Copiii au adormit. Mariana a rămas în bucătărie şi scrie. Vrea să deschidă geamul ca să intre în casă răcoarea nopţii, dar nu are curaj, nici măcar să se apropie de fereastră. Uită cuvintele ce trebuia să le aştearnă pe hârtie când îşi aminteşte că l-a surprins de multe ori pe nea’ Matei pândind-o pe fereastră. Frica îi îngheaţă şira spinării în ciuda zăpuşelii din bucătărie. Îşi şterge o lacrimă grea cât neîncrederea în oameni ce o avea în suflet din noaptea când a fost atacată şi se chinuie zadarnic să-şi înghită nodul din gât.
...Nu m-am aşteptat la el... L-am ajutat, l-am pus la masa mea... Puţin i-am făcut loc în familia mea ca să nu se simtă singur pe lume...
Plânge, îi e frică, nu are curaj să plece în dormitor căci pe scări e întuneric, trebuie să treacă pe lângă fereastre mari ce dau afară şi ea îşi imaginează dincolo de ele mii de ochi pândind-o ca pe o gânganie şi iar îi este frică. Nu poate scrie şi nu poate pleca. Doar plânge. Îşi duce mâinile la burtă şi plânge şi mai tare.
Mihai o priveşte din prag cu milă. Ştie ce-i cu ea şi tot ce îşi doreşte e să-l bată pe nea’ Matei. El nu vrea să înţeleagă ca Mariana, ci să plătească cu aceeaşi monedă. Cine a lovit să fie lovit, cine a strivit să fie strivit. El nu se încurcă în căutări de înţelesuri sau filozofii ca Mariana ce spune că nea’ Matei nu mai are nevoie de nicio pedeapsă căci e deja lovit, e deja strivit.
Se duce spre ea şi o ia în braţe. Ea plânge de bucurie şi îşi încolăceşte strâns mâinile de gâtul lui. Se simţea cu o clipă mai devreme ca un naufragiat în plin ocean, iar acum a venit vaporul ei să o salveze. Asta simte şi vrea să-i spună şi lui Mihai ce simte.
-Te iubesc. Nu pot trăi fără tine. Dacă viaţa-i furtună tu eşti liniştea de după furtună. Eu sunt liană şi tu eşti stejarul de care îmi voi agăţa mereu trupul ca să mă pot înălţa.
Mihai o ţine strâns şi ascultând-o dispare din el oboseala. Tot ce simte e că merită să se întoarcă acasă. Niciodată nu m-am putut plânge de ea ca ceilalţi bărbaţi ce fug de gura femeii. Niciodată nu face scandal şi niciodată nu mă alungă de acasă. Nu o pot înşela căci mă face fericit. Nevoia asta a ei de mine mă topeşte. Râdea ţinând-o în braţe şi era fericit. Se gândea la prietenul lui cu care umblase toată ziua cu treburi, iar seara a ales să plece la o amantă.
-De ce o faci?
-În fiecare zi spune să mă duc dracului. Mă face prost. Oricâţi bani îi dau niciodată nu-s destui. Orice cumpăr niciodată nu se satură. Azi mi-a spus un banc şi din cauza asta mi-e lehamite să mă mai duc acasă.
-Ce banc? a întrebat Mihai moale. Nu ştie nici el de ce îi era milă şi îi dădea dreptate prietenului lui.
-M-a întrebat: Ştii de ce nu se mărită optzeci la sută dintre femeii? Eu am spus nu. Ea mi-a răspuns: Pentru că pentru o bucată de cârnaţ trebuie să ia boul întreg. Am tăcut o clipă îngândurat. Nu puteam râde. Când am putut vorbi am întrebat-o: Consideri că ai luat un bou?! Râsul ei era o confirmare. Spune sub formă de glumă că atunci când n-am să mai am bani îşi va cauta pe altul mai tânar şi cu bani mai mulţi.
Mihai îşi amintea de discuţia cu prietenul lui şi se simţea fericit. Mariana nu ştia să fie o femeie care să facă bărbatul să fugă de acasă.
-Tu te-ai gândit vreodată să mă înşeli? a întrebat femeia din braţele lui parcă ghicind la ce se gândea el.
Mihai a râs. Ea a început să i se zbată în braţe şi să-l lovească cu pumnii în piept.
-Nu râde! Spune adevărul!
Ea poruncea alintându-se şi el râdea şi mai tare. Faptul că i se zbătea în braţe îl înnebunea.
-M-ai înşelat atunci când era Mădălina mică? Te rog, spune adevărul.
El îi ronţăia urechea şi îi mângâia cu limba pielea gâtului şi nu-i mai auzea cuvintele. Iar îi erau duşmani hainele ei.
Voia răspunsuri cu disperare aşa că l-a îndepărtat de ea cu furie şi i-a prins mâinile într-o încleştare de fier. El s-a trezit din beţia dorinţei surprins de forţa din mâinile ei.
-Te rog, răspunde-mi!
-Dacă zic da, ce faci, doamna mea? a aruncat el o întrebare.
Noaptea, cerul cu stele, universul se prăbuşea peste ea odată cu întrebarea. Nu mai voia niciun răspuns. Privea în ochii lui Mihai şi cerşea. Cerşea ce!?... Bărbatul îi privea şi el ochii în care nesiguranţa a adus tulburare şi brusc fiindu-i milă şi fiindu-i infinit de dragă – ea nu i-ar fi spus nicodată un banc despre bou – a întins mâinile spre ea şi a luat-o în braţe.
Urca pe scări ţinând-o ca pe o comoară. Ea îi gângurea ceva la ureche. Erau vorbe nebune de iubire. Inima lui cânta neauzind cuvintele ei: Când bărbaţii înşeală o fac pentru că nevestele uită să mai fie femei... Fac din bărbat un câine legat cu lanţul, un sclav perfect, o sursă de bani, un bou... Într-un anumit sens îl emasculează, nu-l lasă să fie haiduc, liber, omul de care s-au îndrăgostit cândva. În căutarea bărbăţiei pierdute în faţa unei femei ce nu mai e femeie ci stăpân, bărbatul pleacă în altă parte...
În uşa dormitorului a uitat şi el să mai gândească. Au rămas dorinţa lui nebună şi nevoia ei de el. Pielea ei de catifea şi pielea lui. Cântecul ei, cântecul lui. Ea a scâncit când el a strâns-o prea tare în braţe ducând-o spre pat.
-Te mai dor coastele? a întrebat el şi a sărutat locul de sub sân unde mai era încă o mică urmă vineţiu-sidefie.
-Tot mai vreau să omor pe cineva că ţi-a făcut asta...
Ea nu i-a auzit şoaptele spuse vânătăii ei de sub sân. Tot ce ştia e că nu poate trăi fără el.
Când Mihai i-a privit ochii i-a văzut iar cerşind speriaţi. I-a sărutat pe amândoi pe rând.
-Şi eu te iubesc. Nici eu nu pot trăi fără tine, păsare chioară...
Ca un val uriaş venea spre ei dorinţa şi în urma dorinţei explozii solare şi ei s-au lăsat măturaţi de ele căci erau doi bieţi muritori ce voiau să atingă infinitul când se iubeau.
În urma uşii lor închise cineva plângea. Cu sughiţuri, sfâşietor, comparând ce a văzut între Mariana şi Mihai şi ce i s-a întâmplat ei în noaptea de Înviere când a prins-o gaşca lui Pinochilă, plângea şi lăsa şi în sufletul ei să explodeze ca lava unui vulcan adevărul.
A coborât după apă exact după ce a intrat Mihai în bucătărie. Văzându-i a vrut să nu-i deranjeze. A făcut un pas înapoi în hol. Nu voia să facă zgomot fugind şi nici nu ştia unde să se ascundă. Vorbele Marianei au lovit-o ca un pumn în mijlocul pieptului. S-a dat după uşă şi ei n-au văzut-o când au urcat spre dormitor. N-ar fi văzut-o nici dacă s-ar fi împiedicat de ea în mijlocul holului. Erau orbiţi de iubire şi în afară de EL şi EA nu mai exista nimic pe pământ.
Beată de adevăruri, de dorinţă, de nevoie de a trăi a ajuns cu greu în camera ei. Se clătina ca un om beat. Dacă ar fi avut posibilitatea ar fi omorât cu mâna ei pe toţi băieţii din gaşca lui Pinochilă. Retrăia tot ce se întâmplase în noaptea blestemată. Nici Iisus, nici părintele Ioan, nicio credinţă nu o puteau face să ierte ceea ce i s-a făcut. Derula alături două filme. Al ei şi al Marianei. Avea raiul şi iadul în suflet. Plângea şi voia să omoare.
...Te iubesc... Nu pot trăi fără tine... Dacă viaţa-i furtună tu eşti liniştea de după furtună... repeta inima ei cuvintele Marianei ce erau acum ale ei pentru Marius.
...Putoarea asta a fost virgină. S-a zbătut ca o nebună. M-a zgâriat, dar i-am arătat eu... Eu am terminat! Cine o vrea, băieţi?...
Amintirea a îngrozit-o. Nu şi-a amintit niciodată cuvintele astea atât de clar. Tot timpul erau doar crâmpeie de amintire şi durere. O durea tot trupul la fel ca în noaptea aceea de câte ori îşi amintea.
Ura, o durea, plângea şi nicio religie nu o putea vindeca. Toată noaptea a trăit agonie şi extaz. Agonie din viaţa ei, extaz din viaţa Marianei. Se întâmpla ceva cu trupul ei numai gândindu-se la fericirea Marianei şi era speriată. Nici prin cap nu-i trecea că în sfârşit e femeie normală, e vie şi însetată de a iubi.
Mariana s-a trezit prima. Era miercuri şi a doua zi, joi, era Înălţarea. Mai avea multe de pregătit pentru dus pomană la biserică – la Înălţare se mergea cu coş la cimitir pentru pomenirea morţilor – şi pentru masa specială de acasă.
Pregătea ceva de mâncare pentru dimineaţă. Aseară Mihai s-a culcat flămând. A uitat să-l întrebe dacă îi e foame. A râs spre amintiri nepreţuite şi a continuat să plănuiască. Plec la Fălticeni cu Stela. Termin lucru şi mai fac nişte cumpărături. Deseară fac sarmale şi pregătesc carnea de friptură. Stela a spus că face ceva special ce a învăţat de la doamna Elena.
S-a oprit din plănuit când a văzut caietul uitat aseară pe masă. A râs spre hârtie ca spre un prieten şi şi-a făcut repede o cafea slabă. Sorbindu-şi cafeaua a mâzgălit câteva rânduri pe hârtie. S-a dus pe vârfuri şi a pus bileţelul la gâtul păpuşii pupăcioase băiat apoi s-a întors în bucătărie.
L-a lăsat pe Mihai dormind şi după ce a mâncat împreună cu Stela şi cu copiii a plecat la Fălticeni. Deşi a văzut faţa lividă a prietenie ei nu a avut curaj să întrebe ce-i cu ea. A şi plâns... Se cunoaşte... a constatat privindu-i chipul. Vreau să o ajut şi nu ştiu cum.
Stela a fugit toată ziua de ea. Se ocupa de copiii orfani, de adolescenţi culeşi de pe străzi sau de copiii a căror părinţi au plecat în alte ţări şi şi-au „uitat” pruncii acasă şi îşi evita prietena. Mariana o evita şi ea. Simţea că se întâmplă ceva cu ea. În plus era mult prea preocupată de prea plinul sufletului ei. Râdea spre amintiri. Visa cu ochii deschişi cum va citi Mihai biletul de la gâtul păpuşii.
Mihai s-a trezit când soarele a năvălit inundând cu lumină camera. S-a întins în aşternuturi şi a căutat-o încă adormit pe Mariana.
-Nu e. S-a trezit. E târziu, a bolborosit şi s-a trezit de-a binelea.
Pe pernă, în locul ce mai păstra încă urma formei capului ei, era păpuşa pupăcioasă băiat. A întins mâna şi a luat biletul de la gâtul ei. Era curios să vadă ce-i scrie nevastă-sa.
Lumina mea,
Iartă-mă pentru întrebarea pusă aseară. Nu am să te mai întreb niciodată. Nu te vreau sclavul meu. Te iubesc şi dacă pleci la alta. Te iubesc aşa cum eşti. Nu-mi pot imagina şi nici trăi viaţa fără tine aşa că întrebarea de ieri nu-şi avea rostul. Eşti un om liber iar eu îţi respect această libertate. Dacă tu ca om liber alegi să vii de fiecare dată la mine, acasă, la copiii tăi, înseamnă că eu ştiu să te fac fericit, să fiu femeie, să te respect şi să-ţi dau voie să fii bărbat.
Îţi dau libertatea de a alege să te întorci la mine. Nu te ţin legat, nu te oblig şi ni-ţi bag în ochi niciun act.
Te iubesc! Nu pot trăi fără tine! Nu mai pun întrebări proaste!
P.S. Cred că e cel mai tâmpit bileţel pe care ţi l-am scris. Nu am timp să-l refac sau să corectez. Asta am simţit că vreau să-ţi spun. Înţelege mesajul meu dincolo de exprimarea neclară, repetiţii nedorite şi gânduri aiurite.
Mariana
Mihai a râs fericit cu biletul în mână. Înţelegea ce spune soţia lui. O iubea pentru asta şi nu o putea înşela. Fraza: îţi dau libertatea de a alege să te întorci la mine, i-a adus lacrimi în ochi.
A mâzgălit repezit:
Mulţumesc.
Nu mă pot întoarce, căci nu am plecat niciodată. Ştii să faci un bărbat fericit, chinezoaică...
Mihai
Apoi a legat biletul la gâtul păpuşii pupăcioase fetiţă şi a plecat cântând spre baie.
-Mâine vom merge la stână. Vei cunoaşte şi tu pe ciobanul acela minunat. Ştie atâtea poveşti şi le spune cu atâta farmec cum nu o poate face niciun scriitor. Amestecă în poveste cuvinte vechi de când lumea, inventează altele noi când este nevoie. E un maestru neîntrecut al expresiilor surprinzătoare. Copiii mei îl iubesc mult.
Mariana vorbea în maşină în drum spre casă şi încerca să o scoată din muţenie pe Stela. Îi simţea ţipătul nerostit, tristeţea închegată ca un nimb în jurul întregii ei fiinţe şi ar fi vrut să o ajute. Pentru că tăcea a continuat tot Mariana.
-Ştii că are tăiat un picior?
-Nu. Nu mi-ai spus. De ce?
-A lucrat la sondă şi acolo a avut un accident.
-Mi-am amintit ceva!! a exclamat Stela şi apoi a tăcut îngândurată. Ţinea mâna la frunte şi sfredelea cu gândul prin memorie.
-Ştii că am avut o colegă la cămin din Mălini. A venit în aceeaşi toamnă cu tine. Spunea că are mulţi fraţi şi că tatăl ei s-a accidentat...
-Îmi amintesc şi eu. E fata care mi-a făcut patul în prima zi la cămin, când tu nu ai vrut să mă ajuţi!
-O chema Luminiţa Ungureanu! Povestea mereu de casă şi de fraţii ei! Număra zilele până la vacanţă! a adăugat Stela repezit.
-E posibil să fie fiica ciobanului. Şi pe el îl cheamă Ungureanu.
Mariana a rămas pe gânduri. Îşi amintea clar şi cu aceeaşi durere vie ca şi atunci de prima dimineaţă la casa de copii. De duşul rece ca gheaţa, de picioarele desculţe pe cimentul din baie, de vorbele urâte ale Stelei ce i-au îngheţat sufletul mai rău decât duşul şi apoi vocea aceea de şoricel: Te ajut eu, Mariana... şi chipul cu ochi căprui al colegei ce i-a venit în ajutor. Ea i-a spus că numără zilele până la vacanţă, i-a vorbit de tata, de mama şi fraţi. Voia să alunge amintirea acelei dimineţi. O durea rău de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
-Niciodată n-am să mă vindec de copilărie. E rana mea veşnic deschisă. Nu-mi pot certa şi educa pruncii cum trebuie. Cedez mereu în faţa lor. Mă paralizează frica de a nu greşi faţă de ei.
Acum îi era milă Stelei de Mariana.
-Părintele Ioan spunea că a te ocupa de copii e un pic mai complicat decât să sortezi cartofi. Comuniştii ne-au învăţat să categorisim totul, chiar şi copii în buni şi răi, exact ca la cartofi. Adevăraţii educatori nu pun eticheta pe copiii şi nu-i împart în alb şi negru, ci caută cu disperare sămânţă de lumină şi de bine din fiecare şi o face să rodească. Asta e menirea celui ce educă – spunea el. Era un om minunat. A văzut în mine sămânţa asta deşi era mică cât un fir de nisip şi a făcut-o să crească. Nimeni n-a văzut în mine decât răul. El a văzut o sclipire şi a transformat acea sclipire în OM. Mi-e dor de el! Am nevoie ca de aer să vorbesc cu el! Mi-e atât de greu!
Stela vorbea fierbinte şi din cuvintele ei răzbătea durerea. Ochii îi străluceau de lacrimi şi dor.
Mariana a oprit maşina în faţa porţii, căci ajunseseră acasă, şi şi-a prins de mână prietena ce se pregătea să coboare.
-Vorbeşte cu mine. Ştiu că nu mă pot compara cu omul acela minunat şi nici răspunsuri nu-ţi pot da ca el, dar pot măcar să te ascult. Eşti schimbată. Ai tu ceva...
-Nu pot. Numai spre el pot ţipa: Ce a vrut să spună Iisus cu cuvintele „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!?” După noaptea trecută asta vreau să strig spre el. Să-l întreb cum poţi birui lumea!
Mariana a fost puţin şocată de gestul repezit al Stelei de a-i arunca mâna şi apoi au şocat-o şi cuvintele furioase ale ei. Vorbea de parcă ar fi tras cu puşca, căci cuvintele plecau furioase ca nişte gloanţe. Şi-a depăşit şocul şi a întins iar braţul spre prietena ei. De data asta atingerea era mai fermă, aproape strângere.
-Ce s-a întâmplat noaptea trecută?
Stela a încercat iar să-i arunce mâna, dar Mariana o ţinea ferm.
-Nu mai sunt Mariana aia ce se speria de tine. Acum sunt puternică. Vorbeşte-mi!
Tonul dur al Marianei topea furia Stelei. În timp ce întindea braţele a înţeles că Mariana a devenit mai puternică decât ea. În umbra unui bărbat în care vedea un stejar şi-a permis şi ea să crească. Plângea strângând până la durere gâtul prietenei sale.
-Ce s-a întâmplat noaptea trecută? a auzit iar întrebarea din care dispăruse fermitatea. Era în ea doar blândeţe şi căldură.
-Te-am văzut pe tine şi pe Mihai... Am coborât după apă şi v-am văzut...
-Şi!?... întrebă Mariana şi mirată şi nelămurită.
-Am auzit ce aţi vorbit. A fost ca un şoc. Am văzut cum te-a luat Mihai în braţe...
-Şi?!...
-Comparam în gând ce am văzut la voi cu ce mi s-a întâmplat mie în noaptea de Înviere. Aveam raiul şi iadul în suflet în acelaşi timp. Înţelegeam ce e iubirea şi uram de moarte pe ticăloşii... ticăloşii care...
Mariana în sfârşit înţelegea. Îşi strângea prietena în braţe şi îi mângâia umerii zguduiţi de plâns.
-Voiam să-i omor... Astă noapte aş fi fost în stare să omor. Nu mă putea opri nici credinţa, nici Iisus...
-Nici părintele Ioan? a adăugat Mariana şoptit.
Stela s-a oprit din plâns. După o clipă de gândire a adăugat cu aerul unui învins.
-El da. El mă putea opri. De asta mi-e azi dor de el. Când mă bântuie întunericul am nevoie de el ca să găsesc lumina. El mă poate ajuta să nu devin mai puţin decât a văzut el în mine.
Mariana nu ştia ce să-i spună. Încă ţinând-o în braţe i-a propus:
-Te linişteşte muzica? Hai să ascultăm Paganini. Am să-ţi vorbesc despre el. El a compus muzică în loc să omoare oamenii ce l-au chinuit.
Mariana s-a oprit când a realizat că Stela râde. Plângea şi râdea în acelaşi timp.
-Eşti un pic şuie. Întotdeauna ai fost aşa. Trăieşti în nori. Eu sufăr de mor şi tu vrei să-mi vorbeşti de Paganini!
Mariana a coborât din maşină furioasă. Râsul Stelei încă o urmărea. Deschizând poarta a început şi ea să râdă. Stela are dreptate! Suferă tare, este îndrăgostită, trecutul încă face parte din prezent şi eu i-am propus ca soluţie Paganini. Ăsta e leac pentru mine, nu pentru Stela! Suntem totuşi diferite!
Stela a coborât şi ea din maşină. Regreta că şi-a supărat prietena. A văzut-o râzând şi a strigat spre ea:
-Spune-mi, Paganini al tău vindecă de iubire?
Nu aştepta răspuns la întrebare. Râdeau amândouă ca două fiinţe nebune după viaţă şi după libertate.
O pasăre cântând în copac părea că repetă întrebarea Stelei: Paganini vindecă de iubire!?...
Au intrat în casă mai prietene ca niciodată deşi Mariana n-a răspuns la întrebare. Nu ştia răspunsul. Urcând pe scări fredona „Fluturaş nu mai ai aripioare” şi prietena ei o urma simţindu-se ca un fluture. Nici nu realiza că în întrebarea ei aiurită despre Paganini recunoscuse în faţa Marianei, dar mai ales în faţa propriului suflet că e în căutarea leacului pentru iubire. Da ce a fost natura nebună să nască leac pentru iubire!? Iubirea vindecă de iubire. Leacul ei e împlinire. Nu-i boală de care te vindeci ci e raiul pe pământ. Cum să cauţi leac pentru asta?!
Oare Stela a realizat ce a spus!? s-a întrebat Mariana rămasă singură în dormitor. Sigur nu! a fost un gând mai iute decât propriul creier. A fost un gând al inimii. Păţeam şi eu aşa când m-am îndrăgostit de Mihai.
A uitat de Stela când a văzut că de pe pat râde spre ea păpuşa pupăcioasă fetiţă. I-a luat de la gât scrisorica. A citit-o şi a sărutat hârtia fericită apoi a pus-o în plicul unde avea toate scrisorile primite prin intermediul păpuşii. S-a schimbat cântând şi a coborât repede în bucătărie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu