joi, 3 septembrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA (istorie, măreție, rădăcini - Corbii de Piatră) partea XXV

 

Am intrat în Corbi, apoi pe un drum, undeva la stânga, înainte de un pod peste Râul Doamnei. Bărbatul mi-a explicat că mergem spre satul Jgheaburi, la mănăstirea Corbii de Piatră, cea mai veche mănăstire rupestră din România.

Deci drumul spre cel mai vechi loc de rugăciune din România, am gândit și am comparat în gând cum este în Anglia la Stonehenge, cum valorifică englezii faptul că dețin cel mai cunoscut monument preistoric de pe planetă și cum este la noi la Sarmizegetuza și mi-am dorit din toată inima să nu fiu decepționată de ceea ce voi vedea la Corbii de Piatră.

Sunt chiar în inima României! Peste munți Ardealul... Peste alți munți Moldova... Dacă îmi imaginez harta, aici ar fi centrul țării. Oare e o întâmplare că aici e Mănăstirea Curtea de Argeș și tot aici au fost cei mai vestiți luptători anticomuniști!? Acum merg spre cel mai vechi loc de rugăciune din România și nu cred că am văzut vreun indicator.

Nu am mers mult și am văzut un bloc uriaș de stâncă, înălțându-se spre cer și deasupra lui strălucind în soare o cruce masivă de piatră. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât devenea stânca mai masivă și mai copleșitoare.

Titus a oprit mașina în fața mănăstirii, la poalele dealului cu iarbă, pe care trebuia să îl urcăm, și a spus:

- Mănăstirea Corbii de Piatră.

Eu cu ochii nedezlipiți de zidul de piatră ce se ridica măreț și impunător în fața ochilor mei am perceput, fără a întreba nimic, că Mănăstirea Corbii de Piatră nu este o construcție, ci este întregul munte în vârful căruia străjuia de pe la 1700 o cruce pe care o vedeai de departe.

Am văzut scobite în piatră mici găuri și am intuit că sunt făcute de corbi, ce au scobit cu pliscul și ghearele să își facă culcuș în locuri unde niciun dușman nu îi putea ajunge.

Am coborât din mașină. Ca în transă l-am urmat pe Titus ce a deschis poarta de fier a gardului ce împrejmuia curtea cu iarbă și flori și mi-a făcut loc să intru. Nu știu de ce m-am sfiit și l-am lăsat pe el să meargă primul. Drumul spre mănăstire, la deal, era format dintr-o cărărușă șerpuită, cu trepte din lespezi de piatră șlefuite de timp și îmbrățișate de iarbă. Un pas pe iarbă, un pas pe piatră, ochii spre mănăstirea zidită direct de Dumnezeu – și uite așa simțeam că fac pași spre cer. Pe marginea cărărușei era o balustradă de fier, de care te puteai sprijini când treptele erau prea mâncate de timp sau ascunse de iarbă. Titus mergea înaintea mea, dar avea grijă să se întoarcă de câte ori i se părea că o treaptă e mai abruptă, să îmi întindă mâna și să mă sprijine până treceam.

- Uite, acea piatră, mare, dreptunghiulară, mi-a indicat ghidul meu o piatră culcată în iarbă, este o piatră pentru sacrificii de pe vremea dacilor!

Eu m-am oprit și am privit spre acel uriaș culcat în iarbă. Am dat să zic ceva, dar nu am găsit cuvinte potrivite. Mi-am plecat ochii, am plecat mai departe pășind pe treptele din lespezi de piatră și mă gândeam la ceea ce citisem la Herodot despre felul în care își trimiteau dacii soli la Zalmoxis aruncându-i de pe o stâncă în sulițe ridicate spre cer.

Am ajuns în fața paraclisului de lemn, ne-am oprit să îl privim și să îi admirăm bătrânețea ce și-o purta demn în straiele de lemn înnegrite de timp. Privirea mi-a fugit rapid de la paraclis la zidul de stâncă și brusc m-a copleșit sacralitate măreață a acelui loc.

Titus mi-a întins mâna să mă ajute să merg mai departe în sus pe câteva trepte abrupte, eu am făcut pașii ținându-mă de mâna lui cu sentimentul că nu merg în sus pe un deal și spre intrarea unei biserici ca o grotă în stâncă, ci merg spre începutul timpului la noi la români, că merg acasă la Dumnezeu...

Mi-a dat drumul la mână după ce s-au terminat treptele nervoase, dar m-a luat iar de mână după câțiva pași, căci începeau altele și el observase deja cât sunt de pierdută în gânduri, sentimente, trăiri.

Am ajuns sus. Ne-am oprit în fața mesei lungi masive, de lemn ascunsă într-o scobitură lungă, cioplită la baza stâncii. Titus m-a îndemnat să șed. Am privit lung masa, băncile lungi și nu am îndrăznit să mă așez. Doar am întins mâna și am atins trupul de piatră al lăcașului zidit de Dumnezeu.

- Nu mă pot așeza la masa la care Neagoe Basarab își ținea judecățile ca la orice masă, i-am șoptit lui Titus și el a înțeles.

...Satul, ce în trecut se chema Corbii de Piatră, a fost atestat documentar la 1456, dar istoria lui e mult mai veche și cred că nu există multe locuri în România mai încărcat de istorie și de legende. S-au găsit aici urmele unei cetăți dacice, Geridava sau Gezidava, în care își avea capitala legendarul conducător al dacilor Dromihete. Tot aici, spune legenda că la 292 î.e.n., l-a învins pe regele trac Lisimah și l-a făcut prizonier, apoi a dat acel ospăț, celebru ca lecție de diplomație și înțelepciune, întins pe două mese. Una cu bucate bogate și cu pocale de aur. Cealaltă sărăcăcioasă și cu vase de lut. La masa bogată au pus învinșii. La masa săracă – învingătorii. În timpul mesei Dromihete îl întreabă pe Lisimah care masă e mai bogată și învinsul trufaș răspunde că a lui. Dacă e mai bogată masa voastră de ce veniți la noi, peste sărăcia noastră!? e morala acestei întâmplări. Satul și locul este legat și de numele lui Iancu Corvin de Hunedoara, deși e greu de stabilit acum, dacă satul a dat numele personajului istoric sau personajul istoric a dat numele satului. Înclin să cred că personajul istoric a luat numele satului și a făcut din el un nume ilustru de domnitori renumiți în toată Europa. Cert este că există legenda că pe Plaiul din Mijloc – un loc numit așa de cei ai locului – ar fi existat castelul lui Vlaicu Corvin tatăl lui Iancu Corvin de Hunedoara și că pe aceste locuri ar fi luat naștere legenda blazonului corvineștilor cu corbul ce ține în cioc un inel. O cronică ungurească spune că tatăl lui Iancu Corvin de Hunedoara era un vlah de pe „plaiul oii”, iar tradițiile românești identifică acest loc cu satul Corbi. Granița dintre legendă și adevăr istoric e subțire sau aproape inexistentă, dar nici nu s-au făcut cercetări aprofundate arheologice pentru a descoperi și a ști mai mult. Oricât de sceptici am fi nu putem nega niște fapte evidente cum ar fi vechimea bisericii săpate în stâncă și coincidența de nume a Corvinilor cu numele satului. După poveștile corvinilor vine adevărul istoric cu Neagoe Basarab, ce își ținea judecățile chiar pe locul și la masa la care eu mă aflam și a constituit cândva un tribunal în aer liber, la care asista poporul așezat în semicerc pe dealul, pe care am urcat pe treptele de piatră spre mănăstire. Istoria mă copleșea. Nu aveam deasupra capului o munte de stâncă întruchipând o mănăstire de piatră, ci aveam milenii de trecut și de poveste, căci istoria nu începe aici cu dacii și cu grota lor săpată în stâncă, ci cu legende despre uriași, primii oameni născuți pe pământ, înainte de potop.

- Să intrăm, mi-a șoptit Titus și mi-a întins mâna. Nu știu de ce avea sentimentul că nu aș putea face pași singură spre intrarea în mănăstire.

I-am refuzat mâna. M-a lăsat să merg în fața lui. Mi-am făcut semnul crucii și mi-am pregătit sufletul să intre acasă la Dumnezeu. M-am aplecat să pot trece prin ușa mică decupată în piatră și mă așteptam să îmi explodeze în ochi lumina lumânărilor și în urechi să îmi curgă nectarul rugăciunilor, pe care eu să le percep ca venind direct din rai. Credeam că o să îmi iasă în întâmpinare un călugăr bătrân ca timpul, cu haine modeste, cu barbă albă și eu să văd în el pe un continuator al rugăciunilor peste timp al sacerdoților daci. Să nu văd în el un chip, un om, un călugăr, ci întruchiparea vie a rugăciunii ce de veacuri se înalță spre cer din acel loc. Am trecut peste pragul de piatră. Am privit și m-am simțit cutremurată. Întuneric. Pustiu. Nicio candelă aprinsă. Nicio lumină. Am distins greu pe pereți urmele frescele originale din secolul al.XIV.lea, cea mai veche pictură bisericească de pe teritoriul României, ce au fost luate ca model pentru Biserica Domnească din Pitești, pe care o vizitasem, realizate un secol mai târziu, peste care curgea în picuri reci umezeala. Am deslușit greu și puține urme de aureole de sfinți și scene biblice. În fața ochilor mei vedeam cum se pierd secole de artă bisericească înghițite de nepăsare, uitare, părăsire. M-am dus până lângă altarul cu uși decupate în piatră. M-am uitat înauntru. Masa goală cu o cruce de piatră părăsită pe ea. Nicio lumină, nicio candelă, nicio șoaptă... Liniștea mă durea și îmi țipa în inimă. Acasă la rugăciunea românească nu se auzea nicio șoaptă rostită spre cer. M-am întors spre Titus, ce rămăsese în prag și îmi făcea fotografii, și cu ochii i-am transmis nelămurirea și durerea mea: Nicio candelă aprinsă în locul cel mai vechi de rugăciune din România! Nicio lumânare arzând acasă la Dumnezeu!

Am întins mâinile spre bolta bisericii. Voiam să o ating. Mă roteam privind-o. Aveam deasupra capului nu tavanul unei mănăstiri săpate în piatră, ci milenii de rugăciune imprimată în piatra tăcută. Simțeam sacralitatea ancestrală din acel loc născută în milenii de rugăciuni nesfârșite și de ridicat ochii și mâinile spre cer. Au fost rugăciuni păgâne la început, dar adresate unei divinități creatoare, spre care muritorii ridicau ochii, înălțau dorințele, durerile și trimiteau soli și pentru asta rugăciunea aceea păgână avea sacralitatea ei. Apoi grota sacerdoților daci a devenit adăpost pentru sihaștri și rugăciunea a mers mai departe. Mă strivea făcându-mă mică toată rugăciunea ce s-a ridicat spre cer de mii de ani. Eram acasă la Dumnezeu. Eram în locul unde a început rugăciunea pe pământ în România. Și nu era nicio candelă aprinsă... și nicio lumânare... și nici un călugăr... Doar răcoare, pustiu și fresce peste care plângea distrugându-le ploaia.

M-am uitat spre Titus, dar încă având capul ridicat spre tavan. Imediat a bâzâit aparatul lui de făcut fotografii.

M-am îndreptat spre ușă. M-am aplecat să ies. Afară, în fața mănăstirii, am observat crucea albă de piatră ce are în mijloc un trandafir sculptat. Oare ce simbol o fi?! Cum a ajuns pe acea cruce!?

Am mers pe lângă întreg zidul de piatră. În capăt am văzut scobituri sub stânci ce erau negre de fum semn că acolo s-au făcut cândva focuri. M-am întors și m-am așezat la masa lungă, la care își ținea Neagoe Basarab judecățile. Tăceam îngândurată.

- La ce te gândești?

- Când ai venit după mine la Suceava ce aveam pe vatră?

- O candelă.

- O aprind în fiecare zi dimineața – e primul gest pe care îl fac, după ce mă spăl pe față - de când m-am mutat în casă. Și în casa veche aveam una pe vatră. Și crede-mă, că nu sunt o creștină model, ci una păcătoasă. Aici e acasă la Dumnezeu, e locul unde s-a născut rugăciunea în România, e locul unde oamenii au ridicat prima dată privirea și mâinile spre cer, după ce au devenit conștienți că nu sunt singuri pe lume, nici născuți din întâmplare și nu este nicio candelă aprinsă, nicio rugăciune, niciun călugăr... Frescele se sting plângând pe pereți...

Titus nu a spus nimic. Tăcuți am început a coborî treptele de piatră. El întindea mâna spre mine la fiecare treaptă abruptă și mă sprijinea. Am ieșit în drum și de lângă mașină am privit iar spre casa lui Dumnezeu, în care nu am găsit niciun slujitor și nicio rugăciune.

...Câtă simplitate! Câtă măreție! am șoptit și am urcat în mașină.

Titus nu a întors mașina, ci a mers un pic mai înainte pe un drum ce arăta exact ca locurile peste care au venit puhoaie. A oprit într-o fundătură în dreptul gardului de leațuri bătrâne, rele și strâmbe a casei următoare după mănăstire. Am coborât și picioarele mi s-au cufundat în noroi și apă până la oul piciorului. Mi-am strâns fusta rochiei să nu ajungă și ea în noroi. Am vrut să urc iar în mașină, după ce mi-am scos picioarele din noroiul cleios, dar am realizat că nu pot urca așa. Am înotat prin noroi, pe lângă mașină până la poartă. Titus m-a urmat. Voia să îmi arate sau îmi explice ce vom vizita, dar nu puteam procesa ce spune. A renunțat după ce a văzut cum arătam. Tot ce îmi doream era să găsesc un loc, în care să îmi spăl picioarele cu tot cu sandale, ce arătau ca niște copite de dinozaur. M-am uitat în jur. Numai băltoace cu apă murdară și stătută. Spre pădure, căci după fundătura aceea urma pădurea, nu se vedea niciun râuleț.

- În curte se vede un robinet. O să te speli acolo, l-am auzit pe Titus spunându-mi și m-am uitat spre locul unde indica mâna lui.

- Dar putem intra?! am întrebat cu mirare neînțelegând de ce trebuie să vizităm o casă din sat.

- Da. E „Căsuța Albastră”. Așa este de peste o sută cincizeci de ani. De câte ori vin cu prieteni din America în țară o vizităm.

Nu m-am uitat spre căsuța despre care vorbea. Îmi țineam fusta ridicată în mâini să nu se întâlnească cu noroiul de pe copitele de dinozaur și l-am urmat prin portița șubredă; la Suceava i s-ar spune portiță din harțapele; ce a deschis-o și mi-a făcut loc să trec. Am mers glonț spre robinet.

- Să te ajut?! a întrebat Titus stăpânindu-și râsul.

- Cu ce? Să îmi ții fusta? am răspuns acră.

- E o idee! Vrei? m-a întrebat râzând și ridicând spre ochi aparatul de fotografiat, în timp ce eu nu știam ce să fac, căci mai aveam nevoie de o mână ca să mă descurc să îmi țin fusta, să deschid robinetul, să îmi scot sandalele și să le spăl, și să îmi spăl picioarele.

- Să nu îndrăznești, pămătufule! am țipat spre el.

El s-a prefăcut că îmi face o fotografie așa cum stăteam cu fusta în mână neștiind cu ce să încep.

Am intenționat să îi spun rapid și cu furie toate numele pe care i le-am pus, dar am renunțat, căci intra pe poartă o familie de tineri, ce veniseră și ei să viziteze locul. Ne-am salutat și am așteptat să treacă pe lângă noi.

El a început a cânta șoptit, dar și amuzându-se copios: „Suflecată pân la brâu / ducea, ducea rufele la râu...” și din cântecul lui am înțeles ce am de făcut.

S-a întors cu spatele la mine ca să mă lase să mă spăl în liniște. Eu mi-am ridicat fusta rochiei cât de sus se putea, mi-am prins-o între picioare și o țineam strâns, iar cu mâinile libere am dat drumul la robinet, mi-am scos sandalele, le-am spălat, m-am spălat și eu cu o apă rece ca gheața și m-am dus spre Titus curată ca o floare de lotus.

- Aș fi vrut totuși să îți fac niște poze! Waw, ce fain ar fi fost! Scriitoarea Luminița Aldea cu poalele ridicate în curtea Căsuței Albastre!

S-a dus naibii din sufletul meu toată puritatea florii de lotus și am început să spun șoptit:

- Monstrule... Otravă... Nesuferit... Afurisit...

- Le știu pe toate. Continui eu: Om îmbrăcat în cea mai aspră coajă de copac, om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil... Hai că renunț la gândul cu pozele, dar la gândul că aș fi vrut să îți țin eu poalele rochiei nu pot renunța atât de ușor...

Am vrut să scot limba la el, dar iar am renunțat. Tinerii ce veniseră după noi veneau și ei spre robinet. Și ei aveau nevoie să se spele, după ce au coborât din mașina de teren direct în tranșee mocirloase.

- Gata, cu joaca, doamnă scriitoare! mi-a șoptit Titus și a început să îmi povestească, în timp ce eu priveam în jur la o curte de poveste cu o Căsuță Albastră și minunându-mă că am intrat în rai fără să știu, atât eram de preocupată să îmi spăl noroiul de pe picioare.

...O casă mică, cu pereți albaștri, cu acoperiș de carton, cu câteva trepte de lemn ce te duc într-un cerdac din scânduri bătrâne, cu ferestre mici, din lemn, formate din două ochiuri, te duce cu gândul la casele din poveștile lui Ion Creangă și ai sentimentul că în acest loc timpul s-a oprit și odată cu el și Dumnezeu s-a oprit să de odihnească. Peretele dinspre drum e înfrățit cu arbuști bogați ce își amestecă prietenos verdele viu cu albastrul intens al pereților. În fața casei se întinde iarba verde, sălbatică și necosită de mult și până și ea te duce cu gândul la timp încremenit. Am urcat treptele ce scârțâiau plângând sub picioarele mele, nu urcând spre un cerdac și spre o ușă, ci spre un portal către alt timp. Pe ușă era un lacăt. Mi-am apropiat fața de un ochi de fereastră. Mi-am pus palmele căuș pe lângă ochi ca să pot vedea ceva în interior. Și timpul meu s-a oprit... Și curgerea vieții s-a oprit... Și am trecut în poveste... Și mi-am amintit de casa bunicilor... Eram privind în alt secol și în altfel de viață. Paturi de demult cu tăblii înalte de lemn întunecat, acoperite cu pături de lână țesute în stative, și peste ele, la un capăt, clăi de perne mari, un leagăn cum nu am mai văzut niciodată, rotund, dintr-un coș de nuiele, spânzurat de tavan cu funii groase, în care au plâns, au râs și au adormit legănați mai multe generații de copii, țoale de cordele pe jos, covoare cu trandafiri roșii pe pereți, dar cu culori ușor palide și prăfuite de la atâta timp trecut peste ele, ștergare mari, puse pe pereți, deasupra covoarelor, întruchipând niște păsări mari gata de zbor, icoane vechi pe lângă ștergare, din care mă priveau sfinți cu aureole palide și culori stinse ce puțin mai aminteau de viul lor de altădată, soba din cărămidă, perdelele de la geamuri din pânză albă tivite pe margine cu dantelă veche, lucrată manual vedeau ochii mei minunându-se. Am pornit cu pași șovăielnici și călcând cu sfială – conștientizam sacralitatea locului – ca să nu fac o impietatea, pășind prea îndesat într-un loc unde timpul doarme.

M-am oprit la marginea scărilor. Am îmbrățișat unul din cei doi stâlpi simpli, de lemn – erau șase în total și susțineau casa legând prispa cu acoperișul– ce străjuia de o parte și de alta a portiței cerdacului. Am ridicat ochii în sus spre bârnele din lemn orizontale ale tavanului și la scândurile, ce căptușeau podul, din care se desprindeau bucăți. Aiurea, nici eu nu știu de ce, m-am gândit la Brâncuși și la dragul lui absolut față de tot ceea ce este românesc, la obsesia lui față de stâlpii ciopliți cu bărdița de țărani români, la nebunia lui genială de a transforma acești stâlpi ai cerdacului, ce leagă partea de jos a casei cu cea de sus, într-o coloană a infinitului, ce leagă pământul cu cerul. Nu pot explica logic de ce m-am gândit în acea clipă, când țineam îmbrățișat acel stâlp de cerdac, la Constantin Brâncuși, românul genial, de la care am învățat că pentru zbor e mai vital visul decât aripa.

De acolo, de pe scări am privit toată curtea și am exclamat: Maica Domnului!

Proasta de mine crezuse că a văzut destul, dar căsuța era doar începutul. Culcați în iarbă se odihneau de mii de ani bolovani anormali. În spate de tot continua zidul de piatră al Mănăstirii Corbii de Piatră și în curtea Căsuței Albastre. Și din acel zid de piatră, dintr-un jgheab curgea o cascadă ce privită de la distanță părea o ploaie cu stropi de lumină ce se pierdeau risipindu-se în aer. Am înțeles de unde vine numele satului Jgheaburi și m-am întrebat, dacă mai există pe pământ vreo curte care să aibă o cascadă.

Titus mi-a întins mâna. Am coborât treptele de lemn ținându-mă de el.

- Doamne, câtă frumusețe! am exclamat și am plecat împreună spre partea din spate, la cascada lângă care ceilalți doi vizitatori își făceau poze.

- Uite, Luminița, pietrele acestea căzute sunt parte din trupul unui uriaș, capul și trunchiul. Acolo, în zidul de piatră, se vede piciorul uriașului și o parte din trunchi.

În pietrele mari din iarbă am privit cu interes, dar nu am distins nicio formă de corp omenesc, dar în peretele de piatră, oricât de sceptică aș fi vrut să fiu, nu puteam nega că nu văd forma unui picior omenesc uriaș perfect conturată, când am ajuns lângă cascadă.

- Biblia spune că înainte de Potopul lui Noe au existat uriași. Unul de șapte metri a fost prins în acest munte de piatră. Au fost cercetători străini ce au luat probe din acest picior, dar nu am auzit de vreun rezultat. Tata mi-a povestit că înainte, când copiii se jucau pe malurile Râului Doamnei găseau oase mari de uriaș, îmi povestea Titus și eu îl ascultam privind la minunățiile din jur.

L-am urmat pe Titus spre o piatră din iarbă ce avea o scobitură ciudată.

- A căzut. Era parte din capul uriașului, îmi zice și eu privesc fără a distinge vreo trăsătură umană în blocul de piatră cu o gaură ciudată ce ar putea fi ochi sau ureche. Aici, în curtea aceasta, au fost turnate secvențe din filmul „Răpirea fecioarelor” în 1967.

- Unde m-ai adus, Titus? Întreb ca în transă, dar el nu îmi răspunde, așa că răspund tot eu: Am sentimentul că m-ai adus în rai, în locul unde a început timpul pentru noi, românii.

Mi-am strâns bluza pe trup peste rochie. În apropierea cascadei și a muntelui de piatră aerul era rece, dar avea și un fel de tărie ce mă îmbăta.

- Trebuia să te speli sub cascadă, mi-a șoptit Titus privind cum curge apa de la înălțime, se împrăștie în aer în boabe de lumină, apoi se adună jos într-un mic iaz.

Nu i-am răspuns, ci doar m-am mulțumit să râd de propunerea lui năstrușnică, apoi nu am mai râs.

- Aș fi rămas cu amintirea că m-am scăldat în rai, i-am șoptit.

- Tu de ce crezi că ți-am zis!?

Am plecat după el spre un vișin încărcat de rod din fața cascadei. Am întins mâna să iau un fruct, după ce am așteptat puțin ca să termine de făcut fotografii cei doi tineri. Și cum eram cu mâna întinsă după creanga cu fructe roșii, m-am auzit strigată și am privit spre Titus ce mă țintuia cu aparatul de fotografiat și a făcut rapid câteva poze.

- Am mâncat vișine din grădina raiului, i-am spus râzând.

- Și eu te-am fotografiat cum le furai.

- Bine că le furam. Ar fi fost mai rău să mă ispitească un șarpe...

Am început amândoi să râdem și ne îndreptam spre poartă. Am ieșit în drum prin poarta șubredă cu un sentiment absolut dureros că am părăsit raiul și am venit în lumea modernă unde ne aștepta o mașină ce trebuia să ne ducă iar spre timp grăbit, trăit în fugă, căutat lucruri neesențiale, căi rătăcite, deșertăciuni...

- Du-mă înapoi! i-am șoptit rugându-l.

- Nu pot! mi-a răspuns trist. Și eu sunt musafir aici, a adăugat și mai trist.

Am așteptat să întoarcă mașina și să o ducă la drum bun ca să nu mai fiu nevoită să calc prin noroaie, apoi am urcat. Înainte de a porni Titus, a reglat să am aer cald la picioare, ca să mi se încălzească, căci le spălasem cu apă foarte rece.

Mașina a ajuns la drumul principal și se apropia de pod când Titus m-a întrebat:

- Ei, ce zici!?

- Deja știi. Am sentimentul că m-ai adus acasă la Dumnezeu în România, în locul unde a început rugăciunea pentru noi. În curtea Căsuței Albastre e raiul. Timpul stă pe loc. Dumnezeu se odihnește. Omul oprindu-se o clipă aici înțelege că se grăbește prea mult și că vrea prea mult... că pentru fericire e nevoie de puțin...

- Și ceva de rău!? a întrebat bărbatul.

- M-a durut că acasă la Dumnezeu nu era nicio candelă aprinsă, nicio rugăciune și niciun călugăr bătrân ca timpul în care eu să văd întruchiparea rugăciunii. Cea mai veche pictură românească din Țara Românească e distrusă de ape și se stinge de pe ziduri înghițită de uitare, de părăsire, de nepăsare. Niciun ghid, niciun cuvânt spus de nimeni. Noroc că mi-ai fost tu ghid. Ce aș face eu, dacă aș avea putere de decizie... Un ghid – mi-ar place să fie călugăr - care să vorbească despre istoria locului: să înceapă din curtea Căsuței Albastre cu povești despre uriașii ce au trăit pe pământ dinainte de potop, continuând cu poveștile de pe vremea dacilor, inclusiv cele care spun că pe aceste pietre își ascuțeau vitejii daci săbiile de luptă, apoi cu Dromihete și Lisimah, cu neamul corvineștilor, ce s-au născut pe aceste locuri, cu Neagoe Basarab... Același ghid să vorbească și să prezinte Căsuța Albastră ce ar trebuie transformată în muzeu și să aibă drum asfaltat până la poartă. Felicit familia ce o întreține așa, căci i-a înțeles valoarea etnografică, istorică, de patrimoniu, dar trebuie făcut mai mult de către autorități. Nu sunt pliante, filmulețe publicitare care să prezinte acest loc ce metaforic reprezintă inima României. Tu realizezi ce ar face străinii – ungurii sau evreii, să dau doar două exemple – dacă ar avea un asemenea loc!? Să nu îmi zici că atunci când vii aici cu alți oaspeți din America nu îți spun același lucru.

Titus s-a mulțumit să zâmbească amar în loc să îmi răspundă și din zâmbetul lui am înțeles ce gândea.

- Mulțumesc că m-ai adus în acest loc, i-am șoptit.

- Cu drag, mi-a răspuns. Scrii cu atâta mândrie despre Suceava ta și despre locurile de la Mălini în romanul ACASĂ, încât mi-am dorit să vezi și locurile mele natale, care sunt la fel de faimoase. Apropo de istoria bogată a acestor locuri. Există legende că pe valea Râului Doamnei își antrena pentru luptele cu turcii Mircea cel Bătrân oștenii. Terenul – ba deal, ba pădure, ba munte – era foarte potrivit pentru asta.

- Când eram liceană, într-o vară, am fost ghidă pentru câteva săptămâni la casa memorială Nicolae Labiș. Eram pe atunci doar poezie. Visam poezie... Respiram poezie...

- Erai și încă ești poezie, a terminat Titus ce aveam de spus.

- Nu mai sunt. Eram. Viața a strivit în mine poezia, i-am spus întristându-mă.

- Nu e adevărat! Mă uit la tine, de când te cunosc, și nu încetez a mă minuna cum poate un om să fie poezie vie! Crede-mă!

- Tu vezi poezie, eu văd numai rană! Unul din noi nu vede bine, i-am șoptit, apoi m-am întors la povestea mea despre Mălini. A fost o vară de vis... Amintindu-mi de acea vară îmi permit să mă joc puțin și să îmi imaginez că aș fi ghid aici și aș conduce copii prin aceste locuri și le-aș preda istorie vie, nu cuvinte moarte puse în cărți și predate de profesori plictisiți. Aș începe cu cascada și cu uriașul prins în stâncă. Le-aș povesti copiilor din Biblie despre uriașii de dinainte de potop. Îți dai seama cu ce ochi m-ar privi micuții!? Cuvinte pe care le-au auzit citite duminica la biserică și le-au crezut poveste ar căpăta dintr-odată imagini, mărturii. Le-aș arăta bolovanii culcați în iarbă. I-aș duce spre Căsuța Albastră și le-aș spune cât e de bătrână, a cui a fost și câte generații de oameni și-au trăit nașterea, iubirea, durerea, boala, moartea în ea. Apoi nu le-aș mai spune nimic. I-aș lăsa doar ca ochii lor să vadă, inima lor să simtă, creierul lor să știe. Să plece de pe acea prispă și din acel cerdac deja conectați la alt timp și altfel de viață și apoi să facem pași împreună spre templul Corbii de Piatră și eu să le vorbesc pe drum de dacii, ce s-au ascuns la început într-o grotă, apoi grota a devenit loc unde ridicau sufletul și mâinile spre cer preoții dacilor, să le vorbesc de primii călugări creștini. Mă voi opri cu ei la piatra de sacrificii a dacilor, le voi povesti cum își trimiteau soli la Zalmoxis și o să îmi fie milă de ochii lor puri și speriați de atâta cruzime. Apoi vom urca mai sus și le voi vorbi de corvinești. I-aș întreba ce știu de la școală despre ei și i-aș pune să povestească. Este imposibil ca niciunul să nu știe legenda cu corbul ce a furat inelul puiului de corvin. Apoi, după ce un copil o va povești, le-aș arăta de pe deal, întregul sat și le-aș spune: Aici e leagănul corvinilor. Am ajunge la masa de sub stâncă. I-aș lăsa să se așeze și apoi le-aș spune: Nu stați la orice masă! Nu e o masă la care se mănâncă! E masa la care își ținea Neagoe Basarab judecățile! Să vă aud, copii, ce știți despre Neagoe Basarab?! Cine a fost el!? Câte ceva trebuie să știe copiii. Vom stabili împreună că a fost domn al Țării Românești între anii 1512-1521, că a ridicat Mănăstirea Curtea de Argeș, unde este și îngropat, și tot atunci s-a născut legenda Meșterului Manole, probabil plăsmuită din legende mai vechi legate de sacrificiul a ceea ce iubești mai mult pentru a crea ceva neprețuit. Apoi le voi spune că acel Neagoe Basarab, ce a făcut mănăstirea ținea judecățile aici, la masa la care stau ei acum. Înțelegi cum se vor simți copiii!? Crezi că vor uita vreodată că au stat la masa la care Neagoe Basarab împărțea dreptatea!? Voi intra cu ei în biserică plecându-mi capul, le voi vorbi de mii de ani de rugăciune și cred că voi plânge vorbind când le voi cere să simtă în piatră cum încă murmură rugăciunea rostită timp de milenii. Când vor ieși copiii afară îi voi pune să se uite iar peste sat, în zare, peste întregul curs al Râului Doamnei și le voi povești că pe toată valea asta își antrena oștenii Mircea cel Bătrân... Înțelegi, Titus, cum vor pleca copiii acasă după lecția de istorie predată!? Le voi spăla sufletul și le voi reaminti că nu suntem dintotdeauna neamul acesta ce rătăcește prin lume după pâine, că noi nu ne-am născut ca popor, de când le pleacă părinții cu bocceaua în spate în orice țară, după un ban, că noi nu am fost mereu rătăcitorii Europei și ai lumii...

M-am oprit din vorbit. Titus nu mă privea. Conducea tăcut și nu știam ce gândește.

- Crezi că exagerez!? Crezi că am prea mult patos!?

- Nu știu, dacă exagerezi. Scriitorii sunt altfel de oameni. Simt altfel. Gândesc altfel. Istoria descrisă de Tolstoi în „Război și pace” e mirifică, e o frescă uriașă a unei epoci, a unui conflict, a unor destine. Când mergem la Muzeul Holocaustului ni se predă istorie, când vizităm Luvru, Taj Mahal sau Ermitaj aflăm lecții despre istorie. La Stonehenge istorie! De ce să nu fie la fel și la Sarmisegetuza sau aici tot istorie!? Ai brodat cu imaginația ta o lecție de istorie predată magistral copiilor. Nu e nimic rău în asta.



























































































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu