Zilele trecute mi-a adus o femeie din vecini o pisicuță. Albă cu galben - tărcatul acela ca de tigru, cu niște ochi cenușii-albăstrui, mică, miorlăită, când a scos-o tanti din sacoșă să mi-o dea m-a cucerit. Atât de mică și nevinovată! Am dat să o iau și să o mângâi, dar strămoșii de felină sălbatică din ea au răbufnit, a dat să mă zgârie cu lăbuțele și a deschis gura exact ca un tigrișor. M-a pufnit râsul și am lăsat-o în mâna la tanti.
- Fă-i un cuibușor. Trebuie să o închidem undeva până se învață la tine ca să nu vină iar la mine acasă. Pune-i mâncare și apă! mi-a cerut tanti.
Am analizat rapid că doar în grajd o pot închide, căci peste tot umblam, deschideam ușile și scăpa. I-am făcut un culcuș într-un coșuleț. I-am pus apă și mâncare. Tanti a pus-o acolo și am ieșit repede, apoi am pus în ușă o plasă de sârmă, pe care o folosesc de regulă ca să închid la grajd, când am puii de găină mici, dar acum au crescut și sunt dați deja în ocolul găinilor.
A început a miorlăi biata pisicuță sfâșietor de cum s-a văzut închisă în loc străin. Cățelul, din fața grajdului, a înnebunit auzind-o și își făcea și el programul: lătra ca la lighioană străină și smuncea în lanț să se gâtuie. Am îndurat până seara tot acest cor din ferma animalelor. Am fost tentată să mă duc să îi deschid pisicuței, ca să nu o mai aud, dar ar fi fugit direct acasă la mama ei. Spre seară parcă s-a mai potolit. Nu o mai auzeam. Nici câinele nu se mai frământa de moarte.
M-am dus în casă și m-am culcat. De câteva ori peste noapte m-a trezit câinele. Probabil auzea plânsul pisicii și ar fi vrut să îi dea o lecție ca să știe că el e stăpânul aici și primul animăluț în sufletul meu. Nu vine o pisică rătăcită și pipernicită să îi ia locul.
...Tanti a zis să o țin închisă vreo două zile până se învață, dar nu cred că pot să o țin atât. Mi-e milă. Mâine dimineață îi dau drumul. Cred că a fost destul o după amiază și o noapte ca să se învețe la mine, mititica. Eu nu mai suport să o aud plângând, mi-am zis chinuindu-mă să adorm, de câte ori mă trezea cățelul.
M-am trezit. M-am dus afară în cămașă de noapte, atât de curioasă eram să văd, dacă mai trăiește miorlăita. Mai întâi m-a sărutat soarele, ce se năștea nebun de roșu la orizont. M-am întins de mi-au trosnit oasele și l-am salutat: Bună dimineața, soare! și m-am dus la grajd. Nu se auzea nimic. Zic moale și cald ca să nu sperii mica creatură: Pis, pis, pis! Nimic! Iar scot sunete onomatopeice aproape cerșind: Pis, pis, pis! Unde ești, micuțo?! Nimic!
O, Doamne, cine știe ce creatură prădătoare s-a strecurat printr-o gaură din pereții grajdului și a omorât-o! îmi zic panicată, când am văzut vasul cu granule, de care nu se atinsese nimeni. Și vasul de apă era neatins.
Mă încercau mustrări de conștiință, începeam să îi cânt tristă prohodul, când o văd ițindu-și botișorul trist de sub gardul unui coteț.
...Miau! Miau! Miau! făcea cu ochi triști de cerșetoare și călcând spre mine de parcă era Bianca Drăgușanu când se dă rănită de vreun bărbat și plânge la televizor. Mi s-a rupt inima. Am crezut-o! Pe pisicuți, nu pe Bianca!
...Mititica mea, uite cum calcă! Mai are un pic și leșină, îmi zic și feresc repede ușa să o iau în brațe, dar ea țuști pe lângă mine vitează, sănătoasă, și fără pic de traumă pe ea direct afară. Ce mai, nu trebuia să o cred! Bianca Drăgușanu era și pisica mea...
Ies din gang la grajd. Mă uit. Nimic. Pisicuța dispăruse. Se pulverizase.
În cămașă de noapte lungă până la genunchi... - Nu chiar până la genunchi, ci oleacă mai sus... De fapt trebuie să recunosc... oleacă și mai sus... Na, asta e! - încep a o căuta prin curte strigând-o blând ca să nu o mai traumatizez: Pis, pis, pis! Vino la mama, mititico!
Am ajuns la poartă. Gardul meu e din fier și lasă să se vadă totul în drum. Trecea o căruță pe drum. Erau doi bărbați în ea. Aveau și un plug. Mergeau la scos cartofi. I-au pufnit râsul când m-au văzut și au salutat râzând. Le-am răspuns și dau să le zic: Nu mai râdeți de mine! Căutam pisica! Dar nu am avut timp, că au dispărut din dreptul gardului meu.
...La naiba cu pisică cu tot! Uite ce mi-a făcut! Nu o mai caut! Să se ducă la casa ei! îmi zic și plec furioasă spre intrarea în casă. Ajung în prag și aud moale, leșinat, lung, chinuit, de parcă posesoarea vocii era pe moarte: Miau!
Mă întorc. Privesc. Nimic. îmi zic: Bravo! Te-ai plimbat din cauza pisicii în durlige prin ogradă și acum mai ai și halucinații auditive! Nu ești tu prea zdravănă la cap, dar măcar până acum știai numai tu, acum o să știe tot satul!
Dau să deschid ușa. Sunt cu mâna pe clanță și iar leșinat, dramatic, aud: Miau!
Mă întorc. Privesc în jur că de aproape se auzea vocea. Venea de sub tufa de „Măna Maicii Domnului”, ce o am chiar lângă prag. Mă duc, mă aplec uitând că e o problemă cu cămașa mea de noapte, care era cam scurtă stând în picioare, dar dacă mă mai și aplecam... Bine că eram în spatele casei, nu la drum și nu mă vedea nimeni că stau cu capul băgat sub tufa de flori și cu... Aici nu mai continui...
Miau! Aud iar și văd cum se ivea disperat, cerșetor, lăcrimos, trist năsucul Biancăi, căci așa am hotărât să îi spun pisicii chiar în acel moment, căci iar era vedeta leșinată și pe moarte.
Îi vorbesc ca și celui mai rănit suflețel:
- Mititica mea, aici ești!? Hai la mine, puiuț! Ți-o fi foame... Nici apă nu ai băut... Dau să o ating în timp ce nu îmi mai opream vocea setată pe cântec de leagăn, de parcă le vorbeam copiilor mei, când erau mici și îi adormeam pe brațe, dar Bianca s-a metamorfozat în fiară. A rânjit arătându-mi caninii, m-a scuipat și s-a repezit să dea cu gheruțele. Apoi a dispărut săgeată.
...Ei, drăcia dracului! exclam și fug în casă. Nu vreau să o mai văd! Gata!
Mă spălam în baie când am revenit la sentimente mai bune. Îmi ziceam: Tu cum erai când ai plecat la casa de copiii!? Ba leșinată de frică... Ba îngrozită... Bă cu gheare să te aperi, chiar și când nu te ataca nimeni. E un suflețel speriat și chinuit...
Când eram gata îmbrăcată, deja știam că iar voi căuta pisicuța și o voi învăța să stea la mine. Îmi plăcea.
Am ieșit în prag. Am strigat-o. Iar și-a ivit nasul de sub tufa de flori. Nu am mai făcut imprudența să întind mâna. Doar i-am vorbit de la distanță ca să se obișnuiască cu mine. Un pic, un pic aș zice, după cum mă privea cu ochii, că începe să mă cunoască. Dar când credeam că lucrurile s-au liniștit a înnebunit cățelul.
Turbat, furios, lătra nebun spre noul membru din curtea noastră. Era gelos! M-am dus la el și i-am vorbit, i-am dat puțină atenție și lui. L-am făcut să sară în sus spre mâna mea pe care o țineam foarte sus. A înțeles că este important pentru mine, că îl iubesc și s-a liniștit.
M-am dus în casă și am deschis frigiderul, căutând ceva de mâncare pentru pisicuță, căci granule nu a mâncat. Probabil nu i-au plăcut.
...O să sacrific câteva perișoare din borșul meu. O să îi încălzesc și o să pun și un pic de pâiniță. O să caut să fie călduț ca laptele de la mama, îmi ziceam în timp ce făceam toate astea. Și cu cățelul ce fac?! Dacă îi este poftă și lui?! mă întreb și mai pun un polonic din borșul meu preferat la încălzit. Le-am dus la amândoi. Bianca s-a apropiat timidă și cu pași de felină, ce calcă cu grijă, spre vasul în care i-am pus mâncarea. Mă privea, băga botișorul, gusta un pic, privea în jur, mă privea pe mine, apoi iar gusta un pic. Felul în care își ținea spatele încordat îmi spunea că este în alertă, că toate simțurile ei sunt la pândă și ar țâșni ca o săgeată la cel mai mic semn de pericol. Am stat nemișcată că să poată mânca liniștită și mi-am făcut respirația specială de dimineață pe care o fac de la mijlocul lunii iulie la răsăritul soarelui. Să vă povestesc de ce și apoi să îmi continui povestea...
...
La începutul lunii iulie am răcit tare. Tuse, febră, dureri în gât... Am zis că este de la apă rece din frigider sau de la înghețată. Nu mi-a trecut nici după câteva zile. Au apărut și alte semne. Într-o luni dimineața, cred că pe 13 iulie, mi-am dat seama că nu am nici miros, nici gust. Nu m-am panicat. M-a sunat Titus, domnul cu care am fost în excursie în Argeș, exact la câteva clipe după ce mi-am dat seama că nu am gust și miros. Era trist. Mergea la o înmormântare la un prieten mort de covid. Nu i-am spus nimic. M-a sunat iar după înmormântare. Era tot trist, dar și șocat. Nu știa cum decurg înmormântările morților de covid. A stat în mașină, la distanță și a privit. Mortul nu a fost dus în biserică, ci direct la cimitir și a fost dat în groapă rapid. L-am liniștit spunându-i că noi la Suceava suntem învățați cu asta. Șocul cel mare a fost în februarie, martie. Noi atunci am învățat cum se moare de covid... Înainte de a închide m-a întrebat cum sunt cu sănătatea, că i se pare că sunt un pic răcită. I-am spus că e de la apă rece din frigider. M-a crezut. Aveam o înțelegere, de când mă lăsase acasă, că dacă ar fi să am o problemă să îl sun imediat și să îi spun.
Am vorbit în fiecare zi și cu el și cu copiii, dar nu le-am spus nimic. Nu voiam să îi panichez. M-am autoizolat. Am vorbit cu o prietenă de-a mea, Antonica, și ea și-a dat seama imediat. Este asistentă. S-a panicat. Am liniștit-o. Mi-a spus ce medicamente să iau. M-a întrebat dacă are cine să mi le cumpere, dacă nu, vine ea și mi le aduce. I-am spus că mă descurc. Mi-a adus un frate medicamente, pâine, lămâi, dar i-am spus să lase sacoșa jos din mașină, în drum și să plece. Voi ieși eu și o voi lua. Alt frate voia ceva de la mine din garaj. I-am spus să vină, să intre, să își ia ce îi trebuie, dar să nu intre în casă. M-a certat și mi-a spus că nu se teme. I-am răspuns: Nici eu nu mă tem, dar trebuie să îi protejezi pe cei din jur! Gândește-te la soție și copii! Nu intra în casă!
Antonica mă suna în fiecare zi. Uneori o speria respirația mea și alte semne ale bolii. Stabilisem că sun la salvare doar dacă apare insuficiență respiratorie gravă. Altfel stăteam singură în casă. Oricine mă suna să vină la mine îi spuneam cum stau lucrurile și îi ceream să nu vină. Nu eram panicată și nu mă temeam, dar nu voiam să dau virusul mai departe. În acele zile de autoizolare, vreo lună, am scris mult la textul „AȘA MĂ CERTA BUNICA” atunci când puteam să stau în picioare.
Era vineri. Credeam că ce era mai rău a trecut. Mirosul și gustul mi-au revenit, dar nu suportam mâncarea. Îmi provoca greață. M-a sunat fiul meu cel mic. Am vorbit vrute și nevrute. M-a apucat un acces de tuse sufocant, ca la asmatici. Am dat să închid, spunând că vorbim mai târziu, dar fiul meu s-a panicat și a țipat:
- Mama, să nu spui că ai...!
Am respirat adânc încercând să îmi potolesc tusea. La naiba, mă sufocam și muream și de ciudă că mi s-a întâmplat asta tocmai când vorbeam cu fiul meu.
- Mama, răspunde! țipa copilul.
- Da, am avut. Nu mi-am făcut testul, dar am avut toate semnele bolii. Ce a fost mai rău a trecut! Crede-mă! vorbeam pe cel mai calm ton cu putință și mă simțeam îngrozitor că mi-am panicat fiul. A trecut, Sebastian! Sunt bine!
- De asta tușești așa!? Trebuia să ne spui, mama!
- Sebastian, a trecut! Sunt bine!
Cu calm i-am povestit tot ce am luat și făcut, acum am miros și gust, că am fost în permanență în legătură cu prietena mea de la spital și, dacă situația se înrăutățea, aș fi sunat la salvare.
- Mama, trebuia să ne spui! De acum te sun în fiecare zi!
- Sebastian, ți-am spus în primăvară și ție și lui David, că tot ce îmi doresc este să nu vă atingă molima asta pe voi, că dacă ar fi să vină la mine, plec împăcată și am să vă veghez din cer, că nu vreau să plângeți și că nu aș suferi pentru felul în care se fac înmormântările. Cât despre pomană, nu cred în parada și risipa făcută cu fast. Dați din când în când mâncare și haine celui mai oropsit dintre muritorii ce vă ies în cale așa cum știți că fac eu...
- Da, mama, și eu te-am ascultat și ți-am răspuns că poate e bine să faci și un control la cap! a țipat băiatul meu.
- Gata cu boceala! Sunt bine! A trecut! Să nu îl panichezi și pe David!
- O să te sun și mâine și în fiecare zi, mama!
Ți-ai găsit să mă asculte. Imediat a sunat David. L-am liniștit că sunt bine.
În aceeași zi de vineri a sunat Titus. Vorbeam și la un moment dat m-a întrebat:
- Luminița, tu tușești cam mult. Să nu îmi spui că ai...
Nu puteam să îl mint.
- Am avut. A trecut.
- O, my God! My God! exclama panicat. Nu a trecut! Cu sistemul tău imunitar nu a trecut, știu sigur.
- A trecut. Sunt bine, i-am răspuns și i-am explicat și lui tot ce am făcut la fel cum le spusesem și copiilor. Și în plus nu mi-e frică! Deloc! Oricum murim într-o zi...
- A fost vorba că îmi spui imediat dacă apare o problemă, a șoptit cu reproș în voce. Apoi a adăugat: Cu atitudinea asta sigur ajuți organismul să lupte...Mă bucur că nu te-ai panicat și că nu îți este frică.
- Mi-am dat seama că nu am gust și miros în lunea aceea când tu erai supărat că ai mers la înmormântarea prietenului tău... Ce ai fi vrut să fac!? Să îți spun atunci că am și eu semnele bolii!?
- Deci ții legătura cu prietena ta de la spital... Iei medicamente pentru întărit sistemul imunitar. Ok. Uite cum faci pentru problema cu respiratul, care nu e rezolvată după părerea mea, și nu vreau să ajungi la terapie intensivă. Ieși dimineața afară, când răsare soarele, îți acoperi presând nara dreaptă cu mâna stângă și tragi aer în plămâni mult, mult de tot, până ți se umflă abdomenul. Îl ții câteva secunde. Îl dai afară foarte încet pe aceeași nară. Apoi repeți exercițiul de respirat cu nara cealaltă. O faci de vreo cinci-șase ori cu fiecare nară. Obligatoriu la răsăritul soarelui. Promite-mi că faci!
- Promit! i-am răspuns.
Am început să fac exercițiul de a doua zi, mai ales că tusea era tot mai rea, iar durerea din piept ca o piatră ce te apasă nu dispărea. Și în spate, între omoplați, în partea de jos, durea de parcă aveam înfipt un corp străin. Durea tare când respiram. Parcă mise rupea diafragma și între coaste aveam sticlă pisată. Durerea persista și când nu mai respiram. Durea tot timpul. I-am spus lui Titus că nu mai fac, că doare prea rău.
- Continuă! Nu te opri până nu dispare durerea! Dacă doare înseamnă că acolo e problema!
M-am miorlăit că nu mai vreau să fac exercițiul de respirație, că doare prea rău. A țipat la mine:
- Atunci poate e mai bine la terapie intensivă! Nu te doare de la respirație! Te doare că e o problemă la plămâni! Continuă până când dispare durerea!
Durerea a dispărut treptat cam după opt zile de exerciții, dar eu am rămas cu obiceiul de a face acel exercițiu de respirație în fiecare dimineață. Le-am spus și tuturor cunoscuților și rudelor să îl facă, dar e alegerea lor dacă o fac sau nu.
...
Pisicuța s-a învățat la mine. Are câteva zile și se simte ca la casa ei. Deja a cutreierat toate magaziile și toate cotloanele. Mă lasă să o ating, dar o simt încordată ca un arc așa că renunț după o atingere de câteva secunde. Îi dau timp să se învețe cu mine. Împart cea mai bună mâncare cu ea. E pretențioasă Bianca! Strâmbă din nas și îl ridică în vânt ca o altețe regală nemulțumită de meniu la granule sau la un pic de borș cu pâine, și apoi pleacă de lângă vasul cu mâncare călcând ca vedeta rănită. Eu înțeleg, golesc vasul și pun altă mâncare. Mi-a mâncat ticăloasa toate perișoarele din borș și eu am rămas doar cu zeama.
Seara rămâne în prag când eu mă închid în casă să mă culc. Miaună un pic cerșind atenție, apoi se duce în cuibușorul ei din grajd. Dimineața mă așteaptă în prag. Îi pun mâncare și apoi îmi fac exercițiile cu fața spre soare gândind că viața mi-e frumoasă, plină și bogată... Am o pisicuță ce îmi miaună în prag, un cățel gelos, dar vesel, găini ce cotcodăcesc și îmi fac ouă, fructe și legume în grădină, eu m-am trezit și pot face pași, respira, râde, plânge, visa... Copiii mă sună... Prietenii mi-au fost alături... Doamne, câtă bogăție! Mulțumesc pentru ea!
Atâta doar că în ultimele zile a venit toamna și de câte ori îmi fac exercițiile simt cum îmi îngheață picioarele în papucii de gumă uzi, pe care îi încalț din prag.
...A venit toamna și îmi umezește papucii. Nu trebuie să mai ies dimineața fără ciorapi, mi-am spus ieri.
Astăzi mi-am luat ciorapi și am ieșit afară. De cum m-am încălțat, am simțit umezeala și răceala papucilor și m-am felicitat că mi-am luat ciorapii. Nu suport să simt frig la picioare. Am dat mâncare la cățel și la pisică. Am deschis la găini și le-am pus apă și mâncare.
Și m-am apucat de respirație. Eram foarte zen. Mulțumeam lui Dumnezeu pentru tot. O făceam și înainte, dar acum o făceam cu fața la soare în timpul exercițiilor de respirat.
...Mulțumesc pentru răsărit... Mulțumesc că m-am trezit... Mulțumesc pentru o nouă zi... Mulțumesc pentru respirat... Mulțumesc pentru că ochii mei văd... Mulțumesc..., am tot repetat eu toate mulțumirile ce îmi veneau în minte pentru darurile din acea zi.
Am terminat și am realizat că mi-e frig la picioare, dar și că îmi simt ciorapii cleioși.
...Totul ar fi perfect, dacă toamna nu ar fi venit atât de repede și nu mi-ar uda papucii în fiecare dimineață, gândesc, apoi rectific: Sunt o toantă, Doamne! Mulțumesc și pentru toamnă!
Am ajuns în prag. Mi-am scos papucii. Dau să intru în casă. Mă opresc. Privesc ciorapii. Scot un sunet: Vax! sau ceva asemănător când văd pasta cleioasă, maronie ce se întindea din ambii papuci.
Am înțeles că nu toamna îmi umezea papucii, ci Bianca. Acum nu a făcut numai pipi, ci mai mult...
S-a dus pe apa sâmbetei tot zenul meu. Nu puteam să zic mulțumesc și pentru că pisica a făcut ceva în papucii mei. M-am aplecat și mi-am scos șosetele. Am privit cu furie spre ghemotocul ce își scotea năsucul nevinovat de sub tufa de flori și mă privea știți voi cum.
- Nu aveai unde să faci toată curtea asta și tot grajdul decât în papucii mei!? țip la ea și mă aștept să fugă speriată, dar ți-ai găsit. A venit la mine spășită, leșinată, cuminte și a început să mi se frece de picioare alintându-se în timp ce eu stăteam ca proasta cu șosetele murdărite de ea în mână neștiind ce să fac. Să râd, să plâng, să o cert, să o alung...
M-a pufnit râsul când i-am văzut ochii cenușii-albăstrui de cerșetoare ce mă imploră și mi-am zis: Până la urmă nu e atât de rău! Românii spun că atunci când calci în ... ai noroc... Eu am călcat cu ambele picioare. Mi-a pus pisicuța noroc în ambii papuci.
Mi-am refăcut zenul și m-am apucat de gătit. Am frământat un aluat fraged pentru o prăjitură cu urdă. Am pregătit urda pentru pus între cele două foi de aluat. Am codimentat niște pulpe de pui pentru pus la copt în cuptorul fierbinte, după ce scoteam prăjitura. Am pus prăjitura în tavă și am lăsat-o să crească un pic până se înfierbânta cuptorul. Am dat-o la copt. Am curățat câțiva cartofi, am spălat câțiva morcovi subțiri pe care i-am lăsat întregi, am curățat o rădăcină de țelină mai mică și am tăiat-o la fel ca pe cartofi. Le-am pus la fiert cu sare pe un aragaz afară, într-o magazie. Am privit ceasul ca să mă sincronizez perfect. Legumele trebuiau fierte incomplet, doar vreo cincisprezece minute. Apoi le scurgeam de apă, le tăvăleam în tavă în ulei de măsline amestecat cu codimente, puneam pulpele de pui deasupra și când scoteam prăjitura puneam tava cu legume și pui. Am pregătit tava cu tot amestecul prin care trebuia să tăvălesc legumele. Cât am făcut toate astea m-am tot gândit să scriu un text despre întâmplarea cu pisicuța și eu când mă gândesc la scris sunt complet obsedată. Îmi veneau idei, vorbeam singură, râdeam...
Am privit iar ceasul și mi-am spus: Legumele trebuie să fiarbă până la zece și un sfert. Prăjitura să se coacă până la unsprezece fără un sfert. Am timp să îmi schițez măcar câteva idei...
Mai bine nu, îmi zice o voce din cap. Știi că, dacă te apuci de scris, uiți de toate.
Nu uit, am zis și am deschis calculatorul. Am început să scriu. În afară de cuvinte nu mai era nimic în jur. Aud zgomot în prag. Sar ca arsă și privesc ceasul. E unsprezece. Prăjitura e dogorită, dar nu arsă. O scot în viteză. Fug afară și mă împiedic de pisica ce se atârnase cu ghearele de perdeaua mea de la ușă și se legănă în aer. Trec pe lângă ea și fug la aragazul de afară. Legumele erau terci. Am stins aragazul și am lăsat legumele la răcit cu gândul că le voi arunca la găini.
Am venit în casă. Pisica stătea cu burtica în sus pe prag și se alinta.
- Fugi de aici! țip la ea. Îmi faci numai necazuri! Ea, nerușinată, încăpățânată, alintată, cerșetoare de iubire, iar a început să mi se frece de picioare, dar eu nu mai aveam de gând să mă las șantajată emoțional de un tigrișor cu blană și am împins-o ferm: Fugi de aici! Din cauza ta am ars prăjitura! Am stricat legumele!
A sărit exact ca un tigru în miniatură, și-a scos ghearele, a rânjit arătându-și caninii, m-a zgâriat rapid și a țâșnit ca o săgeată sub tufa de flori!
Am tras totuși o concluzie: nu e adevărat că ai noroc, dacă calci în...
19. septembrie.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu