Nu-mi
omorâți primăvara!
M-am
pregătit sufletește pentru venirea primăverii. Mi-am măturat
gândurile negre din creier și mi-am scos din inimă cenușiul trist
al iernii. M-am pregătit atât de mult de parcă și eu urma să
înfloresc, nu numai copacii. Dimineața îmi vizitam florile din
curte să văd cât au mai crescut și pe crengile copacilor vedeam
cât s-au mai umplut de viață mugurii. Închideam ochii și auzeam
vocea tatii ce povestea că primăvara, când urca pe munți cu oile,
auzea cum urcă seva prin tulpini. Deja eram toată poezia și
retrăiam versurile scrise cândva:
Aș
vrea să fiu ram
și
să mă doară greul florilor…
Ce
dulce durere!
Dar
totul s-a prăbușit. Primăvara e tristă și afară și în mine.
Au intrat drujbele în copacii înfloriți și i-au culcat la pământ.
Au tăiat până și „copacul anului în Europa”. Când am văzut
culcate pe caldarâm crengile grele de flori ce ar fi trebuit să
sărute cerul și să ne bucure viața am înțeles, dacă mai era
nevoie, că suntem bolnavi. Oare mai există vreun popor pe pământ
ce taie copacii înfloriți și sluțește teii de pe marginea
drumului transformându-i în niște măciuci golașe ce țipă spre
cer după crengile pierdute și după frunzele ce nu o să mai fie
niciodată!? Japonezii au o sărbătoare a cireșilor înfloriți…
Noi ar trebui să avem o sărbătoare a copacilor sluțiți…
Mă
simt de parcă mi-au omorât primăvara!
30.3.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu