Lilica a plecat. Rodica ne-a găsit în curte. Avea fața roșie de furie. Repeta cuvintele pe care deja le auzisem că le spunea înainte de a ieși eu afară.
- Ești scriitoare! În calitatea aceasta ai venit în casa noastră și noi așa te-am tratat! Cum îndrăznește?!...
Dacă nu ar fi luat-o pe Sara în brațe, m-aș fi dus eu în brațele ei și probabil că aș fi plâns. Iar constatam cât de mult mă iubește doamna aceasta, ce îmi citise cărțile și apoi a vrut să mă găzduiască în casa ei. Mi-am amintit cum mi-a dat pastile în prima zi, cum m-a sărutat pe frunte seara, cum mi-a învelit picioarele cu plapuma și eu am adormit plângând de fericire având în suflet starea „așa mă certa bunica”, din care s-a născut muzica lui Ion Ionescu de pe CD-ul OCTOBER REQUIEM, pe care îl ascultasem cu Titus în mașină la venire și după aceea am avut curajul să îl privesc și să îi zâmbesc pentru prima dată.
- Cred că știi, Rodica, că între mine și Titus nu este nicio înțelegere, nicio promisiune, nimic ascuns. Tot ce am acceptat a fost o excursie în Argeș. Nu am nicio problemă să mă întorc acasă și să consider că nu l-am întâlnit în viața mea. Nu am interese, nu cred în promisiuni, nu îmi fac planuri. Trăiesc ca o pasăre... Am învățat asta...
- Știu! Știu cum ești, Luminița! Am citit tot ce ai scris. Astă noapte am terminat de citit CĂRĂRI ȘI DESTINE și am plâns. Sfârșitul mi-a rupt inima.
- Nu vreau nimic de la acel om! am spus referindu-mă la Don Stefano și am adăugat: Eu nu i-am cerut nimic. Nu am purtat nicio discuție cu el... Nici de la Titus nu vreau nimic... Absolut nimic și el știe asta!
- Știu. Titus nu a știut ce vrea să vorbească cu tine Don Stefano. Nu i-a spus. Credea că vrea să își ceară scuze pentru grosolănia spusă la masă, mi-a explicat Rodica.
- Bărbatul acela, pe care l-am iubit mult și am aflat că a murit de ziua mea îmi spunea în momentele, când voia să mă rănească: Nu am avut niciodată o femeie proastă. Nu suport proastele. Eu am avut numai femeie deștepte! Cred că avea dreptate că m-a respins și se lăuda cu altele, că sunt mai deștepte ca mine. Sunt o proastă..., am spus Rodicăi aiurea semn că sufletul meu încă era tulbure și nevindecat și la cea mai mică zdruncinătură sărea ca un ac de pe o placă veche și repeta un refren agonizant.
Rodica a dat să zică ceva, dar nu a mai apucat. Titus ieșise din casă pe ușa din față și auzise ce am spus. Mi-a răspuns el, în timp ce Rodica pleca spre casa nouă cu fetița în brațe:
- Dacă tu ești o proastă, eu vreau să le văd pe deșteptele pe care le avea el, apoi a continuat de vorbit ceva repezit și furios în limba engleză.
- Ce ai spus? Nu am înțeles.
- Nu vreau să știi! Nu îți traduc. Era ceva despre o stradă din New York, pe care stau cele mai multe prostituate. Am o rugăminte: Nu vreau să te mai aud vorbind de el. Niciodată! E mort! După un moment de tăcere a adăugat tot el, dar pe un ton mult mai blând: Cum îți suna în urechi, doamnă scriitoare, când spunea „am avut numai femei deștepte”?! A iubi este despre „a avea”?!
Am plecat spre casă cu capul plecat.
- Am mâncat ciorbă făcută de tine. E excelentă! Mulțumesc!
Nu i-am răspuns. Continuam să urc scările de la verandă, că nu voiam să merg în casă trecând pe lângă el pe scările din fața.
- Ai putea să zici „cu plăcere” sau măcar să îmi arăți limba, maimuță ce ești! a strigat după mine încercând să mă facă să râd.
M-am întors spre el din capul scărilor și în încercarea de a-i zâmbi mi s-a întins pe față un zâmbet chinuit și amar. El și-a pus pălăria pe cap. Era cea aleasă de mine. Mă privea intens, dar cu ochii întunecați.
- Iartă-mă pentru ieri! Nu era o jignire la adresa ta și nu aș face niciodată ce am spus, deși tu ai luat-o stricto sensu și te-ai supărat foc. E doar o expresie mai dură de-a mea. Ți-am spus de mult că eu mă cenzurez mult în fața ta pentru că ești... ești... Mă uitam la tine când îi „citeai” povestea Sarei și vedeam doi copii... - a spus el pentru a explica cum sunt și apoi a cerut ferm: Du-te și te culcă! Relaxează-te și odihnește-te! Mă duc să caut șofer pentru mâine, ca să nu conduc eu singur iar tot drumul. Dar nu te duc înapoi acasă în starea în care te-am luat, că atunci nu am făcut nimic...
Eu îl priveam și îmi aminteam cum l-am visat la mormântul părinților lui și cum cântam amândoi: Fie să renască! Și așa privindu-l mi-am dorit atât de fierbinte să am puterea de a-i fugi la piept și să îi spun: Am mințit, Titus, legat de plecarea acasă!
Mi-am lăsat mâinile să cadă pe lângă corp ca niște păsări rănite, mi-am plecat capul ca o vită dusă la tăiere și am intrat în casă. Regretam imens că am mințit, dar nici nu aveam curaj să recunosc adevărul.
Titus a plecat trist crezând că nu îl pot ierta. Îl iertasem. Nu eram supărată pe el. Eram supărată pe mine.
În casă am terminat de pregătit fructele pentru prăjitură. Le-am fiert rapid cu doar un praf de zahăr într-o tigaie cu coadă, adâncă și gemul roșu-gălbui l-am răsturnat într-un bol și l-am acoperit cu un șervet ca să se răcească. Intenționam să mă apuc să fac prăjitura la ora trei, ca să fie gata la patru jumătate, când veneau toți acasă și urma să stăm cu toții împreună la masă pentru ultima dată, înainte de a pleca eu la Suceava.
M-am dus în cameră la mine și am început să îmi strâng hainele împrăștiate pe scaune. Le împătuream și le puneam în geamantan. Am împachetat cu grijă micile suveniruri cumpărate de Rodica de la Mănăstirea Curtea de Argeș și le-am pus și pe ele în bagaj ca să nu le uit. Am strâns din baie toate lucrurile, pe care le avem pe acolo. Am lăsat doar periuța de dinți pe care trebuia să o folosesc seara și a doua zi dimineață. M-am dus afară și am verificat frânghia cu rufe să văd, dacă am vreo haină pusă la uscat. În jumătate de oră aveam strâns totul. Mi-am lăsat pe un scaun doar hainele, cu care trebuia să mă îmbrac a doua zi. Geamantanul l-am lăsat deschis la capătul patului, lângă sobă. Înainte de a pleca trebuia să mai pun în el pijamaua și hainele de pe mine, apoi îl închideam.
Nu voiam să plec! Voiam să am curaj să spun adevărul! îmi spuneam, când m-am întins pe pat și am închis ochii. Am continuat: Titus, tu ghicești tot! Îmi citești gândurile. Nu se poate să nu știi că am mințit! Spune-mi să mai rămân până săptămâna viitoare!... Nu poate face asta! Tu trebuie să o faci!... Nu pot!...
Am adormit în forfota mea de gânduri. Somn adânc, fără vise. Noaptea trecută dormisem foarte puțin. M-am trezit odihnită bine, dar și împăcată cu mine. Trăsesem o concluzia și eram împăcată cu ea: Eram o toantă! Plecam mâine acasă! Spărsesem borcanele...
M-am dus în bucătărie. Acolo era Rodica și pârlea la flacăra aragazului niște pulpe de pui.
- Vreau să fac pentru masa de seară pulpe de pui la cuptor și piure de cartofi. Mai este și ciorbă făcută de tine. O să faci și prăjitura. Va fi ultima masă împreună. Oricum, cred că Titus te va mai aduce la noi după ce se întoarce din America.
M-am abținut să oftez și am gândit că, dacă Titus știe că am mințit, nu mă va mai aduce niciodată. Mă va duce acasă și va pune punct.
- Ce face Sara?
- A adormit, dar până a adormit m-a înnebunit cu povestea despre Morișca Sara.
Am râs amândouă. Ea a terminat de pregătit carnea de pui și a privit, ridicând șervetul, la gemul pregătit de mine din nectarine.
- Arată bine și miroase apetisant! Ai mai făcut așa ceva, nu?
M-a pufnit râsul. Nu mai făcusem în viața mea gem de nectarine. Cine a mai auzit de așa ceva!? A fost o soluție improvizată pe moment, din ceea ce aveam la îndemână.
- Nu! E prima dată! Eu experimentez mult în bucătărie. Îmi place să folosesc tot ceea ce am la îndemână.
- Să nu îmi zici că și la bucătărie improvizezi că la povestea Sarei sau ca la scris! mi-a spus râzând.
- Ba da! Ador să fac asta! E plictisitor să repeți mereu rețete știute. Uneori deschid frigiderul, privesc la toate resturile ce mai sunt în el, le iau, le adun și inventez din ele ceva. Sunt împotriva aruncării mâncării. Total împotrivă! Mi se pare păcat să arunci mâncare la gunoi, când sunt atâția copiii pe pământ, ce se culcă flămânzi!
Rodica se gândea la tot ceea ce citise în romanul meu ACASĂ despre copii ai nimănui. A venit și m-a strâns tare în brațe. Eu am stat moale în brațe la ea și mă gândeam: Oare ce ar fi, dacă aș avea curaj să îi spun ei adevărul?! dar m-am răzgândit amintindu-mi ce mi-a cerut Titus, când ne apropiam de casă.
- Mulțumesc că ai venit la noi! Toți te iubim! O să fie urât după ce pleci!
M-am desprins din îmbrățișarea ei și am șoptit cu nasul în pământ:
- Eu trebuie să vă mulțumesc pentru ospitalitate! Sunteți minunați! apoi, ca să nu mă apuce bocitul, am schimbat vorba cu lucruri mai practice: Eu vreau să fac prăjitura la ora trei ca să fie gata când vin toți acasă.
- Eu nu pot găti decât după ce ajunge Maria acasă și se ocupă de Sara.
- Dar pot face eu totul. Pun tava cu pulpe la copt în cuptor, curăț niște cartofi și îi pun la fiert. O nimica toată! Spune-mi la ce oră vrei să fie gata?
- Nu! Astăzi nu! Fă doar prăjitura! Restul fac eu pentru ultima cină la noi, Luminița! mi-a spus atât de ferm încât nu am mai îndrăznit să zic nimic.
Mai credeam că o nouă propunere de-a mea ar fi jignit-o. Era gazdă și voia să pregătească ea cina pentru acea seară.
- Mă duc un pic la Sara. Dacă se trezește și nu sunt, plânge. Nu te superi?!
- Cum Dumnezeu să mă supăr!? Ți-am spus că înțeleg că fetița este prioritatea ta absolută.
A făcut cu mâna și a plecat. Eu m-am dus la mine în cameră. Am luat o carte în mână și m-am întins pe pat. Înainte de a începe a citi mi-am spus: Vreau să citesc cărțile astea despre Tibet! Am să îl rog pe Titus să mi le dea împrumut și, dacă vrea, le pun în bagaj să nu le uit...
Sunetul telefonului m-a făcut să sar din pat. Era Titus. Am răspuns.
- Sărut mână! Spune-mi, ce vrei să cumpăr din oraș pentru prăjitură? Mai este nevoie de ceva?
- Nu. A luat Lilica tot. Stai! Mi-am amintit ceva! Mai vreau un pachet de unt. Tava de la aragaz e mult mai mare decât tava mea de acasă, deci cred că trebuie să fac prăjitura o porție și jumătate. Oricum suntem mulți și are cine mânca!
- Cumpăr! Altceva?
- Altceva nimic, i-am răspuns.
- Mâine te duc acasă. Am găsit șofer. Vreau să îți cumpăr ceva pentru tine! Zi-mi ce vrei!
- Nu vreau nimic! Am tot ce îmi trebuie...
L-am auzit mormăind ceva cu nemulțumire.
- Titus, vreau să te rog ceva! mi-am amintit eu să îi spun.
- Zi! a cerut el fericit că vreau ceva.
- Vreau să îmi împrumuți cele trei cărți despre Tibet. Le citesc și le trimit înapoi. Dacă ești de acord să mi le dai, le pun în bagaj să nu le uit.
În loc de răspuns l-am auzit râzând în hohote.
- Ia-le! Nu o să fie nevoie să mi le trimiți. Te duc acasă. Plec în America. Am niște treburi de rezolvat acolo. Nu stau mult. Mă întorc și vin iar după tine, vorbea ferm și sigur pe el așa cum mi-a vorbit prima dată când m-a sunat.
M-am făcut fleașcă. Nu credeam că va avea de gând să mai vină după mine pentru o nouă excursie, după ce va afla că l-am mințit, căci eu eram hotărâtă să îi spun adevărul, când găseam momentul potrivit.
El a crezut că tac pentru că iar m-a speriat cu viteza lui de a plănui.
- Pune cărțile în bagaj. Nu fi speriată, doar știi că așa iau eu decizii. Oricum nu ți-am spus toate poveștile promise și nici nu am vizitat tot. Pandemia mi-a dat un pic planurile peste cap. Hei, Luminița, doar nu taci pentru că mai ești încă supărată pe mine!? Mi-am cerut scuze de două ori, a treia oară nu o mai fac!
- Nu sunt supărată pe tine, am șoptit moale.
- Dar pe cine ești supărată, că mi-e clar că ești supărată pe cineva?
- Pe mine sunt supărată, Titus! am șoptit și am închis repede telefonul.
El a sunat iar, dar eu nu i-am răspuns. Nu voiam și nu puteam să îi spun de ce sunt supărată pe mine. Am început să citesc ignorând toate gândurile, ce mă criticau că am spus minciuna, și durerea de inimă că îmi părea rău că plec.
La trei m-am dus în bucătărie și m-am apucat de prăjitură. Titus nu ajunsese cu untul, așa că trebuia să fac o porție și jumătate din prăjitură, dar să folosesc doar un pachet de unt în loc de un pachet și jumătate. Nu era nicio problemă, mă pricepeam la improvizat. Mi-am pus tot ce trebuia pe masă, mi-am pregătit vasele și ustensilele necesare. Am făcut un plan ca să fiu eficientă și să iasă treaba bună. Nu puteam să mă împart cu treaba între două case ca la plăcinte, când am pregătit totul în casa veche și am dus la copt în casa nouă, căci prăjitura era mai complicată. Trebuia să pun blatul la copt. Când era aproape gata; cunoșteam din ochi asta după culoarea aurie-soare a lui; îl scoteam din cuptor, așterneam pe el o pătură de gem, peste gem o bezea tare, pe care nu o întindeam prea uniform ca nu voiam o prăjitură banală, ci una care să semene cu valurile mării, și peste valurile albe rădeam fulgi mari de ciocolată, apoi o puneam iar la copt pentru cinci-zece minute. Hotăram tot din ochi cât trebuie să o las. Bezeaua trebuia să rămână albă, așa că la cel mai mic semn de rumenit închideam flacăra și mai lăsam prăjitura în cuptor încă vreo câteva minute ca să fiu sigură că albușul e gătit.
Am mutat totul în bucătăria din casa nouă. Rodica a venit pe vârfuri și m-a întrebat ce fac. I-am explicat și i-am cerut hârtie de copt, mixer, lingură de lemn și răzătoare, căci nu le găsisem eu. Mi-a adus și a spus că stă cu mine să vadă cum fac și că vrea să ajute și ea până se trezește fetița. Am pus untul moale într-un lighean de plastic. Am pus peste el două căni de zahăr, vanilie, coajă de lămâie și un praf de sare. Am dat să amestec și m-am oprit vorbind singură cu lingura de lemn în mână: Mi-am propus că fac o porție și jumătate! Mai trebuie o cană de zahăr și o jumătate de pachet de unt! Unt nu am că nu a ajuns Titus! Pot pune patru linguri de ulei în loc! Nu, mai bine nu! Pun în plus două ouă!
Pe Rodica a pufnit-o râsul.
- Așa faci tu prăjituri?! Nu înțeleg nimic... Ce o să iasă?! Nu e o rețetă exactă?!
- Ba da, e exactă, dar vreau să fac o porție și jumătate că tava aceasta e mult mai mare decât a mea de acasă și Lilica mi-a adus de la magazin doar un pachet de unt. Așa că mă sfătuiam cu creierul meu cum să improvizez!
- E ca la povestea Sarei, a spus Rodica, apoi s-a dus la frigider, a deschis ușa și mi-a întins un pachet de unt început. Uite! Nu mai improviza.
- Mulțumesc! i-am răspuns.
Am adăugat untul necesar, o cană de zahăr și apoi am întins ligheanul și lingura de lemn Rodicăi.
În timp ce ea amesteca energic eu am adăugat gălbenușurile pe rând, după ce le separam de albușurile, pe care le puneam în alt vas. Când le-am terminat de pus, am căutat sarea. Nu o găseam.
- Vreau un pic de sare.
- Acolo, mi-a indicat ea unde să caut.
Am găsit-o și am pus un pic peste albușuri explicându-i Rodicăi că acestea se bat mai bine întotdeauna, dacă pui un praf de sare pe ele și că în orice prăjitură se pune obligatoriu sare.
Am tresărit amândouă. Cineva plângea.
- Sara! a exclamat bunica, a lăsat ligheanul și a fugit.
Eu am continuat munca singură. Deja aveam totul la îndemână și știam și cum să dau drumul la aragazul acela ultramodern.
Blatul era la copt, eu băteam jumătatea de albușuri oprită cu o cană de zahăr, după ce am pus jumătate în blat, când a intrat Titus pe ușa de la bucătărie din spate, de la terasă.
- Te-am căutat peste tot. M-am speriat când am văzut că nu ești în casa veche. Ți-am adus unt, mi-a spus punând pachetul pe masă.
- Te-ai speriat că am plecat pe jos sau cu ocazii la Suceava, „boierule”? l-am întrebat râzând, după ce am oprit un pic mixerul ca să mă audă ce vorbesc, apoi l-am pornit iar fără a aștepta răspunsul lui.
- Pacoste, a șoptit și apoi a venit până lângă mine ca să îl aud: Ai dat prăjitura la copt! Nu aveai nevoie de unt...
Am oprit mixerul, dar nu am așteptat să se oprească paletele și le-am scos din vas ca să le sprijin de marginea lui și câțiva stropi de bezea mi-au sărit pe față.
Titus a început să râdă în hohote în timp ce eu mă ștergeam întinzând și mai mult crema albă.
- Pacoste! Pacoste! Pacoste! Spune-mi, tu sigur scrii cărți, că nu pari!?
- „Boierule”, scriu când sunt inspirată, în rest sunt la fel ca oricare alt om! Atât de mult m-ai studiat, de când m-ai luat la tine ca să descoperi, dacă am un organ în plus, care mă ajută să scriu, dar ai văzut și tu că nu am și nu sunt o rara avis. Sunt un om cât se poate de banal. Aseară mi-ai spus că sunt...
M-am oprit când m-a fulgerat cu privirea. Ceva din ochii lui îmi spunea: Mi-am cerut de două ori scuze! Nu o mai fac încă o dată!
- Nu ești banală deloc. Rara avis - lasă-mă să spun eu, dacă ești sau nu... Și șterge-ți bezeaua de pe vârful nasului că ești exact ca Sara!
Mi-am șters vârful nasului cu un șervet de hârtie și m-am întors la mixer.
- Ce faci? m-a întrebat înainte de a-l porni și privind la toate vasele întinse pe un dulap.
- Pregătesc bezeaua de pus peste blat. Aici am gem de nectarine. Pe el îl pun primul peste blat, apoi bezeaua. Apoi rad ciocolată în fulgi mari peste bezea, am explicat eu indicând pe rând toate vasele și lucrurile înșirate. După ce scot blatul din cuptor trebuie să mă mișc foarte repede și în câteva minute să pun totul, de asta le-am înșirat pe toate pe dulapul de lângă aragaz.
- Pare complicat.
- Pare, dar nu e. Eu știu ce am de făcut. Te rog, să nu mă încurci!
- Gata, doamnă scriitoare! a spus el râzând și retrăgându-se teatral din fața mea tocmai lângă masă, unde s-a pus pe un scaun și mă privea în timp ce eu îmi făceam treaba.
Când a fost momentul potrivit am scos prăjitura și am pus peste ea tot ce trebuia. Mi-a plăcut cum avea valuri albe bezeaua și cum au căzut peste ea din răzătoare fulgi mari și cârlionțați de ciocolată moale. Dacă ar fi fost rece din frigider fulgii nu ar fi ieșit atât de frumoși. Am dat-o iar la copt și m-am apucat de spălat vase. Voiam să pun tot ceea ce folosisem la loc.
- Stai! Să vorbim până e gata.
- Lasă-mă să spăl vasele. Trebuie să pun la loc tot ce am folosit.
El a dat să zică ceva, dar a renunțat și a rămas fixându-mă cu privirea. S-a abținut să nu râdă, dar nu a reușit. Râdea în hohote privindu-mă.
- Poți spune ce te amuză atât de tare?! Ce găsești de râs?! l-am întrebat ținând în mână vasul în care a fost bezeaua.
- Ce urât! Vai, vai, doamnă scriitoare! Ce urât!!! exclama el printre hohote de râs.
- Ce Dumnezeu te amuză atât de tare? Ce găsești de râs la faptul că spăl niște vase?!
El a indicat cu degetul vasul din mâna mea și eu am înțeles. Râdea că am luat cu degetul un rest de bezea și l-am dus la gură. A fost un gest involuntar; îl făceam mereu când făceam prăjitura aceasta și devenise obișnuință. Râsul lui m-a făcut să îmi fie rușine.
- Ce rușine! Ce urât! Ți-ai lins degetele, doamnă scriitoare!
- Așa fac de fiecare dată! Când erau băieții mei mici, acasă ne băteam toți trei pe vasul în care a fost bezeaua să gustăm puțin...
În loc să înceteze râdea și mai tare ca să mă facă să mă simt din ce în ce mai prost.
- Îmi cer scuze! Știu că nu e frumos! Am spus în încercarea de a-l potoli, dar ți-ai găsit.
- Vai, vai, doamnă scriitoare! Ce urât!
- Scuze! Nu trebuia! Nu mai fac! am șoptit cu obrajii foc de rușine și m-am întors cu spatele la el spre chiuvetă.
- Dacă îți făceam o poză, ce te făceai doamnă scriitoare?! Puteam face o poză foarte interesantă și în curtea Căsuței Albastre...
Gata, mi s-a terminat răbdarea și disponibilitatea mea de a îmi cere scuze. M-am întors cu fața la el cu tot cu vas în mână. Încă nu apucasem să pun apă în el. Am luat cu degetul iar bezea de pe el și l-am dus la gură demonstrativ.
- Otravă ce ești, m-am săturat! Nu sunt o doamnă! Sunt o țărancă! Îmi place să gust resturile de bezea cu degetele! Fă-mi câte fotografii vrei!
- Asta voiam de la tine! Să te înfurii! Să nu îți mai ceri scuze! Să îți asumi fiecare gest...
- Ieși afară, pămătufule! Gata! Cu tine mi se arde prăjitura! am țipat la el în timp ce priveam pe geamul aragazului și închideam butonul.
- Maica Domnului, zici că nu este adevărat ce pățesc cu tine! Mă dai afară din casa soră-mii?! Vezi să nu pleci cu ocazii acasă!
- Nu mai ține cu amenințări din astea! Deja ai găsit un șofer să mă ducă, i-am spus râzând și m-am dus iar la spălat vase.
- Da, am găsit un bărbat, ce face curse în toată Europa acum, ce mi-a fost șofer când lucram în România ca inginer...
- Stai! Stai! Mă bagi cu totul în ceață! Ai predat fizică la liceu și la studenți ceva despre mașini. Ai lucrat și ca inginer și aveai șofer. În America ai stat vreo treizeci și șase de ani. Când ai avut timp să le faci pe toate? Cred că ești bătrân ca timpul și totuși ești atât de energic și de plin de vitalitate!
- Da, sunt bătrân, dar duc o viață extrem de echilibrată. Nu mănânc niciodată mâncare fierbinte, niciodată repede și fără să mestec bine. Înainte de a înghiți mănânc mâncare cu ochii. Nu îmi umplu niciodată stomacul. Am învățat câte ceva din yoga și din Tibet...
- Eu te-am întrebat încă de pe drum, când mă aduceai, dacă tu ești viu! Acum îmi vine să te întreb din nou... Eu nu sunt ca tine. Când râd râd, când mănânc mănânc, când plâng plâng, când iubesc iubesc!
- Am ajuns foarte sus și în România – am să îți povestesc altădată - dar am încercat să fug peste graniță cu alți doi prieteni. Pe ei i-au prins. Pe mine nu. Dar am recunoscut că am fost și eu – nu puteam să îmi las prietenii singuri să ispășească - și am ajuns în închisoare. Am ieșit. A fost o intervenție a lui Paul Goma. Am ajuns în America. Mi s-a retras cetățenia română. Am obținut-o iar după revoluție.
El povestea și eu spălam vase. Cred că îi era mai ușor să vorbească când eu nu îl fixam cu privirea.
- Am fost ba sus, ba jos... Am cunoscut o actriță de la Hollywood ce a murit anul trecut..., a început să spună și brusc s-a oprit.
Eu am terminat de spălat vase. Am scos prăjitura din cuptor și am pus-o pe aragaz, deasupra, la răcit. După aceea m-am întors spre el și am întrebat:
- Ai cunoscut o actriță de la Hollywood... Și?!... Mai departe!?... dar în timp ce întrebam i-am văzut fața și am știut că nu v-a mai spune nimic. Am adăugat tot eu: Crezi că e rușinos că la vârsta mea vorbesc despre iubire!? Crezi că mă fac de râs!?
În loc de răspuns a râs trist, stins.
- De ce să fie rușinos!? A fi rușinos să vorbești despre iubire înseamnă să îți fie rușine că înfloresc copacii. A iubi e o foame în noi mai mare decât foamea de mâncare! Adunăm avere, vrem poziție socială, credeam că sunt multe importante și vitale, dar vine într-o zi iubirea și dă totul peste cap. Brusc tot ce era al nostru și ne făcea fericiți împărțim cu altul cu bucurie... Brusc vrem să împărțim tot, să dăm tot, să respirăm pentru altul... Am iubit și eu în viața mea. Niciodată nu a fost ... - știi cuvântul acela din trei litere pe care eu nu vreau să îl pronunț - și niciodată nu „am avut o femeie”. Am iubit... Am fost și prost din iubire și mi-am asumat asta, că ținea de a fi fericit iubind.
Nu știu de ce evitam să îl privesc în timp ce vorbea. S-a dus spre ușa de la terasă pe care intrase și a pus mâna pe clanță.
- Nu e nicio rușine iubirea! Ești scriitoare, ce Dumnezeu! Să nu mai pui întrebări proaste. Nu mie.
- Titus, știi că putem fi personajele din Don Quijote?! Doar noi să vedem ceea ce vedem, doar noi să gândim așa, ceilalți să râdă de noi că suntem nebuni...
- Da, putem fi. Chiar vreau să fim. Don Quijote credea în visul lui și mergea înainte. Cei ce râdeau de el nu aveau niciun vis...
Ne-au dat lacrimile amândurora. El a ieșit repezit afară și și-a aprins o țigară pe terasă. Eu am strâns toate vasele și lucrurile, pe care le-am adus din casa veche, le-am luat în brațe, am aruncat o privire roată prin bucătărie să văd dacă am pus totul la loc și că nu am lăsat nicio urmă a muncii mele acolo și am ieșit pe ușa cealaltă ce dădea spre hol și spre ieșirea din față. Cât am făcut toate acestea am realizat ce încântare era pentru mine să stau de vorbă cu Titus, altfel decât cu oamenii din sat, cu care vorbeam despre lucrat grădina, despre ploaie, despre ninsoare, despre tăiat lemne sau cosit iarba, dar niciodată despre cărți sau filozofie. Am plecat în casa veche. Deja mă încerca nostalgia că voi pleca și că voi lăsa în urmă un loc minunat, dar nu aveam încotro. Să mai încerc să mă apropii de Titus și să îi spun că am mințit și că mai pot sta până săptămâna viitoare nici nu mai luam în calcul. Deja era stabilit tot. Găsise și șofer. Plecam mâine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu