joi, 19 martie 2020

ALTFEL...


Mă gândesc că, după ce va trece epidemia, altfel va fi viața și altfel vom trăi. Vom spune mulțumesc mai des și pentru mai multe, vom plânge și ne vom plânge mai puțin, vom râde mai mult și din tot sufletul, vom ierta mai mult și total. Până și în iubire vom fi altfel sau mai ales în iubire. Cine să mai mintă, cine să mai mimeze, cine să se mai prefacă, cine să mai amâne, cine să se mai ascundă, după ce am fost speriați de moarte!? Nimeni... Vom iubi așa cum crește iarba fără teamă că va fi călcată în picioare, așa cum înfloresc cireșii primăvara fără teamă că le va rupe vântul florile, așa cum iubește valul țărmul de care se lovește mereu spulberându-și trupul... După, nu o să mai fie timp de risipă... Nu o să mai fie „te iubesc pentru că”..., ci doar„ te iubesc” și atât. Nu o să fie nici măcar te iubesc pentru că mă iubești, ci o să fie doar iubesc că iubesc, căci așa mă simt întreagă, totală și împlinită. Nu o să mai fim în căutarea unei jumătăți. Întregul din noi va căuta alt întreg, pe care să îl iubească. Nu o să vrem să fim salvați prin iubire, ci o să vrem să salvăm prin iubire.
Altfel va fi răsăritul și altfel apusul, căci, deși soarele va răsări și va apune la fel, ochii noștri vor vedea altfel. De când planeta e speriată și stă pe loc, eu privesc în fiecare dimineață soarele răsărind cu o bucurie infinită, de parcă nu l-am mai văzut niciodată născându-se. Nu mă gândesc că e ultimul răsărit și nu mă panichez, dar mă gândesc că din tot ce sunt, din tot ce am, din tot ce vreau sunt doar o clipă, sunt doar azi și am doar astăzi, așa că, dacă tot răsare soarele, de ce să nu mă bucur de răsărit și de ce să nu îl trăiesc ca și cum aș răsări și eu odată cu el!?
Astăzi mi-am amintit ceva din copilăria mea. Ceva ce însemna fericirea și am pierdut-o pe drum. Eram foarte mică. Eram mulți frați. Făcea mama într-o tigaie neagră, de tablă, din acelea cu coadă, cumpărată de la țigani, ce veneau prin sat cu ciorburi de vânzare, scrob cu topitură și cu codițe de ceapă verde. Făcea și mămăliguță într-un ceaun mare și o răsturna, pe un fund din lemn pe mijlocul mesei, rotundă ca un soare. Ne adunam în jurul tigăii și mâncam tot. La urmă întingeam cu mămăliguță să adunăm de pe tigaie fiecare firimitură. Și mâncarea era divină, și noi eram fericiți, și viața era altfel... Și crescând, gustul acelei mâncări l-am uitat, fericirea și mulțumirea aceea de a fi toți în jurul unei tigăi am pierdut-o. Am devenit niște bogați săraci.
Despre asta e vorba... de a ne întoarce la bucurii adevărate, de a mulțumi și a fi fericit cu ce ai, de a trăi conștient că totul e un dar...
E nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți, doar că noi am pierdut acel puțin...
P.S. Aceasta e muzica pe care o ascult dimineața privind răsăritul:
P.S.2. Am fost nevoită să șterg niște prieteni din listă ce luau textele mele și le postau la ei în profil fără a cita autorul, ca și cum ar fi fost textele lor. Vă rog, distribuiți textele lăsându-mă pe mine autor! Multumesc! Cineva a modificat puțin textul, după ce i-am atras atenția, adăugând la scrob și niște branză de la ea și niște expresii de genul: Ce bun era!
Era de preferat să iși facă rețeta ei de scrob originală!
Rușinos!
YOUTUBE.COM
https://www.patreon.com/filiplackovic - if you want to support me directly https://filiplackovic.bandcamp.com/album/celtic-journey - Get this song on Bandcam...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu