duminică, 21 februarie 2021

CORABIA NEBUNILOR


Știu că de satul meu, Cornu Luncii, nu trebuie să scriu nimic de rău, dar nu pot rezista tentației. Am lăudat cândva vânzătoarele de la RAITAR pe bună dreptate. Acum când trec pe la ele mă sfiesc, când văd cum mă privesc. Nu am avut intenția asta. Una a îndrăznit să mă întrebe: Dvs sunteți doamna Aldea!? Apoi mi-a spus: Mulțumesc! Ne-a felicitat șefu! Am primit și telefoane din Italia, după ce ați scris dvs.
I-am spus că nu trebuie să îmi mulțumească pentru niște impresii sincere despre ceea ce am văzut.
Și acum să îmi fac curaj și să vă scriu și despre o doamnă ce vinde la un magazin, cred că este și patroană acolo, care nu îmi place deloc. De câte ori merg la ea, dacă nu am listă, vin acasă fără să fi cumpărat tot ce îmi trebuie. Fata nu are nicio treabă și niciun interes să facă vânzare cu mine. Cred că uită și de bani și de afaceri când trec pe la ea. Nebunia a început vara trecută când am început să scriu AȘA MĂ CERTA BUNICA. De cum intram în magazin, mai ales dacă eram singure, începeau întrebările: Când scrieți următorul episod? De-abia aștept continuarea! Când merg acasă seara, verific, dacă a mai apărut un episod, îl citesc și apoi mă apuc de treabă.
Am râs spre ea neștiind ce să îi spun.
-V-am citit toate cărțile. Acum citesc aceasta scrisă direct pe facebook.
Cred că i-am mulțumit intimidându-mă de emoție; habar nu aveam că mi-a citit cărțile; apoi i-am explicat că nu pot posta câte un episod în fiecare zi, că mai am treabă în grădină, că mai am și altele de făcut.
- De-abia aștept continuarea! Ce îmi place domnul! E deștept! E super!
- Titus!? întreb ridicând din sprâncene. O otravă, o teroare, un monstru, un nesuferit..., încep eu să îi înșirui toate calitățile, ca să o conving că personajul meu nu merită admirația ei, dar ți-ai găsit să reușesc. Era vrăjită de personajul meu și mie îmi era ciudă. Aș fi vrut să îi placă mai mult de personajul feminin din povestea mea și să îi plângă de milă că a dat peste o asemenea teroare. Adică să țină cu mine, nu cu el. Nu am avut nicio șansă. Ținea cu el, deși eu eram consăteanca ei și scriitoarea, nu zic preferată, dar căreia i-a citit cărțile. Atât de mult îi plăcea de personajul meu încât aproape îi citeam pe față: Bine v-a făcut!
Probabil că vă întrebați de unde supărarea mea, că din ceea ce am scris până acum nu se înțelege de ce aș fi supărată pe doamna. Aș fi olecuță pentru că îi plăcea de personajul meu răutăcios, nu de mine... dar nu pun la inimă asta. Alta e supărarea mea. Păi, după ce ieșeam din magazin, în drum spre casă realizam că am stat de povești și nu am făcut cumpărături tot ce îmi trebuia. Nu a avut chef să facă vânzare și nici de bani nu mai avea nevoie. Se pare că era mai interesant să stea de vorbă cu mine despre scris. Mi-am făcut obiceiul să merg la cumpărături cu listă. Discutam, făceam analiza ultimului fragment scris, îl lăuda pe personajul meu, cu care ținea de fiecare dată, râdeam amândouă de unele întâmplări haioase, îmi spunea că așteaptă nerăbdătoare continuarea, apoi scoteam lista să nu mai uit ce am de cumpărat.
Știu că erau ultimele episoade, când Titus trebuia să afle că am mințit și ea mă întreba:
- A aflat!? V-a certat? S-a supărat pe dvs?
-Tot ce mi-a spus a fost: Tu nu m-ai mințit niciodată... Tu nu ești în stare să minți...
- Știam! Știam, că așa va spune! E prea deștept! a țipat Mariana - așa o cheamă pe patroana de la magazin - fericită și râzând.
- O teroare! O otravă! Un monstru! mormăiam eu încercând să îi schimb impresiile, dar nu reușeam. Ea credea în impresiile făcute după ce a citit și eu cu vorba nu mai puteam schimba nimic.
După ce am terminat toate episoadele a fost supărată. Voia continuarea... Și acum mă întreabă din când în când, dacă o să fie o continuare... I-am spus că nu știu... că Titus s-a îmbolnăvit... că o să fie un volum doi al cărții, dar care o să fie totul ficțiune...
Și acum, după ce am evocat toate acestea să vă spun ce am pățit sâmbătă, adică ieri.
Mergeam spre magazin. Ningea sărac. Sirene de mașini de pompieri sunau asurzitor mergând a doua oară în acea zi spre Dumbrava, un sat vecin. Intru în magazin, salut, întreb unde arde, vânzătoarea dă din umeri că nu știe și îmi scot lista din poșetă. Mariana m-a întrebat ceva despre niște tablouri, dacă am desfăcut pachetul... Ochii mi s-au umplut imediat de lacrimi și am plecat capul. Când i-am ridicat, am privit-o zâmbind și i-am șoptit: Doar nu o să plâng... Nu l-am desfăcut... O să îl desfac cândva...
A intrat Vasile Muscă, nenea Pilișcă - așa îi zice tot satul, deci îmi cer scuze că îi spun așa și eu, dar nu cred că e supărare, căci și nenea își spune așa - și ne-a întrerupt. Nenea Pilișcă ne-a spus unde arde; un nebun dăduse foc la două case. Amenințase de dimineață. Au mers mașinile de pompieri o dată. S-au întors. Acum treceau a doua oară și nici nu mai știai ce să crezi, mai ales că și tatăl omului ce amenința acum dăduse cândva foc la casă și comunitatea i-a reconstruit-o.
Vasile Muscă a început să mă întrebe când apare noua carte. Asta mă întreabă de câte ori mă întâlnește și tot de câte ori mă întâlnește îmi spune că a citit tot ce am scris, că îmi face publicitate vorbind tot timpul despre cărțile mele și că așteaptă următoarea carte. Am ridicat din umeri în semn de neputință și neștiință. Oricum vorbeam toți și despre incendiu, și despre cărți, și nimeni nu asculta. În vorbăria aceea generală a intrat un bărbat străin bătrâneor. Cel puțin eu nu îl cunoșteam deloc. Trist ca moartea. Cu capul plecat. A cerut ceva. A luat paharul în mână.
Nenea Pilișcă- el e întotdeauna plin de vorbă și de râs - l-a întreabă pe noul venit ce are de e așa abătut. Acela nimic. Trist... Tăcut... Cu ochii în pahar...
Am tăcut toți și îl priveam. Ne-a transmis tuturor tristețea. Omul avea dureri mari. Nu se cădea să râdem. Așteptam să aflăm ce necaz are. Nenea Pilișcă insista cu întrebările.
Străinul a ridicat ochii din pahar. A oftat. Ne-a privit de parcă era Lazăr înviat din morți și ne-a spus tuturor ce îl durea:
- Am vrut să îmi înșel nevasta, dar nu am reușit!
O, Doamne, ce nebunie de râs ne-a pufnit pe toți. Râdeam de ne curgeau lacrimi.
Așa râzând auzeam întrebările celorlalți: De ce nu ai reușit!? Nu ai putut!? Sau nu ai avut curaj!? și mărturisesc că mă rodea și pe mine curiozitatea să aflu.
Omul după ce și-a pus iar moaca de Lazăr mort și după ce a gustat din pahar a glăsuit ca din scripturi:
- M-a prins nevasta... Are asta niște simțuri...
Noi râdeam ca nebunii și omul își vărsa amarul în pahar.
După câteva momente de râs, am realizat că vânzătoarea mă întreba ce vreau. În același timp nenea Pilișcă răcnea și râdea, Vasile Muscă continua să vorbească despre cărțile mele și să le laude și eu, în tot acel vacarm, noroc că aveam lista să cer câte ceva. Oricum mă descurcam greu și brusc am spus:
- Parcă suntem în filmul CORABIA NEBUNILOR! Fiecare cu durerea lui. Arde o casă sau două într-un sat alăturat. Un nebun le-a dat foc. Se aud sirene. Nenea Pilișcă râde și vorbește tare. Mariana mă întreabă ce vreau. Vasile Muscă vorbește despre cărțile mele și despre scrisul meu. Omul acesta, bietul de el, plânge cu capul în pahar că are cel mai mare necaz!
Vorbele mele au stârnit și mai tare hazul. Curat CORABIA NEBUNILOR!
- Și ce vă faceți, dacă naufragiați!? m-a întrebat Vasile Muscă.
- Am fost de câteva ori de a lungul vieții în naufragii și întotdeauna m-am salvat... Sunt unii ce au rămas naufragiați pe viață, îi răspund privindu-l țintă și la urmă i-am făcut din ochi.
Era prima dată în viața mea când făceam din ochi și îmi ieșea. Vasile Muscă a rămas exact ca la dentist. Mut, cu gura căscată și cu ochii ieșiți din orbite.
Mi-am cumpărat tot, am plătit și m-am dus spre ușă.
- Mai veniți astăzi o dată!? Dacă mai veniți aștept aici până veniți! mi-a spus Vasile Muscă râzând, căci îi revenise glasul.
- Nu mai vin! Mi-am cumpărat tot! Nu îți mai fac încă o dată din ochi!
Am ieșit afară. Mergeam pe drum. Râdeam singură. CORABIA NEBUNILOR...
Ce puțin ne trebuie să fim fericiți, să râdem, să ne amintim că suntem vii și că nu trebuie să lăsăm ca viața să treacă pe lângă noi, că nu suntem în viață, ci suntem chiar VIAȚA.
Am ajuns acasă. De cum am intram pe poartă mi-am spus: Strânge rufele de pe sârmă! Du așternuturile în casă! Înfață plapuma și pernele! ...Dar, dar mai întâi trebuie să scot din sacoșă tot ce am cumpărat...
Și sarea unde e!? Și chibriturile? Și cacao!? am început a mogorogi în timp ce scoteam pe rând tot din sacoșă. Cu tot cu listă tot nu ai luat ce trebuie!
Nu mai merg la Mariana la magazin, decât când am chef de povești și de râs, că de cumpărături, cum naiba să le faci bine, când râde nenea Pilișcă, Vasile Muscă mă zăpăcește de cap cu cărțile mele - uneori îmi povestește ce a citit - și un bărbat bătrân ca tata plânge că a vrut să își înșele nevasta, dar nu a reușit.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu