duminică, 31 martie 2019

Doamne, cum vine ispita în post!


Primesc dimineață pe messinger un mesaj însoțit de inimioare și flori: „inima mea ar face un păcat cu tine!” Ău! am exclamat și am fugit la oglindă să caut ceea ce vede cel ce mi-a scris și eu nu văd. M-am văzut tot pe mine cea care mă știu și care nu ar fi făcut niciun păcat cu nimeni. Aproape bătrână, acră, ștearsă, obosită de post și de dor de primăvara ce nu mai vine - nu era nici măcar adiere de păcat în imaginea pe care o vedeam.
Dau să îi răspund: inima mea nu face păcate, dar mă răzgândesc. Ispita... Parcă totuși l-aș pune la niște păcățele. Mâine dimineață vine un om cu tractorul să îmi discuiască în grădină. Nu sunt sigură, dacă vine, dar eu am vorbit și îl aștept. Ce zici, domnul cu inima păcătoasă, nu fugi tu după ce discuiesc să îmi aduci un om cu un cal și un plug să îmi faci rânduri în grădină!? Cât te odihnești dai o fugă în beci și scoți lăzile cu cartofi și apoi ne dăm împreună la pus. A, și am uitat: tu duci calul de căpăstru în locul meu și la făcut rânduri și la astupat după ce punem cartofii.
Dacă nu vine omul cu tractorul, ca să nu fim în gol de producție, tot pentru mâine am vorbit cu cineva să vină să îmi curățe soba și hornul. Ce zici, să spun omului să nu mai vină!? Faci tu trebușoara aceasta!? Te previn că nu este ușoară deloc. Trebuie scări, un par lung și multe alte chestii. Eu te ajut doar la ținut scara și îți strig de jos: Ai grijă să nu cazi! Nu de alta, dar cazi în capul meu. Trebuie să te urci pe vârful casei și după ce cobori te întreb ce mai zice inimioara, dar nu te las să răspunzi și te trimit repede să continui cu soba. Când e gata arați fantastic - ai funingine din cap până în tălpi - numai bun de păcate. Te speli și... Nu, nu, nu! Nu te gândi la... apoi scoatem de văruit, căci și asta este în plan pentru mâine. Dacă vine tractorul lăsăm totul baltă și ne ducem în grădină. Dacă nu, continuăm în casă. În bucătărie în câteva locuri e varul împușcat. Am toate sculele și materialele necesare și te învăț cum să repari, dacă nu știi. Răzuiești bine cu șpaclu... Lasă că îți explic totul mâine ca să nu vorbesc de două ori. După ce reparăm dăm cu amorsă. Lăsam să se usuce. Cât se usucă dăm cu var în baie și în hol.
Avem de lucru toată săptămâna. Ce zici!? Ar face inima ta toate păcatele astea cu mine!?

ȚARA AȚI UCIS-O PRIN FURAT...

ȚARA AȚI UCIS-O PRIN FURAT...

Țara ați ucis-o prin furat,
Ați scos-o ca pe o rufă la mezat.
Ce naiba, sunteți numai maț,
Umplut prea plin din ce furați!?
Voi nu simțiți nimic pentru acest pământ!?
De lăcomia voastră morții din mormânt
S-ar ridica să vă blesteme lăcrimând:
-Țara ați ucis-o prin furat,
Ați scos-o ca pe o rufă la mezat!
Să nu aveți nici umbră, nici mormânt!
Să nu vă săturați nicicând,
Oricât mânca-veți tot mai flămânzi să fiți
Ca să înțelegeți pe deplin
Ce înseamnă să fii numai maț
Umplut prea plin doar din furat!
Să auziți și-n veșnicie,
Mereu, de-a pururi, fără timp,
Plânsul copiilor rămași
Când pleacă tata prin străini
Să trimită prețul unei pâini.
Din cauza voastră mamele nu mai cresc prunci...
Le-ați transformat forțat doar în năluci...
Vorbesc la telefon din depărtate,
Dar au uitat de îmbrățișare.
Voi, cei care ați adunat,
Cât să trăiți îmbelșugat
Vreo patru mii de ani de aici nainte,
Spuneți-mi drept: aveți părinte?
Aveți o mamă? Aveți un tată?
Cum îi priviți când țara-i moartă!?
Cum v-au crescut? Ce lapte ați supt?
Nu ați călcat, copii fiind, acest pământ?
V-aș întreba, iertați-mi îndrăzneala:
De ce aveți o inimă mai neagră decât smoala?
Voi noapte cum dormiți după ce mor
Bătrâni bolnavi și părăsiți de orice ajutor?!
Dormiți cu capul pe lingouri!?
Priviți imuni doar la tablouri!?


Și totuși vina patriei rănite
Se va împarte în veci la doi:
Voi ați furat-o, noi n-am mai iubit-o
Și am facut din România - țara răstignită!https://www.facebook.com/luminita.aldea.3/videos/2097910006995012/

sâmbătă, 30 martie 2019

Cum te vindeci de deprimare, de primăvară omorâtă și de lipsă de speranță!?


Eram tristă de dimineață din cauza florilor copacilor condamnate la moarte, din cauza grijilor pentru țara mea pe care o simt la răscruce de drumuri și de istorie și pentru care mă rog să existe viitor, dar și din cauza unor speranțe năruite... Știți cum e că poate ați pățit și voi: promisiuni, credință, nădejde... și apoi totul se duce de râpă și ți se împrăștie sufletul ca o pulbere spulberată de vânt...
Cam asta era starea mea când în corespondența pe messinger cu un prieten al scrisului meu, pe care nu îl cunosc personal și al cărui nume nu îl dau, caci nu i-am cerut acceptul, dar poate să recunoască chiar el, dacă vrea, se furișează fraza: „Vă iubesc, pentru ceea ce scrieți, că pe copiii mei !”
Waw! Brusc mi s-a adunat sufletul din pulbere și a redevenit întreg! Cât de puțin îi trebuie sufletului ca să se vindece...

Nu-mi omorâți primăvara!




Nu-mi omorâți primăvara!
M-am pregătit sufletește pentru venirea primăverii. Mi-am măturat gândurile negre din creier și mi-am scos din inimă cenușiul trist al iernii. M-am pregătit atât de mult de parcă și eu urma să înfloresc, nu numai copacii. Dimineața îmi vizitam florile din curte să văd cât au mai crescut și pe crengile copacilor vedeam cât s-au mai umplut de viață mugurii. Închideam ochii și auzeam vocea tatii ce povestea că primăvara, când urca pe munți cu oile, auzea cum urcă seva prin tulpini. Deja eram toată poezia și retrăiam versurile scrise cândva:


Aș vrea să fiu ram
și să mă doară greul florilor…
Ce dulce durere!


Dar totul s-a prăbușit. Primăvara e tristă și afară și în mine. Au intrat drujbele în copacii înfloriți și i-au culcat la pământ. Au tăiat până și „copacul anului în Europa”. Când am văzut culcate pe caldarâm crengile grele de flori ce ar fi trebuit să sărute cerul și să ne bucure viața am înțeles, dacă mai era nevoie, că suntem bolnavi. Oare mai există vreun popor pe pământ ce taie copacii înfloriți și sluțește teii de pe marginea drumului transformându-i în niște măciuci golașe ce țipă spre cer după crengile pierdute și după frunzele ce nu o să mai fie niciodată!? Japonezii au o sărbătoare a cireșilor înfloriți… Noi ar trebui să avem o sărbătoare a copacilor sluțiți…
Mă simt de parcă mi-au omorât primăvara!

30.3.2019

marți, 26 martie 2019

Pustnicul



Cândva am auzit niște povești despre un călugăr din munți. Păreau ireale și mărturisesc sincer că eram, cel puțin la unele din ele, sceptică. Văzător cu duhul, cunoscător al celor trecute, dar și a celor ce urmează să vină... Timpul, viața, o anume conjunctură m-a făcut să ajung la el. M-a tratat cu căldură și ospitalitate așa cum tratează pe toată lumea ce ajunge la el. Acolo toți musafirii sunt puși la masă.
-Deci și tu ești fiica lui Culiță Ungureanu? m-a întrebat și a continuat tot el: Când eram copil, în urmă cu vreo 60 de ani am ajuns la taică-tu la stână. Întâi mi-a dat să mănânc. A zis: Ia și mănâncă, băiete, nu răbda ca acasă!
Părintele era emoționat când povestea asta. Spusese povestea și fraților mei. Probabil că vorba tatii a atins un subiect foarte sensibil și dureros din viața lui de copil, căci nu plecase de bine de acasă la stână. Ceva din căldura ce o avusese tata față de el o revărsa acum asupra noastră când îi călcam pragul.
Am vorbit cu el despre scris și har și ce am vorbit rămâne între mine și el. Au fost momente când eu aveam lacrimi în ochi și au fost momente când mi s-a părut că și ochii lui bat în lacrimi. În timp ce vorbeam a intrat un bărbat tânăr și ne-a întrerupt:
-Părinte, eu duc copiii acasă!
-Bine, du-te, dar ai grijă cum conduci. Nu depăși viteza. Să îl lași pe fiecare la poarta casei.
Omul a ieșit. Preotul a luat toți banii de pe masă ce îi primise ca donații și a strigat șoferul înapoi.
-Stai, să le dau și vreo doi bănuți să aibă săptămâna aceasta până vin iar la noi.
S-a dus cu șoferul. Când s-a întors s-a scuzat și mi-a explicat.
-Sunt copiii necăjiți de prin satele din jur. Vin la schit la sfârșit de săptămână. Eu îi primesc. Au aici mâncare, un bănuț. Când pleacă le dau și vreo doi să aibă de cheltuială până vin iar. Nu pot să îi las să plece singuri pe drum. Trimit un om cu mașina să îi ducă pe fiecare până la poarta casei.
Povestea asta ca pe lucrul cel mai banal din lume, fără niciun pic de trufie. Înainte de a pleca acasă ne-a condus – pe mine și pe rudele mele cu care am ajuns la el – să vedem tot așezământul înființat de el. La urmă ne-a făcut și o mică rugăciune de binecuvântare.
Am plecat spre casă. Nu știam ce să gândesc despre călugărul pe care îl întâlnisem. Mă gândeam la toate poveștile ce le-am auzit despre el.
Știam că un român s-a căsătorit cu o englezoaică, apoi acel român a venit cu tot cu ea la schit la el. Fără ceartă, fără cuvinte aspre a convins-o pe ea să se boteze și să se cunune. A botezat-o și ea a devenit o creștină ortodoxă convinsă. Despre cununie băteau pasul pe loc găsind scuze: nu au nași, nu au rezervat local, nu au...
Părintele le-a spus ferm:
-Voi ziceți da! Restul le rezolv eu pe toate. Am și nași. Am și local. Am și meniu.
Tinerii au spus da. Părintele le-a găsit nași și le-a făcut masa de nuntă acolo la schit.
Mirele bodogănea în ziua nunții că mireasa vrea să se cuafeze. A crezut că găsește în călugăr un aliat, dar el a spus cu toată blândețea din lume:
-O să găsim și cuafor! Las-o să facă tot ce vrea că e ziua ei azi!
Au trecut anii. Englezoaica vine în fiecare vară în România cu familia ei. Și-a botezat copiii acolo în munți la schitul călugărului.
De ce vă scriu eu toate acestea!? Pentru că aflu lucruri ce mă tulbură. Pentru că constat că există suflete ascunse în munți ce poartă în ele forțe nebănuite și duc creștinismul și credința adevărată mai departe.
Într-o zi englezoaica l-a sunat pe călugăr și l-a implorat să se roage pentru tatăl ei ce este pe moarte în spital. Bietul călugăr și el bolnav, cu operații nenumărate a răspuns vorbind despre un om pe care nu îl întâlnise niciodată în viața lui și despre care nu știa nimic:
-Cum să mă rog eu pentru el?! Nu e creștin! Nu e botezat! Nu s-a spovedit niciodată în viața lui și sunt păcate multe. Cum să îl ajut?
-Veniți aici! O să-l botezați! O să-l spovediți!
S-a dus călugărul acolo. L-a botezat. L-a spovedit prin translator. Omul voia, dar nu știa niciun cuvânt în limba română. Apoi, deși e încă în spital, starea de sănătate a omului e mai bună.
Veți spune și veți gândi că oricine acceptă orice în preajma morții și aveți dreptate, dar după aceea a urmat ceva miraculos și de neexplicat.
Englezul acela ce nu a văzut niciodată România și nici nu cunoaște niciun cuvânt românesc vrea să se facă bine, să vină în România și să își trăiască restul vieții la schitul din munți la călugărul ce l-a convins că este purtătorul credinței Lui Iisus...
Mai știu că acolo la schit mai sunt suflete salvate de călugăr... Le ia sub aripa lui, le schimbă soarta, îi ajută necondiționat fără a cere ceva, ci dăruind...
Până la urmă nu pot să nu mă întreb: Ce îți poate spune și ce taine și forțe pune în cuvânt un călugăr chinuit de boli și de viață, îmbrăcat în veșminte negre, sărăcăcioase încât să te facă să crezi și să îl urmezi!?... Ce foame a sufletului o pot sătura și ce gol al lui îl pot umple niște cuvinte!?...
8.februarie.2019



luni, 25 martie 2019

Dosarele X... varianta Luminița Aldea


Toată dimineața m-am frământat, dacă să vă povestesc sau nu întâmplarea paranormală de noaptea trecută. Nu o să rămâneți cu traume, asta e sigur, dar o să râdeți de mine și asta nu prea îmi convine. În plus m-am chinuit atât să capăt și eu o fărâmă de aură de om deștept ce e posibil să se ducă pe apa sâmbetei după povestea asta. Parcă vă și aud zicând: Pare deșteaptă, dar nu prea e... Acu, fie ce o fi, puteți râde, dar măcar să nu mai povestiți și la alții...
Am scris toată noapte. Mă simțeam înghețată, mâna mi-a amorțit și ideile s-au terminat. Am căscat, m-am ridicat de la masă, m-am întins și oasele mi-au trosnit dureroase, m-am uitat la ceas... 04.41 - am citit.
...E târziu. A trecut aproape toată noaptea. Aș bea un ceai fierbinte să mă încălzesc... mi-am spus, dar apoi, de lene, m-am răzgândit: Lasă ceaiul! Fugi la baie și apoi țuști sub plapumă!
M-am dus la baie. Rezolvam și eu o problemă acolo, când am simțit o atingere a ceva pe spate. Am sărit arsă. Am țipat și m-am repezit în ușă să fug fără a mă uita înapoi de entitatea ce mă atinsese în plină noapte. De viteză nu am apăsat bine pe clanță, ușa nu s-a deschis și capul meu bum. Ușa e întreagă, dar capul meu are un cucui frumos în frunte sub păr. Mă izbeam ca bezmetica în ușă în continuare să fug, când aud: Poc! un zgomot familiar a ceva ce cade pe gresie. M-am lămurit. Știam cine m-a atins pe spate în plină noapte în casa în care stau singură cuc.
M-am întors spre dușman sau intrus; nici nu știu cum este mai bine să îi spun. Stătea lungit pe gresie. I-am dat un picior și a alunecat până în mijlocul băii.
Era mătura cu coadă lungă de lemn. Locul ei este în baie, în colțul de lângă wc. Probabil că nu era pusă prea bine și a alunecat ușor pe spatele meu. După ce m-am ridicat fugind a căzut cu totul pe gresie.
În sfârșit m-am liniștit și m-am ocupat de pantalonii mei de pijama ce rămăseseră... Rămăseseră... și atât!
M-am dus la culcare vorbind singură. Nu am adormit prea curând. Îmi sărise somnul. Capul mă durea că îl lovisem de ușă.
Curat ginion sau lipsă de noroc să îți cadă mătura pe spate tocmai când... ești în baie... la ora 04.41...
25.martie.2019

duminică, 24 martie 2019

Totul a fost perfect până...


În 2005 m-a convins o prietenă din sat să merg la o prezentare de produse importate din SUA. Era invitată ea și m-a convins să merg și eu. Produsele îi fuseseră prezentate ca și miraculoase. Făceau minuni pentru sănătate, dar și în cosmetică.
Ne-a dus soțul prietenei cu mașina într-un oraș apropiat unde avea loc prezentarea. Ne-am așezat pe scaune pe ultimul rând într-o sală plină și am asistat la discursurile celor ce ne prezentau produsele. Se pare că rezolvau tot: sănătate, curățenie, slăbit și miracole cosmetice. Pentru că îmi manifestasem scepticismul prietena mea se uita la mine zâmbind și îmi transmitea: Vezi!?...
După prezentarea produselor am asistat la un film. Despre cum se cultivă planta din care se fac produsele, despre premiile obținute de cei care le distribuiau în zonă ce includeau excursii în țări exotice din sudul Asiei, SUA, Anglia. Părea o poveste de succes. Încă nu realizam că filmul publicitar e făcut în SUA și acolo există talentul de a te convinge prin publicitate să cumperi până și praf de pe lună. Prietena nu pierdea niciun moment să mă privească zâmbind. Mi-a și șoptit: Vezi!? Nu m-ai crezut... Ți-am spus eu...
Când a început să ruleze imagini cu persoane ce au slăbit miraculos, gata m-a dat pe spate. A lor eram cu trup și suflet. Toată viața mi-am dorit să fiu slabă și găsisem rețeta. Eram hotărâtă să cumpăr produsele - la cât sunt de zgârcită și chibzuită la cheltuit banii era un miracol că m-au convins să bag mâna în buzunar - să devin distribuitor, să fac orice pentru produsele ce mi-au cucerit inima.
S-a terminat filmul. Am băgat mâna în poșetă să îmi caut portofelul și să văd câți bani am la mine, căci nu voiam să pierd nicio zi fără produsele ce mă puteau face dintr-o rotunjoară un scobai. Prietena mea mă certa cu superioritate: Ți-am spus eu, dar nu ai vrut să mă crezi! Așa ești tu o căpoasă și nu vrei să crezi nimic...
Eu, tăcută și cuminte, acceptam cearta. Ne-am așezat la rând la produse. Eu voiam pastile, ceaiuri și lichide pentru slăbit. 
 Atât de convingător a fost totul încât deja mă vedeam o cheritură slabă pe care atârnă hainele rămase largi. Și ca în povestea cu drobul de sare ce urma să fie dat în capul copilului de pisica ce urma să se urce pe sobă - ce s-o mai lungesc cu povestitul; e vorba de „Prostia omenească” a lui Creangă - îmi făceam griji că nu voi mai avea cu ce să mă îmbrac potrivit pentru noul meu trup, că îmi trebuie alte haine sau să le modific pe cele pe care le aveam.
Prietena mea voia produse cosmetice și pastile ce te detoxifiază, te întineresc... te... de toate.
Și cum așteptam cuminți la rând se deschide ușa și intră un băiat de vreo patrusprezece ani ce sigur avea peste 100 de kg. Din ușă strigă spre familia ce ne-a prezentat produsele și filmul:
-Mama, mi-am pierdut cheia de la casă! Dă-mi-o pe a ta! 

Doamna a scos repezit din poșetă o legătură de chei și i le-a întins soțului să i le dea băiatului.
Eu mi-am băgat ușor banii înapoi în portofel, portofelul în poșetă și m-am îndreptat spre ușă. Prietena mea m-a urmat. Am ieșit la aer și dăi râs. Dar râs sănătos de mă durea burta. Prietena mea râdea de râsul meu...
Am rămas tot rotunjoară, dar cu banii în buzunar...
24.03.2019

vineri, 22 martie 2019

CĂRĂRI ȘI DESTINE - fragment despre frică, curaj și începuturile democrației la noi...


...Eram gravidă cu Sandu. Era în primăvara lui 94. Încă lucram la școală. Simion avea magazinul din curte atunci. Eu nu mă amestecam în afacerile lui. Salariul meu îl lua tot el, dar nu conta asta. Să lucrez cu copiii era deja cea mai mare răsplată, dincolo de salariu.
Chiar dacă nu mă amestecam în afacerile lui Simion observam că șeful de post venit în sat imediat după revoluție și adjunctul lui venit odată cu el vin des la magazinul nostru din curte cu de toate, ce era și bar și magazin sătesc. Uneori aduceau cu ei și șefii ce veneau în control. De cele mai multe ori beau într-un separeu sau pe terasa bucătăriei de vară din curtea noastră pentru a putea vorbi liniștiți și să nu fie deranjați. Mai mult decât că le-am dat bună ziua, când am trecut pe lângă ei, nu am avut de a face cu ei.
Nu trăiam în pustiu, așa că auzeam poveștile ce se spuneau pe seama șefului de post și a ajutorului său. Totuși tartorul răului era șeful de post. Adjunctul era doar un trepăduș ce îl urma în toate. Păreau povești desprinse din filmele cu șerifi ticăloși ce faceau legea în vestul sălbatic înainte de nașterea unui stat cu legi și ordine.
Băteau oameni, șantajau femei să se culce cu ei, luau birul de la micii comercianți din zonă ce de-abia făceau ochi în ale afacerilor... Dacă s-ar fi oprit numai la atât... Satul era terorizat și fierbea mocnit. Înainte de a veni în sat, șeful de post a fost într-o altă comună suceveană și oamenii de acolo făceau cruce că au scăpat.
Poștașul din sat, soțul unei colege de la școală, a spus o poveste infiorătoare la care fusese martor.
Stătea la bloc și ieșise seara să fumeze în fața clădirii. Era iarnă. Fulguia. Înnoptase. A văzut un bărbat mergând poticnindu-se pe marginea drumului. Îl cunoștea. Era un om ce stătea cu câteva case mai jos de bloc. O mașină roșie a venit în viteză și l-a lovit. Nu a frânat, nici nu a oprit. Poștașul a fugit; erau doar șase-șapte metri din fața blocului până în șosea; spre omul căzut. Înainte de a se apleca deasupra omului rănit a urmărit cu privirea mașina ce și-a continuat drumul accelerând. Aproape a gemut de surprindere când i-a auzit roțile scrâșnind când a virat în viteză și a intrat în fața postului de poliție ce se afla la o sută de metri de bloc.
...O, Doamne, e mașina șefului de post. El are o mașină roșie, gândi cu repeziciune, apoi s-a aplecat spre omul întins pe marginea drumului ce gemea. S-a pierdut cu totul și nu mai știa ce să facă văzându-l plin de sânge. Voia să-l ajute și nu știa cum.
Cineva de la o fereastră de la bloc a strigat că a sunat la salvare.
Poștașul i-a șoptit omului să reziste și i-a strâns mâinile. Au mai venit încă trei oameni. Au venit în fugă și șeful de post cu adjunctul lui. Vorbeau prin stație și anunțau că au un accidentat.
-Ce s-a întâmplat?! Ce e cu omul acesta?! a întrebat șeful de post autoritar.
Poștașul privea în pământ. Nu avea curaj să ridice ochii și să spună: Voi l-ați accidentat! V-am văzut! Fumam în fața blocului și am văzut mașina roșie. Am văzut cum ați tras mașina în fața poliției!
Dar cum să spună așa ceva când știa sigur că animalele astea două au omorât în bătaie un om doar că nu le-a plăcut cum mergea pe drum!? L-au tocat în picioare și l-au omorât. Fiul celui omorât a îndrăznit să-i acuze. Era un copilandru de vreo paisprezece ani. Șeful de post l-a amenințat: Dacă îți aud gura, imediat ajungi lângă tat-tu!
Nu, poștașul nu avea curaj. Era curată nebunie să ai curaj cu asemenea oameni. Aș vorbi și eu, dacă ar mai zice cineva că a văzut, și-a spus în gând.
-Care a văzut ceva? A fost cineva aici? a țipat iar șeful de post.
-N-am văzut nimic, a șoptit cu ochii plecați poștașul. La fel au dat din cap a neștiință și ceilalți oameni.
Salvarea a venit și a luat rănitul. Mașina poliției de la circulație a venit cu specialiștii și făceau măsurători. Au notat în acte că nimeni nu a văzut nimic, că nu există niciun martor.
Tot satul, absolut tot satul, știa a doua zi cine făcuse accidentul, asta însemnând că au fost mai mulți martori care nu au vrut să depună mărturie de frică, dar pentru poliție nu exista nici un martor.
Povestea cea mai monstruoasă din viața șefului de post, care demonstra că exemplarul era un monstru ce nu avea nici mamă, nici tată, nici Dumnezeu, era despre ceea ce îi făcuse soției cu care avea doi copii – băieți amândoi. Ea era vânzătoare la un magazin de stat. Era prin 1987-1988. Bărbatul i-a cerut să ia o sumă de bani din gestiune că are nevoie urgent și că vor pune banii înapoi în câteva zile. Ea i-a dat. Imediat cineva a reclamat-o pe vânzătoare și a venit control. Au arestat-o și era în pușcărie pentru delapidare. El a dat divorț și a rămas și cu casa și cu copiii. Avea deja o amantă și a vrut să scape de soție...
...Atunci, primăvara – își amintește Oana retrăind totul – când a început nebunia, de-abia venisem de la școală. Simion mi-a spus să fac mâncare că vine șeful de post cu un inspector la masă.
-Sunt gravidă. Fac naveta pe jos – trei kilometri pe zi. Nu am chef să fac mâncare pentru ei. De ce nu se duc la un restaurant în oraș? am protestat. Niciodată până atunci nu le făcusem mâncare. Veneau doar la băut.
-Nu-ți aud gura! Fă-le mâncare și taci!
Le-am servit masa pe terasa de la bucătăria de vară. Simțeam repulsie că trebuie să servesc asemenea oameni. Nu vorbeam și nu stăteam cu ei la masă, doar puneam totul și dispăream în bucătărie, dar de auzit auzeam tot ce se vorbește și simțeam că mi se învârte stomacul. Șeful de post povestea cum își bătea copiii, cum îi lovea cu cureaua până își făceau nevoile pe ei, cum îi ținea ore în șir în genunchi cu mâinile ridicate, cum leșinau de frică și durere.
Strângeam mâinile pe farfurii cu furie. Plângeam. Nu am mai ieșit deloc afară ca să nu le văd chipul niciunuia de la masă. Nu am răspuns când, plecând, mi-au mulțumit pentru masă.
După ce au plecat am vorbit cu Simion, care stătuse cu ei la masă și auzise ce face nebunul acela cu copiii lui. La mine acasă nimeni nu lovea copiii, nici eu, nici Simion, nici soacră-mea. Eu la școală nu concepeam să lovesc un copil și simțeam furie pe profesorii ce erau excesiv de severi cu elevii.
-Ai auzit ce povestea despre copiii lui?! Dă-i de băut, dar jur că eu nu mai pun niciodată masa pentru monstrul ăsta! Cum să te porți așa cu proprii copii și să te și lauzi că așa îi educi!?
-Știi că și-a băgat soția în pușcărie? A șoptit moale Simion. El a reclamat lipsa de bani, după ce chiar el îi luase. E nebun și periculos.
-Știu. Am auzit. Știu și de accident. Și de omul acela omorât, călcat în picioare...
-E mult mai mult decât atât. E vorba de mașini furate, de hoți... Lasă, mai bine să nu știi tu tot, vorbi moale Simion și a dat cu lehamite din mână.
-Ți-e teamă de ei!? am întrebat simțind cum plutește în aer frica.
-Cui nu-i e?! E mai bine să-i ai prieteni, decât dușmani. Le dau din când în când de băut și de mâncat și nu au grija mea...
-Deci le plătești taxă de protecție! am exclamat mirându-mă prostește.
-Taci nabii și nu mai face pe deșteaptă!
Am tăcut și mi-am văzut de ale mele, dar am refuzat categoric să mai fac mâncare pentru ei vreodată. Oricum nebunia nu se oprise, ci creștea în intensitate și în aer se simțea teroarea. Polițiștii cereau din ce în ce mai mult. Adjunctul șefului de post se însurase și soția mă suna de câte ori rămânea fără țigări să i le duc la post. Născusem, aveam copil mic, îi explicam că nu pot, dar ea insista cu un tupeu incredibil. Da, i-am dus țigări când nu am putut scăpa de insistențele ei. M-a sunat și la ora unusprezece noaptea.
Satul fierbea mocnit. Oamenii se temeau. Toți micii patroni – nici nu existau mari, căci toți erau la început de drum și făceau primii pași într-o lume necunoscută – plăteau taxă de protecție. Nimeni nu-i înfrunta. Nimeni nu spunea o vorbă cu voce tare. Teroarea era așa de mare că toți plăteau fără să clipească, chiar dacă șoptit, pe la colțuri, mârâiau. Simion se plângea și el. Datoriile la bănci ne copleșeau și polițiștii erau tot mai nesătui.
Niciodată, absolut niciodată, nu au simțit oamenii satului asemenea frică, nici măcar în dictatură. Existau oameni bătuți, doar că au trecut prin fața postului de poliție și șefului i s-a pus pata pe ei.
Ultima dată, înainte de a se declanșa nebunia, când a trecut șeful de post pe la magazinul nostru a umplut o geantă cu sticle de vodcă Stalinskaya, țigări, cafea. Se lăuda că merge la o amantă, soția unui proprietar la hotel dintr-un oraș apropiat, în timp ce Simion îi punea tot ce ceruse în geanta fără fund. Nu și-a dus singur geanta la mașină. L-a pus pe Simion să o ducă și să i-o așeze în portbagaj.
După aceea Simion a venit tăcut în curte. Era copleșit. Nu mai putea. Era prea mult. Datoriile la bănci de-abia le plăteam. Ne chinuiam de la o lună la alta să supraviețuim. Am discutat cu el. I-am spus să nu le mai dea nimic polițiștilor. Mi-a spus că nu poate, că îi este frică.
O molie ca mine, o adormită – asta mi s-a spus că sunt și eu am ajuns să cred că așa sunt! – simțea cum crește în ea, fără a ști de unde vine, un uragan de furie. Când trăiești în sărăcie, când îți chinui copiii, căci monștrii aștia luau mâncarea de la gura copiilor mei, nu mai există frică. Trebuie să lupți! Trebuie să te ridici în picioare! Trebuie să spui: destul! Altfel îți meriți soarta...
Următoarea dată când a sunat soția adjunctului și mi-a cerut să-i duc țigări la sediu – acolo locuiau – i-am spus ferm că nu îi duc, să vină să-și cumpere și am închis telefonul.
Peste câteva zile a venit vânzătorul din bar și mi-a spus:
-A venit polițistul Vasile - era un băiat nou angajat la post, proaspăt absolvent al școlii, ce ducea o viață de chin cu șefii lui - și are o listă de la șeful de post cu ce marfă vrea.
Simion era la Suceava după marfă. Am privit spre soacră-mea întrebând-o din ochi ce să fac. Ea nu a zis nimic și totuși tăcerea ei părea că mă încurajează. Era prima dată când trebuia să iau o decizie legată de afacerile lui Simion. Și am luat... Cea mai bună decizie posibilă...
M-am dus în bar. Polițistul Vasile aștepta rezemat de tejghea. Am salutat și am vorbit repede până nu mi se topea curajul.
-Îmi pare rău, dar nu vă pot da nimic fără bani. Spuneți-i domnului șef de post să vină să plătească tot ce a luat de aici fără bani.
Bietul polițist! S-a prăbușit cu totul peste tejghea. Mă privea cu ochii ieșiți din orbite. Nu a avut curaj să-mi spună că sunt nebună, dar asta gândea. Îmi era milă de el, știam că a fost lovit de șefii lui și că se teme să se ducă să transmită vorbele mele, dar și mai milă îmi era de copiii mei.
-Nu pot să mă duc să le spun asta! Vă rog...
L-am privit cu milă. Frica și teroarea i-o citeam în ochi.
-Nici eu nu pot. Avem datorii la bănci și de-abia le plătim. Nu pot să-mi țin copiii flămânzi și să le dau lor tot ce vor degeaba.
Am zâmbit amar... Nu îmi permiteam să cumpăr pampers. Spălam pelinci ca pe timpuri pentru pruncul meu. Nu, orice ar fi, nu le dau de băut degeaba!
-Nu pot, am șoptit și i-am întors spatele. Îmi părea rău de el, dar și mai rău de mine și de copiii mei.
Am ieșit la aer și am respirat adânc. Frica îmi dădea târcoale. În aer plutea o liniște nefirească... Liniștea dinaintea furtunii... Ce o fi o fi, mi-am zis îmbărbătându-mă. Cineva trebuie să oprească nebunia asta!
Telefonul fix a sunat peste exact zece minute. Atât îi luase tânărului polițist să ducă veștile. Am ridicat receptorul și nu am apucat să zic nimic.
-F...-ți morții mă-ti de proastă! Hristoșii cui te-o făcut de mută, spune-mi ce am luat eu de la bar și nu am plătit!?
Am respirat adânc. Frica mi-a topit genunchii. În sfârșit înțelesesem că dezlănțuisem iadul.
-Spune, muta dracului, când am luat eu ceva fără bani?!
Cu glas străin, de parcă nu era al meu, i-am răspuns ferm.
-Tot timpul. Săptămâna trecută de-abia v-a cărat Simion geanta până la mașină. Așa nu se mai poate...
Vocea de la celălalt capăt al telefonului m-a cotropit ca un uragan. Deduceam că vorbea cu mine, dar și cu ceilalți polițiști din jurul lui.
-Muta lui Simion, proasta aceea împiedicată ce nu știe cum o cheamă a căpătat glas! Auziți, fraților, că poate vorbi! Tu - mi se adresă mie - prostălancă, dă-mi-l pe bărbată-tu! Nu am ce vorbi cu tine! Să vorbească el, doar nu se ascunde după tine!
-Nu e acasă. E la Suceava, am răspuns și am adăugat după un moment de tăcere în care am tras aer în piept cu nesaț: El nu are nicio vină. Nu el m-a pus. El nici nu știe. E decizia mea. Nu vreau să vă mai dau nimic, absolut nimic, degeaba.
Nu îmi cunoșteam vocea și nici puterea din mine. Nu știam cine și ce din mine poate lupta și înfrunta un monstru. Eu, cea care mă știam și cunoșteam, aveam picioarele de gelatină și mă rezemasem de dulapul de bucătărie, pe care era așezat telefonul, ca să nu cad.
-Deci e decizia ta!?... TU ei decizii!?!
-Da, i-am răspuns și am închis telefonul.
Bărbatul de la celălalt capăt a rămas ca prostul cu receptorul în mână.
-Nu, nu se poate așa ceva! Oaia mută a lui Simion a căpătat glas! Băieți, voi ați auzit vreodată proasta asta vorbind!? și-a întrebat colegii.
-Nu. Din câte știu lucrează pe la o școală. A lucrat până să nască. Eu știu că nici nu clipește în fața lui Simion. El e șeful, a explicat cineva, dar șeful era atât de furios și surprins încât nu a realizat cine vorbise.
-Mă, voi înțelegeți ceva din asta!? Eu nu înțeleg nimic. Pe mine, pe Nichita Iacob, mă înfruntă o femeie! Și nu orice femeie, la care să ai ce vedea, ci o toantă proastă și împiedicată! Bă, eu pe asta nu dau nici mucii!
Fierbând de furie până la turbare a sunat iar.
-Ascultă, mormoloaca dracului, nici nu știi cu cine ți-ai pus mintea! Vă distrug! Vă mut din sat! Nu rămâne din tine niciun ciolan întreg!
Am închis telefonul. Îmi era greață. Am băut o gură de apă și mi-am șters fața. Frica mi-a topit oasele. M-am dus la copii afară, dar călcam ca în străchini. În ciuda fricii, nu regretam ceea ce făcusem. Mi se blocase în cap o singură idee că cineva trebuie să-l oprească. Pentru viitorul copiilor mei, pentru altă lume, cineva trebuie să-l oprească...
Ceva din mine mi-a șoptit cinic: Crezi că tu îl poți opri!? Ești nebună!
Nu știu cum a trecut timpul până seara. Nu știu ce am vorbit, cu cine și cum. Mecanic m-am ocupat de copii. L-am alăptat pe Sandu și l-am legănat la pieptul meu până când a adormit și am rămas cu el în brațe și după aceea. Îl legănam și îi cântam șoptit cântec de leagăn.
-De ce plângi, mami? l-am auzit pe Daniel întrebând și i-am simțit mâna mică ștergându-mi lacrimile de pe obraz. Habar nu aveam că plâng. Lacrimile curgeau fără voia mea.
-Nu plâng, puiul mamii... Nu plâng...
-Dar ai lacrimi, mami!
Mâna lui mică era ca o petală de crin răcoroasă pe obrajii mei fierbinți.
-Mă dor ochii, puiule...
-Ce ai făcut!? a răcnit Simion în pragul camerei și am înțepenit cu copilul în brațe. L-am privit. Era speriat și furios. A repetat întrebarea: Ce ai făcut, Oana?
Nu am putut răspunde. Mi-am plecat capul. Priveam fața pruncului de la piept și instinctiv l-am strâns.
-Mâine m-au chemat la post cu toate actele societății. Vrea șeful să le vadă.
-Au dreptul? am întrebat moale. Nu știam cum este legal pentru că nu m-am amestecat deloc în afacerile lui Simion.
-Nu. Dar numai o proastă ca tine poate crede că Nichita Iacob se împiedică de amănunte ca acestea. În satul ăsta el e legea. Spune-mi ce să fac?! În ce m-ai băgat, femeie nebună!?
-Nu încalci nicio lege! Ești un biet proprietar de magazin cu de toate ce te chinui să supraviețuiești! Ai făcut totul cu împrumuturi de la bănci. Nu ai de ce să le plătești taxă de protecție! Actele îți sunt în regulă. Va merge contabila mâine să le arate și gata, am vorbit cât am putut de convingător și, bineînțeles, crezând în ceea ce spun.
Simion s-a prăbușit într-un fotoliu. Și-a ascuns fața în mâini.
-Contabila nu merge. De când i-a murit bărbatul șeful de post o hărțuiește să se culce cu el. E nebun... a vorbit Simion cu vocea gâtuită de frică și fără a-și lua mâinile de la față.
-Ai fi putut să îi dai în continuare tot ce vrea? Ai de unde? Am făcut astăzi borș cu cartofi și cu legume și pentru că nu am avut ulei am pus la prăjit un pic de slănină. Exact când puneam slănina în oală a venit polițistul... Poate de aceea am îndrăznit să spun ”nu”. Spăl pelinci la copil ca pe timpuri, la borș pun slănină în loc de ulei... Nu, nu mai puteam să le dăm nimic degeaba...
Simion nu zicea nimic din spatele mâinilor. Stătea tăcut, prăbușit în fotoliu. Nu avea ce să răspundă la tot ce i-am spus.
Tăcerea se întindea ca o negură. Frica accentua negura tăcerii. Am așezat copilul pe pat și am șfâșiat tăcerea întunecată și pâcla fricii din cameră cu câteva cuvinte pe care nu am să înțeleg niciodată cum le-am putut rosti, dar le-am rostit. În adâncul sufletului aveam certitudinea că asta aștepta Simion de la mine.
-Voi merge eu cu actele la poliție. Eu am declanșat nebunia, eu trebuie să trag! Tu nu ai nicio vină...
Simion și-a descoperit fața. Mă privea de parcă mă vedea pentru prima dată în viața lui, ca pe o ființă întrupată brusc din neant.
-Vrei? l-am auzit întrebând și i-am simțit în voce bucurie și eliberare.
Nu, nu vreau! Mă tem de mor, dar nu am încotro! voiam să am puterea să țip, dar nu avea rost.
Nu știu cum am dormit și nici cum a trecut noaptea. Mi-am amintit în schimb și am retrăit tot ce știam despre șeful de post: cum și-a băgat soția în pușcărie, cum își bătea copiii, cum a omorât un om strivindu-l în picioare, accidentul de mașină... Apoi am spus în gând toate rugăciunile pe care le știam... Cred că am spus câteva și neștiute și pe care le spuneam direct din inima mea implorând să primesc ajutor din cer.
În zori a sunat telefonul. Bănuiam că sunt cei de la postul de poliție așa că am răspuns eu. Era șeful de post. Fără a saluta l-a cerut pe Simion. Am mințit că este plecat la Suceava. A spus că ne așteaptă cu actele la control. Am închis telefonul. Simțeam cum trupul mi se scurge ca o apă pe pământ și totuși am rămas în picioare. Îl priveam în ochi pe Simion și toată ființa mea îl implora mut să se ducă el, să nu mă lase să trec prin asta.
-Plec la Suceava. Stau toată ziua la mătușa. Tu du-te la poliție! Astea sunt dosarele cu acte! Nu le da din mână! Unui patron de gater ce nu a mai plătit taxă de protecție i-a cerut actele, le-a distrus, apoi i-a chemat toate controalele posibile pe cap. Nu dai actele, ai înțeles?
-Și ce spun? am întrebat ca și cu gura altuia. Habar nu aveam cum trebuie procedat și cum e legal.
-Nu au voie să îți ia actele. Eu plec. Așteaptă să ies din sat și apoi du-te la poliție!
L-am prins de mână. L-am implorat amintindu-mi că soțul mătușii, la care se ducea să se ascundă, lucra la poliție la Suceava:
-Vorbește cu unchiul de la Suceava. Povestește-i ce se întâmplă. El e șef la poliție la circulație. Dacă nu există altă cale și dacă lucrurile se complică, spune-i că îl rog să mă ajute să merg în audiență la șeful poliției de la Suceava!
Simion nu mi-a răspuns nimic. S-a dus spre ușă. Din prag s-a întors spre mine și mi-a spus:
-Ai grijă, Oana! Ai grijă! Nebunul ăsta lovește femei!
A plecat. Am rămas stană de piatră în mijlocul camerei. Am îngenuncheat și m-am rugat. Nu am plâns. Aveam ochii uscați și uscăciunea lor mă înțepa. M-am îmbrăcat cu o fustă neagră lungă până în pământ și o bluză verde, subțire. Îmi amintesc atât de clar totul!... Am luat sacoșa cu acte, mi-am făcut cruce, am lăsat copiii cu soacră-mea și am plecat spre poliție. Postul nu era departe de casa noastră; la vreo două sute de metri. Retrăiesc cum făceam pași, cum îmi izbeam genunchii unul de altul sub fusta neagră la fiecare pas de parcă eram o gloabă dusă spre abator, cum îmi izbea creștetul capului razele fierbinți ale soarelui, cum mă durea inima și cum aveam gust acru-amar de fiere în gură. Parcă mergeam spre eșafod sau parcă eram un soldat ce merge pe câmpul de luptă. La fiecare pas – absolut la fiecare – îmi doream să se întâmple o minune și ceva să mă salveze din acest coșmar în care m-am băgat singură.
Nu, nu eram în dictatură, nu era regim torționar... Eram în primii ani postrevoluționari, când timidă, plăpândă, abia respirând se năștea democrația și se năștea monstruos și cu malformații. Șeful de post comunist devenise, profitând de vremurile tulburi, în democrație însăși întruchiparea legii. Nu era omul legii și în slujba ei, ci era ”legea” întruchipată.
Nimic nu m-a salvat. Nicio minune nu s-a întâmplat pe drum. Am ajuns în fața poliției. Polițistul Vasile fuma în prag. L-am salutat. Mi-a răspuns și mi-a zâmbit. Avea în ochi căldură, dar și surprindere.
-Ați venit dumneavoastră?! a întrebat mirându-se.
-Da, i-am răspuns. Apoi am întrebat: Șeful este?
-Da. E în sediu.
Nu îmi clănțăneau dinții în gură, ci genunchii trântindu-se unul de altul sub fusta neagră, largă și lungă.
Mi-am făcut cruce cu limba în gură și m-am apropiat de ușă. Înainte de a intra am simțit pe umăr mâna polițistului Vasile. Era un gest de îmbărbătare. Nu m-am întors spre el să-i mulțumesc. Am bătut în ușă, am auzit ”intră” și am deschis ușa. Am salutat. Șeful de post, așezat la biroul din spatele camerei și paralel cu ușa, nu mi-a răspuns la salut, ci mă privea ca pe o făptură venită din altă lume. Deduceam din atitudinea lui că nu vrea să mă vadă și că nu se aștepta să vin eu. Așteptând am filmat rapid camera, căci nu mai intrasem niciodată în postul de poliție: o femeie în vârstă stătea lipită de sobă de teracotă aflată lângă peretele din stânga ușii; o cunoșteam din vedere, era din sat, avea un proces cu niște pământ și de aceea umbla pe la poliție; un birou gol era așezat imediat lângă ușă, sub fereastră, lângă peretele din dreapta ușii; în spate era biroul șefului, iar imediat după sobă era o ușă ce se deschidea spre altă cameră și acolo era adjunctul șefului de post așezat la un birou în fața mașinii de scris.
Tăcerea îmi spărgea timpanele. Timpul se oprise și când timpul se oprește te miri că mai respiri. Căutam cuvinte să vorbesc și nu le găseam. Șeful de post mă privea de după birou. Avea fața buhăită, ochi opaci și albul lor era injectat cu fine firișoare roșii. Buzele groase le-a strâns într-o linie dură. Pumnii mari cât niște baroase păroase îi ținea pe birou. Și-a întins picioarele sub birou și am tresărit de parcă ar fi tras un glonț cu arma când și le-a izbit de partea din față a biroului și s-a lăsat pe spate pe scaun. A desfăcut mâinile pe birou și a rânjit văzându-mi stânjeneala, muțenia și frica. Le savura și se hrănea din ele. Eram în fața lui soția lui Simion pe care o știa: mută, proastă, împiedicată, mormoloacă.
Oare cu toanta asta am vorbit eu la telefon și avea glas!? se întreba în gând bărbatul.
-De ce ai venit? a întrebat moale, aproape blând, dar rânjetul și scrâșnetul aproape metalic al dinților pe care i-a strâns puternic când a terminat de vorbit îmi spuneau că blândețea lui e prefăcută. Era soiul acela de blândețe crudă a motanului ce se joacă cu șoricelul înainte de a-l mânca.
-Am venit cu actele la control așa cum ați cerut, am spus ferm și nu mi-am recunoscut vocea. Era clară, fără pic de frică în ea, dar deloc agresivă.
Oare cine vorbește prin mine, că eu nu sunt aceea!? Nici măcar eu nu mă recunosc... Eu, cea care mă știu, sunt o gloabă căreia i se izbesc genunchii unul de altul sub fustă... Eu, cea care vorbesc, nu știu cine sunt...
-Deci ai venit cu actele la control!? a întrebat șeful cu aceeași voce blândă, dar mie nu mi-a scăpat că avea un tremur convulsiv al palmelor ce strângeau aerul. De ce nu a venit bărbată-tu?
-E plecat la Suceava după marfă. Am venit eu.
-Lasă actele și pleacă, mi-a spus cu un fel de lehamite și greață. A și dat din mână de parcă ar fi alungat o muscă invizibilă. Voia să dispar cât mai repede din fața lui.
Am strâns tare mâinile pe sacoșa cu acte. Mi-am înțepenit picioarele să nu se mai izbească genunchii ca doi tonți beți. Am tras aer în piept și mi-am făcut curaj să vorbesc.
-Nu vă las actele. Nu e legal. Nimeni din cei ce vin în control nu ne iau actele. Le verifică în fața noastră. M-am prezentat cu ele așa cum ați cerut, dar nu vi le las. Nu există nicio lege care să mă...
Nu am mai terminat de vorbit. I-am văzut într-o fracțiune de secundă ochii cum i s-au mărit de parcă ar fi vrut să mă înghită cu ei și în aceeași secundă a sărit în picioare și a împins biroul cu trupul lui masiv de l-a aruncat în față cu zgomot asurzitor. Urla și era mare. Cel mai mare și mai turbat om pe care îl văzusem în viața mea.
-Mă, f...-ți crucea mă-ti de proastă, tu mă înveți pe mine ce e legal!?! Tu!?!... Eu sunt legea!!!
Femeia de lângă sobă a fugit lângă ușă îngrozită. Eu mă miram că am genunchii tari și că mă susțin să nu mă prăbușesc.
Adjunctul șefului a venit în cameră, m-a privit peste rama ochelarilor o clipă, apoi a pus niște hârtii pe biroul șefului.
-Sunt listele cu facturile de la BERMAS. Acum le-am primit prin fax. Le putem verifica imediat.
Șeful, năucit de furie, cu spume la gură, parcă neînțelegând ce i se spune își plimba privirea de la mine la adjunctul lui.
-Am listele cu facturi de la BERMAS. Să le verificăm, șefu!
Furia ce i-a tulburat mințile s-a mai potolit și începea să înțeleagă ce i se spune. În tot acest moment de respiro aveam timp să îmi trag sufletul și să analizez ce se întâmplă.
Deci au cerut facturile de la un singur furnizor și vor să le verifice dacă sunt toate înregistrate în contabilitatea firmei.
-Pune actele pe masă. Hai să verificăm facturile de la BERMAS, mi-a cerut adjunctul observând că șeful era atât de năucit de furie încă, de nu putea lua o decizie.
Am scos actele pe masă. Erau două dosare mari cu coperți cartonate ce de-abia au încăput în sacoșă. Erau toate actele de când înființase Simion firma.
-Așa de multe?! întrebă mirându-se adjunctul.
-Da. Sunt toate facturile de la toți furnizorii, de când a înființat Simion firma.
-Păi... Nu terminăm nici până mâine...
Am luat actele de pe masă și le-am strâns la piept. Erau multe, erau grele, dar știam că nu trebuie să le las. Tăcerea șefului de post mă speria mai rău ca furia lui.
-Mă duc acasă. Selectez toate facturile de la BERMAS și fac un tabel cu ele. Trec data și numărul facturii. In dosar pun câte un semn de hârtie la fiecare factură ca să poată fi găsită ușor. Apoi vin iar la dumneavoastră cu actele și cu tabelul. Vă va fi ușor, în felul acesta, să verificați, dacă toate facturile de la BERMAS sunt înregistrate în evidența contabilă.
-Bine. Du-te. Vii tot azi cu tabelul și actele, a vorbit șeful ce își recăpătase vocea.
Nu știam ce gândește și nu intuiam în ce stare e. Părea că vrea să dispar cât mai repede din fața lui.
Am salut și am ieșit. Iar îmi tremurau genunchii izbindu-se unul de altul, iar mergeam ca o gloabă, iar număram pașii rugându-mă să ajung până acasă și să nu leșin pe drum, iar mă bătea soarele în cap... iar ființa puternică din mine ce mă locuise pentru câteva clipe dispăruse de parcă a fost o pasăre ce a locuit o clipă în mine ca într-un cuib străin apoi își luase zborul.
Oare curajul se naște din frică?! La mine sigur da.
Am ajuns acasă și am muncit până pe la ora patru. Am pus actele și tabelul în sacoșă și am repetat drumul făcut de dimineață. Repetam același calvar. Singura diferență pe care o sesizam era că soarele era mult, mult mai fierbinte și îmi topea hainele lipite de trup.
Am ajuns în fața sediului poliției. Cei doi - șeful de post și adjunctul lui – fumau afară lângă gard, sub un vișin din hotar cu casa de lângă poliție. I-am salutat. Nu au răspuns. Mă priveau și continuau să fumeze. Nu îmi scăpa că mă cercetează intens din creștetul capului până în tălpi. Șeful de post voia să înțeleagă cine sunt și cum de îndrăznesc să îl înfrunt. Nu i se mai întâmplase să întâlnească pe cineva care să nu tremure de frică în fața lui. Ceva mai grav decât surprinderea că este înfruntat era faptul că, deși se știa puternic, se știa colosal, a fost destul ca o ”mormoloacă” – așa mă numise și așa mă vedea – să-l înfrunte calm, să îl privească în ochi, să nu tremure de frică în fața lui și toată puterea lui dispăruse. Se simțea slab, doar că o femeie a îndrăznit să-l înfrunte. Toată construcția lui sufletească era alcătuită din insuflarea fricii și dominarea celor slabi. Se simțea mare și puternic doar când cineva tremura în fața lui. A fost nevoie de atât de puțin ca să se simtă nimic.
-Am venit cu actele. Am făcut tabelul așa cum am stabilit. Vă rog, să verificăm împreună facturile!
Am vorbit tot eu, căci ei tăceau de prea mult timp și mă simțeam stânjenită să fiu cercetată cu privirea atât de intens de niște oameni ca ei.
-Acum vrei să le verificăm? a întrebat șeful rânjind și cu sictir pe față și în voce.
-Da. Acum. Nu ați spus să fac tabelul și să mă întorc tot azi? Vorbeam moale, fără nicio inflexiune agresivă în voce, fără niciun sunet mai înalt, care să le stârnească furia, dar ferm.
-Lasă actele și pleacă! Le verific mâine dimineață, a poruncit.
-Nu vi le las! V-am spus asta și dimineață.
-Dispari din fața mea. Nu am ce discuta cu tine. Să vină bărbatul tău cu actele, a cerut șeful dur, dar nu a ridicat tonul.
-Nu vine el. Eu nu am vrut să vă mai dau băutură degeaba. El nu are nicio vină. Eu voi veni cu actele de o mie de ori, dacă mă chemați. Nu veți putea spune că fugim de lege sau de control.
Vorbeam eu și totuși nu vorbeam eu. Constatam că patru ani de predat la școală, chiar și ca profesor necalificat, mă formaseră să vorbesc calm și ferm. Aveam talentul la școală de a-mi apropia chiar și pe cei mai dificili copii. Involuntar, ca pe un exercițiu învățat bine, mă purtam cu polițiștii ca și cu cei mai nărăvași elevi ai mei ce trebuiau disciplinați. Vorbeam ca la școală: calm, calculat, ferm, susținându-mi logic punctul de vedere.
S-a dus dracului tot talentul meu de profesoară când a început nebunul să urle.
-Bă, tu mă calci pe bătături! Nu vreau să te văd! Dispari din fața mea, proasta dracului! a urlat șeful. Oamenii de pe stradă au întors capul și îl priveau încremeniți. Voiau să vadă la cine țipă. Eu mi-am încleștat doar mâinile pe sacoșă.
-Am spus să dispari!! a țipat iar.
Am plecat din fața lor. Nu simțeam nimic. Nu înțelegeam cum se poate naște curajul din cea mai mare frică. Poate nici nu era curaj. Intrasem într-o situație din care nu aveam altă ieșire. Trebuia să merg înainte orice ar fi.
Mergând spre casă îmi făceam speranțe și planuri.
...Nu am altă cale. Voi merge în audiență la șeful poliției de la Suceava. Sper că Simion a vorbit cu unchiul lui și mă va ajuta să ajung la el. Nu trebuie să meargă Simion. Voi merge tot eu. El doar să vorbească cu unchiul lui...

marți, 19 martie 2019

CĂRĂRI ȘI DESTINE - fragment


A doua zi de dimineață, după ce a trimis copiii la școală, s-a dus la poștă să pună plicul și când s-a întors a găsit în vizită la ea acasă o rudă de a soacră-si. Bărbatul era furios și își descărca furia vorbind. Oana, cantitate neglijabilă în discuția lor, asculta fără a interveni în niciun fel. Povestea o făcea să se mire, deși ea învățase să nu se mai mire de nimic. Omul povestea și Oana își imagina, de parcă ar fi fost aievea în fața ei totul, cum se desfășurase lucrurile. Bărbatul se plângea. Ea vedea totul ca pe un film tragi-comic și ar fi râs și ea, dacă nu era de plâns.
Omul dăduse două mii de dolari ca fiul lui să intre pădurar. Înțelegerea era ca în schimbul banilor să primească răspunsurile la cele douăzeci de întrebări tip grilă și le-a primit. Cu o zi înainte fusese concursul. La cele douăzeci de întrebări notate fiecare cu jumătate de punct - deci în total ar fi fost zece puncte – a primit răspunsurile și și le-a scris pe palmă, căci îi era prea greu să le rețină, apoi a intrat fericit în sala de concurs. Tot la fel de fericit și foarte repede, după vreo două zeci de minute, a ieșit din sală. Râdea de fraierii rămași în sală care își storceau creierul ca să dea cele mai bune răspunsuri. Taică-su îl aștepta afară. S-au îmbrățișat fericiți. Treaba era ca și rezolvată. S-au dus într-un restaurant să ia masa. Aveau de stat până după amiază în oraș pentru a aștepta afișarea rezultatelor și apoi să intre la proba orală.
Între o înghițitură și alta băiatul i-a spus tatălui său:
-Nu sunt sigur că iau zece. La a douăzecea întrebare nu am avut răspunsul în palmă - cred că am uitat să mi-l scriu - și am scris răspunsul din capul meu. Dar nouă cincizeci iau sigur.
-Bun și așa. Proștii ăia rămași ca fraierii în sală nu pot lua mai mult, a răspuns tatăl înghițind hulpav mâncarea.
S-au dus la ora stabilită să vadă rezultatele. Au căutat numele direct în capul listei. Acolo trebuia să fie, doar nu dăduseră două mii de dolari degeaba. Încet-încet au coborât ochii spre capătul listei. Jos de tot, ultimul, era trecut numele căutat și nota unu cincizeci. Priveau lista stupefiați. Gura le-a rămas căscată și ochii le ieșeau din cap să le plesnească.
-Ce dracu! exclamă pufnind ca un taur întărtat tatăl.
-Fac contestație, tată! Trebuia să iau nouă cincizeci. Asta e bătaie de joc! Nu-i dreptate! Am răspuns perfect la nouăsprezece întrebări, doar la una am pus răspunsul din capul meu!
-Și-a bătut joc de mine! Mi-a luat banii degeaba! a vorbit tatăl mârâind printre dinți, apoi s-a oprit din vorbit. Își privea fiul ce se retrăsese un pic mai în spate și își privea palma în care încă avea răspunsurile la întrebări. Le număra. Le verifica. Ceva nu era în regulă. Pe palmă avea scrise douăzeci de răspunsuri. Ce naiba!? șopti cu năduf și le mai numără încă o dată. Nu, nu se înșela. Erau douăzeci. Și atunci de ce în sala de examen a avut mai puțin cu un răspuns?! De ce nu a avut răspuns și pentru ultima întrebare!? Doamne, ce întâmplare paranormală.
Încet, încet a priceput.
Tăică-su a venit lângă el și l-a ghiontit în coaste.
-Ce stai așa ca prostu!? Hai să facem contestație! Vreau dreptate!
Tatăl a pornit repezit spre ușa instituției. Băiatul l-a ajuns din urmă. L-a prins de haină.
-Stai, tată! Nu putem face contestație, șopti cu un firicel de voce.
-De ce? îl repezi tatăl și mai făcu un pas înainte mânat de furie, apoi s-a întors și a întrebat accentuând fiecare cuvânt și vorbind rar: De ce nu putem face contestație?!
Băiatul și-a apropiat gura de urechea lui, ca să nu audă ceilalți concurenți ce avea de spus și care deja chicoteau pe seama lor, căci băiatul se lăudase că ia nota cea mai mare și că intră sigur, și i-a șoptit rușinat și stânjenit:
-Știi, tată, am greșit. Am sărit peste primul rezultat scris în palmă. Am început cu al doilea. De asta nu am avut răspuns pentru ultima întrebare.
Fața tatălui a devenit stacojie. Venele de la gât i s-au umflat și pulsau gata-gata să crape. Cuvintele i-au țâșnit din gură ca un glonț și fără a mai ține seama că era auzit de cei din jur:
-Prostul dracului! Nu ai fost în stare nici să copii răspunsurile din palmă!
Au plecat amândoi spre mașină în chicotelile celorlalți concurenți ce au priceput ce s-a întâmplat și se distrau copios.
Oana auzind povestea și văzând-o cu ochii minții ca pe un film îi venea să plângă. Își amintea la câte concursuri a fost și ea. Cât de mult a învățat și cât de mult a sperat... Cei care câștigau erau întotdeauna cei care aveau răspunsurile scrise în palmă, primite dinainte.
Ce țară construim?! Ce lume!? Ce lăsăm copiilor mâine!? se întreba. Cum să-i educi să învețe carte și să le spui că merită și că ”dacă ai carte, ai parte” când aud povești reale cu idioți care se duc la concurs și nu sunt în stare să copie măcar răspunsurile la întrebări!? Ce lume rea construim... Ce societate strâmbă... Câtă lipsă de rușine... Și cât tupeu...
Din gânduri a trezit-o întrebarea soacre-si către ruda ei.
-Acum ce faci?
-Nu s-a ocupat postul. S-a reprogramat concursul. Sper că prostu ăsta al meu să fie în stare să copie răspunsurile bine data viitoare.
Oana a înțepenit. Nu, nu plângea.
Eu ce fel de mamă sunt!? Cum să-mi cresc copiii!? Să le spun în continuare să învețe, să muncească, să creadă în dreptate și într-o ierarhie a valorilor sau să o las mai moale și să le spun că totul se poate aranja dacă dai banul!? Cum să-mi cresc copiii într-o lume nebună!?... a țipat spre cer. Cum să-i educ și cum să le fac loc în lume!?...
Oare ce ar răspunde Oana la asemenea întrebări, dacă ar ști că băiatul care nu a copiat bine răspunsurile din palmă azi, mâine va fi pădurar, apoi se va înscrie la facultatea de silvicultură din Oradea și peste ani va fi un mare șef în domeniu!?...
A ieșit din casă și a plecat în grădină. A privit copacii pe crengile cărora mugurii țipau să crape. A privit pământul umed, negru, cald din care ieșeau plăpânde fire de iarbă.
...Fie ce o fi... Nu am altă cale... Îmi cresc copiii oameni adevărați ce trebuie să creadă în niște valori și în Dumnezeu! Orice altă cale e rătăcită!...
Dacă îi sacrifici!? Cum o să se descurce într-o lume bolnavă!?... Nu știu, dar eu nu pot crește altfel de copii decât așa. Eu nu pot să mă uit la copilul meu când își scrie răspunsurile în palmă. Nu pot!! Sunt OM și trebuie să cresc OAMENI!

vineri, 15 martie 2019

Generația cu „cutea” în mână...



Eram copil la Mălini și mă trimetea mama dimineață cu vacile la luncă. Asta însemna să le duc până la Suha, locul unde este piața acum. Cel mai greu era să trec de răscrucea drumului de la dispensar. Dacă o vaca umbla de-a goanea sau era pur și simplu nărăvașă o lua la fugă pe șosea în vale și atunci trebuia să fug în urma ei până ce treceam de ocolul silvic și până dincolo de Podul Suhei. Veneam într-o fugă acasă, înfulecam ceva, luam gheozdanul în spate și fugeam la școală. Nu cred că am întârziat vreodată. Mama avea grijă să ne trezească la timp și să organizeze munca. Ea spunea care merge în pod la dat fân jos pentru vite, care rânește în grajd, care dă fân la animale, care se duce cu laptele la laptărie și care cu vacile. Și toate astea se făceau înainte de a merge la școală. Erau înviorarea de dimineață...
Seara mergeam după vacă. Asta era ocupația tuturor copiilor din sat. Așteptând cârdul de vaci ne jucam și ne fugăream ca nebunii în răscrucea de la dispensar. Îmi amintesc ca de cele mai multe ori eram desculță și mergeam ușor prin praful drumului. Când ploua eram tot desculță și fugeam prin băltoace să ajung la timp ca să aduc vacile acasă. 
Tot treaba copiilor mici, căci cei mari erau cu părinții la muncă pe câmp, era să dea mâncare la puii, să îi numere și să îi închidă seara. 
Cea mai grea sarcină din copilărie era când mă trimetea tata cu cârlanii la păscut pe Râpă la Oanea. De fiecare dată plecam bocind că mă bat "părăoanii" și că nu vreau să merg. Nu îmi amintesc să fi luat vreo bătaie de la ei și probabil că și ei plângeau când plecau de acasă că nu merg cu oile la păscut că îi bat „mălinarii”. De cele mai multe ori uitam de cârlani și îi pierdeam prin lanuri, punând de o pace sau de un armistițiu măcar, când ne jucam mălinarii cu părăoanii în vechea cărămidărie, unde ne ascundeam prin cuptoare, prin galerii de lut galben sau ne dădeam cu vagoneții. Apoi însetați, obosiți fugeam la fântânițele din trunchiuri de copac în care apa țâșnea de sub răpă la nivelul solului, doar trebuia să ne aplecăm peste trunchiul de lemn și luam apa în pumni. Era rece, de cleștar și cea mai bună apă de pe pământ. Erau două. Oare mai sunt?!…
Și de-abia după ce beam apa cu pumnii ne aminteam și de cârlani. Vai, unde or fi!? Și speriați o luam la fugă ca nebunii în căutarea lor. 
Mai tare decât mine plângea soră-mea, Ștefănica, când trebuia să meargă cu cârlanii la păscut, căci mergeam cu rândul toți copiii mai mici ai casei și niciun plâns nu te putea salva. Dacă a zis mama sau tata era lege! 
Tata s-a accidentat. Eu am plecat de acasă. Terminasem clasa a II a. La școala din oraș îmi aminteam ulița pe care fugeam desculță după vacă, visam Râpa la Oanea și simțeam că am pierdut raiul meu. Dacă aș fi putut da timpul înapoi nu aș mai fi plâns niciodată când mă fugărea vaca pe drum că era nebună și eu eram prea mică și de-abia mă puteam ține după ea, nu m-aș mai fi temut de „părăoani”. Voiam să beau iar apă cu pumnii din fântânițele miraculoase din trunchi de copac din care țâșnea apa printr-un miracol. La noi acasă fântâna avea șaptesprezece metri adâncime, de aceea mi se părea o imagine de poveste să te apleci și să iei apă cu pumnii direct din fântână. 
Cred că cel mai des în acei ani mi-am visat frații, fântânile acelea de poveste și zilele de iarnă când veneam de la școală înfrigurată și găseam o plită întreagă încinsă plină cu scrijele. Acela era tortul și mirosul copilăriei mele de care îmi era dor. 
...
Au trecut anii... Am îmbătrânit cu toții. Au apărut mulți nepoți la casa tatii și a mamei și... lumea s-a schimbat. Și pentru mine, dar mai ales pentru mama și tata. 
Bătea tata un prepeleac în grădină. Doi nepoți se jucau pe lângă el. De regulă avea atâta forță încât după ce marca puțin locul cu o rangă izbea prepeleacul cu atâta putere încât se ducea în pământ suficient de mult încât să nu mai fie nevoie să îl lovească a doua oară.
Fac o paranteză aici: Îmi povestea Sergiu – un frate al meu – că se chinuia să bată un prepeleac. Era adolescent și se credea puternic. L-a trântit o dată. De două ori. De trei ori. Nimic. Nu înainte deloc în pământul tare. A venit tata la el. 
-Dă-mi-l mie! L-a luat tata și l-a trântit de s-a dus jumătate de metru în pământ! Așa se face! i-a spus fratelui meu. La un prepeleac bătut de tata era imposibil să se răstoarne căpița. Poate se rupea prepeleacul, dar de răsturnat după ce a fost bătut de tata, nu. Avea o forță colosală în mâini. 
Și acum să ne întoarcem la noua generație, la tata și la povestea auzită de la o vecină de-a părinților mei la praznicul de șase săptămâni după tata. 
Deci a făcut tata gaura în pământ cu ranga. Nepoții se jucau pe lângă el. A făcut câțiva pași mai departe să ia prepeleacul. În timpul cât el a lipsit copiii au fugit până lângă gaura pregătită de tata și au făcut ceva, apoi chicoteau. Tata a ridicat prepeleacul. Și-a umplut plămânii de aer. Și-a încordat mușchii și a trântit cu toată puterea și brusc a orbit. 
-Ce dracu! a răcnit năucit neînțelegând cum se poate ca de la trântit un prepeleac să ți se stingă lumina soarelui. 
Copiii deja fugeau mâncând pământul să se ascundă, dar nu se puteau abține să nu râdă privindu-l pe bunicul plin tot de noroi din cap până în picioare, căci ei puseseră apă în gaura în care urma tata să trântească prepeleacul. Bine, eu sper că a fost apă, nu că au făcut pipi, dar mai știi... 
Urla tata înnebunit ștergându-și noroiul din ochi. Vecina s-a suit pe gard auzindu-l țipând.
-Ce ai pățit, Culiță? a întrebat și a început a râde în hohote văzându-l tot uns de noroi până și în ochi. La cât de încântată povestea și râdea la praznic, tare mi-e teamă că drăcușorul de vecină ținea cu nepoții și era bucuroasă ca tata și-a luat-o. 
-Dracii aștia de copchii! Pun eu mâna pe ei! a început tata a alezui în hohotele femeii de pe gard. Și nepoții râdeau ascunși în păpușoi, dar încet și cu mâna la gură să nu îi audă bunicul. Brusc s-a oprit din boscorodit nepoții și a repezit-o pe vecină:
-Și tu ce te-ai cocoțat pe gard și râzi!? Nu ai altceva de făcut!? 
Cu tata nimeni din generația mea nu făcea glume. E clar că lumea se schimbase și schimbarea asta a lumii pe tata îl șoca. 
...Unde să mai trimiți copiii cu vaca!? Unde să îi mai trimiți pe Râpă la Oanea cu cârlanii!? Unde să mai aibă grijă de pui și să se teamă când se pierdea vreo unul!?...
Mereu bodogănea tata că s-a schimbat lumea. 
...Ce să le ceri ăstora!? Nu mai știu de pământ, nu mai știu de coasă, nu mai știu de oi!? Cum or să trăiască!? Stau cât e ziua de lungă cu „cutea” în mână și privesc la televizor la fete în c... gol! 
Bietul tata! Niciodată nu a putut spune telecomandă așa că a botezat-o cu un termen din lumea lui pe care îl cunoștea bine și cu care semăna. Cutea e o piatră lungă de aproximativ aceeași formă și dimensiune cu telecomanda cu care se ascute coasa. 
Era Sfântul Neculai. I-au adus nepoții, pe care i-a crescut și pe care tata îi iubea în ciuda schimbării lumii și a conflictului dintre generații, o sticlă de vin special. 
-Bunicul se cheamă „Sângele ursului”. Să îți spun la ce e bun... i-a spus unul din nepoți și apoi s-a aplecat spre el să îi citească ceva de pe etichetă. Era ceva despre efectul vinului asupra bărbatului. 
Bietul tata! Câteva clipe a stat năuc; nici nu știa cum să reacționeze. 
-Aglăiță, ăștia îs nebuni și nici nu au rușine! a strigat spre mama și de-abia după aceea a râs...
Cred că până la urmă tata a înțeles că lumea se schimbă și că acesta e mersul timpului, chiar dacă el a vrut să țină lumea pe loc spunându-i telecomenzii cute...
18.09.2018