sâmbătă, 6 aprilie 2019

E reală, nu e poveste!



Un director de școală comunist era de o severitate crudă. Orice ar fi făcut angajații școlii urla sau îi critica. Nimeni nu își făcea datoria, nimic nu era făcut bine și corect. Angajații stăteau smirnă în fața lui.
Își făcuse obiceiul să inspecteze în fiecare zi sălile de clasă doar pentru a critica și a prelucra cu elen. O bancă nu era aliniată, o fetiță nu avea uniformă, alta nu avea panglicuța pe cap, o hârtie căzută sub bancă, coșul nedus, elevii erau gălăgioși – toate acestea erau motive ca profesorul sau învățătorul de la respectiva clasă să o încaseze chiar în fața clasei și apoi să fie dat de exemplu în ședințe.
Într-o zi a intrat într-o clasă și a inspectat-o cu ochi de vultur. Copiii erau statui la marginea băncilor. Învățătoarea la fel.
El căuta… căuta… căuta… Trebuia să găsească ceva de care să se lege, dar nimic... Curățenie în clasă, elevii cuminți ca niște sfinți, căci îi știau de frică, toți cu uniformă, fetele toate cu panglică...
S-a îndreptat spre ușă furios. A dat să iasă fără a saluta; oricum el nu saluta niciodată; dar brusc fața i s-a luminat. Găsise ceva. Ochii i-au căzut chiar în ultima clipă pe o floare pusă pe un suport pe perete, în spatele clasei, din a cărui ghiveci s-au scurs pe perete câteva picături de apă. Probabil copilul ce le udase pusese un pic de apă în plus sau poate i-a tremurat mână și a udat puțin peretele.
-Ce e aici?! Cine a făcut mizeria asta!? a început a țipa directorul fericit.
Învătătoarea, sătulă până peste cap de el, s-a apropiat și încet, încât să nu audă niciun elev, i-a șoptit:
-Acolo m-am pișat eu!
Directorul a ieșit din clasă ca din pușcă… Învățătoarea s-a dus spre catedră râzând…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu