duminică, 28 februarie 2021

Ion Irimescu - ultima amintire...

 

Era în august 2005. Împreună cu niște prieteni din Franța am vizitat Muzeul Ion Irimescu. Unul dintre prieteni era restaurator de artă și era extrem de fascinat de tot ceea ce vedea. Eu le eram ghid. Le vorbeam de temele predilecte ale maestrului: muzica, mitologia, maternitatea, inocența, zborul. Ne-am oprit în fața lucrării „La Steaua” și le-am vorbit mai mult despre Mihai Eminescu și poezia, ce a inspirat lucrarea și prietena mea, Martine, traducea în franceză ceea ce spuneam eu.
Am rătăcit mult prin sălile fastuoase, fascinați de Icari, lire, Lede și Orfei... Apoi am mers în clădirea alăturată, unde era o expoziție de grafică. Didier - așa îl chema pe restauratorul de artă din Franța - punea multe întrebări. S-au adunat în jurul nostru doi-trei tineri și ne dădeau lămuriri ce apoi erau traduse. La un moment dat tinerii ne-au arătat un album și au spus: Ultimele desene ale Maestrului...
Dădeam filă după filă și amorțeam de frică. Izvora din album rece, crudă, palpabilă și ne cuprindea ca un nor. Fiecare lucrare era cu tuș negru. Linii dure. Corpuri dezmembrate. Dispăruse toată muzica din lucrările pe care le-am văzut în muzeu. Dispăruse și din sufletul nostru. Priveam lucrări din care țipa Guernica lui Picasso, dar nu pentru un oraș, ci pentru un om. Era ceva și din Francisco de Goya - unul din pictorii mei preferați - în liniile acelea dure ca o tăietură de cuțit și negre ca smoala. Dacă îmi amintesc bine chiar erau în ele obiecte care taie...
- Se teme de moarte... Nu crede în veșnicie, deși în lucrările lui se odihnește nemurirea... E conștient că moartea e foarte aproape și a pus pe hârtie, cum se simte un suflet în apropierea ei, am șoptit privind lucrările și prietena mea a tradus pentru întregul grup.
- De unde știți!? m-a întrebat uimit un tânăr din cei ce ne dăduse albumul să îl privim.
- Din lucrări...
- Așa este... Îi este foarte frică..., a șoptit el.
A venit cineva și a spus că maestrul s-a trezit.
- Locuiește aici?! am întrebat.
- Da. S-a retras la Fălticeni pentru ultimele zile. Noi avem grijă de el.
Didier a aflat din traducerea Martinei că artistul este acolo. A privit cu ochi implorând spre tânărul ce ne însoțea și acesta a înțeles că își dorește să îl vadă pe maestru. S-a dus câteva clipe și apoi ne-a chemat.
Am intrat în camera, unde maestrul stătea pe un fotoliu mare, așternut cu o pătură groasă, de lână, cu marginile atârnând până pe podea. Erau și copiii mei cu mine. Și în grupul de francezi erau câțiva copii. Toți au amuțit.
Am salutat așa cum salută copiii la grădiniță și apoi ne-am sfiit ca într-un templu. Artistul ne-a răspuns zâmbind cald și a întins mâna spre noi.
Timpul mi se părea încremenit. Oare de ce în preajma marilor artiști mi se pare că timpul e suspendat!?
Am spus că sunt prietenii mei din Franța și că și-au dorit să îl vadă pe artistul ce a făcut lucrările din muzeu și că Didier e restaurator de artă.
Maestrul Irimescu l-a privit lung și l-a învăluit în căldura ce îi țâșnea din ochi.
- Câtă muncă! Ce titan! a exclamat Didier în franceză.
Maestrul s-a mulțumit să încline un pic capul, cu un zâmbet parcă rușinat pe chip. Apoi și-a plecat capul spre umăr. Ațipise.
Am ieșit unul câte unul din cameră.
Tot drumul spre casă nu am scos niciun cuvânt. Aveam într-o parte a inimii lire, Orfei, Icari, zbor și în alta lucrările morții făcute cu tuș negru și se luau la bătaie unele cu altele în inima mea, căci nu păreau făcute de mâinile aceluiași artist și inspirate de aceleași muze... În primele era transcendentul, veșnicia, nemurirea, omul în căutarea divinului din el, dar și a Creatorului a tot. În celelalte era omul singur. Singur în univers, singur pe pământ, singur în fața morții. Și țipa mut!
M-am gândit mult la acele lucrări. M-au bântuit. Pe 28 octombrie 2005 - deci la două luni - am aflat că artistul s-a stins... A devenit numai zbor, numai lire, numai Orfei și Icari...

sâmbătă, 27 februarie 2021

GÂNDURI LA ÎNCEPUTUL PRIMĂVERII


Vine primăvara. O simt deja în inima mea pentru că soarele e mai bun, zăpezile sărace s-au topit, din pământul reavăn ies aburi de parcă se trezește un uriaș adormit și începe să respire, fire timide de iarbă, ghiocei, narcise și primăvărele își înalță creștetul spre lumină, pe crengi încep a țipa de drag de viață mugurii. Și peste toate astea cad ca o muzică din cer ploile...
Eu simt toate acestea ca pe o beție și aștept... aștept... aștept... Nu 1 martie cu mărțișoare, nu 8 cu daruri... Nu am dorințe din acestea mărunte primăvara. Altele sunt așteptările mele. Ochii îmi fug nebuni și văd tot ce e de făcut... să pun pe cineva să curețe pomii, să prășesc zmeura, să adun crengile, să dau foc la movila mare de crengi uscate adunate de anul trecut într-un colț din spate al grădinii, să curăț hatul de spini, mărăcini și lăstari de salcâmi, să încep a căra în magazie stiva de lemne lăsată peste iarnă sub nuc să o usuce vântul, să greblez șanțul, să îngrijesc trandafirii, să stric un coteț de lângă șură ce e șubred și stă să cadă și să fac în locul lui un ocol pentru cățel, să chem pe cineva cu un plug tras de cal și să îmi mai tragă câte o brazdă pe margini și în colțuri, unde nu a ajuns tractorul, că am îmbătrânit și nu mai pot săpa cu hârlețul...
Și când voi termina cu toate acestea să dau cu var...
Aștept... aștept... aștept... nu mărțișoare și nu cadouri, ci o înflorire a vieții pe care mi-o fac singură cadou odată cu înflorirea de afară...
Ce cadou mai valoros să primesc, decât că privesc magnoliile și le număr bobocii, în care dorm visuri de flori!? Uneori iau în palme un mugure verde-murdar-cenușiu în formă de lacrimă, rămas așa de la începutul iernii și îi vorbesc ca unui prieten drag: Tu, mugure, mă înveți și să văd dincolo de aparențe, dincolo de solzi aspri și duri, flori ca de nufăr! Tu mă înveți să nu mă plâng de cât de grea a fost iarna, ci să mă bucur de cât de mare e înflorirea și frumusețea! Tu mă înveți ce înseamnă visul, speranță, împlinirea menirii în ciuda oricărei iernii și oricărui ger. Nu te-aș ține în palme și nu te-aș venera, dacă nu aș ști ce e ascuns în mijlocul tău dincolo de haina săracă: o floare sublimă strânsă ghem ce a biruit iarna! Așa e când visez și eu... și când sper... și când cred... și când nădăjduiesc... Nu țin în suflet un mugure șters și banal așteptând să treacă iarna și vremurile grele, ci țin un pui de vis, un pui de speranță, un pui de credință și nu îi las să moară orice ar fi! Nimeni nu cultivă flori de drag de semințe și de muguri, ci pentru că visează cum vor fi florile și tu, mugure de magnolie, mă înveți să înțeleg mai bine ce înseamnă a visa!
Îți mulțumesc, Doamne, că nu mi-ai luat puterea de a crede în înflorire și frumusețe în ciuda oricărui vifor! Îți mulțumesc că mă mai pot împărtăși cu bucuria primăverii!
La început de primăvară, să dea Dumnezeu ca toți oamenii să fie ca bobocii de magnolii!
27.02.2021

duminică, 21 februarie 2021

CORABIA NEBUNILOR


Știu că de satul meu, Cornu Luncii, nu trebuie să scriu nimic de rău, dar nu pot rezista tentației. Am lăudat cândva vânzătoarele de la RAITAR pe bună dreptate. Acum când trec pe la ele mă sfiesc, când văd cum mă privesc. Nu am avut intenția asta. Una a îndrăznit să mă întrebe: Dvs sunteți doamna Aldea!? Apoi mi-a spus: Mulțumesc! Ne-a felicitat șefu! Am primit și telefoane din Italia, după ce ați scris dvs.
I-am spus că nu trebuie să îmi mulțumească pentru niște impresii sincere despre ceea ce am văzut.
Și acum să îmi fac curaj și să vă scriu și despre o doamnă ce vinde la un magazin, cred că este și patroană acolo, care nu îmi place deloc. De câte ori merg la ea, dacă nu am listă, vin acasă fără să fi cumpărat tot ce îmi trebuie. Fata nu are nicio treabă și niciun interes să facă vânzare cu mine. Cred că uită și de bani și de afaceri când trec pe la ea. Nebunia a început vara trecută când am început să scriu AȘA MĂ CERTA BUNICA. De cum intram în magazin, mai ales dacă eram singure, începeau întrebările: Când scrieți următorul episod? De-abia aștept continuarea! Când merg acasă seara, verific, dacă a mai apărut un episod, îl citesc și apoi mă apuc de treabă.
Am râs spre ea neștiind ce să îi spun.
-V-am citit toate cărțile. Acum citesc aceasta scrisă direct pe facebook.
Cred că i-am mulțumit intimidându-mă de emoție; habar nu aveam că mi-a citit cărțile; apoi i-am explicat că nu pot posta câte un episod în fiecare zi, că mai am treabă în grădină, că mai am și altele de făcut.
- De-abia aștept continuarea! Ce îmi place domnul! E deștept! E super!
- Titus!? întreb ridicând din sprâncene. O otravă, o teroare, un monstru, un nesuferit..., încep eu să îi înșirui toate calitățile, ca să o conving că personajul meu nu merită admirația ei, dar ți-ai găsit să reușesc. Era vrăjită de personajul meu și mie îmi era ciudă. Aș fi vrut să îi placă mai mult de personajul feminin din povestea mea și să îi plângă de milă că a dat peste o asemenea teroare. Adică să țină cu mine, nu cu el. Nu am avut nicio șansă. Ținea cu el, deși eu eram consăteanca ei și scriitoarea, nu zic preferată, dar căreia i-a citit cărțile. Atât de mult îi plăcea de personajul meu încât aproape îi citeam pe față: Bine v-a făcut!
Probabil că vă întrebați de unde supărarea mea, că din ceea ce am scris până acum nu se înțelege de ce aș fi supărată pe doamna. Aș fi olecuță pentru că îi plăcea de personajul meu răutăcios, nu de mine... dar nu pun la inimă asta. Alta e supărarea mea. Păi, după ce ieșeam din magazin, în drum spre casă realizam că am stat de povești și nu am făcut cumpărături tot ce îmi trebuia. Nu a avut chef să facă vânzare și nici de bani nu mai avea nevoie. Se pare că era mai interesant să stea de vorbă cu mine despre scris. Mi-am făcut obiceiul să merg la cumpărături cu listă. Discutam, făceam analiza ultimului fragment scris, îl lăuda pe personajul meu, cu care ținea de fiecare dată, râdeam amândouă de unele întâmplări haioase, îmi spunea că așteaptă nerăbdătoare continuarea, apoi scoteam lista să nu mai uit ce am de cumpărat.
Știu că erau ultimele episoade, când Titus trebuia să afle că am mințit și ea mă întreba:
- A aflat!? V-a certat? S-a supărat pe dvs?
-Tot ce mi-a spus a fost: Tu nu m-ai mințit niciodată... Tu nu ești în stare să minți...
- Știam! Știam, că așa va spune! E prea deștept! a țipat Mariana - așa o cheamă pe patroana de la magazin - fericită și râzând.
- O teroare! O otravă! Un monstru! mormăiam eu încercând să îi schimb impresiile, dar nu reușeam. Ea credea în impresiile făcute după ce a citit și eu cu vorba nu mai puteam schimba nimic.
După ce am terminat toate episoadele a fost supărată. Voia continuarea... Și acum mă întreabă din când în când, dacă o să fie o continuare... I-am spus că nu știu... că Titus s-a îmbolnăvit... că o să fie un volum doi al cărții, dar care o să fie totul ficțiune...
Și acum, după ce am evocat toate acestea să vă spun ce am pățit sâmbătă, adică ieri.
Mergeam spre magazin. Ningea sărac. Sirene de mașini de pompieri sunau asurzitor mergând a doua oară în acea zi spre Dumbrava, un sat vecin. Intru în magazin, salut, întreb unde arde, vânzătoarea dă din umeri că nu știe și îmi scot lista din poșetă. Mariana m-a întrebat ceva despre niște tablouri, dacă am desfăcut pachetul... Ochii mi s-au umplut imediat de lacrimi și am plecat capul. Când i-am ridicat, am privit-o zâmbind și i-am șoptit: Doar nu o să plâng... Nu l-am desfăcut... O să îl desfac cândva...
A intrat Vasile Muscă, nenea Pilișcă - așa îi zice tot satul, deci îmi cer scuze că îi spun așa și eu, dar nu cred că e supărare, căci și nenea își spune așa - și ne-a întrerupt. Nenea Pilișcă ne-a spus unde arde; un nebun dăduse foc la două case. Amenințase de dimineață. Au mers mașinile de pompieri o dată. S-au întors. Acum treceau a doua oară și nici nu mai știai ce să crezi, mai ales că și tatăl omului ce amenința acum dăduse cândva foc la casă și comunitatea i-a reconstruit-o.
Vasile Muscă a început să mă întrebe când apare noua carte. Asta mă întreabă de câte ori mă întâlnește și tot de câte ori mă întâlnește îmi spune că a citit tot ce am scris, că îmi face publicitate vorbind tot timpul despre cărțile mele și că așteaptă următoarea carte. Am ridicat din umeri în semn de neputință și neștiință. Oricum vorbeam toți și despre incendiu, și despre cărți, și nimeni nu asculta. În vorbăria aceea generală a intrat un bărbat străin bătrâneor. Cel puțin eu nu îl cunoșteam deloc. Trist ca moartea. Cu capul plecat. A cerut ceva. A luat paharul în mână.
Nenea Pilișcă- el e întotdeauna plin de vorbă și de râs - l-a întreabă pe noul venit ce are de e așa abătut. Acela nimic. Trist... Tăcut... Cu ochii în pahar...
Am tăcut toți și îl priveam. Ne-a transmis tuturor tristețea. Omul avea dureri mari. Nu se cădea să râdem. Așteptam să aflăm ce necaz are. Nenea Pilișcă insista cu întrebările.
Străinul a ridicat ochii din pahar. A oftat. Ne-a privit de parcă era Lazăr înviat din morți și ne-a spus tuturor ce îl durea:
- Am vrut să îmi înșel nevasta, dar nu am reușit!
O, Doamne, ce nebunie de râs ne-a pufnit pe toți. Râdeam de ne curgeau lacrimi.
Așa râzând auzeam întrebările celorlalți: De ce nu ai reușit!? Nu ai putut!? Sau nu ai avut curaj!? și mărturisesc că mă rodea și pe mine curiozitatea să aflu.
Omul după ce și-a pus iar moaca de Lazăr mort și după ce a gustat din pahar a glăsuit ca din scripturi:
- M-a prins nevasta... Are asta niște simțuri...
Noi râdeam ca nebunii și omul își vărsa amarul în pahar.
După câteva momente de râs, am realizat că vânzătoarea mă întreba ce vreau. În același timp nenea Pilișcă răcnea și râdea, Vasile Muscă continua să vorbească despre cărțile mele și să le laude și eu, în tot acel vacarm, noroc că aveam lista să cer câte ceva. Oricum mă descurcam greu și brusc am spus:
- Parcă suntem în filmul CORABIA NEBUNILOR! Fiecare cu durerea lui. Arde o casă sau două într-un sat alăturat. Un nebun le-a dat foc. Se aud sirene. Nenea Pilișcă râde și vorbește tare. Mariana mă întreabă ce vreau. Vasile Muscă vorbește despre cărțile mele și despre scrisul meu. Omul acesta, bietul de el, plânge cu capul în pahar că are cel mai mare necaz!
Vorbele mele au stârnit și mai tare hazul. Curat CORABIA NEBUNILOR!
- Și ce vă faceți, dacă naufragiați!? m-a întrebat Vasile Muscă.
- Am fost de câteva ori de a lungul vieții în naufragii și întotdeauna m-am salvat... Sunt unii ce au rămas naufragiați pe viață, îi răspund privindu-l țintă și la urmă i-am făcut din ochi.
Era prima dată în viața mea când făceam din ochi și îmi ieșea. Vasile Muscă a rămas exact ca la dentist. Mut, cu gura căscată și cu ochii ieșiți din orbite.
Mi-am cumpărat tot, am plătit și m-am dus spre ușă.
- Mai veniți astăzi o dată!? Dacă mai veniți aștept aici până veniți! mi-a spus Vasile Muscă râzând, căci îi revenise glasul.
- Nu mai vin! Mi-am cumpărat tot! Nu îți mai fac încă o dată din ochi!
Am ieșit afară. Mergeam pe drum. Râdeam singură. CORABIA NEBUNILOR...
Ce puțin ne trebuie să fim fericiți, să râdem, să ne amintim că suntem vii și că nu trebuie să lăsăm ca viața să treacă pe lângă noi, că nu suntem în viață, ci suntem chiar VIAȚA.
Am ajuns acasă. De cum am intram pe poartă mi-am spus: Strânge rufele de pe sârmă! Du așternuturile în casă! Înfață plapuma și pernele! ...Dar, dar mai întâi trebuie să scot din sacoșă tot ce am cumpărat...
Și sarea unde e!? Și chibriturile? Și cacao!? am început a mogorogi în timp ce scoteam pe rând tot din sacoșă. Cu tot cu listă tot nu ai luat ce trebuie!
Nu mai merg la Mariana la magazin, decât când am chef de povești și de râs, că de cumpărături, cum naiba să le faci bine, când râde nenea Pilișcă, Vasile Muscă mă zăpăcește de cap cu cărțile mele - uneori îmi povestește ce a citit - și un bărbat bătrân ca tata plânge că a vrut să își înșele nevasta, dar nu a reușit.



sâmbătă, 6 februarie 2021

SUNT SUPĂRATĂ FOC PE FRATELE MEU, SERGIU!

 

Știu! Știu că ați citit titlu și deja mă criticați. Parcă vă aud: Așa ceva nu se face în public! Spălați-vă rufele în familie!
Credeți-mă, că nu mă pot abține. Sunt prea furioasă. O să citiți și o să îmi dați dreptate să nu îl iert și să fiu furioasă.
Să o luăm cu începutul...
Mă trezesc eu dimineață și dăi la lopată să fac cărări, și spre drum, și spre găini, și spre câine, și spre grajd. Muncă, nu glumă! Vin în casă, îmi beau cafeaua, pun perdelele la spălat, mă întind pe pat să îmi încarc bateriile, scriu ceva, duc perdelele la uscat în frig afară și, după ce le fac pe toate, mă uit la cerul din care zăpada nu se mai termină de cernut. Stau uitată cu ochii pierduți în văzduh, las să cadă peste mine bogăția de alb și îmi doresc să fiu și eu un fulg... Mă smulg din beția ninsorii și fug în casă poruncindu-mi: Lasă visarea, năucă ce ești! Fă mâncare că mâine e duminică! Fă curățenie! Amintește-ți, măcar din când în când, că trebuie să fii gospodină și femeie normală!
Am mârâit ceva neinteligibil spre gândul ce mi-a poruncit, semn că nu îmi place să ascult și am fugit în casă. Focul duduia în sobă. Am tăiat bucăți și am pus în ceaun carne de porc să fac o fripturică. Cât se făcea m-am pus la scris. Din când în când mă ridicam și amestecam în ceaun și ideile mele zbârrrr din capul meu în toate părțile ca niște vrăbii speriate. Mă puneam iar în fața caietului și cerșeam cuvintelor și ideilor să vină înapoi, dar ți-ai găsit. Făceau nazuri. Ai vrut friptură!? Ai friptură! Nu se poate și cuvinte și mâncare!
Le rugam mult, mult, până când începea să vină înapoi câte un cuvânt sărac, anemic și zgribulit. Îl scriam repede să nu îl pierd și mă făceam că nu aud friptura că sfârâie pe plită și deja îmi dădea târcoale o ușoară umbră de supărare pe fratele meu. El era vinovat că mi-am pierdut cuvintele!
Sfârâitul ca sfârâitul, dar mirosul! Waw, mă lovea drept în nas și îmi dădea toate cuvintele de-a dura. Gata! Am lăsat iar cuvintele și m-am dus la ceaun. Am amestecat boscorodindu-l pe Sergiu. Am ferit ceaunul din roți. Am pus apă de mămăliguță într-un alt ceaun mai mic și l-am pus în bătaia focului. Până a început apa să fiarbă, nici nu m-am mai dus la caiet. Cuvinte... canci. Am pus făina în mămăligă într-o ploaie și am amestecat energic cu culișărul. Am lăsat mămăliga să forfotească mărunt și m-am dus la frigider. Am luat un pic de brânză și un ou. Când să plec de la frigider mi-a făcut din ochi o sticlă cu vin roșu-negru din acela ce lasă urme rubinii pe pahar. Îl aveam în casă de vreun an. Am luat și sticla. Păcatul! Ba nu, Sergiu!
Am amestecat iar în mămăliguță. Mi-am făcut un ochi și l-am pus pe o farfurie. Lângă ochi am pus un pic de friptură, lângă friptură brânza de oi și peste brânză pleosc, galben, aburind și rotund, puiul de mămăliguță răsturnat direct din ceaun. Mi-am pus un sfert de pahar de vin. Era cam mult pentru mine, dar am zis că nu o fi sfârșitul lumii. L-am legănat în pahar și am văzut cum lasă dâre de rubin pe sticla clară. Am gustat. Waw! Toți strugurii pământului cântau în lichidul, ce mi-a înnebunit papilele gustative. Dulceață! Aromă! Parcă și puțin vis! Doar puțin...
E un vin extraordinar! Ți-am adus și ție un pic. Îl am de la fostul meu șef, mi-a spus cel ce mi l-a adus, dar eu am bodogănit, că nu trebuia să îmi aducă; oricum nu îl beau.
O gură de carne, un întins zdravăn cu mămăliga fierbinte, tăvălită prin brânză în mijlocul moale al aurului din ou, o gură de vin și de la capăt. Mărturisesc, dar să nu mai spuneți nimănui, că la urmă de tot am întins cu mămăligă prin grăsimea și firimiturile rămase în farfurie, atât de bun era. Știu, veți zice că nu așa face o doamnă! Aveți dreptate! Dar cine a zis că sunt doamnă!? Sunt o țărăncuță de la Mălini, ce, atunci când era copil, se aduna împreună cu toți frații în jurul unei tigăi cu scrob cu tochitură și a unei mămăligi mari și întindeau toți în tigaia aceea mare, și adunau fiecare firimitură de mâncare și de grăsime. Ce bună era mâncarea atunci! Și probabil că și oameni creșteau altfel în jurul unei astfel de tigăi și mămăligi. Nu domni și doamne cu ifose și pretenții, dar sigur mai oameni!
Am terminat de mâncat. Eram nostalgică. Visam la acel timp când încăpeam toți în jurul unei tigăi... Am întins mâna spre sticla de vin.
Să nu îndrăznești! țipă cineva din creierul meu, dar am țipat și eu înapoi: Scutește-mă! și mi-am mai pus un sfert de pahar de vin. L-am savurat gândindu-mă la copilăria mea miraculoasă avută și pierdută înainte de vreme, la anii de dor, când fratele meu Sergiu plângea după mine și mă căuta pe sub plapumă, căci visa noaptea că am venit acasă.
Am terminat vinul. Eram fleașcă, dar credeam că de la nostalgie.
Ai de adus perdelele de afară și de pus la loc, ai de făcut iar cărări, de adus lemne, de făcut surcele cu toporul, de făcut focul la boiler, mi-am spus și am dat să mă ridic, dar nu puteam lua direcția spre ușă. Eu voiam, dar nu nimeream. Comanda de la creier era bună, dar undeva pe drum se pierdea și auzeam: Drum greșit! Reconfigurați traseul!
Aoleu! îmi zic și dau vina pe nostalgie, dar nostalgia îmi arătă, făcând din ochi, spre sticla de pe masă.
Sergiu! Sergiu e vinovat! țip și mă pun iar pe scaun în așteptarea reconfigurării traseului, căci mi se stricase direcția. Mă ridic după câteva minute, dar eram pe Titanic; nu când se dansa vals, ci când deja se scufunda. Dau să mă țin de provă, dar realizez că nu sunt totuși pe Titanic și mă mulțumesc cu marginea scaunului. Mă așez ofensată. Nu se poate! îmi zic și încep să mă organizez: Te duci după perdele! Faci cărări! Aduci lemne! Faci surcele! Aprinzi focul! Răspund tot eu milogindu-mă: Nu se poate mai târziu?! Oleacă să dorm... și zicând asta m-am îndreptat cu pași mărunți și nesiguri direcția pat. A fost greu, dar am nimerit. Înainte de a mi se da stingerea am boscorodit: Sergiu să facă focul! Sergiu să taie surcele! Sergiu să facă cărări! Tot el să aducă perdelele și să le pună la loc.
M-am trezit după vreo oră. Am privit cu ciudă spre sticla rămasă pe masă aproape plină; nici nu se cunoștea cât am luat din ea, dar la mine nu se pune. Eu mă îmbăt doar dacă miros alcoolul. Am indicat-o cu degetul ca pe un vinovat și am rostit inchizitorial: Tu!! Ea – nimic. Nici nu îi păsa că m-a băgat în ispită și m-a teleportat direct pe Titanic.
Mă ridic ușor șoptind: Pom! Pom! Așa, pomișor! Am reușit. Stăteam dreaptă. Mi-am luat și direcția ușă. Eram tot pe Titanic după cum simțeam valuri prin capul meu, dar trecusem de ceea ce era mai rău. Am nimerit ușa. Bravo! M-am încălțat cu galoșii. Mi-am zis iar bravo, deși nu meritam, că m-am dus oleacă cu nasul în jos, dar m-am restabilit repede. Am ieșit afară. Eu zic că mergeam bine. Adică am nimerit sârma cu rufe și am cules perdelele de pe ea. Îmi atârnau în brațe încâlcite și am pornit cu ele spre intrarea în casă fluturându-le prin ninsoare de parcă dansam în "Lacul lebedelor", dar ce mai conta. Important e că am reușit. Apoi după balet a urmat circul, dar nu era nimeni să mă vadă și asta e bine.
Urcă sus pe scaun. Înșiruie perdeaua. Pune bățul în suport. Așeaz-o frumos. Coboară. Ei, la coborâre mărturisesc că era un pic mai greu. Aveam probleme cu aterizarea. Veneam cam în picaj și nici nu estimam bine distanța până la pământ. Ba era foarte aproape, ba foarte departe și mai și juca în fața ochilor mei. În plus nu am tocmai condiția fizică pentru salturi mortale. Cam plinuță, cam comodă, cam bătrână - numai circ îmi mai trebuie!
Cum, necum am terminat de pus perdelele și am reușit și să aterizez fără să am nevoie de parașută. Mai, știi, poate nici nu se deschidea cum sunt toate rele și vechi în România!? Îmi zic fericită. Care parașută!? strigă cineva în capul meu. Ai, dreptate! Bodaproste că nu am căzut, că chiar nu aveam nici parașută! îi răspund și nu mai aud nimic.
Am făcut și surcele. Nu mă întrebați cum. Au ieșit ele cumva. Au urmat cărările. Sunt bune și nu se pune că sunt cam strâmbe. Parcă cine face cărări folosind cumpăna din construcții!?
Am adus lemne în casă. Am aprins focul la boiler. În așteptarea apei calde m-am pus să scriu textul acesta. Sticla de vin e încă pe masă și râde la mine, dar i-am spus: Piei, Satană, că nu mai vreau nici pe Titanic și nici să am probleme la aterzare! Ea tot râde și îmi face din ochi, sărăcia! Ei, dacă nu merge cu frumosul țip la ea: Vezi că te trimit pe tine să faci surcele și o să vezi cum este să despici țăndări subțiri, când se învârte pământul cu tine! O să lovești pentru fiecare surcică de cinci ori, de patru ori aiurea și o dată bine!
Gata! M-a lăsat sticla în pace. E cuminte. Am speriat-o. Nu vrea să facă surcele.
Acum vă întrebați cu toții ce vină are Sergiu și de ce sunt supărată pe el. Știu că nu ați înțeles nimic, dar vă explic și eu cum pot. Nici nu puteți avea pretenții prea mari de la un om de-abia salvat de pe Titanic și care a făcut simulări de zbor cu avionul în picaj.
Să o luăm încet...
Carnea de friptură de unde!? De la Sergiu. Deci cine e vinovat că mi-au fugit cuvintele!? Nu vine ăsta o dată cu mâna goală. Tot timpul i se agăță de mână câte o pungă din congelator. Nici la coafor înainte de Crăciun nu mi-a tihnit. Stăteam eu la vopsit ca o cucoană – Aiurea, cucoană! Mă prefăceam! - și țâr telefonul. Răspund. Sergiu.
- Ce faci? Unde ești?
- La coafor. Mă vopsesc.
- Sunt la poartă la tine. Ți-am adus niște carne pentru Crăciun. Unde să o las?
I-am explicat cum să intre și unde să o pună.
Și asta nu e tot. Brânză de unde!? Tot de la Sergiu. I se leagă de mână și câte o bucată de brânză, când vine la mine. Dacă nu i se leagă, i-o aruncă cumnată-mea după el, să mi-o aducă, că mă iubește, biata de ea.
Începeți să înțelegeți de unde supărarea mea!? Brânză, carne, mai înțeleg și iert, dar și netrebnicul de vin – sticla aceea buclucașă – era tot de la el! Eu am spus că nu vreau, dar el: Lasă să îl ai în casă!
Cum să îl iert!? Nu pot. Sunt supărată foc!
Parcă voi l-ați ierta...

miercuri, 3 februarie 2021

OTRĂVIRE ȘI VINDECARE

 

În urmă cu mai multe zile, m-am dus până la poștă, să trimit la Suceava un dosar al unei femeie din sat pentru pensia de handicap. Pe măsură ce făceam pași pe drum îmi era tot mai rău. Îmi venea să vomit. Mă sufocam. Respiram greu.
Ce Dumnezeu! am exclamat realizând că îmi este greu să fac pași. Am completat cu greu hârtiile la poștă. Am ieșit la aer sperând să îmi revin. Mi-am dat jos masca să pot respira adânc. Nimic! Răul era tot mai profund. Respiram greu, mergeam greu, mă sufocam. În ciuda gerului am ajuns acasă toată transpirată și îngrijorată.
Mi-am schimbat hainele și m-am întins pe pat să îmi revin. A bătut cineva la ușă. M-am ridicat și, ținându-mă de pereți, am ajuns să văd cine este. Era bărbatul femeii, pentru care am trimis actele la Suceava. I-am dat chitanța și i-am spus că am trimis actele cu confirmare de primire. El mă privea lung. I-am spus că îmi este foarte rău și m-am întors în pat.
Ce Dumnezeu e cu mine!? E iar problema cu ficatul!? m-am întrebat și apoi am încercat să mă liniștesc: Nu se poate să fie! Iau tratament de atâtea luni... Îmi era mai bine...
Am sărit din pat și m-am forțat să respir adânc. Mă sufocam. Din ochi a început să îmi curgă involuntar lacrimi și în urechi auzeam o muzică tulburătoare dintr-un film și brusc am înțeles ce e cu starea mea de rău. Cu o seară înainte am văzut episodul 134 din Suleyman Magnificul, episodul în care sultanul își condamnă fiul la moarte, pe Mustafa. Muzica excepțională, regia genială, dialogurile magistrale... Am închis ochii și în spatele pleoapelor închise îl vedeam pe Mustafa îmbrăcând hainele albe, suind pe cal, pornind spre tatăl, ce urma să-l sacrifice și ignorând rugămințile tuturor de a se opri, căci el nu putea gândi că un tată își poate ucide fiul și înțelegeam de ce îmi este atât de rău, așa cum îmi fusese și când am privit filmul, deși au fost secvențe la care am închis ochii, că îmi era imposibil să le privesc.
Degeaba s-au străduit regizorii turci să îl împartă pe sultan în două, unul e padișahul ce își condamnă fiul la moarte și altul e tatăl ce plânge sfâșietor cu el în brațe, că nu am putut înțelege. Ce să înțeleg când un tată privește cum fiul lui luptă cu călăii, să nu îl sugrume și el tot ce poate face e să țipe: Mai repede!? Tot ce am putut vedea era un Cronos ce își devorează fiul de frică să nu fie detronat. Un tată ce își ucide în el dragostea pentru fiu cu uriașa, dar patologica dragoste de putere. Padișahul a ucis tatăl în momentul când și-a condamnat fiul la moarte și a privit cum călăii îl sugrumă.
Am conștientizat de unde îmi venea răul și m-am certat că nu trebuia să las să îmi intre atât de tare în suflet acțiunea din film. Era doar un film, ce Dumnezeu! mi-am spus și am ieșit în ger. Am respirat adânc și am dat afară răul din mine. Până seara mi-am revenit. Am încercat să văd episodul 135. Am rezistat cu greu să ascult cuvintele scrisorii atât de tulburătoare scrise de Mustafa și găsită de sultan la pieptul fiului și la fel de greu să văd secvențele în care prințul este scos pe un covor în fața ienicerilor, ce îl bocesc lovindu-se cu pumnul în piept, iar pe fundal se aud cuvintele scrisorii lui Mustafa. Magistrală ecranizarea turcilor, dar adevărul istoric este că sultanul și-a aruncat trupul fiului ca pe stârv în fața ienicerilor.
Apoi am închis calculatorul. Nu puteam privi. Îmi era rău.
M-am dus să îmi aleg o carte să citesc. Mi-am plimbat ochii pe mai multe și am ales „Viața lui Ștefan cel Mare” de M. Sadoveanu. Am început să o citesc. Primele capitole erau ca o continuare a filmului. Luptă pentru putere, omoruri între urmașii domnitorului Alexandru cel Bun... Pruncul Ștefan asistă la decapitarea tatălui său de către Petru Aron.
Am închis ochii. Stăteam cu cartea pe genunchi. Sufletul îmi era la fel ca atunci când priveam filmul, doar că durea mai tare. Omorurile pentru putere erau de data aceasta în Moldova mea dragă, la cei ce își ziceau creștini. Așa cu ochii închiși am văzut cu ochii minții ceea ce citisem și în alte cărți despre moartea voievodului Bogdan.
...A fost invitat la o nuntă la Reuseni. Sima Hrană, boierul locului, își mărita fata, pe Ilinca, cu Ispas, fiul cămărașului. Au petrecut, au mâncat, au ascultat lăutarii, ce au rămas să cânte în noapte, chiar dacă vodă s-a retras să se culce, după ce și-a trimis fiul la culcare. Nu era vodă adormit; încă stătea de povești cu spătăreasa; când s-au auzit afară bubuituri. Lăutarii au amuțit. Au rămas doar bubuiturile ce tulburau o liniște nefirească, ce a acoperit toată larma nunții. Tot mai multe și tot mai aproape. În zgomotul lor vodă s-a repezit la fereastră și apoi spre cerdac. Spătăreasa a vrut să îl oprească. Domnitorul a ferit-o din calea lui și s-a repezit spre ușă. Deja știa cine și ce e. Îi spunea lui inima că e fratele lui, Petru Aron, ce îi râvnește tronul și că a venit vremea să se înfrunte într-o luptă dreaptă și cine e mai viteaz să învingă. S-au izbit unul de altul în prag. Petru Aron, o întruchipare a „omului roșu” din poveștile românilor avea barba zbârlită. În spatele lui a umplut ograda și cerdacul mercenarii unguri cu sulițe, paloșe și flinte fumegând. Nu avea să fie nicio luptă dreaptă între viteji, a realizat domnitorul, dar a încercat să se apere scoțând jungherul de la brâu. Era cu mâna în aer. Cu toți mușchii încordați să lovească, să se apere. Știa că va muri, dar voia să moară luptând. Și așa cum era cu mâna înarmată ridicată în aer, privind sălbatic spre hoitarii ce îl înconjurau, dar nu se apropiau prea mult, un buzdugan a venit pe fereastră și l-a lovit în ceafă. Totul s-a întunecat. Lampa s-a stins din ochii lui. A scăpat jungherul. A căzut în genunchi. Înainte de a ajunge pe pământ din nas și din gură a pufnit în șuvoi fierbinte și bogat sângele. L-au înșfăcat ungurii tocmiți și l-au târât afară printre lumea îngrozită și mută. Roată, roată, cât ținea ocolul erau mercenari unguri ce ținea captivă întreaga suflare a satului ca să vadă sfârșitul lui Vodă. Crud și mârșav, inuman și păgân, Petru Aron striga să arunce apă pe fața fratelui său pentru a-l trezi ca să știe cine îl omoară, să nu plece direct în moarte după lovitura aceea năpraznică de buzdugan după cap. Nu se moare atât de ușor, când te omoară un frate! Spun cronicile că Petru Aron voia să își privească fratele în ochi înainte de a-i tăia capul. Stropit cu apă, voievodul și-a revenit puțin. Vedea pete de întuneric, vedea flăcări, vedea torțe, vedea chipuri îndurerate și îngrozite de răzeși, mercenari unguri cruzi și chipul roșcat al fratelui rânjind crezându-se învingător. Mârșav învingător! Jalnică victorie! L-au târât până la trunchi. Același trunchi pe care au fost retezate gâturile orătăniilor pentru ospățul de nuntă. Încă era sânge uscat pe el. Nu s-au grăbit cu execuția. Petru Aron a trimis mercenarii să scotocească întregul conac și să-i aducă în fața lui pe coconul domnesc, Ștefan. Au răscolit tot. Beciuri, cuhnii, cotloane ascunse, cotețele orătăniilor și ieslele cailor, pătulele oilor și grajdurile vacilor. Au răsturnat butoaie și au golit hambare. Au înțepat cu paloșe poduri cu fân. Feciorul domnitorului nu era nicăieri. Se topise în noapte, galopa spre Suceava călare pe murgul primit de la boierul Hrană. Plângea și nu vedea noaptea, cerul cu stele, luna rece. Vedea doar trupul tatălui său însângerat târât spre trunchi. La Suceava a ajuns matur și hotărât: va răzbuna moartea tatălui său! Va trăi pentru asta! Va fi domn pentru asta! În urma lui Petru Aron i-a pus capul tatălui său pe trunchi și l-a retezat cu o singură lovitură de paloș. Spun cronicarii ca ar fi rostit în timp ce îi arunca capul fratelui său spre cotețul orătăniilor: Ai sfârșit ca un curcan!
Iar îmi era rău ca de la film. Cartea îmi stătea cuminte în poală. Nu aveam curaj să o mai deschid. Și totuși, după momente lungi în care mi-am liniștit respirația și inima, am deschis iar filele ei și cuvintele, scrise de un cărturar bătrân și înțelept și având gust de scriptură, au început să îmi curgă în suflet ca un balsam. Nu citeam o carte, ci mă împărtășeam dintr-un izvor. Găseam în cuvinte vindecare.
Filă după filă alungam otrava durerii din sufletul meu.
...Sadoveanu descrie genial cum așteptau moldovenii un domnitor cu dragoste de țară așa cum așteaptă creștinii pe Mesia. După ani de frământări, de zvârcoliri, de domni netrebnici și de omoruri între vlăstare de domn neputincioase ce toate visau la un tron ce urma să îi îmbogățească și să le dea mărirea visată, ajunge Ștefan domn. Și domnește mult... Și apără țara... Și nu uită de ucigașul tatălui său a cărui chip roșcat și crud, din acea noapte când târa trupul rănit al lui Bogdan-Vodă spre trunchi, l-a purtat zeci de ani în ochi ca pe o boală ce își așteaptă vindecarea și într-o zi s-a vindecat... Între războaie cu turcii, cu tătarii și cu cine se mai abătea pe aici după „pământ și apă” construia mănăstiri și biserici și mulțumea lui Dumnezeu. Niciun război pentru cucerire și pentru a fi stăpânii lumii... Totul pentru a apăra o țară cât o lacrimă lăsată de străbuni ca să poată fi lăsată urmașilor... Am citit iar despre Codrii Cosminului, despre Cazimir, regele polon... Am citit cu amărăciune și durere despre anii ultimi de domniei, când a făcut pace cu turcii și a tras concluzia amară că păgânii sunt mai credincioși cuvântului dat decât creștinii.
La sfârșitul cărții eram vindecată, dar știam că nu voi vedea prea curând un nou episod din film. Încă nu puteam. Nu aveam liniștea necesară. Încă mai voiam să trăiesc în tihnă în suflet la mine cu slovele lui Sadoveanu.
Am deschis o carte de-a mea. Era volumul patru din ACASĂ. Am răsfoit să caut un fragment în care l-am evocat cu sfială pe mărețul Ștefan. Am citit de parcă nu era scris de mine fragmentul în care descriu cum a depus Ștefan cel Mare jurământ în fața regelui Cazimir:
...Acum la Kolomeea nu mai poate da înapoi. Are duşmani în toate părţile şi Moldova lui plânge. Străbunii în morminte au somnul zbucimat. El pe frunte poartă coroana străbunilor şi a Moldovei şi pentru ei el, Ştefan, neînfricatul, va sta în genunchi. Nu pentru el ca om, ci pentru Moldova. Ca Domn nu trăieşti pentru tine şi nici inima nu bate numai pentru tine. Bate pentru toţi străbunii neamului tău, pentru iarba şi munţii patriei tale, pentru câmpurile ude de sângele celor ce le-au apărat, pentru fiecare soldat şi fiecare copil.
...Dacă Moldova plânge, eu, Domnul ei, voi sta în genunchi ca ea să nu mai plângă. Voi îngenunchea ca ea să se înalţe, mă voi umili eu, ca ea să nu ştie ce-i umilinţa, mai bine eu în genunchi, decât Ţara Mea!...
Dragoş vede de undeva de deasupra oştile leşeşti şi moldovene din jurul dealului. Totul pare neclintit. Ştie că în cort Ştefan depune jurământul de vasalitate în faţa regelui Cazimir. Striveşte o lacrimă între gene pentru că ştie ce va urma. O ingenunchere de o clipă care te va face sfânt pentru neamul tău pentru eternitate!
Cazimir e îngâmfat. Nu a luptat în numele crucii şi nici pentru ţara lui ca Ştefan. E invidios pe faima vecinului din sud despre care întreaga Europă vorbeşte elogios. Îl vrea în genunchi pe învingătorul de la Baia, pe cel ce l-a avut pe Dumnezeu alături într-o domnie atât de lungă şi cu atâtea bătălii.
În ciuda înţelegerii că jurământul va fi depus într-un cadru restrâns în clipa când Ştefan a îngenuncheat la un semn pânzele cortului s-au ridicat şi toţi soldaţii Moldovei şi-au văzut Domnul în genunchi.
Niciun ochi n-a clipit, nicio frunte nu s-a plecat. Toţi priveau neclintiţi spre coroana grea ce strălucea ca un soare. Domnul lor ce a mâncat la un loc cu ei pâine, ceapă şi slănină în păduri la Văleni înaintea luptei de la Baia, domnul lor ce i-a pedepsit exemplar, dar cu dreptate pe Mamak şi pe Ghirai-han acum stătea în genunchi pentru ei şi totuşi niciunul din ei nu-l vedea îngenuncheat...
Parcă se aplecase să ia în braţe ca pe un prunc Moldova... Moldova lui dragă... leagănul lui... Coroana strălucea ca un nimb în jurul capului domnitorului...
...
Când am terminat nu știu de ce aveam lacrimi pe față și nu mai simțeam nicio durere și niciun rău. M-am întrebat: Oare eu am scris cuvintele acestea despre mărețul Ștefan?!