miercuri, 25 martie 2020

REÎNVĂȚĂM


Mărturisesc că mi-e teamă de timpurile pe care le trăim. Nu pentru mine în primul rând, ci pentru copii și pentru părinți, pentru doctori, soldați, pompieri ce lucrează, au de înfruntat în fiecare clipă moartea și în fiecare clipă trec prin foc. Am și prieteni ce lucrează în spitale. Îi sun să văd cum sunt și mi se strânge inima când aud cum le sună vocea.
Apoi fac totul să nu mă panichez, să încurajez, să cred că vom trece cu toții cu bine prin acest foc al secolului nostru.
Nu consider o pedeapsă divină ceea ce ni se întâmplă și nu cad în genunchi cerșind îndurare. Da, mă rog, pentru binele umanității, dar nu cerșesc. Cred că Dumnezeu s-a săturat să își vadă creația cerșind în genunchi, după ce s-a purtat ca și stăpână a pământului, ce i-a fost dat în dar să îi fie casă.
Nu e o pedeapsă. E o lecție. E un timp al reînvățării…
...reînvățăm că suntem fire de nisip în palma uriașă a unui Creator a tot, a unei voințe infinite. Era timpul să învățăm asta după ce ne obișnuisem să ne credem mai mult...
...reînvățăm că viața e doar o clipă, în care trebuie să facem din noi cel mai bun OM posibil…
...reînvățăm că zidurile, palatele, mașinile nu sunt bogăție, ci doar lucruri…
..reînvățăm că nu trupul iubește, ci sufletul; că nu trupul îmbrățișează, ci inima; că nu gura cântă, ci altceva din mijlocul ființei noastre…
..reînvățăm neprețuitul preț al pâinii, căci sigur l-am uitat și cândva îl știam...
Când eram copii, dacă scăpam o bucățică de pâine pe jos mama, tata, bunicii ne certau cu cuvintele: E păcat să dai pâine pe jos! Sau, ferească Dumnezeu!, să fi călcat pe o bucățică de pâine! Era păcatul absolut. Am crescut. Am uitat cu toții acel neprețuit al pâinii. O voiam mereu proaspătă, moale, de-abia scoasă din cuptor. Aruncam multă și nu ne gândeam la păcat. Ieri am vrut să dau la găini o bucățică de colac veche și, când să o dau, mi-a țipat în creier vocea tatei - Dumnezeu să îl ierte!: E păcat, Luminița!
Am mâncat pâinea eu. Era bună. Mi-au curs lacrimi pe pâine și mi-am dat seama de lecție, că e timpul să reînvăț prețul pâinii, deși eu niciodată nu am aruncat pâine la gunoi. Până și firimiturile le strângeam pentru păsărelele cerului și le puneam pe marginea zidului de la terasă ca să coboare vrăbiile din cuiburile de la streașina casei și să se hrănească. Totuși ieri m-am sfiit să dau la găini bucata de colac veche…
...reînvățăm că nu satisfacerea oricărei pofte e fericirea…
...reînvățăm a dărui, după ce a primi și a ni se cuveni am crezut că e pe primul loc...
...reînvățăm să mulțumim pentru toate cele ce am uitat că trebuie să mulțumim...
...Nu e o pedeapsă… E timpul reînvățării…
Sfat dat cu drag și din inimă: Nu vă rugați doar pentru voi! Nu vă temeți doar pentru voi! Rugați-vă pentru doctori, pentru asistente, pentru pompieri, pentru soldați! Rugați-vă pentru umanitate și pentru copii! Pentru bunici și pentru părinți! Pentru ei stau și eu în genunchi și plâng cu lacrimi, pentru mine nu!
Eu stau pentru mine în picioare în fața lui Dumnezeu și mă rog la urmă de tot. O fac ca o spovedanie: Salvează-mă, dacă merit și dacă sunt de folos vieții! Iartă-mă, dacă nu am făcut din viața mea, ceea ce ți-ai fi dorit Tu să fac când m-ai trimis pe pământ! Salvează omenirea și cu mine fă ce vrei! Eu sunt doar un fir de nisip... un fir de nisip cu suflet ce a plâns, a iubit, a pierdut, a căzut, s-a ridicat, a bâjbâit în căutarea voii Tale și a vrut să fie un om bun! Iartă-mă, dacă nu am putut mai mult sau dacă nu am făcut destul!

Fiți creștini!


Obs. Nu vreau să înfurii pe nimeni scriind aceste rânduri. Luați în considerare că sunt scrise nu de un creștin model, ci de cea mai păcătoasă dintre creștine...
Citesc și aud coruri de bocete că ni se interzice credința, că e lovit creștinismul, că suntem alungați din biserică, că nu ne putem împărtăși, că se vor ruga în biserici doar preoții singuri.
E vremea să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și Cezarului ce este al Cezarului. Acum sunt zile în care trebuie să dăm Cezarului, să ascultăm de legile țării.
Nimeni nu vă interzice să fiți creștini!
Nu prin mers la biserică, căci nu se poate. Și atunci cum?!
Sunt câteva exemple de creștinism al faptei ce îmi vin în minte:
- faci cumpărături pentru un bătrân;
- stai cu copiii unui prieten sau prietenă ce este în carantină sau în spital;
- suni pe cei din jurul tău ce nu au pe nimeni și îi întrebi cum se simt și dacă au nevoie de ceva;
- încurajezi, nu sădești panica, nu împrăștii știri false și catastrofale;
- faci orice faptă măruntă prin care poți ajuta pe cineva din jurul tău.
„Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă” (Sai Baba) deci fiți creștini ai faptelor în aceste zile, ca să fiți sfinți!
Nu vă plângeți că nu puteți lua sângele și trupul lui Hristos prin împărtășanie, ci fiți prin fapte sângele și trupul lui Hristos!
În biserici se vor ruga preoții singuri pentru că asta e menirea lor. O vor face cu lacrimi, o vor face pentru întreaga umanitate, o vor face cu gândul că ne vom reîntâlni la Paști în biserici pentru a cânta „Hristos a înviat!” nu cu buzele, ci cu inima. Ei trebuie să fie primii care să spună: Dați Cezarului ce este al Cezarului! Aveți grijă de cei din jurul vostru! Nu expuneți pe nimeni și nu împrăștiați boala! A proteja pe cel de lângă tine e cea mai înaltă formă de iubire creștină!
Știți care au fost cele mai frumoase cuvinte auzite zilele acestea!?
- Ești bine? Ai tot ce îți trebuie? Să îți aduc ceva din oraș?
Știți care au fost cele mai frumoase cuvinte, pe care le-am spus și mi s-au spus și, dacă în ele nu e creștinism și credință, atunci înseamnă că nu știu eu ce este creștinismul sau l-am înțeles greșit!?
- Ești bine?! Cum e la spital?! Să merg să stau cu copiii tăi?
- Nu veniți, doamnă Luminița! Nu vă puteți expune! E posibil să fiu contaminată!
- Dacă e nevoie, sună! E alegerea mea să mă expun și să stau cu copiii tăi!
Acesta e creștinismul în aceste zile!
Fiți creștini!

joi, 19 martie 2020

ALTFEL...


Mă gândesc că, după ce va trece epidemia, altfel va fi viața și altfel vom trăi. Vom spune mulțumesc mai des și pentru mai multe, vom plânge și ne vom plânge mai puțin, vom râde mai mult și din tot sufletul, vom ierta mai mult și total. Până și în iubire vom fi altfel sau mai ales în iubire. Cine să mai mintă, cine să mai mimeze, cine să se mai prefacă, cine să mai amâne, cine să se mai ascundă, după ce am fost speriați de moarte!? Nimeni... Vom iubi așa cum crește iarba fără teamă că va fi călcată în picioare, așa cum înfloresc cireșii primăvara fără teamă că le va rupe vântul florile, așa cum iubește valul țărmul de care se lovește mereu spulberându-și trupul... După, nu o să mai fie timp de risipă... Nu o să mai fie „te iubesc pentru că”..., ci doar„ te iubesc” și atât. Nu o să fie nici măcar te iubesc pentru că mă iubești, ci o să fie doar iubesc că iubesc, căci așa mă simt întreagă, totală și împlinită. Nu o să mai fim în căutarea unei jumătăți. Întregul din noi va căuta alt întreg, pe care să îl iubească. Nu o să vrem să fim salvați prin iubire, ci o să vrem să salvăm prin iubire.
Altfel va fi răsăritul și altfel apusul, căci, deși soarele va răsări și va apune la fel, ochii noștri vor vedea altfel. De când planeta e speriată și stă pe loc, eu privesc în fiecare dimineață soarele răsărind cu o bucurie infinită, de parcă nu l-am mai văzut niciodată născându-se. Nu mă gândesc că e ultimul răsărit și nu mă panichez, dar mă gândesc că din tot ce sunt, din tot ce am, din tot ce vreau sunt doar o clipă, sunt doar azi și am doar astăzi, așa că, dacă tot răsare soarele, de ce să nu mă bucur de răsărit și de ce să nu îl trăiesc ca și cum aș răsări și eu odată cu el!?
Astăzi mi-am amintit ceva din copilăria mea. Ceva ce însemna fericirea și am pierdut-o pe drum. Eram foarte mică. Eram mulți frați. Făcea mama într-o tigaie neagră, de tablă, din acelea cu coadă, cumpărată de la țigani, ce veneau prin sat cu ciorburi de vânzare, scrob cu topitură și cu codițe de ceapă verde. Făcea și mămăliguță într-un ceaun mare și o răsturna, pe un fund din lemn pe mijlocul mesei, rotundă ca un soare. Ne adunam în jurul tigăii și mâncam tot. La urmă întingeam cu mămăliguță să adunăm de pe tigaie fiecare firimitură. Și mâncarea era divină, și noi eram fericiți, și viața era altfel... Și crescând, gustul acelei mâncări l-am uitat, fericirea și mulțumirea aceea de a fi toți în jurul unei tigăi am pierdut-o. Am devenit niște bogați săraci.
Despre asta e vorba... de a ne întoarce la bucurii adevărate, de a mulțumi și a fi fericit cu ce ai, de a trăi conștient că totul e un dar...
E nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți, doar că noi am pierdut acel puțin...
P.S. Aceasta e muzica pe care o ascult dimineața privind răsăritul:
P.S.2. Am fost nevoită să șterg niște prieteni din listă ce luau textele mele și le postau la ei în profil fără a cita autorul, ca și cum ar fi fost textele lor. Vă rog, distribuiți textele lăsându-mă pe mine autor! Multumesc! Cineva a modificat puțin textul, după ce i-am atras atenția, adăugând la scrob și niște branză de la ea și niște expresii de genul: Ce bun era!
Era de preferat să iși facă rețeta ei de scrob originală!
Rușinos!
YOUTUBE.COM
https://www.patreon.com/filiplackovic - if you want to support me directly https://filiplackovic.bandcamp.com/album/celtic-journey - Get this song on Bandcam...

miercuri, 18 martie 2020

Româncele care duc neamul...


Ce poate fi mai frumos decât italienii ce cântă în balcoane ca să arate că sunt uniți și mai ales... vii!?
Am să vă povestesc ceva și veți afla ce poate fi mai frumos... Eu am multe bătrânele în jurul casei. Niciuna nu e panicată. Niciuna nu se teme. Niciuna nu a făcut provizii inepuizabile de mâncare. Da, au în casă un pic de făină de grâu, de porumb și un pic de ulei ca să aibă de mâncare pe câteva zile. Toate au înțeles să respecte niște reguli mai stricte de igienă.
Toate, absolut toate sunt preocupate să cultive grădina. Toate spun că încep să pună în pământ ceapa și usturoiul.
O bătrână de optzeci de ani a dat o replică fenomenală, când a fost întrebată de ce mai pune ceapă, că tot vine moartea.
- Nu-i nimic! Cei ce rămân după mine nu trebuie să mănânce ceapă!?
Nu e vorba aici de a avea grijă de stomac. Nici pomeneală. E despre ceva mult mai sublim. De a munci și de a sădi semințe până în ultima clipă a vieții tale gândindu-te la cei ce rămân după tine. E vorba de bătrânele acele ce încă își mai amintesc de bărbații ce plecau la război și ele duceau casa, creșteau copiii și lucrau pământul cu nădejde în suflet că vor mai avea viitor. E vorba de bătrânele ce își fac semnul crucii la fiecare răspântie și care știu că viața lor cu respirarea, cu pașii, cu plânsul, cu râsul, cu bucuria, cu tristețea, cu moartea în final nu e a lor, ci e un dar al lui Dumnezeu. E vorba de bătrânele ce înainte de a frânge pâinea, mai întâi îi fac semnul crucii... e vorba de bătrânele ce fac pe aluatul frământat tot semnul crucii ca să crească... E vorba de bătrânele în care credința e mai tare ca moartea...
E vorba de bătrânele care duc de mii de ani neamul și asta e sublim la româncele mele...

miercuri, 11 martie 2020

Nu moare lumea, ci moare o lume...



Nu vine sfârșitul lumii. Nu intru în panică și nu mă tem.
Și totuși moare o lume...
...lumea în care omul se crede zeu se va sfârși...
...lumea în care omul vrea multe lucruri pentru a fi fericit și ea se va termina...
...lumea în care ni se cuvine totul fără a da nimic e și ea pe moarte...
...lumea lui „a avea” moare și - mă rog lui Dumnezeu - să se nască lumea lui „a fi”...
...lumea lipsei de iubire, de compasiune trebuia zgâlțâită din temelii ca să facă loc lumii iubirii și milei...
...lumea în care toate au preț și etichetă se năruie și ea pentru a face loc și lumii celor neprețuite...
Când Dumnezeu hotărăște să zgâlțâie lumea din temelii nu o face pentru a o pedepsi sau distruge, ci pentru a o trezi, a scutura zgura, a îi reaminti de ce a fost creată pe pământ...
Sunt momente, când viața ne pune mâna pe umăr și ne spune: Oprește-te! Unde fugi!? De ce aduni atât!? Privește în jur la toată frumusețea și măreția creație! Iubește! Nu ești sărac că nu ai lucruri, ești sărac că nu simți, că nu iubești, că nu te bucuri! Nu ți-am dat o eternitate ca să o risipești! Ți-am dat o clipă să faci din ea eternitate!