duminică, 28 aprilie 2019

ACASĂ - fragment din volumul IV

Copiii au adormit. Mariana a rămas în bucătărie şi scrie. Vrea să deschidă geamul ca să intre în casă răcoarea nopţii, dar nu are curaj, nici măcar să se apropie de fereastră. Uită cuvintele ce trebuia să le aştearnă pe hârtie când îşi aminteşte că l-a surprins de multe ori pe nea’ Matei pândind-o pe fereastră. Frica îi îngheaţă şira spinării în ciuda zăpuşelii din bucătărie. Îşi şterge o lacrimă grea cât neîncrederea în oameni ce o avea în suflet din noaptea când a fost atacată şi se chinuie zadarnic să-şi înghită nodul din gât.
...Nu m-am aşteptat la el... L-am ajutat, l-am pus la masa mea... Puţin i-am făcut loc în familia mea ca să nu se simtă singur pe lume...
Plânge, îi e frică, nu are curaj să plece în dormitor căci pe scări e întuneric, trebuie să treacă pe lângă fereastre mari ce dau afară şi ea îşi imaginează dincolo de ele mii de ochi pândind-o ca pe o gânganie şi iar îi este frică. Nu poate scrie şi nu poate pleca. Doar plânge. Îşi duce mâinile la burtă şi plânge şi mai tare.
Mihai o priveşte din prag cu milă. Ştie ce-i cu ea şi tot ce îşi doreşte e să-l bată pe nea’ Matei. El nu vrea să înţeleagă ca Mariana, ci să plătească cu aceeaşi monedă. Cine a lovit să fie lovit, cine a strivit să fie strivit. El nu se încurcă în căutări de înţelesuri sau filozofii ca Mariana ce spune că nea’ Matei nu mai are nevoie de nicio pedeapsă căci e deja lovit, e deja strivit.
Se duce spre ea şi o ia în braţe. Ea plânge de bucurie şi îşi încolăceşte strâns mâinile de gâtul lui. Se simţea cu o clipă mai devreme ca un naufragiat în plin ocean, iar acum a venit vaporul ei să o salveze. Asta simte şi vrea să-i spună şi lui Mihai ce simte.
-Te iubesc. Nu pot trăi fără tine. Dacă viaţa-i furtună tu eşti liniştea de după furtună. Eu sunt liană şi tu eşti stejarul de care îmi voi agăţa mereu trupul ca să mă pot înălţa.
Mihai o ţine strâns şi ascultând-o dispare din el oboseala. Tot ce simte e că merită să se întoarcă acasă. Niciodată nu m-am putut plânge de ea ca ceilalţi bărbaţi ce fug de gura femeii. Niciodată nu face scandal şi niciodată nu mă alungă de acasă. Nu o pot înşela căci mă face fericit. Nevoia asta a ei de mine mă topeşte. Râdea ţinând-o în braţe şi era fericit. Se gândea la prietenul lui cu care umblase toată ziua cu treburi, iar seara a ales să plece la o amantă.
-De ce o faci?
-În fiecare zi spune să mă duc dracului. Mă face prost. Oricâţi bani îi dau niciodată nu-s destui. Orice cumpăr niciodată nu se satură. Azi mi-a spus un banc şi din cauza asta mi-e lehamite să mă mai duc acasă.
-Ce banc? a întrebat Mihai moale. Nu ştie nici el de ce îi era milă şi îi dădea dreptate prietenului lui.
-M-a întrebat: Ştii de ce nu se mărită optzeci la sută dintre femeii? Eu am spus nu. Ea mi-a răspuns: Pentru că pentru o bucată de cârnaţ trebuie să ia boul întreg. Am tăcut o clipă îngândurat. Nu puteam râde. Când am putut vorbi am întrebat-o: Consideri că ai luat un bou?! Râsul ei era o confirmare. Spune sub formă de glumă că atunci când n-am să mai am bani îşi va cauta pe altul mai tânar şi cu bani mai mulţi.
Mihai îşi amintea de discuţia cu prietenul lui şi se simţea fericit. Mariana nu ştia să fie o femeie care să facă bărbatul să fugă de acasă.
-Tu te-ai gândit vreodată să mă înşeli? a întrebat femeia din braţele lui parcă ghicind la ce se gândea el.
Mihai a râs. Ea a început să i se zbată în braţe şi să-l lovească cu pumnii în piept.
-Nu râde! Spune adevărul!
Ea poruncea alintându-se şi el râdea şi mai tare. Faptul că i se zbătea în braţe îl înnebunea.
-M-ai înşelat atunci când era Mădălina mică? Te rog, spune adevărul.
El îi ronţăia urechea şi îi mângâia cu limba pielea gâtului şi nu-i mai auzea cuvintele. Iar îi erau duşmani hainele ei.
Voia răspunsuri cu disperare aşa că l-a îndepărtat de ea cu furie şi i-a prins mâinile într-o încleştare de fier. El s-a trezit din beţia dorinţei surprins de forţa din mâinile ei.
-Te rog, răspunde-mi!
-Dacă zic da, ce faci, doamna mea? a aruncat el o întrebare.
Noaptea, cerul cu stele, universul se prăbuşea peste ea odată cu întrebarea. Nu mai voia niciun răspuns. Privea în ochii lui Mihai şi cerşea. Cerşea ce!?... Bărbatul îi privea şi el ochii în care nesiguranţa a adus tulburare şi brusc fiindu-i milă şi fiindu-i infinit de dragă – ea nu i-ar fi spus nicodată un banc despre bou – a întins mâinile spre ea şi a luat-o în braţe.
Urca pe scări ţinând-o ca pe o comoară. Ea îi gângurea ceva la ureche. Erau vorbe nebune de iubire. Inima lui cânta neauzind cuvintele ei: Când bărbaţii înşeală o fac pentru că nevestele uită să mai fie femei... Fac din bărbat un câine legat cu lanţul, un sclav perfect, o sursă de bani, un bou... Într-un anumit sens îl emasculează, nu-l lasă să fie haiduc, liber, omul de care s-au îndrăgostit cândva. În căutarea bărbăţiei pierdute în faţa unei femei ce nu mai e femeie ci stăpân, bărbatul pleacă în altă parte...
În uşa dormitorului a uitat şi el să mai gândească. Au rămas dorinţa lui nebună şi nevoia ei de el. Pielea ei de catifea şi pielea lui. Cântecul ei, cântecul lui. Ea a scâncit când el a strâns-o prea tare în braţe ducând-o spre pat.
-Te mai dor coastele? a întrebat el şi a sărutat locul de sub sân unde mai era încă o mică urmă vineţiu-sidefie.
-Tot mai vreau să omor pe cineva că ţi-a făcut asta...
Ea nu i-a auzit şoaptele spuse vânătăii ei de sub sân. Tot ce ştia e că nu poate trăi fără el.
Când Mihai i-a privit ochii i-a văzut iar cerşind speriaţi. I-a sărutat pe amândoi pe rând.
-Şi eu te iubesc. Nici eu nu pot trăi fără tine, păsare chioară...
Ca un val uriaş venea spre ei dorinţa şi în urma dorinţei explozii solare şi ei s-au lăsat măturaţi de ele căci erau doi bieţi muritori ce voiau să atingă infinitul când se iubeau.
În urma uşii lor închise cineva plângea. Cu sughiţuri, sfâşietor, comparând ce a văzut între Mariana şi Mihai şi ce i s-a întâmplat ei în noaptea de Înviere când a prins-o gaşca lui Pinochilă, plângea şi lăsa şi în sufletul ei să explodeze ca lava unui vulcan adevărul.
A coborât după apă exact după ce a intrat Mihai în bucătărie. Văzându-i a vrut să nu-i deranjeze. A făcut un pas înapoi în hol. Nu voia să facă zgomot fugind şi nici nu ştia unde să se ascundă. Vorbele Marianei au lovit-o ca un pumn în mijlocul pieptului. S-a dat după uşă şi ei n-au văzut-o când au urcat spre dormitor. N-ar fi văzut-o nici dacă s-ar fi împiedicat de ea în mijlocul holului. Erau orbiţi de iubire şi în afară de EL şi EA nu mai exista nimic pe pământ.
Beată de adevăruri, de dorinţă, de nevoie de a trăi a ajuns cu greu în camera ei. Se clătina ca un om beat. Dacă ar fi avut posibilitatea ar fi omorât cu mâna ei pe toţi băieţii din gaşca lui Pinochilă. Retrăia tot ce se întâmplase în noaptea blestemată. Nici Iisus, nici părintele Ioan, nicio credinţă nu o puteau face să ierte ceea ce i s-a făcut. Derula alături două filme. Al ei şi al Marianei. Avea raiul şi iadul în suflet. Plângea şi voia să omoare.
...Te iubesc... Nu pot trăi fără tine... Dacă viaţa-i furtună tu eşti liniştea de după furtună... repeta inima ei cuvintele Marianei ce erau acum ale ei pentru Marius.
...Putoarea asta a fost virgină. S-a zbătut ca o nebună. M-a zgâriat, dar i-am arătat eu... Eu am terminat! Cine o vrea, băieţi?...
Amintirea a îngrozit-o. Nu şi-a amintit niciodată cuvintele astea atât de clar. Tot timpul erau doar crâmpeie de amintire şi durere. O durea tot trupul la fel ca în noaptea aceea de câte ori îşi amintea.
Ura, o durea, plângea şi nicio religie nu o putea vindeca. Toată noaptea a trăit agonie şi extaz. Agonie din viaţa ei, extaz din viaţa Marianei. Se întâmpla ceva cu trupul ei numai gândindu-se la fericirea Marianei şi era speriată. Nici prin cap nu-i trecea că în sfârşit e femeie normală, e vie şi însetată de a iubi.
Mariana s-a trezit prima. Era miercuri şi a doua zi, joi, era Înălţarea. Mai avea multe de pregătit pentru dus pomană la biserică – la Înălţare se mergea cu coş la cimitir pentru pomenirea morţilor – şi pentru masa specială de acasă.
Pregătea ceva de mâncare pentru dimineaţă. Aseară Mihai s-a culcat flămând. A uitat să-l întrebe dacă îi e foame. A râs spre amintiri nepreţuite şi a continuat să plănuiască. Plec la Fălticeni cu Stela. Termin lucru şi mai fac nişte cumpărături. Deseară fac sarmale şi pregătesc carnea de friptură. Stela a spus că face ceva special ce a învăţat de la doamna Elena.
S-a oprit din plănuit când a văzut caietul uitat aseară pe masă. A râs spre hârtie ca spre un prieten şi şi-a făcut repede o cafea slabă. Sorbindu-şi cafeaua a mâzgălit câteva rânduri pe hârtie. S-a dus pe vârfuri şi a pus bileţelul la gâtul păpuşii pupăcioase băiat apoi s-a întors în bucătărie.
L-a lăsat pe Mihai dormind şi după ce a mâncat împreună cu Stela şi cu copiii a plecat la Fălticeni. Deşi a văzut faţa lividă a prietenie ei nu a avut curaj să întrebe ce-i cu ea. A şi plâns... Se cunoaşte... a constatat privindu-i chipul. Vreau să o ajut şi nu ştiu cum.
Stela a fugit toată ziua de ea. Se ocupa de copiii orfani, de adolescenţi culeşi de pe străzi sau de copiii a căror părinţi au plecat în alte ţări şi şi-au „uitat” pruncii acasă şi îşi evita prietena. Mariana o evita şi ea. Simţea că se întâmplă ceva cu ea. În plus era mult prea preocupată de prea plinul sufletului ei. Râdea spre amintiri. Visa cu ochii deschişi cum va citi Mihai biletul de la gâtul păpuşii.
Mihai s-a trezit când soarele a năvălit inundând cu lumină camera. S-a întins în aşternuturi şi a căutat-o încă adormit pe Mariana.
-Nu e. S-a trezit. E târziu, a bolborosit şi s-a trezit de-a binelea.
Pe pernă, în locul ce mai păstra încă urma formei capului ei, era păpuşa pupăcioasă băiat. A întins mâna şi a luat biletul de la gâtul ei. Era curios să vadă ce-i scrie nevastă-sa.

Lumina mea,
Iartă-mă pentru întrebarea pusă aseară. Nu am să te mai întreb niciodată. Nu te vreau sclavul meu. Te iubesc şi dacă pleci la alta. Te iubesc aşa cum eşti. Nu-mi pot imagina şi nici trăi viaţa fără tine aşa că întrebarea de ieri nu-şi avea rostul. Eşti un om liber iar eu îţi respect această libertate. Dacă tu ca om liber alegi să vii de fiecare dată la mine, acasă, la copiii tăi, înseamnă că eu ştiu să te fac fericit, să fiu femeie, să te respect şi să-ţi dau voie să fii bărbat.
Îţi dau libertatea de a alege să te întorci la mine. Nu te ţin legat, nu te oblig şi ni-ţi bag în ochi niciun act.
Te iubesc! Nu pot trăi fără tine! Nu mai pun întrebări proaste!
P.S. Cred că e cel mai tâmpit bileţel pe care ţi l-am scris. Nu am timp să-l refac sau să corectez. Asta am simţit că vreau să-ţi spun. Înţelege mesajul meu dincolo de exprimarea neclară, repetiţii nedorite şi gânduri aiurite.
Mariana

Mihai a râs fericit cu biletul în mână. Înţelegea ce spune soţia lui. O iubea pentru asta şi nu o putea înşela. Fraza: îţi dau libertatea de a alege să te întorci la mine, i-a adus lacrimi în ochi.
A mâzgălit repezit:

Mulţumesc.
Nu mă pot întoarce, căci nu am plecat niciodată. Ştii să faci un bărbat fericit, chinezoaică...
Mihai

Apoi a legat biletul la gâtul păpuşii pupăcioase fetiţă şi a plecat cântând spre baie.


-Mâine vom merge la stână. Vei cunoaşte şi tu pe ciobanul acela minunat. Ştie atâtea poveşti şi le spune cu atâta farmec cum nu o poate face niciun scriitor. Amestecă în poveste cuvinte vechi de când lumea, inventează altele noi când este nevoie. E un maestru neîntrecut al expresiilor surprinzătoare. Copiii mei îl iubesc mult.
Mariana vorbea în maşină în drum spre casă şi încerca să o scoată din muţenie pe Stela. Îi simţea ţipătul nerostit, tristeţea închegată ca un nimb în jurul întregii ei fiinţe şi ar fi vrut să o ajute. Pentru că tăcea a continuat tot Mariana.
-Ştii că are tăiat un picior?
-Nu. Nu mi-ai spus. De ce?
-A lucrat la sondă şi acolo a avut un accident.
-Mi-am amintit ceva!! a exclamat Stela şi apoi a tăcut îngândurată. Ţinea mâna la frunte şi sfredelea cu gândul prin memorie.
-Ştii că am avut o colegă la cămin din Mălini. A venit în aceeaşi toamnă cu tine. Spunea că are mulţi fraţi şi că tatăl ei s-a accidentat...
-Îmi amintesc şi eu. E fata care mi-a făcut patul în prima zi la cămin, când tu nu ai vrut să mă ajuţi!
-O chema Luminiţa Ungureanu! Povestea mereu de casă şi de fraţii ei! Număra zilele până la vacanţă! a adăugat Stela repezit.
-E posibil să fie fiica ciobanului. Şi pe el îl cheamă Ungureanu.
Mariana a rămas pe gânduri. Îşi amintea clar şi cu aceeaşi durere vie ca şi atunci de prima dimineaţă la casa de copii. De duşul rece ca gheaţa, de picioarele desculţe pe cimentul din baie, de vorbele urâte ale Stelei ce i-au îngheţat sufletul mai rău decât duşul şi apoi vocea aceea de şoricel: Te ajut eu, Mariana... şi chipul cu ochi căprui al colegei ce i-a venit în ajutor. Ea i-a spus că numără zilele până la vacanţă, i-a vorbit de tata, de mama şi fraţi. Voia să alunge amintirea acelei dimineţi. O durea rău de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
-Niciodată n-am să mă vindec de copilărie. E rana mea veşnic deschisă. Nu-mi pot certa şi educa pruncii cum trebuie. Cedez mereu în faţa lor. Mă paralizează frica de a nu greşi faţă de ei.
Acum îi era milă Stelei de Mariana.
-Părintele Ioan spunea că a te ocupa de copii e un pic mai complicat decât să sortezi cartofi. Comuniştii ne-au învăţat să categorisim totul, chiar şi copii în buni şi răi, exact ca la cartofi. Adevăraţii educatori nu pun eticheta pe copiii şi nu-i împart în alb şi negru, ci caută cu disperare sămânţă de lumină şi de bine din fiecare şi o face să rodească. Asta e menirea celui ce educă – spunea el. Era un om minunat. A văzut în mine sămânţa asta deşi era mică cât un fir de nisip şi a făcut-o să crească. Nimeni n-a văzut în mine decât răul. El a văzut o sclipire şi a transformat acea sclipire în OM. Mi-e dor de el! Am nevoie ca de aer să vorbesc cu el! Mi-e atât de greu!
Stela vorbea fierbinte şi din cuvintele ei răzbătea durerea. Ochii îi străluceau de lacrimi şi dor.
Mariana a oprit maşina în faţa porţii, căci ajunseseră acasă, şi şi-a prins de mână prietena ce se pregătea să coboare.
-Vorbeşte cu mine. Ştiu că nu mă pot compara cu omul acela minunat şi nici răspunsuri nu-ţi pot da ca el, dar pot măcar să te ascult. Eşti schimbată. Ai tu ceva...
-Nu pot. Numai spre el pot ţipa: Ce a vrut să spună Iisus cu cuvintele „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!?” După noaptea trecută asta vreau să strig spre el. Să-l întreb cum poţi birui lumea!
Mariana a fost puţin şocată de gestul repezit al Stelei de a-i arunca mâna şi apoi au şocat-o şi cuvintele furioase ale ei. Vorbea de parcă ar fi tras cu puşca, căci cuvintele plecau furioase ca nişte gloanţe. Şi-a depăşit şocul şi a întins iar braţul spre prietena ei. De data asta atingerea era mai fermă, aproape strângere.
-Ce s-a întâmplat noaptea trecută?
Stela a încercat iar să-i arunce mâna, dar Mariana o ţinea ferm.
-Nu mai sunt Mariana aia ce se speria de tine. Acum sunt puternică. Vorbeşte-mi!
Tonul dur al Marianei topea furia Stelei. În timp ce întindea braţele a înţeles că Mariana a devenit mai puternică decât ea. În umbra unui bărbat în care vedea un stejar şi-a permis şi ea să crească. Plângea strângând până la durere gâtul prietenei sale.
-Ce s-a întâmplat noaptea trecută? a auzit iar întrebarea din care dispăruse fermitatea. Era în ea doar blândeţe şi căldură.
-Te-am văzut pe tine şi pe Mihai... Am coborât după apă şi v-am văzut...
-Şi!?... întrebă Mariana şi mirată şi nelămurită.
-Am auzit ce aţi vorbit. A fost ca un şoc. Am văzut cum te-a luat Mihai în braţe...
-Şi?!...
-Comparam în gând ce am văzut la voi cu ce mi s-a întâmplat mie în noaptea de Înviere. Aveam raiul şi iadul în suflet în acelaşi timp. Înţelegeam ce e iubirea şi uram de moarte pe ticăloşii... ticăloşii care...
Mariana în sfârşit înţelegea. Îşi strângea prietena în braţe şi îi mângâia umerii zguduiţi de plâns.
-Voiam să-i omor... Astă noapte aş fi fost în stare să omor. Nu mă putea opri nici credinţa, nici Iisus...
-Nici părintele Ioan? a adăugat Mariana şoptit.
Stela s-a oprit din plâns. După o clipă de gândire a adăugat cu aerul unui învins.
-El da. El mă putea opri. De asta mi-e azi dor de el. Când mă bântuie întunericul am nevoie de el ca să găsesc lumina. El mă poate ajuta să nu devin mai puţin decât a văzut el în mine.
Mariana nu ştia ce să-i spună. Încă ţinând-o în braţe i-a propus:
-Te linişteşte muzica? Hai să ascultăm Paganini. Am să-ţi vorbesc despre el. El a compus muzică în loc să omoare oamenii ce l-au chinuit.
Mariana s-a oprit când a realizat că Stela râde. Plângea şi râdea în acelaşi timp.
-Eşti un pic şuie. Întotdeauna ai fost aşa. Trăieşti în nori. Eu sufăr de mor şi tu vrei să-mi vorbeşti de Paganini!
Mariana a coborât din maşină furioasă. Râsul Stelei încă o urmărea. Deschizând poarta a început şi ea să râdă. Stela are dreptate! Suferă tare, este îndrăgostită, trecutul încă face parte din prezent şi eu i-am propus ca soluţie Paganini. Ăsta e leac pentru mine, nu pentru Stela! Suntem totuşi diferite!
Stela a coborât şi ea din maşină. Regreta că şi-a supărat prietena. A văzut-o râzând şi a strigat spre ea:
-Spune-mi, Paganini al tău vindecă de iubire?
Nu aştepta răspuns la întrebare. Râdeau amândouă ca două fiinţe nebune după viaţă şi după libertate.
O pasăre cântând în copac părea că repetă întrebarea Stelei: Paganini vindecă de iubire!?...
Au intrat în casă mai prietene ca niciodată deşi Mariana n-a răspuns la întrebare. Nu ştia răspunsul. Urcând pe scări fredona „Fluturaş nu mai ai aripioare” şi prietena ei o urma simţindu-se ca un fluture. Nici nu realiza că în întrebarea ei aiurită despre Paganini recunoscuse în faţa Marianei, dar mai ales în faţa propriului suflet că e în căutarea leacului pentru iubire. Da ce a fost natura nebună să nască leac pentru iubire!? Iubirea vindecă de iubire. Leacul ei e împlinire. Nu-i boală de care te vindeci ci e raiul pe pământ. Cum să cauţi leac pentru asta?!
Oare Stela a realizat ce a spus!? s-a întrebat Mariana rămasă singură în dormitor. Sigur nu! a fost un gând mai iute decât propriul creier. A fost un gând al inimii. Păţeam şi eu aşa când m-am îndrăgostit de Mihai.
A uitat de Stela când a văzut că de pe pat râde spre ea păpuşa pupăcioasă fetiţă. I-a luat de la gât scrisorica. A citit-o şi a sărutat hârtia fericită apoi a pus-o în plicul unde avea toate scrisorile primite prin intermediul păpuşii. S-a schimbat cântând şi a coborât repede în bucătărie.

luni, 15 aprilie 2019

Viorica din cărare



Avea tata o verișoară căreia i se spunea „Viorica din cărare” și era o croitoreasă tare pricepută. Eram mică, dar începusem să cunosc ulițele satului și mama mă trimetea la ea cu câte ceva de cusut. Întotdeauna întârziam mult în casa ei cu podele de scândură de obicei goale și foarte rar, la sărbători, cu câte un țol de cordele pe jos. Camera ei avea un pat, candela aprinsă, multe icoane, o masă și mașina de cusut. Nu avea lumină, doar lampă.
Avea niște ochi negri când întunecați, când izvorând lumină ce mă vrăjeau, dar cel mai mult îmi plăcea vocea ei extrem de specială. Avea căldură, avea un timbru inconfundabil. Era înaltă și întotdeauna îmbrăcată cu fustă lungă aproape până de pământ. Când ieșea în sat avea o ținută distinsă, ceva aparte, cu fustele ei lungi perfect croite cloș sau în clini părea o doamnă rătăcită din alt timp printre femeile din sat. Casa avea prispă și în fața prispei se înșira cât ținea casa niște plante cu tulpini drepte, neramificate, înalte până la streașină cu flori de sânge ca niște bulgări. Prin curte totul era pus la locul lui și lemnele tăiate erau clădite atât de frumos de parcă le așezase o mașină, nu niște mâini.
Mă fascina să privesc teancurile de materiale înflorate aduse la cusut, mâinile ei dibace ce erau ba pe foarfece, ba la mașină, ba cu acul. Mi se părea o vrajă să văd lucru gata terminat ieșit din mâinile ei. Îmi plăcea cum îmi vorbește, îmi plăcea să o ascult, dar principalul motiv pentru care mă încurcam atât de mult în casa ei era că îmi dădea resturi de materiale cu care să încerc și eu să fac haine pentru păpuși. Mă ghemuiam și adunam de peste tot, din fiecare ungher și de sub mașina de cusut resturile împrăstiate. Îmi arăta cum se croiește o fustă cloș sau în clini. Îmi explica desenind care este diferența între cloș și semicloș. Nu se enerva niciodată și nici nu își pierdea răbdarea cu mine. Uneori răscolea prin materiale după bucăți mai mici pe care să mi le dea.
Cu timpul am aflat că în tinerețe a fost călugăriță, dar a venit înapoi în sat când au închis comuniștii mănăstirile și ea și-a făcut căsută aceea cu prispă, cu flori roșii și a căpătat numele „Viorica din cărare”. Cred că de la mănăstire a rămas cu portul fustelor lungi și cu ținuta impecabilă, precum și aerul acela că este o ființă de neatins. Am aflat că avea un băiat. Locuia într-o cameră din laterala casei, avea intrare separată și eu nu l-am auzit niciodată vorbind când mergeam la tanti. Părea o umbră. Tăcut, venit pe lume nu știu cum, nu deranja și trăia fără a trăi. Lumea îi zicea Tanca.
Am plecat din sat la nouă ani. Rar îmi mai aminteam de Viorica din cărare ce îmi dăduse resturi de material și m-a învățat să cos hainuțe pentru păpuși pe care nu le aveam. Eram în vacanță în sat când fiul ei a murit. Fiul acela ca o umbră, fiul acela care nu supăra pe nimeni, fiul acela a cărui glas rar l-a auzit cineva a fost luat la miliție pentru că nu a salutat. Peste câteva zile i l-au adus mamei mort. Corpul îi era bătut. Se zvonise că l-ar fi omorât alți oameni din arest, dar exista și zvonul că a fost omorât în bătaie de milițieni. Cert este că nu făcuse nimic, nu exista nicio plângere sau reclamație împotriva lui. Dar cine să îi caute dreptatea și adevărul lui Tanca, copilul Vioricăi din cărare!?...
Am mers la înmormântare. Eram copil și o ascultam pe mamă bocindu-și copilul în urmă dricului și mai vedeam și fața mortului neagră cenușie. Nu știu ce gândeam, nu știu ce simțeam, tot ce îmi amintesc și acum este bocetul ei și fața lui. Și îmi mai amintesc ceva foarte clar de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Eram în biserică. Viorica din cărare era prăbușită peste sicriu. Nu îi vedeam fața. Auzeam cuvinte rostite dur și nu contează cine le spunea, căci toată lumea gândea la fel: Oaie rătăcită! Tu ești vinovată pentru că ți-a murit copilul! Ai trădat credința străbună! și mă durea că i se spune asta și că nimeni nu este lângă ea. Îmi era milă. Milă de mi se rupea inima pentru mama prăbușită lângă copilul ei mort ce nu ridica deloc capul. Nu înțelegeam ce au toți cu Viorica din cărare ce mă învățase să cos haine pentru păpuși. Nici măcar familia nu era alături de ea. Nu cred că mă înșel, dacă spun că din biserica aceea plină de oameni nimeni nu simțea milă pentru ea. Fusese sau era pocăită – de-a lungul zbuciumatei ei vieți mereu l-a căutat pe Dumnezeu - și pentru asta era judecată atunci lângă fiul ei mort.
Nu știu cât de șocată am fost de tot ce s-a întâmplat, dar o soră de-a mea mi-a spus în urmă cu ceva timp, deși eu nu îmi amintesc asta, că aș fi zis mergând pe drum: Când voi fi mare am să scriu o carte despre Tanca, despre tanti Viorica din cărare...
Am plecat iar la școală. Au trecut anii. Pe la Viorica din cărare am trecut rar. Avea aceeași prispă, aceleași flori roșii, aceeași ochi negri, când întunecați, când luminoși, aceeași voce caldă ce mă fascina și aceleași fuste lungi croite perfect. Și tot fără lumină; tot cu lampă... Își împărțea viața între croitorie și biserica, la care se întorsese și unde cânta la cor.
A murit în urmă cu câțiva ani. Casa a lăsat-o bisericii.
Și de ce scriu eu acum despre ea, după ce am uitat-o atâția ani!?
Am visat-o astă noapte. Era îmbrăcată în negru, dar ținuta era fastuoasă. Dantelă ireală îi îmbogățea marginile veșmintelor din mătase diafană ce cădeau în falduri bogate și făceau valuri în jurul ei în timp ce mergea pe trotuar prin dreptul casei ei părintești, dar cu un aer absent de parcă nu vedea nimic în jur și nu își amintea că acolo a copilărit. Cineva a zis: O regină! Altcineva a șoptit: Parcă e o artistă din filme!
Ea mergea mai departe fără a auzi nimic. Am fugit la ea. S-a oprit. M-a recunoscut. Mi-a spus:
-Citește Psalmul XXX. E Psalmul tău.
A plecat mai departe și eu priveam în urma ei. Hainele lungi îi fluturau în jurul trupului ca niște aripi.
M-am trezit. Mi s-a făcut frică. Simțeam gheață pe șira spinării. M-am ridicat din pat și am căutat cartea de rugăciuni. Am căutat Psalmul XXX. L-am citit de trei ori. Fără a interpreta în niciun fel ce scria acolo am plâns.
Ce vis straniu, pe care nu îl înțeleg...
25.08.2018



duminică, 14 aprilie 2019

Ștefan cel Mare - fragment din romanul ACASĂ


Sunt pe munte. Ciobanul meu cântă. Nu mai simt durerea de inimă nici ploaia plângând. E doar cântecul din cer şi până pe pământ.
Inimă de putregai
N-am cuţit ca să te tai
Să văd ce durere ai.
Inimă putregăioasă
Mor şi nu te văd voiaosă.
Cântecul s-a oprit. Acum bat dobe. Munţii răsună de bătaia lor. Un vers e întreg universul. „Munţii tăţi să nu-ţi ajungă...” ştie cine îl strigă. Vocea e inconfundabilă. E fericit. Tare fericit. Cât va trăi versul va trăi şi neamul meu. Sentimentul din cuvânt cât timp va umple inimi de români va mai trăi încă Ştefan cel Mare... Versul s-a uscat. E în alt loc şi în alt timp. Nu a mai fost niciodată acolo. Ştie asta sigur. E un deal înalt pe care a născut verde iarba. Pe vârful dealului e un cort. De o parte şi de alta a cortului străji şi şoapte ca un freamăt. În dreapta cortului întinzându-se spre văi, împărţită pe steaguri stă răzeşimea lui Ştefan. Dragoş o recunoaşte după port, arme, dar şi după privirea neclintită înfiptă în pânzele cortului. Acolo se află Sfântul lor. Mai în spate, la poale e călărimea. Tot neclintită şi cu ochii spre cort. Doar caii îşi mişcă urechile, ochii şi picioarele sau îşi joacă muşchii amorţiţi în tot acel ocean de neclintire. În stânga cortului şi de partea cealaltă a dealului se întinde altă oaste. După însemne Dragoş o recunoaşte că-i cea a leşilor. Un fulger de înţeles îi taie creierul căci ştie unde l-a dus timpul. Iar i se rupe inima în două, de data asta nu pentru el, ci pentru Ştefan cel Mare. Ştie în ce moment al istoriei a ajuns cu ochii minţii. Era bucăţica de istorie ce l-a obsedat, l-a durut, l-a făcut să-l iubească pe Sfântul Neamului de la Putna mai mult decât pe oricare alt personaj al istoriei românilor. Mai mult decât pe Burebista şi Decebal, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş...
E pe deal la Kolomeea... Locul a fost ales special. O înălţime fără păduri ca nicio umbră să nu cadă pe spectacolul regizat de regele Cazimir al Poloniei...
Ani în şir a căutat Ştefan aliaţi şi sprijin în Europa creştină împotriva puhoiului otoman şi tot ani în şir a primit promisiuni, laude şi a luptat singur. Acum pericolul era mai mare ca niciodată.
Tătarii, ciuma stepelor, hoarda flămândă ce vrea să se hrănească din jaf şi în goană nebună pe pământ – se credeau şi ei la vremea lor de partea bună a istoriei – îl hărţuiau iar căci nu se învăţase minte la Lipinţi unde a fost făcut prizonier Mamak – nepotul marelui han, după ce au prădat Moldova, au ars ce nu au putut lua şi au luat robi şi roabe. Seara, sătui, în jurul focului şi ei îşi povesteau faptele de vitejie ale neamului, atâta doar că vitejia lor nu era să aperi o brazdă de pământ, un copac, o apă, un fir de iarbă, ci jaful, focul, siluirea, ruperea pământului în copite de cai, trâmbe de praf şi pustiu rămas în urma trecerii lor. Erau viteji, dar erau vitejii răului căci în urma trecerii lor gemea pământul de durere după şirurile nesfârşite de prunci plecaţi în lanţuri la Crâm şi după carele grele de roade ce se târau nesfârşite spre pustiul stepelor. Şi cerul plângea la un loc cu geamătul pământului după bărbaţii ucişi, femeile ucise şi chiar copiii, ce erau de-abia născuţi şi nu se înfiripase încă bine ca oameni ci erau mai mult îngeri şi fiinţa lor era mai mult în cer decât pe pământ, ce erau înfipţi în suliţi şi purtaţi încă vii prin aer.
După tot acest prăpăd, după focurile ce ard peste tot mistuind bordeie şi holde, după plânsul cerului şi al pământului, Ştefan reuşeşte să-i înconjoare pe tătari la Lipinţi. Lupta e straşnică. În numele durerii semănate pe glia lor moldovenii taie, strivesc, străpung cu suliţi. În fiecare lovitură e ura adunată în ei. Îngroziţi tătarii s-au aruncat în Nistru, dar puţini au ajuns dincolo de mal. Nepotul marelui han, Mamak, lovit la frunte şi piept e făcut prizonier. Era august şi pământul era fierbinte. De soare, de pârjol, de durere.
Prin septembrie vine înaltă solie la Suceava. Dinspre Burdujeni, în dangăt de clopot, înaintează pe caii negri mândra solie a lui Ghirai-han, stăpânul de la Crâm. Oamenii privesc cu uimire hainele făcute din blăni de animale şi încărcate de podoabe de aur şi armele strălucind în lumina zilei ale musafirilor. Stafia ce năvălea noaptea, nălucile, duhurile nopţii ce vin buluc peste ţară, ard, ucid, pradă, robesc şi dispar au pentru prima dată chip de om şi se arată la lumina zilei.
În sala tronului cuvintele soliei sună trufaş. Cu capul în palmă, cu coroana de aur pe cap Ştefan ascultă aparent nepăsător cuvintele soliei. Coroana e grea pe cap... grea cât Moldova... grea cât pământul ce i s-a dat să-l apere... grea cât ţipătul pruncilor ucişi în suliţi şi purtaţi prin văzduh... grea cât plânsul şirului de robi şi roabe plecaţi spre Crâm... grea cât jalea ce străbatea ţărişoara lui când o răneau străine copite de cai... Astă greutate are în faţa ochilor când solia îi porunceşte în numele lui Ghirai-han să-l elibereze pe Mamak-baatur. Tot astă greutate are pe inimă când este ameninţat că de nu-l va elibera Moldova va simţi întreaga mânie a lui Alah... pârjol... baltă de sânge... moarte peste tot...
Într-o parte a sălii, în lanţuri, era şi Mamak. Privea trufaş spre capul plecat al voievodului şi nările îi fremătau de dor de libertate.
Stepă... întinderi nesfârşite... caii tăind pământul în galop... fecioare răpite... care pline cu de toate fără niciun strop de muncă... libertate... viaţă... tinereţe... nopţi la Bachcisarai...
Visul cu ochii deschişi al prizonierului a fost întrerupt de brusca ridicare a capului domnitorului. La lumina făcliilor şi a soarelui năvălind brusc prin arcada înaltă a ferestrei i s-a părut că vede picături de sânge în aurul coroanei. În ochii celui ce purta coroana a văzut durere... durere aproape de agonie... Plângea în ochii lui tot neamul şi toţi morţii răstigniţi pentru o bucăţică de pământ... În ei scânceau copiii încă îngeri atârnaţi în suliţi. Brusc în locul durerii s-a aprins furia şi setea de dreptate.
În clipa când capul i s-a aplecat greu pe piept ca o condamnare a înţeles semnul lui şi hatmanul Şendrea şi nepotul marelui han.
În timp ce gărzile îl duc spre câmpul din marginea târgului se stinge în el orice urmă de vis. Dorul de stepă i-l stinge pădurea răcoroasă din jur. Nopţile de la Bachcisarai i le şterge din vis ochii încărcaţi de ură ai locuitorilor.
Moare şi mor odată cu el toţi cei o sută de soli. Este lăsat să trăiască – parcă în bătaie de joc – dar cu nasul şi urechile sluţite Mândâk-baatur oglan, unul din cei mai de temuţi tătari. Sabia lui luase sute de vieţi. Tot el vânduse mii de robi. Marea lui plăcere bolnavă era să întindă maţele celor ucişi pe garduri. Acum privea neputincios cum sunt pedepsiţi tovarăşii lui. Aproape că se miră că îl sperie moartea pe care o semănase peste tot pe unde a trecut. A crezut că e ceva ce pe el nu-l poate atinge.
Înainte de a fi condus la hotar primeşte solie de la Ştefan: Acesta este răspunsul meu. Ghirai-han să poftească!
N-a ucis că-i plăcea să ucidă. A pedepsit în numele dreptăţii, a durerii ţării sale.
Şi acum tătarii îl mai necăjesc. Peste munţi, în Transilvania, unelteşte ucigaşul tatălui său. Turcii încă mai străjuie pe malurile Dunării privind spre ţara dacilor liberi chiar şi după Podul Înalt. Din toate părţile vifor. Ar putea fi un aliat la nord, la leşi, regele Cazimir, dar acesta vrea să-l vadă pe Ştefan îngenuncheat la picioarele sale ca vasal în schimbul sprijinului împotriva turcilor.
Învingătorul ce a uimit Europa a amânat de nenumărate ori de-a lungul zbuciumatei domnii să depună acest jurământ. Îşi reînnoia de câte ori era nevoie jurământul prin solii, dar evita să facă întregul ritual.
Acum la Kolomeea nu mai poate da înapoi. Are duşmani în toate părţile şi Moldova lui plânge. Străbunii în morminte au somnul zbucimat. El pe frunte poartă coroana străbunilor şi a Moldovei şi pentru ei el, Ştefan, neînfricatul, va sta în genunchi. Nu pentru el ca om, ci pentru Moldova. Ca Domn nu trăieşti pentru tine şi nici inima nu bate numai pentru tine. Bate pentru toţi străbunii neamului tău, pentru iarba şi munţii patriei tale, pentru câmpurile ude de sângele celor ce le-au apărat, pentru fiecare soldat şi fiecare copil.
...Dacă Moldova plânge, eu, Domnul ei, voi sta în genunchi ca ea să nu mai plângă. Voi îngenunchea ca ea să se înalţe, mă voi umili eu, ca ea să nu ştie ce-i umilinţa, mai bine eu în genunchi, decât Ţara Mea!...
Dragoş vede de undeva de deasupra oştile leşeşti şi moldovene din jurul dealului. Totul pare neclintit. Ştie că în cort Ştefan depune jurământul de vasalitate în faţa regelui Cazimir. Striveşte o lacrimă între gene pentru că ştie ce va urma. O ingenunchere de o clipă care te va face sfânt pentru neamul tău pentru eternitate!
Cazimir e îngâmfat. Nu a luptat în numele crucii şi nici pentru ţara lui ca Ştefan. E invidios pe faima vecinului din sud despre care întreaga Europă vorbeşte elogios. Îl vrea în genunchi pe învingătorul de la Baia, pe cel ce l-a avut pe Dumnezeu alături într-o domnie atât de lungă şi cu atâtea bătălii.
În ciuda înţelegerii că jurământul va fi depus într-un cadru restrâns în clipa când Ştefan a îngenuncheat la un semn pânzele cortului s-au ridicat şi toţi soldaţii Moldovei şi-au văzut Domnul în genunchi.
Niciun ochi n-a clipit, nicio frunte nu s-a plecat. Toţi priveau neclintiţi spre coroana grea ce strălucea ca un soare. Domnul lor ce a mâncat la un loc cu ei pâine, ceapă şi slănină în păduri la Văleni înaintea luptei de la Baia, domnul lor ce l-a pedepsit exemplar, dar cu dreptate pe Mamak şi pe Ghirai-han acum stătea în genunchi pentru ei şi totuşi niciunul din ei nu-l vedea îngenuncheat...
Parcă se aplecase să ia în braţe ca pe un prunc Moldova... Moldova lui dragă... leagănul lui... Coroana strălucea ca un nimb în jurul capului domnitorului...
Dragoş n-a mai văzut brusc nimic. S-a stins lumina ce-l ducea prin timp. Iar auzea ciobanul cântând. Inima îl durea. O simţea rupându-se în două. Înainte de a fi întuneric în gânduri l-a străpuns încă o săgeată otrăvită: Ştiau totul despre mine... şi eu eram urmărit... În securitate au fost două feluri de oameni: eroi în slujba nemului şi şobolani. Eroii erau cei ce făceau totul pentru binele ţării. Şobolanii erau cei ce se duceau şi dădeau informaţii personale despre rude, vecini, prieteni şi obţineau şi beneficii din asta. Va fi marea luptă între şobolani şi eroi în anii ce vor urma... numai de n-ar învinge şobolanii...