...Eram pe dealul din fața casei de pe partea cealaltă a drumului. Și totuși nu eram o prezență fizică. Vedeam totul fără a fi văzută și fără a participa. Era ca într-un film.
Doi domni cu costume elegante, dar cu croiala altui timp, mergeau alături din vârful dealului îmbrăcat în iarbă verde-țipăt, peste care a aruncat Dumnezeu din belșug toate florile câmpului, și pe care o mișca ușor vântul făcând-o să se legene și să semene cu valurile unei mări liniștite. Unul era mai în vârstă. Altul mai tânăr. Mai departe de ei, undeva în față, abătuți de la cărare, rătăciți în iarbă, dar și îmbrățișați de ea, erau o doamnă cu doi copii. Băiatul era mai măricel. Îi vedeam bine capul și trunchiul deasupra ierbii. Fetița era măruntă cât iarba și îi vedeam doar creștetul capului cu păr galben ca spicele de grâu mișcându-se ca un mic soare și tulburând oceanul verde al ierbii.
Văzând mogâldeața rătăcită în iarbă mi-am amintit că Titus mi-a povestit: Când era mică de tot, Rodica ieșea din casă și se pierdea în lanul cu grâu din spatele casei. Părul i se topea în culoarea spicelor de grâu. Tata sau mama, speriați că nu o găseau, fugeau repede pe verandă, priveau în zare peste tot lanul, până la Râul Doamnei și o găseau după locul unde vedeau că se mișcă despărțindu-se spicele de grâu. Fugeau acolo și o aduceau acasă...
Doamna avea o rochie lungă, cu multă dantelă, diafană, albastru deschis aproape alb, cum e cerul verii în zilele foarte senine de vară. Din aceeași dantelă ca la rochie avea mănuși albe, lungi până la cot și o umbreluță de soare.
Toți trei culegeau flori de câmp. Păreau a nu avea nicio grijă. Doamna ținea grațios buchetul deja adunat de albăstrele, maci roșii ca sângele, ce îi pătau ca un țipăt albastru pur al rochiei, margarete, maci galbeni, ce își strigau aurul pur alături de macii roșii, mixandre sălbatice cu flori tot galbene, ce se luau la întrecere cu galbenul macilor, coada șoricelului, ce mirosea puternic în soarele fierbinte și alte flori a căror nume nu îl știu.
Doamna a mirosit buchetul de flori cu ochii închiși, apoi i-a deschis larg și a râs spre copii. Eu am tresărit văzându-i albastrul irisului. Îl cunoșteam. Băiețelul i-a întins câțiva maci roșii. Ea i-a luat, a râs spre copil și i-a mângâiat creștetul capului.
Eu am simțit durere de inimă privind acel tablou și iar l-am asociat cu ceva trăit alături de Titus. Mergeam spre casa lui. Trecusem de monumentul închinat eroilor anticomuniști din Munții Făgărașului. Eram obosită, stresată, bolnavă. Voiam să ajung și să mă întind pe pat. El îmi spunea liniștindu-mă că mai avem puțin. Și totuși a oprit brusc lângă un câmp întins. A coborât. A venit la ușa mea, mi-a întins mâna și m-a ajutat să cobor. Nu înțelegeam de ce a oprit. L-am urmat spre câmp.
- Maci roșii! Maci roșii! Florile mamei! a șoptit și eu m-am cutremurat în spatele lui de felul cum i-a sunat vocea. Trebuie să iau câteva plante să duc la mormântul mamei. Sunt exact ca și cei pe care îi iubea mama.
A vrut să se ducă chiar atunci să smulgă din pământ câteva tufe. M-am sfiit o clipă să îl opresc, dar până la urmă mi-am făcut curaj să îi spun, căci mă pricepeam un pic la cultivat flori:
- Titus, oprește-te! Nu se prind... E mijlocul verii și sunt înflorite! Se putea primăvara, dar acum nu...
El s-a întors spre mine și m-a privit speriat, ca trezit din transă.
- Nu se poate acum!?
- Nu! S-ar usca. Dar tu treci des pe aici. O să treci și la toamnă. Oprește și culege câteva căciulii cu semințe. Macii se obțin cel mai ușor din semințe.
El a plecat capul rușinat parcă de nebunia lui de a smulge macii din pământ pentru a-i duce la mormântul mamei.
- Poți lua câțiva și să îi duci ca buchet pe mormântul ei acum, dar să replantezi e imposibil acum. Niciodată nu se răsădesc flori înflorite. La toamnă din semințe, am spus pe cel mai blând ton posibil.
El a mers spre mașină și nu s-a mai uitat înapoi spre câmpul cu maci. Eu l-am urmat. Am plecat la drum tăcuți și gândindu-ne amândoi la mama lui.
Amintirea mea s-a topit în văzduh și ochii mi s-au oprit pe fetița cu păr bălai ce striga, după ce s-a agățat cu o mână de fustele mamei și cu alta îi întindea câțiva bumbișori albi, pudrați cu un pic de roșu: Uite, mami, și de la mine! Doamna a luat florile din mâna fetiței, dar după ce le-a luat s-a aplecat și a sărutat apăsat mânuța ce îi dăduse flori. Pentru o clipă și-a amintit de cealaltă iubire și de ceilalți doi copii și a durut-o inima, doar o clipă, apoi și-a revenit și a privit spre cei doi bărbați ce rămăseseră în urmă și vorbeau triști și îngrijorați. A coborât mai departe cu copiii și i-a lăsat să vorbească liniștiți.
Ca o umbră, ca un abur am ajuns în preajma bărbaților. L-am auzit pe domnul mai în vârstă spunând:
- Eu pot trăi din artă. Conduc un teatru. Din 1945 sunt membru în comitetul de conducere al Societății autorilor dramatici români. Piesele îmi sunt jucate atât în România cât și în străinătate... Oricum îmi este frică... Simt fiori reci pe șira spinării... Lumea noastră se cutremură din temelii... Războiul s-a terminat de mult, dar peste România nu a mai venit liniștea. Trăim de atâta amar de vreme ca pe o mare în furtună...
Domnul mai tânăr l-a privit lung pe autorul „Titanicului vals” și al „Visului unei nopți de iarnă”. Aiurea, fără rost, a întrebat:
- Acum ce scrii?
- O piesă de teatru: „Madona”, a răspuns trist marele dramaturg, apoi a continuat: Acceptă oferta lor! Ți-au oferit să conduci centrul raional de partid de la Timișoara. Apoi pe cel de la Ploiești. Ai refuzat. Te-au dat afară din învățământ. Ai putea trăi bine din pământ, dar ți-au pus atâtea cote, că oricum rămâi cu aproape nimic. Copiii trebuie să facă școală...
Boierul Constantin tăcea îngândurat și trist. S-a uitat lung spre doamna lui și spre cei doi copii.
- Înainte de război, după ce am absolvit școala în Germania, am fost directorul Liceului din Sighetul Marmației. Doamne, ce lume! Cât respect! Cum am fost primit acolo de intelectualitatea orașului! Câtă onoare avea un profesor în acele timpuri! Apoi am venit aici ca director de școală. Am întâlnit-o pe Florica..., a spus evocând alt timp și parcă indiferent, dacă îl aude cineva sau nu, așa cum făcea și Titus în discuțiile cu mine uneori.
- Lumea merge mai departe, Constantine! Copiii tăi trebuie să supraviețuiască... Trebuie să găsești o cale. Trebuie să te adaptezi.
Boierul Constantin a tresărit.
- În 47 a abdicat regele. Nu a avut de ales. A fost forțat. Dar nu ne-a uitat. Nu ne-au uitat nici americanii. Ne vor salva... Nu ne vor lăsa pe mâna rușilor... E imposibil!
- În ce an suntem? În 1956. Nu ți-e destul aproape nouă ani de chin, de hărțuieli, de nesiguranță?! Regele nu vine. E în Elveția la Lausanne. Am auzit că l-au plătit comuniștii și rușii l-au decorat. Nu vine. A uitat de România. Îi este bine. Nu este hărțuit că luptătorii din munți sau ca tine și alții. Americanii s-au înțeles cu rușii – mi-a spus cineva de la Paris; știi că am multe relații acolo, că prima mea piesă „Focuri de pe comori”, a fost scrisă în limba franceză și a avut premiera la Paris – să ne lase în sfera lor de influență. Europa e deja împărțită. E confidențial. Rămâne doar între mine și tine asta.
- Nu se poate asta! Americanii vor veni! Regele nu ne lasă! a țipat boierul Constantin.
- Nu au venit nouă ani! Cât mai ai de gând să aștepți?! Acceptă-le oferta!
Boierul iar și-a mutat privirea pe soția lui. A zâmbit amar când și-a amintit că aceasta și-a făcut bagajul și s-a pregătit de drum, când soțului ei i s-a propus să fie șeful regionalei de partid de la Timișoara, dar el a spus ferm: Nu! Eu nu trec de partea lor!
...
Brusc eram în alt loc și în alt timp. Bărbați mulți, cu voci groase, cu bărbi și mustăți mari, haiducești, cu cojoace mițoase în spate erau adunați rotund în jurul unui foc, într-o grotă din munți. Era noapte și limbile focului le desena umbre dansatoare pe chipurile neclintite și dure ca piatra Mănăstirii Corbii de Piatră. Toți aveau pistoale la brâu. În mijlocul lor am distins un bărbat cu haină militară. Era Toma Arnăuțoiu.
Doi bărbați erau lângă foc. Ceilalți înconjurau și focul și pe cei doi ce au îngenuncheat și priveau ca vulturii din înălțimi roșul focului. În unul din ei, l-am recunoscut pe boierul Constantin de pe deal. Amândoi bărbații au început să spună repetând după Toma Arnăuțoiu jurământul de credință. Îl rosteau destul de tare ca să acopere furia crivățului de afară ce sufla hain, aducea zăpadă în grotă și tulbura zdrențuind limbile focului. Ofițerul spunea o frază. Ei o repetau ca pe un ecou, dar cu aceeași forță cu care a fost spusă prima dată, dar un pic mai amplificată, căci o rosteau două voci.
- În numele lui Dumnezeu atotputernicul și pe sfânta cruce eu, - aici fiecare din cei doi bărbați și-au spus numele - , jur să mă fac haiduc de bună voie și nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea și eliberarea Patriei și neamului din ghearele fiarelor comunisto-bolșevice și de sub jugul greu al rușilor. Jur credință Majestății Sale Regele Mihai I, Regele tuturor românilor! Jur credință guvernului liberal al Patriei!Jur supunere și ascultare fără murmur și fără șovăire șefului haiducilor! Jur să ucid fără milă și cruțare pe toți străinii și ticăloșii care ne-au trădat și vândut Patria și neamul și au dus la dezastrul țării! Jur să nu mă despart de frații mei de luptă decât după victoria finală! În caz de trădare sau de încălcare a Jurământului, să fiu ucis atât eu cât și întreaga mea familie!Așa să îmi ajute Dumnezeu!
Am simțit furnicături pe piele. Inima mă durea. Și iar l-am auzit pe Titus spunându-mi: Tata a depus jurământul de credință odată cu un coleg de-al lui... Tata era director...
...
Mi s-a întrerupt filmul și a început o altă secvență. Eram într-o casă necunoscută. Un bărbat și o femeie vorbeau la lumina săracă a lămpii.
- Azi a trecut pe la școală. L-am repezit. I-am amintit că a fost dat afară și că nu are ce căuta în curtea aceea, că acum eu sunt director... Ce mă fac, femeie, dacă spune cuiva că și eu am fost cu ei?!
- Ce ți-a răspuns azi?
- S-a apropiat de mine să nu audă nimeni și mi-a șoptit: Ai uitat când amândoi am... Am fugit de lângă el. Nu știu ce avea de spus mai departe. Ce mă fac femeie, dacă vorbește!? Sau dacă face o înțelegere cu comuniștii și vine iar director de școală!? Comuniștii știu cât e de deștept boierul și au nevoie de oameni deștepți. Mereu au încercat să îl atragă, dar el a refuzat. Eu am acceptat.
- Tu nu poți scrie... Ești legat prin jurământ... Eu nu..., a șoptit femeia. Știm tot, deși nu a fost niciodată prins de securitate, cum i-a găzduit pe cei din munți, cum i-a sprijinit, cum le-a dus mâncare, cum are construită casa cu ieșirile de dedesubt și cu trapa din cămară, cum intra securitatea pe poartă și luptătorii ieșeau prin beci...
- Și oare nu o să ne ajungă blestemul, femeie!? Boierul nu m-ar trăda niciodată...
- De unde știi?! Omul pentru om e lup... Oricine pentru a îi fi bine o vinde și pe mă-sa!
- Homo homini lupus, a șoptit filozofic bărbatul și apoi i-a poruncit femeii febril, nervos și lipsit de orice fel de îndoială: Scrie, femeie! Scrie tot!
...
Iar s-a schimbat filmul meu. Eram pe un drum prăfuit de țară. Vacile veneau de la luncă și mugeau pe drum. În urma lor se ridica un nor de șperlă. Un om venea șontâcăind pe drum în urma cârdului de vaci, mișcând o botă noduroasă în mână. Părea văcarul. Avea o cămașă de in flendurită, niște ițari legați cu brăcinari și peste toate cele ce stăteau aiurea, încâlcite și mai mult descopereau și răscoleau decât ascundeau, un fel de cingătoare jerpelită ce îi atârna aiurea de mijloc și opinci în picioare. Pe capul, pe care și-l ținea într-o parte ca un cerșetor ce vrea să implore milă, avea un fel de fes strențăros, ce lăsa impresia că niște șoricei au avut mult timp culcuș în el. Călca ca în străchini și nu părea prea bogățel la cap. Cârdul de vaci a trecut prin fața miliției, unde erau oprite mașini și în jurul lor oameni nervoși, îmbrăcați în haine de piele neagră, ce se agitau ca niște corbi croncănitori, lipsiți de hrană. Necăjitul, pricăjitul, probabil văcarul sau un cerșetor, a mers ață întinsă spre ei.
- Buna tala! i-a salutat vorbind stâlcit.
Nimeni nu i-a răspuns. Cui să-i răspundă!? Toți bărbații în negru au privit cu dispreț creatura născută din măruntaiele vieții, ce le ofensa ochii.
- Buna tala! Peldut vaca mea! Voi nu vălut vaca mea!? Caut vaca mea, insista trențărosul băgându-se direct în ochii lor.
- Du-te dracului, de flenduros și caută-ți vaca! a țipat un bărbat la el.
- Nu vălut vaca mea? insista necăjitul.
- Trimiteți dracului pocitania asta din fața mea, că mă calcă pe nervi și îi scap o labă peste ochi de îl trimit direct la veșnica pomenire!! a țipat un bărbat ce era probabil șeful corbilor îmbrăcați în negru.
Cineva l-a împins de spate pe necăjit. Acesta s-a dezechilibrat aproape să cadă. Și-a revenit. S-a prins cu mâna de căciula de pe cap și a pornit pe drum vorbind ca un bezmetic: Cine a vălut vaca mea? Eu peldut vaca... Eu caut vaca...
Și așa cum mergea șleampăt pe drum, i-am văzut ochii pe un obraz mânjit de tăciune, ce îl făcea tuciuriu, și am tresărit. Îi râdeau. Erau albaștri. Erau inteligenți. Erau ochi ca ai lui Titus. Ascuns în necăjitul ce se prefăcea că își caută vaca era boierul Constantin ce venea din munți, de la luptători. A jucat atât de bine teatru că e cretin și sărac că nimeni dintre cei de la securitate nu s-a gândit să îl legitimeze și să îl întrebe de unde vine.
...
Și iar eram pe deal. Și iar vedeam doamna cu brațele pline de flori și copiii alergând prin iarbă. Și cei doi bărbați vorbind șoptit.
- Plec la București. Eu pot trăi din teatru și din artă, dar tu ce o să faci?
Boierul Constantin se gândea la jurământul depus. Se gândea la cei nouă ani de hărțuieli, de percheziții, de șicane.
- O să rezist, domnule Tudor! O să rezist... Eu cred în rege! Eu îi aștept pe americani... Lumea noastră, a mea nu a murit...
...
Apoi eram în curtea casei lor. Vedeam de undeva de sus, ca un spirit omniprezent, corbii negri ascunși la fiecare ieșire din grădină spre câmp și la fiecare ieșire din beci. Liber era doar la poarta de intrare în curte și la ușile din fața casei. Domnul și doamna se întorceau de pe dealul cu flori. La poalele dealului cei doi domni s-au îmbrățișat strâns. Și-au stăpânit lacrimile când și-au șoptit la ureche: Nu știu când ne vom mai revedea... Apoi au plecat fiecare în drumul lui. Doamna avea un braț de flori. Copiii ciripeau veseli. Soarele era fierbinte. Timpul părea înțepenit când ei înaintau spre intrarea în casă. Nu vedeau corbii negri. Eu îi vedeam și voiam să țip. Cred că chiar țipam, dar nimeni nu mă auzea. Au ajuns în prag. Boierul Constantin a întins mână spre doamna lui și a condus-o pe trepte. Nu au apucat să intre în casă. Au năvălit corbii negri din toate părțile. În țipetele doamnei, ce a scăpat buchetul de flori pe prag și ale copiilor ce au fugit la mama și scânceau ținându-se de rochia ei, boierul Constantin a încercat să se apere, să lupte... Dar nu a putut. Corbii erau prea mulți...
Doamna a căzut pe prag. Florile erau strivite lângă ea și ea nu mai putea plânge. Copiii s-au ascuns la pieptul ei și scânceau:
- De ce l-au luat pe tata!? De ce l-au lovit?
Ea le-a acoperit capetele cu câte o mână, a privit lung după boierul ei, ce avea chipul plin de sânge și vânătăi, dar aceeași privire albastră și neclintită dintotdeauna.
Ea i-a spus ceva cu ochii și i-a făcut cu mână. Și el i-a răspuns șoptit:
- Ai grijă de copii, doamna mea! Mă voi întoarce...
Înnoptase. Doamna era încă pe prag și plângea cu copiii la piept. Sub ea erau florile strivite. Cel mai tare din acea strivire țipau petalele de maci. Își amintea iar de prima iubire moartă în război și de primii copii morți de tifos. Apoi a doua iubire ce o vindecase și îi dăduse alți doi copii. A crezut că soarta i-a dat înapoi tot ce i-a furat, dar acum nu mai credea nimic. Plângea pe prag cu copiii la piept și nu vedea că rochia albastră ca și cerul s-a murdărit...
...
Filmul iar mi s-a schimbat.
Era toamnă. Vântul sufla hain și rece. Cădea o burniță măruntă ce mura tot, chiar dacă nu era bogată în apă. Era destul să fie insistentă și să dureze mult ca să pătrundă peste tot. Un copil venea pe drumul satului spre casa boierului Constantin. Era mai înăltuț, dar mai firav decât atunci când l-am văzut pe deal. De pe chip îi dispăruse liniștea și fericirea. Avea haine ponosite, dar curate. O trăistuță cu cărți la șold. Venea de la școală. Pe drum, nevăzut de nimeni, a lăsat lacrimile să îi curgă pe față. La școală a fost de piatră, când a fost dat deoparte, umilit, criticat, în timp ce ceilalți copii erau făcuți pionieri. El nu! El era oaia neagră. El era fiul dușmanului poporului, fiul banditului, fiul... aproape ajuns la poartă a tresărit și și-a șters lacrimile rapid când o bătrânică, pierdută în lumea ei, neștiind că vremurile s-au schimbat, i-a spus:
- Bună ziua, conașule! Ce faci? Vii de la școală?
Copilul a răspuns la salutul bătrânei, apoi a privit rapid pe drum să vadă dacă a mai auzit cineva, vreun coleg de școală, ce a spus bătrâna. Dacă ar fi auzit ar fi râs de el și l-ar fi umilit.
- Mamaie Safta, nu îmi mai spune conașule! Eu nu mai sunt asta...
Bătrâna ce l-a legănat când era mic, ce i-a spus povești, și care a trăit zeci de ani din mila boierului Constantin și a doamnei Florica l-a privit cu ochi mari.
- Conașule, nu ești tu fiul boierului Constantin!? Nu te-am legănat eu pe tine și pe soră-ta!? Nu v-am spus eu povești!? Cum să nu mai fii conașul boierului și al cocoanei!?
Bietul copil și-a șters ochii iar. S-a apropiat și mai bine de bătrâna ce rămăsese cu mintea blocată într-o lume apusă.
- Nu mai sunt conaș, mamaie Safta! Acum lumea s-a schimbat. Să nu îmi mai spui așa că râd copiii de mine și la școală mă batjocoresc!
- Și cum să îți spun, conașule!? Eu știu cine ești! Ce, a înnebunit lumea!? Cum să nu știe cine ești și să râdă de tine!?
- Da, mamaie, lumea a înnebunit. Eu nu mai sunt conașule!
- Dar ce ești!? a întrebat bătrâna.
Copilul și-a plecat capul. Și-a șters ochii deși îi secaseră lacrimile. Se gândea la ceea ce auzise la școală că este el, chiar în acea zi. Fiul dușmanului poporului, fiul banditului, fiul unui trădător, fiul unui condamnat la moarte și apoi închis pe viață... Nu i-a spus toate astea bătrânei. Nu ar fi înțeles. A ridicat capul, a privit bătrâna țintă în ochi și i-a șoptit:
- Nu știu cine sunt!
- Prostuțule! Tu nu știi, dar eu știu! Ești conașul! Ești fiul boierului Constantin și al cocoanei Floarea! Te-am legănat când erai prunc. Mi-ai adormit în brațe. Ți-am spus povești. Cum să nu știu cine ești, când brațele astea te-au ținut, conașule!? a spus bătrâna întinzând în aer două mâini mari, ciolănoase și descărnate.
Copilul a luat-o la fugă din fața ei. Din spate veneau alți copii. A ținut-o tot într-o fugă până acasă, și-a aruncat trăistuța pe pat, a ciugulit un pic de mâncare lăsată de mama pe masă sub un prosop și a fugit pe câmpul din spatele casei, unde erau lanurile întinse de sfeclă de zahăr ale IAS-ului. A fugit spre o femeie cu haine întunecate, fără culoare, fără formă, peticite, cu fustă până în pământ ce se mătura prin noroi și cu o haină diformă; un fel de pufoaică; dar groasă în spate. Avea un batic negru pe cap și lucra rapid. Scotea sfecla din pământ, îi reteza cu secera cozile și o arunca la grămadă. Nici măcar nu se îndrepta bine de spate, când trecea mai departe. Când a îmbrățișat-o copilul, i-am văzut ochii – acum stinși, agonizanți, fără lumină, fără speranță, într-un cuvânt ochi din care țipă mut durerea înfiorătoare, și am știut cine e. Era doamna cu mănuși albe de pe deal. Era doamna cu rochie albastră. Era doamna prăbușită pe prag peste macii striviți. Ar fi putut preda franceza la școală, căci o știa la perfecție. Ar fi putut să fie învățătoare. Dar comuniștii au hotărât că soția banditului trebuie reeducată lucrând la câmp. Ironia și nebunia sorții – chiar pe câmpul ce a fost cândva al ei.
- Ai mâncat, puiul mamei? și-a întrebat copilul și a adăugat: Ți-am lăsat mâncare pe masă. Soră-ta ce face?
- Am mâncat. Dormea. Am găsit-o dormind. Cred că a venit înaintea mea de la școală. E în clasa întâi și i se pare greu.
Mama l-a strâns tare la piept.
- Du-te acasă! Ai grijă de soră-ta! Diseară vă verific temele și vă ajut. Du-te!
Copilul nu s-a grăbit să se desprindă de ea.
- E greu, mama? Ți-e frig? Plouă... E vânt...
- Nu e greu. Nu mi-e frig.
- Mama, la școală au făcut azi pe toți copiii pionieri. Le-a pus cravată roșie cu tricolor la gât. Mi-e nu. Mi-au spus că nu merit, că sunt fiul dușmanului poporului, că sunt...
Mama l-a strâns tare la piept șoptindu-i să tacă.
- O să te fac eu pionier diseară, dar să nu știe nimeni. Să te facă mama pionier e mai mult decât oricine altcineva.
- Mama, de ce zic că sunt fiul banditului!? De ce...!?
- Șșșt! E o minciună asta, dar nu trebuie să spui la nimeni că eu îți spun adevărul. Ești fiul boierului Constantin! Tu și soră-ta veți face școală! Nu vă veți face de rușine tatăl.
- Nu numai tu știi adevărul! Îl mai știe cineva, mama.
- Cine, copile!? a întrebat mama cu groaza întinzându-i-se pe față ca un giulgiu pe un trup de mort. Oare cine îi ispitește copilul ca să vadă ce spune!? Oare cine întinde capcane!? se întreba.
- Mamaia Safta! Mi-a spus chiar azi că ea știe că sunt conașul, fiul boierului Constantin și al cocoanei Floarea.
Inima mamei s-a liniștit. Și-a strâns iar fiul la piept și i-a șoptit la ureche:
- Și ea știe adevărul! Doar atât! E un secret al nostru! Du-te acasă și să nu uiți cine ești!
Copilul a plecat pe câmp, prin ploaie și noroi. Femeia s-a aplecat iar spre pământ cu secera în mână. Eu privind mă gândeam la obsesia lui Titus pentru romanul Don Quijote a lui M. Cervantes și am înțeles mai mult ca niciodată de unde vine obsesia lui.
...
Alt film. Altă secvență...
Eram la casa de copiii. Eram eu, dar aveam în mine și sufletul acelui copil ce nu a fost făcut pionier și care nu mai știa cine este: fiul banditului sau fiul boierului. Nici eu nu mai știam cine sunt și cui aparțin. Era prima zi. Am alergat prin curte pe lângă copaci și pe unde era iarbă ca să caut măcar o amintire sau ceva ce putea semăna cu ceea ce aveam acasă. Nimic nu semăna. Nici copacii, nici iarba, nici praful, nici cântecul păsărilor, nici cerul, și nici măcar aerul pe care îl respiram... Acasă era altfel. Eu la noapte trebuie să dorm aici, mi-am spus, deși asta mi se părea imposibil. Cumva trebuia să se întâmple un miracol și seara să fiu iar acasă lângă mama, tata și frații mei. Ajunsesem pe la amiază acolo și în ziua aceea nu am mers la școală. Am stat la rând luându-mă după alți copii, ce s-au încolonat în fața ușii de la intrare închise – se deschidea după ce se adunau toți copiii din curte - să merg la sala de clasă, la meditații – nu am înțeles cuvântul, căci nu l-am mai auzit niciodată și nu știam că înseamnă să învăț, să îmi fac temele - și nu prea înțelegeam ce e asta, căci acasă nu am stat niciodată la rând să intru în casă. Am mers într-o sală de clasă obișnuită și m-am așezat la o masă unde mi-a indicat educatoarea. Realizam că de când am ajuns nu am scos niciun cuvânt. Niciunul. Priveam. Mă miram. Nu îmi plăceam nimic și totul îmi era străin. Executam ca un robot, când mi se indica să fac ceva. Am primit ghiozdan – portocaliu cu galben mult mai frumos decât am avut vreodată acasă – dar l-am lăsat mânioasă sub bancă. Nu îl voiam. Voiam acasă. Se făcea seară și eu nu puteam dormi acolo. De fapt nici nu știam unde voi dormi. Voi afla tot mergând cu rândul. Am primit și caiete și învelitori colorate. Acasă am avut caiete dezvelite sau cu învelitori făcute din ziare. Voiam tot acasă și să am la caiete și cărți învelitori din ziare. Am privit speriată pe geam. Venea noaptea și eu trebuia să dorm acolo. Am deschis caietul de biologie. Am rupt o foaie de la mijloc albă, pentru desenat. Mi-am scos culorile. Primisem culori, stilou, penar tot mai frumoase și mai multe decât am avut vreodată acasă. Am desfăcut cutia cu culori. Am desenat casa noastră. Apoi am desenat pe tata, pe mama și pe fiecare frate la rând în ordinea mărimii. Am ajuns la rândul meu și în loc să mă desenez am făcut un spațiu gol, rotund și am trecut mai departe la sora mai mică decât mine și tot mai departe. Desenând mă gândeam că nu trebuie să uit casa, să nu îmi uit frații și surorile, să nu uit nimic... O palmă grea ca o labă de urs mi-a zguduit ceafa și mi-a trimis capul ca o minge până pe masă. Nici măcar nu am realizat ce s-a întâmplat. Stăteam cu capul pe masă neîndrăznind să îl mai ridic.
- De ce ai rupt foaia!? auzeam că țipă educatoarea mea la mine, cea care îmi dăduse ghiozdanul, caietele, culorile, penarul, și eu nu răspundeam nimic. Ea mă trăgea de mânecă, de undeva de umăr și mă zgâlțâia repetând întrebarea la care voia răspuns, dar eu, cea care nu am scos un cuvânt, de când am ajuns acolo, nu aveam puterea să îi spun că am rupt foaia să desenez casa mea, pe mama, pe tata și pe frații mei.
- Hei, Luminița, trezește-te! auzeam, dar m-am smuls din mâna educatoarei și am ajuns în marginea de la perete a patului și de acolo am deschis năucă, speriată, confuză ochii și îl priveam pe Titus, îmbrăcat de drum, cu groază. Încă o vedeam pe educatoare, nu pe el. Încă eram la cămin și simțeam palma aceea în ceafă ca pe cea mai grea palmă ce o poți primi pe pământ.
El a făcut imediat un pas în spate de lângă pat. Ochii i s-au mărit și mă privea speriat. Tot ce voia să îmi transmită prin atitudinea lui e că nu a vrut să mă sperie.
- Atât te-am atins și foarte ușor, a explicat atingându-și o mână cu cealaltă mână. Nu am vrut să te sperii! Trebuie să te trezești. E cinci și un sfert. Tot m-am uitat pe geamul de la ușă și am așteptat să văd că ești trează...
Am răsuflat ușurată și m-am lăsat pe pernă. Am oftat, relaxându-mă. Gata, știam unde sunt. Îmi aminteam și tot ce am visat. Am închis ochii.
- Trebuie să plecăm, a spus el și a ieșit din cameră.
M-am dus la baie cu hainele de drum pe brațe. Am trecut prin bucătărie și m-am salutat cu Rodica ce era trează și făcea cafea. Și Titus era acolo și punea apă la fiert pentru ceai. Peste câteva momente am ieșit din baie spălată, îmbrăcată și cu pijamaua, periuța de dinți și alte lucruri în mâini. M-am dus în camera mea și am pus în geamantan ceea ce mai era de pus apoi l-am închis. Am luat telefonul și încărcătorul și l-am pus în poșetă. Am privit prin cameră să văd dacă mai este vreun lucru de-al meu rămas. Nu era. Am dat să merg spre ușă și să scot geamantanul și poșeta în hol, dar m-am oprit. Titus mă privea din prag, rezemat de tocul ușii.
- Ce ai visat? De ce te-ai speriat când te-am trezit?
L-am privit lung direct în ochi, apoi mi-am plecat capul și făcând asta am șoptit:
- Nu îmi amintesc...
- Ce neconvingător minți, a spus el, s-a întors glonț și a plecat spre bucătărie.
Eu m-am cocoșat în urma lui.
...Știe că am mințit. Cred că știe că am mințit și cu plecarea acasă, dar nu vrea să îmi spună. Vrea să o spun eu. Dar eu nu pot să îi spun... Nu acum... O să găsesc momentul cel mai potrivit să o fac..., mi-am spus cât îmi duceam bagajele în hol. Tot acolo era pusă sacoșa cu borcanele de dulceață pregătită de Rodica de seara.