Avea
tata o verișoară căreia i se spunea „Viorica din cărare” și
era o croitoreasă tare pricepută. Eram mică, dar începusem să
cunosc ulițele satului și mama mă trimetea la ea cu câte ceva de
cusut. Întotdeauna întârziam mult în casa ei cu podele de
scândură de obicei goale și foarte rar, la sărbători, cu câte
un țol de cordele pe jos. Camera ei avea un pat, candela aprinsă,
multe icoane, o masă și mașina de cusut. Nu
avea lumină, doar lampă.
Avea
niște ochi negri când întunecați, când izvorând lumină ce mă
vrăjeau, dar cel mai mult îmi plăcea vocea ei extrem de specială.
Avea căldură, avea un timbru inconfundabil. Era înaltă și
întotdeauna îmbrăcată cu fustă lungă aproape până de pământ.
Când ieșea în sat avea o ținută distinsă,
ceva aparte, cu fustele ei lungi perfect croite cloș
sau în clini părea
o doamnă rătăcită din alt timp printre femeile din sat. Casa avea
prispă și în fața prispei se înșira cât ținea casa niște
plante cu tulpini drepte, neramificate, înalte până la streașină
cu flori de
sânge
ca niște bulgări.
Prin curte totul era pus la locul lui și lemnele tăiate erau
clădite atât de frumos de
parcă le așezase o mașină, nu niște mâini.
Mă
fascina să privesc teancurile de materiale înflorate aduse la
cusut, mâinile ei dibace ce erau ba pe foarfece, ba la mașină, ba
cu acul. Mi se părea o vrajă
să văd lucru gata terminat ieșit din mâinile ei. Îmi plăcea cum
îmi vorbește, îmi plăcea să o ascult, dar principalul motiv
pentru care mă încurcam atât de mult în casa ei era că îmi
dădea resturi de materiale cu care să încerc și eu să fac haine
pentru păpuși. Mă ghemuiam și adunam de peste tot, din fiecare
ungher și de sub mașina de cusut resturile împrăstiate. Îmi
arăta cum se croiește o fustă cloș sau în clini. Îmi
explica desenind care este diferența între cloș și semicloș. Nu
se enerva niciodată și nici nu își pierdea răbdarea cu mine.
Uneori
răscolea prin materiale după bucăți mai mici pe care să mi le
dea.
Cu
timpul am aflat că în tinerețe a fost călugăriță, dar a venit
înapoi în sat când au închis comuniștii mănăstirile și ea
și-a făcut căsută aceea cu prispă, cu flori roșii și a căpătat
numele „Viorica din cărare”. Cred că de la mănăstire a rămas
cu portul fustelor lungi și cu ținuta impecabilă, precum și aerul
acela că este o ființă de neatins. Am
aflat că
avea un băiat. Locuia într-o cameră din laterala casei, avea
intrare separată și eu nu l-am auzit niciodată vorbind când
mergeam la tanti. Părea o umbră. Tăcut, venit pe lume nu știu
cum, nu deranja și trăia fără a trăi. Lumea îi zicea Tanca.
Am
plecat din sat la nouă ani. Rar îmi mai aminteam de Viorica din
cărare ce îmi dăduse resturi de material și m-a învățat să
cos hainuțe pentru păpuși pe care nu le aveam. Eram
în
vacanță
în sat când
fiul ei
a murit. Fiul acela ca o umbră, fiul acela care nu supăra pe
nimeni, fiul acela a cărui glas rar l-a auzit cineva a fost luat la
miliție pentru că nu a salutat. Peste câteva zile i l-au adus
mamei mort. Corpul îi era bătut. Se zvonise că l-ar fi omorât
alți oameni din arest, dar exista și zvonul că a fost omorât în
bătaie de milițieni. Cert este că nu făcuse nimic, nu exista
nicio plângere sau reclamație împotriva lui. Dar cine să îi
caute dreptatea și adevărul lui Tanca, copilul Vioricăi din
cărare!?...
Am
mers la înmormântare. Eram copil și o ascultam pe mamă bocindu-și
copilul în urmă dricului și mai vedeam și fața mortului neagră
cenușie. Nu știu ce gândeam, nu știu ce simțeam, tot ce îmi
amintesc și acum este bocetul ei și fața lui. Și
îmi mai amintesc ceva foarte clar de parcă s-ar fi întâmplat
ieri. Eram în biserică. Viorica din cărare era prăbușită peste
sicriu. Nu îi vedeam fața. Auzeam cuvinte rostite dur și nu
contează cine le spunea, căci toată lumea gândea la fel: Oaie
rătăcită! Tu ești vinovată pentru că ți-a murit copilul! Ai
trădat credința străbună! și mă durea că i se spune asta și
că nimeni nu este lângă ea. Îmi era milă. Milă de mi se rupea
inima pentru mama prăbușită lângă copilul ei mort ce nu ridica
deloc capul. Nu înțelegeam ce au toți cu Viorica din cărare ce
mă învățase să cos haine pentru păpuși. Nici măcar familia nu
era alături de ea. Nu cred că mă înșel, dacă spun că din
biserica aceea plină de oameni nimeni nu simțea milă pentru ea.
Fusese sau era pocăită – de-a lungul zbuciumatei ei vieți mereu
l-a căutat pe Dumnezeu - și pentru asta era judecată atunci lângă
fiul ei mort.
Nu
știu cât de șocată am fost de tot ce s-a întâmplat, dar o
soră de-a mea mi-a spus în
urmă cu ceva timp,
deși eu nu îmi amintesc asta, că aș fi zis mergând pe
drum:
Când voi fi mare am să scriu o carte despre Tanca, despre tanti
Viorica din cărare...
Am
plecat iar la școală. Au trecut anii. Pe la Viorica din cărare am
trecut rar. Avea aceeași prispă, aceleași flori roșii, aceeași
ochi negri, când întunecați, când luminoși, aceeași voce caldă
ce mă fascina și aceleași fuste lungi croite perfect. Și
tot fără lumină; tot cu lampă... Își
împărțea viața între croitorie și biserica,
la
care se întorsese și
unde cânta la cor.
A
murit în urmă cu câțiva
ani. Casa a lăsat-o bisericii.
Și
de ce scriu eu acum despre ea, după ce am uitat-o atâția ani!?
Am
visat-o astă noapte. Era îmbrăcată în negru, dar ținuta era
fastuoasă. Dantelă ireală îi îmbogățea marginile veșmintelor
din
mătase diafană ce
cădeau
în falduri bogate
și
făceau valuri în
jurul ei în timp ce mergea pe trotuar prin dreptul casei ei
părintești, dar cu un aer absent de parcă nu vedea nimic în jur
și
nu își amintea că acolo a copilărit.
Cineva a zis: O regină! Altcineva a șoptit: Parcă e o artistă din
filme!
Ea
mergea mai departe fără a auzi nimic. Am fugit la ea. S-a oprit.
M-a recunoscut. Mi-a spus:
-Citește
Psalmul XXX.
E Psalmul tău.
A
plecat mai departe și eu priveam în urma ei. Hainele lungi îi
fluturau în jurul trupului ca niște aripi.
M-am
trezit. Mi s-a făcut frică. Simțeam gheață pe șira spinării.
M-am ridicat din pat și am căutat cartea de rugăciuni. Am căutat
Psalmul
XXX.
L-am citit de trei ori. Fără a interpreta în niciun fel ce scria
acolo am plâns.
Ce
vis straniu, pe
care nu îl înțeleg...
25.08.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu