te previn că, dacă nu cumperi, te trimit iar să jumulești coada cocoșului și o să iei o bătaie de la el de o să îți plâng de milă, pămătufule!
- Te previn că, dacă nu cumperi, te trimit iar..., a început el să îmi imite vocea maimuțărindu-mă.
- Bine! Ori îmi aduci pensulă, ori o să iei bătaie de la cocoș! Eu nu te mai apăr! i-am spus și am închis.
Peste jumătate de oră au ajuns acasă cu toate cumpărăturile. M-au găsit în bucătărie spălând vase, îmbrăcată cu aceleași haine cu care am fost îmbrăcată și data trecută când am făcut plăcinte și cu părul prins cu o clamă în vârful capului. Afară se oprise ploaia și soarele era fierbinte de parcă voia să se răzbune pe ploaia ce i-a furat cerul mult timp. M-am șters pe mâini și m-am întors spre Don Stefano, ce tocmai pusese sacoșele cu cumpărături pe masă. În sfârșit îl cunoșteam. Mult mai tânăr decât Titus, voinicuț, chel, zâmbind șmecher și atoatecunoscător mă privea și vedeam în ochii lui toate întrebările și bănuielile posibile. Nici vorbă de a crede în povestea spusă de Titus că mă prețuiește ca scriitoare, că m-a adus pentru o vacanță pe plaiurile lui natale, ca să cunosc poveștile locului și ale străbunilor.
...Păi ce era el prost să creadă povești din astea!? Nu cunoștea el femeile!? Ce scris!?... Ce admirat...!? Ce prețuit!?... Eu nu sunt naiv ca Titus. El e un boier din alt timp și trăiește în lumea lui. Crede că mai sunt doamne din alea ca mamă-sa, dar nu mai sunt... Sunt prea deștept să cred povești din astea, spuneau ochii lui ce mă evaluau și eu nu eram bucuroasă că citesc toate astea în ochii lui și pe fața lui. Aș fi vrut să nu intuiesc tot ce gândește. Tot în ochii lui vedeam că nu îi displace, ceea ce vede, dar puțin îmi păsa. Aș fi vrut să nu îi placă și gata.
Mi-am tras mâna din mâna lui, pe care mi-o strânsese, după ce am fost prezentați unul altuia și mi-o ținea prea mult, după părerea mea.
- Deci tu ești? a întrebat.
- Eu sunt, am șoptit stânjenită și comparam în gând atitudinea domnului Mitică, a Rodicăi, a lui Dragoș și a Mariei, când m-au cunoscut și în a căror ochi nu am văzut un pic de bănuială, un pic de nelămurire. Li se blocase gândul, la ceea ce a spus Titus că sunt, adică o scriitoare pe care a descoperit-o și pe care o prețuiește mult, și asta a devenit lucru suprem despre mine în ochii lor. Nu și-au permis să gândească altceva sau mai mult. Erau educați să gândească așa. Poate pentru că fiecare vede în jur și în oameni ceea ce e în ei. Oameni ce cred în lucruri fără preț, ce respectă pe cei ce creează ceva, sunt la rândul lor oameni neprețuiți și creatori. Cei care doar cumpără, care consideră că toate au preț și că banii lor sunt totul pe lume, au și ei un preț și sunt o marfă.
Am dat să trec pe lângă el spre baie. Nu a făcut niciun gest să se ferească. A trebuit să îl ocolesc. Am comparat în gând atitudinea lui cu atitudinea lui Titus, ce, de câte ori ne intersectat în pragul unei uși, făcea un pas înapoi și mă lăsa să trec. Și iar m-am gândit la diferența dintre noblețe și îmbogățire. Noblețea o câștigi prin educație și prin moștenirea sângelui a câtorva generații de oameni ce cred în niște valori și nu o pierzi niciodată. Îmbogățirea o câștigi în câțiva ani, dar asta nu te face nobil, ci doar bogat.
M-am întors din baie și am început să scot totul din pungi evitând să privesc spre Don Stefano, căci el rămăsese singur în bucătărie. Pe Titus îl auzeam vorbind la telefon în engleză din camera lui.
Mă simțeam stânjenită de privirea bărbatului. Aduceam ligheane din cămară, puneam lapte la încălzit, căutam răzătoarea pentru a rade lămâile și răspundeam monosilabic la întrebările bărbatului.
- Titus zice că ești tare harnică, mi-a spus privind cum răstorn cu grijă pungile de făină de grâu într-un lighean mare și fac un locșor rotund în mijloc pentru pus drojdia la crescut. Ce faci acolo? a adăugat.
- Nu sunt chiar așa harnică cum zice Titus. Mă odihnesc mult, mai ales după ce scriu și sunt epuizată. Aici pregătesc de pus drojdia, i-am răspuns.
A venit alături de mine lângă masă. Îmi sufla fierbinte în ceafă uitându-se în ligheanul, în care eu puneam drojdia. L-am ocolit și m-am dus la aragaz după ibricul cu lapte. Am turnat laptele călduț peste drojdie. Am pus peste ea două linguri de zahăr și un praf de sare, am amestecat puțin cu o lingură de lemn și am împins ligheanul într-o parte. Am luat alt lighean și am pus în el urda. Am gustat o firimitură și am constatat că e bună și dulce. Uneori urda, dacă era ținută mult la căldură până era vândută, devenea amăruie și acră, exact cum eram eu în acele momente în prezența lui Don Stefano. Omul nu mi-a zis un cuvânt nepotrivit, dar îi ghiceam gândurile din atitudinea lui.
...Poate mă înșel, mi-am zis și m-am concentrat pe muncă ignorând ochii, ce mă urmăreau peste tot. Știam că acest om e implicat într-un proiect legat de mine. Parcă mi-a spus doamna C., nu Titus, căci nu l-am lăsat să vorbească deloc despre asta și bietul de el îmi accepta toate istericalele, înțelegând că nu pornesc din faptul că aș fi o femeie mofturoasă și cu nazuri, ci din traume, pe care încă nu le-am depășit, și ce procent a cerut omul din toată afacerea.
...Te rog, ai răbdare! Poate e o primă impresie greșită. Poate ești așa că au fost prea multe deziluzii, ți-e teamă și vezi doar răul în jur, îmi spuneam răzând coaja lămâilor.
- Vezi să nu uiți că vreau plăcinte și cu stafide și cu mărar! mi-a atras el atenția.
- Știu. Nu am uitat, i-am șoptit cu capul plecat și realizând că se poartă cu mine ca și cu femeia de serviciu de la firmele lui.
- Ai pus toată urda la un loc. Cred, totuși, că ai uitat.
Am oftat. Cu fiecare clipă ce trecea eram tot mai convinsă că nu mă înșel în privința acestui om.
- Nu am uitat. Pun zahăr, vanilie, coajă de lămâie, sare, ouă peste ea și amestec foarte bine. E mai simplu să fac asta la un loc decât în două vase distincte. Apoi împart compoziția în două jumătăți egale. În una pun mărar și în alta stafide, explicam în timp ce deja mă ocupam de treburile pe care le enumerasem că le voi face.
Eram stânjenită simțindu-mă privită și evaluată extrem de insistent. Nu îmi scăpa că nu a zis nimic despre scrisul meu, ci se axa doar pe gospodina din mine, ce trebuia să îi fac plăcinte. Comparam în gând asta cu atitudinea tuturor celor din familia lui Titus, ce vedeau în mine în primul rând scriitoarea și o prețuiau. Dacă Titus sau Rodica ar fi venit atunci în bucătărie aș fi fugit în brațele lor, mi-aș fi încolăcit brațele de gâtul lor și aș fi plâns mulțumindu-le. Cred că atunci realizam cât de mult fac oamenii aceștia pentru mine.
A venit Titus. Am oftat trebăluind pe lângă masă. Nu i-am fugit în brațe așa cum am gândit cu o clipă mai devreme. Nu lui. Rodicăi doar, mi-am rectificat gândul. Lui nu i-a scăpat oftatul meu. Și-a mutat privirea lung de la mine la Don Stefano.
Eu împărțeam urda în două părți egale. În una din ele am pus stafidele. În cealaltă urma să aduc mărar din grădină, să îl toc foarte mărunt și să îl pun, dar asta mai târziu, după ce frământam, mi-am spus privind spre drojdia ce crescuse. Am spart repede ouă peste ea, am adăugat zahărul necesar, coaja de lămâie, vanilia și încă un praf de sare. Am pus alături ibricul cu lapte călduț să îl am la îndemână, să mai pun dacă voi avea nevoie, și pachetul de unt desfăcut cu un cuțit alături, din care urma să pun câteva bucățele în aluat la urmă, când era aproape gata de frământat și legat.
- Ce viteză ai! a spus Titus privindu-mă cu drag, dar eu am sesizat în vocea lui o undă de tristețe împletită cu durere.
Am asociat în gând unda aceea cu amintirea mamei lui despre care îmi povestise că frământa aluat cu drag și că știa să facă tot felul de bunătăți.
Am băgat mâna în aluat și am început să frământ. Era mult și greu, căci îmi propusesem să fac cincizeci de plăcinte ca să ajungă la toată lumea.
- Să mergem afară să pregătim grătarul, a cerut Don Stefano, gândind că sunt o acritură imposibilă și neînțelegând de ce mă lăudase Titus atât și de ce râdea atât de fericit când povestea de mine. Nici nu seamănă cu cea despre care mi-a vorbit Titus! și-a spus în gând.
Au dat să iasă, dar Titus și-a amintit ceva și a exclamat.
- Waw, Luminița, am uitat de pensulă de silicon!
Am ridicat capul și i-am privit pe amândoi bărbații din ușă. Aveam o mână în aluat și una pe marginea ligheanului.
- Dacă ai uitat, o să mergi să furi câteva pene din coada cocoșului. Dacă te bate, strigă-mă să vin să te apăr! Am zis că nu o fac, dar m-am răzgândit. Mi-e milă de tine, pămătufule! Te apăr...
Am râs spre el spunându-i asta. Și el a râs. Don Stefano se uita de la unul la alatul și gândea: Deci acritura poate râde dulce! Mamă, încă ce râs! Acum recunosc în ea pe făptura, despre care mi-a vorbit Titus, dar cu mine a fost mută, acră și rece ca gheața.
- Nu am nevoie să mă aperi tu!
- Bine, nu te apăr. Cred că o să te apere Don Stefano, dar să nu vă aud pe amândoi bocind pe afară că vă bate cocoșul și să vin să vă scap pe amândoi! am spus râzând și mi-am continuat frământatul.
Bărbații au plecat râzând. Cum au închis ușa la verandă Don Stefano i-a spus lui Titus: Mamă, ce râs are, dar îl are doar pentru tine! Cu mine a fost mută, acră și rece! Nici măcar nu m-a privit. A stat numai cu nasul în oalele ei...
- Nu te cunoaște. Așa a fost și cu mine după ce am luat-o de la Suceava...
- Și după...!? a întrebat Don Stefano ambiguu și lăsând ideea neterminată sugerând că „după” se putea întâmpla un anumit lucru.
Titus nu i-a răspuns nimic, doar a mormăit ceva neinteligibil și ochii i s-au întunecat.
Eu am terminat aluatul de frământat. I-am făcut semnul crucii și l-am acoperit cu un prosop. Aveam pe frunte broboane de sudoare. Și în spate simțeam că am bluza udă. Am ieșit afară după mărar. Bărbații beau bere la umbra unui cireș din fața casei vechi la o masă, stând pe o bancă.
- Unde găsesc mărar? l-am întrebat pe Titus.
- În grădina de dincolo de ocolul păsărilor, mi-a răspuns indicându-mi cu mâna locul, unde era portița, apoi s-a răzgândit imediat: Lasă că mă duc eu să îți aduc!
- Nu, nu! Nu ai alege frunze fragede și verzi intens! Sigur mi-ai aduce frunze, mari, roșiatice, bătrâne! i-am răspuns și am plecat glonț spre poartă.
Amândoi bărbații au pufnit în râs. Don Stefano i-a spus lui Titus:
- Tu știai că există mai multe feluri de frunze de mărar?! Eu știam că există mărar și atât.
- Există! am strigat eu deja ajunsă la portița grădinii.
- Vezi să nu îți sară cocoșul în cap și să vin să te apăr cu tot cu Don Stefano! mi-a strigat Titus râzând.
- De câte ori a sărit cocoșul la mine de când sunt aici!? Niciodată! Cu tine e în război, pămătufule, și nu te mai da mare! Amintește-ți că trebuie să îi smulgi niște pene din coadă și roagă-te la Dumnezeu să scapi cu bine din ciocul și din pintenii lui! i-am răspuns în timp ce culegeam frunze de mărar de pe crengile înalte ce deja aveau deasupra corole de semințe. Alegeam doar frunze din partea de sus, foarte tinere și fragede, de un verde viu, intens. La urmă am luat în mână cealaltă câteva frunze de la baza tulpinii, bătrâne, aspre, pe care le-a ars soarele și ploaia toată vara, de un verde închis trist amestecat cu roșu gălbui.
M-am dus la cei doi bărbați și le-am arătat cele două buchețele atât de diferite.
- Vedeți că sunt mai multe feluri de frunze de mărar!? Aici sunt tinere, fragede, verde viu, cu gust intens. Aici – am spus arătând cele câteva frunze obosite, culese la urmă – sunt lungi, bătrâne, bătute de ploi și soare câteva luni.
Bărbați priveau la mâinile mele întinse, în care aveam două buchețele de frunze de mărar atât de diferite. Au zâmbit.
- Doamne, cât de pretențioasă ești! a spus Titus.
- Când gătesc am aceeași stare ca la scris. O fac cu pasiune. Dacă nu aș pune pasiune în ceea ce fac nici măcar nu mi-ar crește drojdia. Rar există ceva în care să mă implic și să nu pun suflet. Întotdeauna sunt totală în ceea ce fac.
- Cred că de asta te admir atât de mult, a șoptit Titus, și când a spus asta se gândea în primul rând la pasiunea pe care o pun în scris.
- Cred că ești o gospodină desăvârșită, a spus Don Stefano punând iarăși accent pe gospodina din mine și ignorând complet scriitoarea. Înțelegeam perfect la nivel intuitiv ce face și ce vrea să-mi transmită. Să îl las pe el cu vrăjelile astea cu scrisul! Nu eram decât o țărăncuță din Moldova ce îl păcăleam pe Titus, dar cu el nu îmi mergea. El mă trata exact așa cum meritam.
- Nu sunt. Să vă spună Titus ce dulceață de nuci catastrofală am făcut. Uneori o dau în bară.
A venit Rodica pe aleea de la casa nouă și ne-a întrerupt.
- Ce faceți?
- Am cules niște mărar să pun în urda pentru plăcinte, i-am spus arătându-i mănunchiul de frunze tinere și aruncând jos frunzele bătrâne.
- Ne arăta cum sunt frunzele bătrâne de mărar și cum sunt cele tinere. Nici nu am știut asta, a spus Titus râzând.
- Nici eu, a spus Rodica și m-a cuprins cu brațul râzând. Să nu zici că ai frământat fără mine iar. Voiam să o facem împreună, să mă înveți.
- Ba am frământat. Până crește, până pun în tavă, până crește iar în tavă, până coc două tăvi mari pe rând – e nevoie de timp și trebuie să fie totul gata până la patru și jumătate când vin copiii și domnul Mitică de la serviciu, am explicat, mi-am șters fruntea de transpirație și am realizat că mă simt extrem de obosită. Nu voiam să iau în calcul că drumul, ploaia rece, soarele fierbinte, schimbările bruște de vreme, s-ar putea să mă fi îmbolnăvit, mai ales că știam cam cum îmi este când fac o criză urâtă de rinichi.
- Of, Doamne, a trebuit să stau să o adorm pe cea mică! Îmi pare atât de rău că nu am frământat cu tine. Tu mi-ai fi arătat și eu aș fi făcut!
- Nu-i nimic. Altă dată. Poate sâmbătă, când e Maria acasă și se ocupă de fetiță.
Cât am vorbit Rodica m-a ținut cuprinsă. Lui Don Stefano nu i-a scăpat că și Rodica are același drag față de mine ca și Titus și asta l-a descumpănit puțin. Se aștepta ca ea să fie mai rece și mai rezervată cu mine. Să vadă pe fața ei ceva de genul: Ce scriitoare a adus frate-miu la noi acasă!? Mai bine mă lăsa cu povești din astea!... Habar nu avea că Rodica citise aproape tot ce am scris și iubea scrisul meu.
Am plecat împreună spre scările de la verandă.
- Facem grătar din morun. E excelent. Titus face usturoi ca în America ras pe răzătoarea foarte mică și cu roșii coapte pe grătar, a spus Don Stefano.
De pe scări m-am întors râzând spre Titus.
- Deci o să faci tu grătarul, boierule! Bravo! Și o să faci și usturoiul! De-abia aștept! M-ai răpit de la Suceava ispitindu-mă cu mâncare gătită de tine! În sfârșit, se întâmplă minunea și voi vedea, dacă a meritat să mă las răpită!
- Fugi în casă, maimuță de ești, și fă plăcinte! M-am săturat de tine, pacoste! mi-a răspuns râzând.
Don Stefano privea lung iar de la unul la altul. Nu îi scăpa că suntem prieteni buni, dar mai ales nu îi scăpa că eu sunt caldă, glumeață cu Titus și cu el de gheață. Mai observa și că Titus mă prețuiește sincer și că are față de mine un fel de venerație. Altădată au făcut glume despre femei, au vorbit destul de dezinvolt și dezbrăcat, dar acum Titus avea o atitudine ce transmitea clar: Acum nu! Nu cu ea! Și el nu și-a permis nici să glumească, nici să pună întrebări.
Am ajuns în bucătărie și spălam frunzele de mărar la robinet, când m-a ajuns Titus. Venise special să îmi spună ceva.
- Ești obosită. Pune mărarul în urdă și du-te și te culcă până crește aluatul.
- Mă duc, am răspuns docilă. Mă simțeam atât de slăbită încât aș fi leșinat, dacă mai stăteam în picioare.
El m-a privit cu intens cercetându-mi fața. Era uimit că am spus da.
- Schimbă-ți și bluza de pe tine. Ești udă în spate, mi-a spus blând.
Am tresărit și eu, și Rodica, și Titus. Lilica țipa în verandă, dar nu țipa așa cum o făcuse altădată. Erau țipete de durere mai disperate.
- Vai, boierule! Unde ești, boierule! Aoleu ce mă doare, boierule!
Am năvălit toți trei în ușa bucătăriei și am văzut-o pe Lilica venind cu spatele cocoșat și cu o grimasă de durere pe față. A intrat și a explicat că o doare groaznic spatele, că are un junghi undeva în zona omoplaților, că de-abia poate respira și că nu se poate duce la muncă, căci lucra la o făbricuță în sat și urma să meargă în schimbul doi.
Boierul i-a cerut să își ridice tricoul și i-a masat destul de ferm, după părerea mea, spatele insistând pe anumite puncte. Când a terminat, a spus indicând unul din călcâiele Lilicăi:
- Acum respiri prin călcâi! O să poți merge. Îți trece.
După ce a vorbit, a plecat. Habar nu aveam de ce a spus că Lilica respiră prin călcâi, dar nici nu am întrebat nimic.
Lilica, evident mai bine, s-a așezat pe un scaun în bucătărie. Și-a aprins o țigară. Rodica s-a dus cu un braț de rufe în baie să le pună în mașina de spălat.
- Ce ați mai făcut, doamnă Luminița? a întrebat Lilica privind la ligheanele întinse pe masă. Iar plăcinte!? a răspuns tot ea, căci eu încă nu terminasem de procesat episodul cu vindecarea.
- Nu știți că boierul poate face asta cu mâinile!? Nu știți că, dacă pune mâinile pe cineva, își dă seama ce boli are!? E mare boierul! Dumneavoastră nu știți ce Om este acesta!! Nu se laudă niciodată. Nu spune niciodată tot ce știe, dar e Om mare!!
O priveam pe Lilica și încercam să asimilez tot ce îmi spune și asociam ceea ce asimilam cu referirile lui Titus la problemele mele de sănătate.
Interesant om! Nu se laudă niciodată! Nu vorbește niciodată despre el. Nu spune niciodată „eu fac”, „eu știu”. Nici măcar „eu sunt”. Nu știu cum și unde a adunat atâta înțelepciune în el, încât a învățat că trebuie să își trăiască viața ca și cum ar fi o umbră a propriului eu, după ce a lăsat ca eul acela prea plin de eu a fiecăruia din noi să îi fie omorât. În umbra aceea de a trăi din el era mai mult OM și mai multă știință, decât în cei mai mulți dintre oamenii ce sunt atât de plini de ei încât sub ambalaj nu mai e nimic. El a ucis tot ambalajul, a învins toată deșertăciunea, a părăsit toată ambiția, a pierdut egoul pentru a se găsi pe sine și îi plăcea să trăiască așa.
- Vino pe aici să mănânci plăcinte! i-am spus Lilicăi în timp ce tocam frunzele de mărar și le amestecam cu urda.
- Acum mă duc la muncă. Diseară ies târziu. Trec mâine dimineață.
- Ok. Spor la muncă! i-am spus și am văzut-o cum pleacă mult mai bine decât atunci când a venit cocoșată de durere.
M-am dus în cameră și m-am întins pe pat. Mi-am sunat copiii. Apoi am închis ochii. Nu dormeam, doar leneveam stând cu ochii închiși. Aveam o jumătate de oră liberă, apoi trebuia să mă întorc la muncă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu