O bucată de drum am mers în tăcere admirând natura pe geamul mașinii. Munții Făgăraș în zare, păduri prăvălindu-se îndrăznețe până lângă mașină, grădini întinse cu pomi fructiferi – treceau toate pe rând prin ochii mei ce comparau rapid ceea ce vedea aici cu locurile de la Suceava și i se păreau foarte asemănătoare.
- Intrăm în Domnești. O să mergem la un nepot de-al meu de pe văr să îl cunoști. E un om extraordinar. O să îți placă. Dar până ajungem la el povestește-mi despre acel personaj de la Mălini, așa cum ai promis într-o seară, când am stat de povești cu tine și cu Rodica.
- Despre Neculai Dracu sau Căpitanul, am spus amintindu-mi.
- Da, despre el.
- Lasă că o să citești în romanul ACASĂ despre el. Încă nu ai ajuns cu cititul la poveștile cu el. Rodica a terminat tot. Mai bine povestește-mi tu despre Domnești câte ceva.
- Este o comună atipică formată doar dintr-un singur sat: Domnești. Situată tot pe valea Râului Doamnei, este o așezare foarte veche. Numele îi apare pentru prima dată – cert e că localitatea era mult mai veche – într-un document a lui Radu de la Afumați în anul 1523. Alt lucru demn de menționat este că aici a fost înființată prima bibliotecă sătească din toată Muntenia. Tot aici s-a înființat un muzeu etnografic și de artă populară, dar nu îl vom vizita, ci te voi duce la cineva, care îți va prezenta pe viu cam cât mai trăiește și e vie arta populară românească în acest sat. Din câte îmi amintesc sunt și câteva monumente istorice deosebite. Situl arheologic al curții boierești de la Domnești format din ruinele unei biserici cu zidul împrejmuitor și o cruce de piatră de la 1753 aflată pe drumul spre Slănic și despre care nu se știe dacă este monument funerar sau memorial sunt două obiective cu valoare de patrimoniu național. Mai există și câteva trecute în lista monumentelor istorice ale județului Argeș, ce au interes doar local: casa Șuțu, casă Ion Mirică, casa Felicia Proca – toate foarte vechi și din a căror ziduri spune istoria povești – și Biserica „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” de la 1826 alcătuită din biserica propriu-zisă, poarta, pictura murală, zidul de incintă, declarată chiar de Nicolae Iorga monument istoric.
- Ce multe știi despre fiecare sat! am exclamat eu.
- Nu e ceva ieșit din comun. Am rude aici. În plus am copilărit în zona aceasta. De ani de zile, când vin cu prieteni din America, le sunt ghid când le prezint zona. Cu Mihai Ionescu de Cămărașu, cel despre care ți-am spus că în casa străbunilor lui din Galați, a fost ales Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei, vin de fiecare dată prin toate locurile acestea. Acum e prima dată când sunt ghid pentru o suceveancă.
- Pe care ai răpit-o de acasă și ai adus-o aici, m-am alintat eu.
- Nu te-am răpit. Nu te mai alinta. Ca să ai încredere, căci înțelegeam rezerva ta de a pleca cu un necunoscut la drum, am sunat-o pe C..., doamna ce mi-a recomandat cărțile tale, și am rugat-o să îți spună să ai încredere. Am vorbit și cu soțul ei. Mereu le ceream să mă recomande și să îți garanteze că sunt un om corect.
În loc de răspuns m-am mulțumit să râd spre el. Apoi nu știu ce m-a făcut să îi cer, făcând o gafă monumentală:
- Povestește-mi despre tatăl tău... Ai spus că avea coastele rupte de pe coloana vertebrală de la bătăi când a venit acasă din închisoare. De asta îi era frică să vorbească cu cineva, să aibă încredere în oameni!?
Nu mi-a răspuns imediat. Eram în centrul localității, unde într-un scuar la intersecția principalelor străzi era un monument grandios închinat eroilor morți pe câmpul de luptă, probabil în Războiul de Independență și în cele două războaie mondiale, și chiar în acea piață din centrul satului Titus a tras mașina în fața unei case și după ce a oprit m-a privit și eu m-am speriat de întunecarea din ochii lui, înainte de a îi auzi vocea, ce avea în ea duritatea sabiei de samurai, pe care mi-o arătase într-o seară în camera lui.
- Să nu pui întrebări! Să nu mă descoși! Vorbesc doar când vreau eu și ce vreau eu! Crezi că acum e un moment să vorbesc despre așa ceva!? Nu îmi strica ziua!
- Scuze, am șoptit fără a-l privi și am coborât din mașină.
În gând mi-am spus ca și scuză: Totuși m-ai adus aici promițându-mi niște povești... Apoi m-am certat: Crezi că acum era cel mai potrivit moment să îi ceri asemenea confidențe?!
A coborât și el. Au ieșit gazdele la poartă dintr-o curte cu trandafiri în fața casei mari, cu pereți văruiți albastru deschis și meri aflați undeva mai în spate. Erau o familie cam de vârsta mea și aveau doi băieți de liceu – cred. Cu Titus s-au îmbrățișat cald. Pe mine m-au privit lung după ce le-am fost prezentată și mi-au strâns mâna. Au deschis porțile și Titus a tras mașina în curte. De balustrada de fier, ce străjuia treptele de la intrarea principală a casei, era legat cu lesa un pui de câine deosebit de frumos, alb cu pete negre. Părea ceva de rasă, deși nu mă pricep prea bine la asta, și mai părea și străin. Nu avea comportamentul unui câine stăpân pe curte. Era cam la fel de străin ca mine, odată ce am intrat în curtea lor.
Băieții familiei au explicat că în acea zi l-au adus de la București și că încă nu este învățat la ei. L-au mângâiat în timp ce ne povesteau și cățelul și-a plecat capul docil sub mâinile lor.
Ne-am așezat la o masă printre trandafiri, la umbra unui măr. Doamna a adus suc pe masă și am băut răcorindu-ne. A întrebat dacă să facă cafea, dar am refuzat. Era târziu și eu nu beam decât o cafea foarte slabă dimineața, iar Titus nu bea cafea deloc.
Nepotul lui Titus s-a plâns; cred că îl aștepta să discute despre asta la cât de repede a atacat subiectul; că încă mai are procese, chiar și după atâția ani, pentru redobândirea proprietăților confiscate de comuniști, apoi mi-a spus mie că străbunii familiei lui au fost cea mai bogată familie din Domnești și că au făcut avere din meșteșuguri ce implica prelucrarea lânii, a cânepei și inului, din dărăcit, tors și transformat firele în stofe sau tot ce mai trebuia în casa omului.
Nu am spus nimic. După cearta primită de la Titus la poartă nu prea mai aveam chef să vorbesc. Tânărul bărbat povestea cu patimă și furie despre procesele lui interminabile și primea sfaturi de la Titus. Soția lui lângă noi la masă era tăcută.
- Bunica mea, picta cu ambele mâini perfect simetric. Am să vă arăt în casă picturile ei, mi-a spus domnul și eu i-am mulțumit.
A continuat tot el să povestească plin de înflăcărare despre pasiunea vieții lui și pe măsură ce vorbea mă uimea câtă dragoste are în el pentru modul de a trăi a străbunilor lui. Era un român adevărat, un om în care încă clocotea tot ce este specific românesc, dar și suferea cumplit că totul este pe moarte.
- Am toate sculele străbunilor folosite pentru prelucrarea firelor! Am totul! Ruginesc și nu am cui lăsa mai departe moștenirea mea și a străbunilor mei măcar într-un muzeu! Să nu se piardă cu totul moștenirea aceasta, acest mod de viață. Poate, cândva, când ne vom sătura de importat de la chinezi până și ii ne vom întoarce la ceea ce știau și făceau străbunii noștri atât de minunat, dar dacă se pierde tot până atunci, la ce să ne întoarcem!?
Am uitat să spun că omul nu era un țăran simplu, deși avea mâinile bătătorite și roase de muncă, ci era inginer, dar voia să trăiască ca străbunii lui, să nu lase să moară ceea ce au știut ei să facă de sute de ani și așa și-au clădit averea. Îi străluceau ochii când vorbea și vedeam în ei și drag, și pasiune, și durere. Ca să explic cel mai bine cum era starea bărbatului, când vorbea, aș spune că avea starea mea când vorbesc despre scris. Omul era conștient că are o menire, că trebuie să facă ceva pe pământ. Nu doar adunat avere, nu a redobândi proprietăți ca să te lauzi că ești bogat, ci a fi om creator și dacă asta îți aduce avere e normal, natural și firesc. Nu s-a lăudat că e inginer. Eu credeam că se ocupă de grădină, de meșteșuguri. Dar a spus la un moment că un om politic, ce își cumpărase diplomă de absolvent de drept de la o facultate particulară pe la patruzeci și cinci de ani și căruia îi spusese toată viața pe nume, s-a trezit să îl apostrofeze că să îi vorbească cu „domnul avocat”. Replica lui a venit imediat și extrem de tăioasă și eu am constatat cât de bine îi semăna lui Titus la vorbă. A întins mâna spre interlocutorul în care se umflase orezul și i-a spus prezentându-se: Tibi Micuț – inginer cu facultatea începută la optsprezece ani! Să trăiți, domnul avocat cu diploma cumpărată la patruzeci și cinci de ani!
În râsetele noastre Titus a completat:
- E plină România de oameni ce și-au dat doctoratul al Țăndărei, dar nu știu să spună trei fraze coerente!
- Nu se reproșează că vrem averile înapoi! Că străbunii noștri au fost boieri, dar nu se spune nimic de munca lor! Doamnă Luminița, străbunii noștri au adunat averea prin sudoare și muncă timp de sute de ani. Documentele mele pe pământuri și proprietăți sunt dinainte de 1800 și la fel e și la Titus. Bogații zilelor noastre – îi exclud pe cei ce au făcut totul prin muncă – au averi colosale, incomparabile cu ceea ce au adunat ai noștri în sute de ani, făcute în doar douăzeci, treizeci de ani, dar nu știi din ce sau cu ce. Au fost angajați la stat și se plimbă cu elicopterul. Au trăit din salariu și au adunat cât salariul pe două sute de vieți, dar calculând că au pus totul deoparte fără să cheltuie vreun ban. Imperii și palate din nimic! Bogăție din neant! Uitați mâinile mele! mi-a arătat omul mâinile muncite și a continuat: Sunt la fel ca ale străbunilor mei! Vreau înapoi ceea ce au obținut străbunii mei cu astfel de mâini!
Tăceam privindu-l și nu știam ce să zic. Eram uimită de focul din el. Era același foc ce ardea și în mine când vorbeam despre menirea mea pe pământ.
Am privit în lateral la clădirea publică alăturată casei lor, dar situată un pic mai în spate în acea piață cu monumentul și am văzut pe ea scris cu litere mari: „Centrul cultural Gheorghe Tomozei” și creierul meu procesa cu rapiditate e este vorba despre poetul coleg de generație cu Nicolae Labiș și Nichita Stănescu. Nu îmi aminteam nicio poezie de-a lui, care să mă fi marcat sau să îmi fi rămas în memorie, dar am citit despre el în „Albumul memorial Nicolae Labiș” și în „Albumul memorial Nichita Stănescu”.
- E colegul de generație a lui Nicolae Labiș, poetul din Mălini, satul în care m-am născut și eu! am exclamat. Se poate vizita? Sunt curioasă ce este expus aici.
- Nu se poate vizita... A fost construit și înființat cu fonduri europene. Sunt expuse obiecte de ale scriitorului și biblioteca personală. Instituția are și bibliotecă. Dar primăria nu are un om să lucreze aici.
- Așa e în toată țara. Pe vremea comuniștilor cei atât de blamați și condamnați pentru greșelile lor până și cea mai prăpădită comună avea un bibliotecar. Drama postrevoluționară a României e că am mers mai în jos decât în comunism... Râdeam de Elena Ceaușescu că e analfabetă cu diplomă de profesor doctor în chimie, dar acum e plină țara de clone ale ei. Râdeam de Ceaușescu că e bâlbâit și cizmar, dar uitați-vă la majoritatea oamenilor politici actuali și o să ajungeți la concluzia că Ceaușescu era AS prin comparație cu ei. Limbaj de mahala, gesturi obscene în parlament, ținute de femei ce fac trotuarul la tinere ce nu știu cum și prin ce merite s-au trezit reprezentând poporul român în parlament, am spus eu.
- Ați spus că sunteți din Mălini, satul lui Labiș. Titus spune că sunteți scriitoare și de asta v-a adus aici..., a spus bărbatul privindu-mă cu interes, dar lăsându-și ideea neterminată. Eu am înțeles că vrea să îi vorbesc despre mine, să îl conving că merită să stau de vorbă cu el și în curtea lui, deși nu mă îndoiesc că avea încredere în capacitatea de a judeca și a aprecia a unchiului lui.
Am vorbit puțin, dar la fel de pasional ca el când vorbea despre pasiunea lui pentru meșteșuguri populare moștenită de la străbuni, despre pasiunea mea pentru scris, despre cărțile mele și ce am intenționat să fac scriindu-le.
- Nu știu, dacă am reușit să fac asta. Nu pot fi obiectivă apreciindu-mi munca. Pot vorbi despre intenții, dar nu și despre rezultate. Cel mai bine pot vorbi despre asta cititorii mei și unii zic că mi-am atins ținta, am încheiat eu și am scos telefonul din poșetă că să le arăt gazdelor mele filmulețe de la Mălini cu obiceiuri de Anul Nou, despre care le vorbisem că am scris în cartea ACASĂ.
Am găsit un filmuleț sublim filmat la casa de vânătoare pe Muntele Stânișoara în urmă cu mai mulți ani și care mi se părea excelent realizat. Păstra arhaismul obiceiului, se striga despre ciobănie, viață pe munți în comuniune cu natura, totul acompaniat de cântec de fluier și sunet de trâmbițe și în zare se vedeau munții îmbrăcați de iarnă în alb.
Am văzut fețele celor ce priveau luminându-se și mi-am dat seama că au fost vrăjiți. Au înțeles despre ce vorbeam eu.
- Asta e parte din moștenirea mea ce nu vreau să se piardă, așa cum nu vreți dumneavoastră, domnule Tibi, să se piardă moștenirea dumneavoastră! am spus. Eu nu mai stau la Mălini. Stau într-un sat aflat la distanță de cinci kilometri de Mălini, se cheamă Cornu Luncii și e situat pe șoseaua națională ce leagă orașele Fălticeni și Gura Humorului.
- Sunt și la dumneavoastră obiceiuri de Anul Nou? m-a întrebat.
- Da. Sunt, am răspuns repede și am căutat pe internet să le arăt și căutând le-am explicat că deși e atestat documentar de la 1777 și care purta la început numele Stănilești, după numele unui moșier, Stănilă - toate satele din jur, Băișești, Mălini, Botești, Rădășeni, Baia, Sasca Mare, sunt atestate documentar cu mult înaintea reședinței comunei mele - satul a căpătat deplina dezvoltare și a devenit centrul al comunei după ce au înființat comuniștii acolo o topitoriei de in și cânepă. Era cea mai mare topitorie din țară. Dădea de lucru la sute de oameni plus alte sute de țărani din satele din jur erau implicați în această muncă prin cultivarea inului. Acum s-a distrus tot... Am mai explicat că oamenii ce au venit și s-au așezat în Cornu Luncii din satele din jur au adus și obiceiurile lor. Tind totuși să cred că obiceiul Cerbului de la Sasca Mare și Păiseni – sate ale comunei mult mai vechi decât Cornu Luncii - este specific acelor sate, născut acolo.
Le-am arătat un joc al cerbului din Sasca Mare și ei l-au privit în tăcere, dar cu interes.
- Satul meu, Cornu Luncii, are o istorie destul de zbuciumată. Aș zice că e o Românie în miniatură. Să vă explic... Mai sus de casa mea cu vreo două sute de metri a fost granița dintre regat și fostul imperiu austro-ungar. Granița nu despărțea sate, ci tăia un sat pe mijloc. Este un cântec ce mă face întotdeauna să plâng când îl ascult: „Măi, soldat de grăniceri / De dincolo de hotar / Aș veni la piept să-ți sar / că noi, frate, suntem veri. / Maicile ne sunt surori / Măritate-n două părți, / Și noi doi trăim pe hărți. / Vere, cum să mă omori? / .... Cum să tragi, când plâng de dor, / Și-i spun lumii în zadar / Că un strâmb și fals hotar / Mi-a căzut peste picior?” Am recitat eu cu voce tremurată versurile care îmi plăceau cel mai mult. Am așteptat să mi se topească lacrima din voce și am continuat: Încă se mai păstrează pichetul de grăniceri, ce despărțea românii de români, în curtea școlii din Cornu Luncii devenit un mic muzeu al unirii. În anul centenarului a fost serbat destul de fastuos, exact pe acele locuri și reeditând istoria, momentul în care au intrat trupele românești în primul sat din Bucovina eliberându-l. Eu cu casa în care stau eram în regat. Biserica la care merg duminica era în imperiu austroungar. Satele Băișești, Brăiești erau în imperiu, iar Dumbrava, Șinca, Sasca Mare, Sasca Mică, Sasca Nouă și Păiseni în regat. Din toată această istorie zbuciumată, unind sate vechi de de o parte și de alta a graniței trecute dureros peste mijlocul satului și despărțind români de români, s-a născut satul meu cu nume dat de la o lunca în formă de corn, în care este așezat. De asta spun că satul Cornu Luncii e ca o României în miniatură. Tânăr, dar adunând în el părți de țară cu sute de ani de istorie și de zbucium. Satul Băișești este cel mai vechi sat din toată comuna. Aș zice că el este leagănul. A fost atestat documentar la 1499 într-un document al lui Ștefan cel Mare în care se vorbește de satele Băișești și Mălini. Ce este interesant e că în document se pomenește de hrisoave mai vechi, nepăstrate, de pe vremea lui Alexandru cel Bun. În acel document se face referire la un anume Oană Băeșescu ca prin stăpânitor al locului și cred că de la el vine numele ce îl poartă astăzi satul. Dansurile, cântecele, portul, obiceiurile oamenilor, graiul, casele vechi cu modele frumoase de flori pe pereți, un anume arhaism în tot și toate mă face să cred că satul acesta e mult mai bătrân decât știu hrisoavele păstrate.
- Vă place istoria? m-a întrebat domnul Tibi.
- Îmi place. Mă fascinează, dar nu sunt un cunoscător al ei și nici un învățat. Mă documentez foarte bine când scriu. Cred că v-am explicat istoria satului meu destul de încâlcit, dar și ea e încâlcită. Sate bătrâne, sate împărțite de o parte și de alta a graniței, sat tăiat în jumătate de aceeași graniță, limbă română și de o parte și de alta a ei, români aici, români dincolo și între ei pichete de grăniceri - aceasta e plămada și leagănul din care s-a născut satul în care stau.
Brusc ochii mi-au căzut pe Titus. Mă luasem cu vorba și nu am observat ce face. Eram și un pic certați de la cerința mea ce l-a durut.
- Te rog, oprește-te! i-am cerut șoptit, dar ferm, aplecându-mă spre el, căci stăteam pe aceeași bancă alături.
Răspunsul lui a fost extrem de dur. L-am privit năucită. Îmi era și rușine de gazdele noastre ce s-au blocat privindu-ne. Îl căutam în el pe domnul ce îmi întindea atent și cu grijă mâna să urc treptele la Mănăstirea Corbii de Piatră și nu îl găseam. Era un străin furios, ce în ochii mei nu mai era „nobilul” pe care îl văzusem până atunci. Mă durea rău să văd o imagine mai mică sau altfel decât mi-o creasem deja. Nu îl puteam ierta pe el până nu redevenea nobil, așa cum nici pe mine nu m-aș fi iertat, dacă aș fi acceptat ca el să fie mai puțin în ochii mei.
Am insistat considerând că am dreptate, deși nu vreau să dau detalii despre ceea ce făcea și mi se părea incorect. Mi-a răspuns cu aceleași cuvinte dure și privindu-mă cu ochii lui albaștri complet metalici.
Am tăcut cu capul plecat. Mă abțineam să nu plâng. Auzeam cu greu ce vorbesc ceilalți. Într-un moment de gol în discuția lor am spus ceva amintindu-mi ce mi-a zis el cândva. Era modul meu de a-l face să își dea seama că mă simt jignită, dar fără a face o scenă în public.
- Titus îți dau un citat. Te rog, să recunoști cine l-a spus! Apoi am spus cuvintele pe care mi le-a spus el cândva pe WhatsApp: Dacă vreodată ar fi să te rănesc cu vreun cuvânt sau faptă sper să îmi dau seama de asta, să văd durerea în ochii tăi, înainte ca tu să spui vreun cuvânt, și să îmi cer iertare...
M-a privit țintă. Știa că el mi-a spus acele cuvinte. Mi-o spunea cu ochii. Mai știa că mă simt jignită și că e momentul să își ceară scuze. Eram ferm convinsă că o va face. Îl voiam înapoi pe domnul ce îmi întindea mâna și îmi sărea în ajutor la cea mai mică nevoie a mea.
- Nu știu cine le-a spus. Lucian Blaga!? mi-a răspuns ironic.
Am tăcut. Tăceau și gazdele destul de stânjenite. În aer plutea încordarea.
- Mi-am învățat copiii să sculpteze în lemn. Vreau să îi păstrez români vii și calzi... Vreau să ducă ei mai departe moștenirea, mi-a spus domnul Tibi trecând peste momentul de stânjeneală și ignorând că între mine și Titus e o tăcere grea și apăsătoare.
- Da!? Și le place? am întrebat.
- Le place mult. Sunt fiii mei! Eu le-am pus prima dată dalta în mână și, când i-am învățat să facă prima scobitură în lemn, mi-am amintit, cum a făcut-o tata cu mine, cum îi simțeam mâna caldă peste mâna mea, cum îi pulsa sângele în ea, cum respira liniștit și adânc cu capul lipit de capul meu și cum îmi șoptea: Ușor. Lemnul e viu. Trebuie să îl simți. El îți vorbește și tu, dacă îl asculți, vei ști ce să faci din el... și cum eu respiram agitat și îl priveam speriat după fiecare scobitură pe lemn așteptând încuviințarea și încurajarea lui. Am dat mai departe băieților mei ceea ce am primit cândva de la tata, doar că acum era o inversare de roluri. Eu eram siguranța, maestrul, mâna caldă, respirația liniștită... Eu eram cel care șopteam...
Vorbind avea ochii strălucind de boabe de rouă și el și doamna. Și ochii mei s-au umezit.
- Au învățat tot ceea ce i-am putut învăța eu, au început ei singuri să creeze și să își pună amprenta personalității și originalității lor pe fiecare lucrare. Participă la concursuri, la expoziții..., a șoptit omul trădând sentimente de mândrie îndreptățită.
- Putem merge să vedem ce lucrează? am întrebat.
- Bineînțeles, mi-a răspuns și am plecat toți spre intrarea în casă.
M-am jucat puțin cu cățelul străin lăsându-l pe Titus și pe ceilalți să treacă înainte. S-au oprit la ușă și mi-au indicat să intru prima. Titus a schițat un gest să întindă mâna spre mine, dar și-a retras-o imediat. Simțea că încă sunt supărată.
Am mers pe scările interioare la etajul casei, unde era un mic depozit cu lucrările băieților, dar și cu țesături din lână vechi – covoare, pături, macaturi, cuverturi – adunate din toată țara. Le-am privit și am spus că și mama țesea mult în stative și că era foarte pricepută. Le-am povestit cum îmi aminteam că urzea în grajd, când eram eu copil folosind un urzitor format din două dreptunghiuri de lemn intercalate și străbătute pe mijloc de un par rotund ce era prins sus, într-o bârnă a podului într-un inel și jos se sprijinea pe podea și mama rotea toată acea instalație înșirând fire pe ea și numărând mereu și mie mi se părea că face o vrăjitorie. Apoi aduna toate acele fire legându-le cu artă. Am ajutat-o să dea prin spată. I-am făcut țegi la sucală și le-am pus în suveică. Am depănat sculuri de lână întinse pe vârtelniță și uneori, rar și înainte de a pleca de acasă, am stat cu mama pe scândurică la stativele de țesut și m-a lăsat să bag suveica printre cele două rânduri de fire îndepărtate de o vergea lungă și netedă de lemn ce străbătea țesătura dintr-o parte în alta, mă lăsa să bat cu vatala, dar mai bătea ea de fiecare dată după mine, că eu nu aveam putere, apoi o priveam cum apăsa pe niște lopățele de dedesubt legate prin niște vergele de lemn de ițe și acestea se schimbă între ele. Apoi mama se sătura și mă scotea de la stative – mașina ei miraculoasă de făcut pânzeturi, prosoape, catrințe, fote, cuverturi și țoale – spunându-mi că o încurc de la treabă și să mă duc să fac țegi la sucală. Țegile erau făcute de frații mai mari din lemn de șoc, pe care îl aduceau din Poiană sau din Prisos, îl tăiau la dimensiunea dorită și îi scobeau miezul moale până obțineau un tub gol. Tot mama ieșea de la stative după ce țesea o bucată lungă și scotea un par ce fixa sulul din spate al stativelor pe care era rotită urzeala, rotea lăsând să cadă până la pământ valul de urzeală, fixa la loc sulul și mergea la sulul din față, pe care se rula materialul lucrat, îl desfăcea și pe el din pârghia ce îl ținea nemișcat și îl rotea până aducea alte fire de urzeală în fața ei și ceea ce era gata se aduna pe sul, apoi iar se punea la stative. Uneori adormeam în zgomotul făcut de bătăile vatalei și șoaptele timide ale suveicii fugind printre cele două rânduri de urzeală și am păstrat peste timp că acel zgomot din casă din serile reci de iarnă e muzica copilăriei fericite și lipsite de griji. Era miraculos când mama țesea covor ales. Nu pricepeam în ruptul capului cum poate pune pe covor jucându-se cu fire colorate trandafiri, frunze, boboci. La Mălini încă mai sunt acasă toate sculele pe care le folosea mama la țesut. Încă mai are valuri de urzeală, saci cu fire de lână și gheme mari cu cordele tăiate și încă își mai dorește să mai țeasă, deși puterile au lăsat-o de mult.
- Deci înțelegi despre ce vorbesc eu?! a întrebat domnul Tibi.
- Bineînțeles. Sunt născută într-o casă de țărani români absoluți. Mama țesea mult și era ca spirtul de iute. Eu nu sunt ca ea. Tata era cioban. Și unul și altul iubeau cu pasiune ceea ce făceau. Primii nouă ani din viață i-am trăit ca în poveștile lui Creangă. Apoi...
- Apoi...!? a întrebat domnul Tibi.
Am dat cu lehamite din mână semn că nu vreau să îi răspund și el nu a mai insistat. Am pus mâna pe niște poclăzi de lână albă, pufoasă.
- Așa făcea și mama, am șoptit.
- Nu cred. Uitați-vă mai bine la ele. Sunt poclăzi specifice Maramureșului.
M-am uitat și i-am dat dreptate. Mama nu a făcut așa ceva niciodată. Am văzut ii, năframe, prosoape puse în teancuri. Erau și modele din toată țara, dar cele mai multe specifice Muncelului. Era material acolo pentru un muzeu. Ne-am întors spre altă latură a camerei, spre fereastră, unde erau lucrările din lemn ale băieților. Nici nu știam la ce să mă uit mai întâi: mese și scaune cum am văzut în copilărie la tata la stână, sfeșnice, dulapuri, cuiere, veioze, rafturi, linguri stilizate, blidare, cruci, obiecte decorative, coveți cu modele arhaice reinterpretate și reinventate în manieră originală, câteva interpretări după priceperea lor a coloanei infinitului a lui Brâncuși și nu era blasfemie asta, căci marele sculptor a zis: „Aș vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri și grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre și monumente născute din pământ, nimeni să nu știe ce sunt și cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea și prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii...” și cei doi frați, fii domnului Micuț, chiar asta făceau, se jucau și din joaca lor creau simplitate divină și încă țineau aprinsă candela primită aprinsă din mâinile tatălui lor și care o avea moștenire de la străbuni. Tot ce am văzut lucrat de acei doi copii m-a lăsat fără grai. Nu îmi scăpa fericirea și bucuria părinților, când priveam cu admirație opera pruncilor.
Am coborât. Înainte de a urca în mașină doamna mi-a dat un borcan de miere spunându-mi că au stupi. I-am mulțumit și pentru miere și pentru primirea călduroasă în casa lor. Ne-am îmbrățișat, ne-am luat rămas bun și am urcat în mașină. Am așteptat ca Titus să îi dea ultimele sfaturi nepotului său legat de procese și să își ia rămas bun.
Am plecat la drum tăcuți și certați. Nici măcar nu ne priveam. Consideram că îmi datorează scuze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu