luni, 15 aprilie 2019

Viorica din cărare



Avea tata o verișoară căreia i se spunea „Viorica din cărare” și era o croitoreasă tare pricepută. Eram mică, dar începusem să cunosc ulițele satului și mama mă trimetea la ea cu câte ceva de cusut. Întotdeauna întârziam mult în casa ei cu podele de scândură de obicei goale și foarte rar, la sărbători, cu câte un țol de cordele pe jos. Camera ei avea un pat, candela aprinsă, multe icoane, o masă și mașina de cusut. Nu avea lumină, doar lampă.
Avea niște ochi negri când întunecați, când izvorând lumină ce mă vrăjeau, dar cel mai mult îmi plăcea vocea ei extrem de specială. Avea căldură, avea un timbru inconfundabil. Era înaltă și întotdeauna îmbrăcată cu fustă lungă aproape până de pământ. Când ieșea în sat avea o ținută distinsă, ceva aparte, cu fustele ei lungi perfect croite cloș sau în clini părea o doamnă rătăcită din alt timp printre femeile din sat. Casa avea prispă și în fața prispei se înșira cât ținea casa niște plante cu tulpini drepte, neramificate, înalte până la streașină cu flori de sânge ca niște bulgări. Prin curte totul era pus la locul lui și lemnele tăiate erau clădite atât de frumos de parcă le așezase o mașină, nu niște mâini.
Mă fascina să privesc teancurile de materiale înflorate aduse la cusut, mâinile ei dibace ce erau ba pe foarfece, ba la mașină, ba cu acul. Mi se părea o vrajă să văd lucru gata terminat ieșit din mâinile ei. Îmi plăcea cum îmi vorbește, îmi plăcea să o ascult, dar principalul motiv pentru care mă încurcam atât de mult în casa ei era că îmi dădea resturi de materiale cu care să încerc și eu să fac haine pentru păpuși. Mă ghemuiam și adunam de peste tot, din fiecare ungher și de sub mașina de cusut resturile împrăstiate. Îmi arăta cum se croiește o fustă cloș sau în clini. Îmi explica desenind care este diferența între cloș și semicloș. Nu se enerva niciodată și nici nu își pierdea răbdarea cu mine. Uneori răscolea prin materiale după bucăți mai mici pe care să mi le dea.
Cu timpul am aflat că în tinerețe a fost călugăriță, dar a venit înapoi în sat când au închis comuniștii mănăstirile și ea și-a făcut căsută aceea cu prispă, cu flori roșii și a căpătat numele „Viorica din cărare”. Cred că de la mănăstire a rămas cu portul fustelor lungi și cu ținuta impecabilă, precum și aerul acela că este o ființă de neatins. Am aflat că avea un băiat. Locuia într-o cameră din laterala casei, avea intrare separată și eu nu l-am auzit niciodată vorbind când mergeam la tanti. Părea o umbră. Tăcut, venit pe lume nu știu cum, nu deranja și trăia fără a trăi. Lumea îi zicea Tanca.
Am plecat din sat la nouă ani. Rar îmi mai aminteam de Viorica din cărare ce îmi dăduse resturi de material și m-a învățat să cos hainuțe pentru păpuși pe care nu le aveam. Eram în vacanță în sat când fiul ei a murit. Fiul acela ca o umbră, fiul acela care nu supăra pe nimeni, fiul acela a cărui glas rar l-a auzit cineva a fost luat la miliție pentru că nu a salutat. Peste câteva zile i l-au adus mamei mort. Corpul îi era bătut. Se zvonise că l-ar fi omorât alți oameni din arest, dar exista și zvonul că a fost omorât în bătaie de milițieni. Cert este că nu făcuse nimic, nu exista nicio plângere sau reclamație împotriva lui. Dar cine să îi caute dreptatea și adevărul lui Tanca, copilul Vioricăi din cărare!?...
Am mers la înmormântare. Eram copil și o ascultam pe mamă bocindu-și copilul în urmă dricului și mai vedeam și fața mortului neagră cenușie. Nu știu ce gândeam, nu știu ce simțeam, tot ce îmi amintesc și acum este bocetul ei și fața lui. Și îmi mai amintesc ceva foarte clar de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Eram în biserică. Viorica din cărare era prăbușită peste sicriu. Nu îi vedeam fața. Auzeam cuvinte rostite dur și nu contează cine le spunea, căci toată lumea gândea la fel: Oaie rătăcită! Tu ești vinovată pentru că ți-a murit copilul! Ai trădat credința străbună! și mă durea că i se spune asta și că nimeni nu este lângă ea. Îmi era milă. Milă de mi se rupea inima pentru mama prăbușită lângă copilul ei mort ce nu ridica deloc capul. Nu înțelegeam ce au toți cu Viorica din cărare ce mă învățase să cos haine pentru păpuși. Nici măcar familia nu era alături de ea. Nu cred că mă înșel, dacă spun că din biserica aceea plină de oameni nimeni nu simțea milă pentru ea. Fusese sau era pocăită – de-a lungul zbuciumatei ei vieți mereu l-a căutat pe Dumnezeu - și pentru asta era judecată atunci lângă fiul ei mort.
Nu știu cât de șocată am fost de tot ce s-a întâmplat, dar o soră de-a mea mi-a spus în urmă cu ceva timp, deși eu nu îmi amintesc asta, că aș fi zis mergând pe drum: Când voi fi mare am să scriu o carte despre Tanca, despre tanti Viorica din cărare...
Am plecat iar la școală. Au trecut anii. Pe la Viorica din cărare am trecut rar. Avea aceeași prispă, aceleași flori roșii, aceeași ochi negri, când întunecați, când luminoși, aceeași voce caldă ce mă fascina și aceleași fuste lungi croite perfect. Și tot fără lumină; tot cu lampă... Își împărțea viața între croitorie și biserica, la care se întorsese și unde cânta la cor.
A murit în urmă cu câțiva ani. Casa a lăsat-o bisericii.
Și de ce scriu eu acum despre ea, după ce am uitat-o atâția ani!?
Am visat-o astă noapte. Era îmbrăcată în negru, dar ținuta era fastuoasă. Dantelă ireală îi îmbogățea marginile veșmintelor din mătase diafană ce cădeau în falduri bogate și făceau valuri în jurul ei în timp ce mergea pe trotuar prin dreptul casei ei părintești, dar cu un aer absent de parcă nu vedea nimic în jur și nu își amintea că acolo a copilărit. Cineva a zis: O regină! Altcineva a șoptit: Parcă e o artistă din filme!
Ea mergea mai departe fără a auzi nimic. Am fugit la ea. S-a oprit. M-a recunoscut. Mi-a spus:
-Citește Psalmul XXX. E Psalmul tău.
A plecat mai departe și eu priveam în urma ei. Hainele lungi îi fluturau în jurul trupului ca niște aripi.
M-am trezit. Mi s-a făcut frică. Simțeam gheață pe șira spinării. M-am ridicat din pat și am căutat cartea de rugăciuni. Am căutat Psalmul XXX. L-am citit de trei ori. Fără a interpreta în niciun fel ce scria acolo am plâns.
Ce vis straniu, pe care nu îl înțeleg...
25.08.2018



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu