-gânduri și rânduri despre o carte, pe care mi-aș dori să o citiți...
Ce am citit eu în ultimele zile împărțindu-mi timpul între plivit în grădină, ploi și pus răsaduri!? Am citit o carte istorică, despre viața lui Ioan Vodă cel Cumplit. Am citit-o cu lacrimi în ochi, cu durere în inimă, cu furie în toată ființa. Dădeam pagină după pagină și, ca valurile ce se izbesc mereu și mereu de un mal, auzeam în mine un ecou cu niște rânduri citite undeva, cândva: „Trădare, numele tău e Ieremia!”
Primele capitole ale cărții ne prezintă Europa veacului al XVI lea, în care apune Renașterea, dar e plin de mari gânditori umaniști. E un veac frământat. Catolicismul are parte de reformatorii Luther și Calvin, ce îl rup în două. Micilor nobili feudali, ce aveau putere de viață și de moarte asupra supușilor, le scade puterea și apar închegându-se greu, încet, dar sigur, statele naționale. Francisc I se aliază cu necredinciosul sultan de pe malul Bosforului împotriva lui Carol Quintul de frică ca imperiul lui „peste care soarele nu apunea niciodată” să nu îl înghită și pe el cu tot cu țara lui. Ca să își scape pielea și tronul e bună până și o alianță cu păgânul...
E secolul când Michelangelo picta Capela Sixtină și elibera din piatră „Pieta”, pentru a lăsa posterității țipătul de marmoră al mamei ce își ține pe genunchi fiul mort, când Rafael picta Madone, Tizian pe „Venus din Milo” și „Noli me atingere”, Durer lăsa posterității gravurile Apocalipsei și „Mâinile rugătoare”, Rabelais pe „Gargantua și Pantagruel”, iar Shakespeare punea în piesele lui de teatru geniale aproape toate personajele istorice ale Angliei, dar și pe „Romeo și Julieta”.
Ce făceau Țările Române în acel secol al frământărilor!? Erau și ele frământate, așa cum era întreaga Europă și se zbăteau să își facă loc în istorie și sub soare. Existau români de la începutul lumii pe acest pământ, dar țări care să le poarte numele de-abia se nășteau.
Pe Ștefan cel Mare l-a prins începutul secolului pe tron. Tot ce a făcut în zeci de ani de domnie a rămas în istorie și în sufletul nostru de români ne este domn și azi. Se perindă necunoscuți, prăfuiți și uitați de istorie domni pe tronul Moldovei până când pretinde tronul Ioan Vodă, un strănepot al mărețului Ștefan, născut dintr-o mamă armeană și din Ștefăniță Vodă. Nici măcar anul nașterii nu i se cunoaște, dar B. P. Hașdeu îl descrie: „De la mumă-sa [...] el capătă o figură armenească, fața închisă, păr des și negru ca pana corbului, nas coroiat într-o formă orientală ceva ca nasul faimosului Atilla, după cum îl cunoaștem de pe monede: o frunte înaltă, lată în rădăcină și strămutându-se în partea superioară: frunte frumoasă, dar neromânească”. Până a ajunge pe tronul Moldovei are un destin de fiu rătăcitor prin lume, așa cum aveau aproape toate mlădițele domnești mușatine sau basarabe născute din flori. Îl întâlnim în Polonia, de unde face o primă încercare zadarnică de a ocupa tronul străbunilor. Apoi este la curtea lui Ivan cel Groaznic, unde se căsătorește pentru prima dată, apoi iar în Polonia în serviciul mareșalului regatului, apoi la curtea hanului tătar din Crimeea, iar Polonia, și apoi la Viena, la curtea împăratului Maximilian al. II. lea. Toate aceste drumuri și șederi pe la curți domnești îl călesc și îl învață câte ceva despre domni și domnie, dar nu de asta pribegește el atât. Vrea sprijin pentru a ocupa tronul străbunului, Ștefan cel Mare. Ajunge și la Soliman Magnificul. Acesta îl trimite în exil pe insula Rodos, unde stă șapte ani și din cavaler și luptător pentru moștenirea sa, se transformă în negustor. Unul faimos și care adună o avere mare.
Soliman Magnificul moare. Sultan ajunge Selim. Ioan își cumpără tronul Moldovei de la înalții dregători ai porții. Doar marele vizir Mehmet Sokollu a primit 200000 de ducați. După înscăunarea de la Suceava domnia îi este nesigură. Pe tron se vânturau atât de repede domnii că poporul nici nu le mai ținea minte numele. Fiul lui Alexandru Lăpușneanu, Bogdan, vine de la poloni să își ia tronul înapoi. Ioan Vodă se apără. Execută nemilos boierii trădători, deși la schimbări atât de rapide de domni, nici nu mai știai cu cine să ții și cine e cu țara și cine cu trădarea.
Din tot acest amestec tenebros de trădări, de schimbări de domni, de rătăcire prin lume și printre credințe – căci trebuie să o spun, în Moldova Ioan era creștin ortodox, la Viena la împăratul Maximilian catolic, și la musulmani musulman – domnul trebuie să hotărască ce vrea să fie și în cine se poate baza. Nu se poate să nu fi învățat nimic după atâta rătăcire... și alege să se sprijini pe micii boieri, pe răzeși și negustori, adică pe țară. Nu are încredere în marii dregători, despre care știa că trădează cel mai ușor și primii, pentru a-și păstra privilegiile și averea. Sunt supuși oricui, doar să le fie bine.
Bate monedă proprie pentru a scoate comerțul de sub influența turcilor și pentru a dezvolta economic Moldova. El – rătăcitorul prin toată Europa în anii învățării vieții – ia cele mai bune măsuri pentru mâna lui de popor. Începe niște reforme, pe care, peste ani, le va desăvârși Cuza. La el au fost muguri; la Cuza vor fi flori și vor da și rod.
Și cum s-a născut eroul!?
Bine, nu vă pot povești eu aici toată cartea, pe care deja v-am spus că am citit-o cu lacrimi în ochi uneori și cu un țipăt în inimă tot timpul: „Trădare, numele tău e Ieremia!”, ci vă rog să o citiți fiecare ca să aflați că au existat domni – dincolo de toate păcatele lor – ce au murit pentru țară! Ce s-au sacrificat alături de soldați! Ce nu au fugit să se salveze, deși puteau! Ce au cerut...
Dar mai bine să mă întorc la firul poveștii...
Vine solie la Suceava, de la sultan, că Moldova trebuie să își dubleze haraciul. Dacă nu, domnul va fi înlocuit de Petru Șchiopul. Doamne, cât a secătuit Moldova tot mai desele pretenții ale sultanului și tot mai marea ambiție a oricăruia de a fi domn! De plătit nu plătea cel înscăunat, ci talpa țării. Dar țara cât mai putea îndura!? Cât mai putea plăti!?
În condițiile acestea Ioan Vodă, care se pregătise tot timpul de la urcarea pe tron pentru clipa aceasta a nesupunerii față de otomani, a adunat sfatul țării și le-a zis: „Dacă-i îndepliniți (sultanului) cererea, nu sunt eu cel lovit, căci nu eu, domnul, ci voi și copiii voștri îl veți plăti. Dacă-l refuzăm, sultanul ne amenință cu forța și cu războiul, cu focul și cu sabia, cu prădarea orașelor noastre. Spuneți care e cugetul vostru”.
Sfatul a strigat că nu vor plăti și că vor muri lângă domnul lor... și așa începe o epopee de curaj nebun, de lupte conduse de un geniu militar, ce depășea cu mult secolul în care trăia. Nu a domnit cât Ștefan cel Mare, dar în doar câteva luni a arătat că este nepotul lui și că în sufletul lui încă trăiește spiritul străbunului său. Caută aliați înainte de a începe războiul, dar nu îl găsește nici la Imperiul Habsburgic, nici la Ștefan Batory, principele transilvan, ce deja era supus al sultanului. Cumpăna vine. Ioan Vodă e singur, doar cu moldovenii lui, vreo 30000 la care se adaugă 1200 de cazaci dornici de pradă, dar și de glorie. Își duce soldații în sud pentru a feri țărișoara lui de a fi călcată în picioare de străine și rele copite de cai, de jaf, moarte și prăpăd. Lupta se dă în câmp deschis la Jiliștea pe 14 aprilie 1574 și câștigă Ioan Vodă cu răzeșii lui! Îngenunchează oastea unui imperiu ce se întindea pe trei continente, Africa, Europa și Asia.
Lupta e descrisă magistral de B. P. Hașdeu. Nu o pot povesti eu. Cel mai bine e să citiți direct cuvintele istoricului. El spune despre soldații turci și cei ai Țării Românești ce se aliase cu turcii: „simțiră tunetul înainte să vadă fulgerul”, atât de rapidă și nimicitoare a fost acțiunea domnului moldav.
Dar din toată lupta cel mai frumos fragment din carte e cel în care e descris momentul în care domnitorul îi salvează viața unui boier...
„Pârcălabul Ieremia Golia ... combătea cu o deosebită bravură alăturea cu Ioan Vodă, adecă acolo unde lupta era mai crâncenă, mai înverșunată, pericolul mai mare. O armă inamică se ridică deasupra viteazului boier.... Încă o clipă și pârcălabul era mort. Ioan Vodă preveni acea clipă: buzduganul principelui turti pe îndrăznețul dușman. Ieremia Golia rămase viu...”
Știți cine e acel boier!? Știți de ce plângeam citind!? E boierul ce îl va trăda pe domn... E boierul despre care se spune: „Trădare, numele tău e Ieremia!”
Deci învinge fulgerător și nevisat la Jiliștea. Are alături pe cei mai de încredere boieri și prieteni: Ieremia Golia și vornicul Dumbravă. Dă o fugă la București, la muntenii ce se aliaseră cu turcii împotriva sa, alungă pe domn și îl pune în scaun pe Vintilă, fiul lui Pătrașcu cel Bun, dar acesta nu rezistă decât patru zile pe tron, căci este ucis de fostul domnitor. Cucerește tot fulgerător Brăila și spulberă ca pe pleavă o oaste de 15000 de turci ce venise în sprijinul orașului. Cucerește Benderul și Ak-kermanul. Toate acestea au fost făcute în doar două luni.
Turcii, uniți cu muntenii, și aliați cu tătarii, hotărăsc să îl lichideze pe domnul moldav ce tulburase liniștea din seraiurile de pe malul Bosforului. Tătarii atacau la est, muntenii de la sud-est, și turcii treceau Dunărea pe la Isaccea. Atacau toți odată. Mulți cât frunză și iarbă. O sută de mii de turci... o sută de mii de tătari... plus muntenii... Nici măcar Dumnezeu nu îl mai putea salva pe Ioan Vodă.
Domnul nu s-a speriat. La fel fusese și la Jiliștea. Ce face el!? S-a retras de la Brăila, peste Dunăre și și-a făcut tabăra la Huși. Vrea să fie poziționat central față ce cei trei dușmani. Vrea să își învingă pe rând și rapid pe fiecare, înainte ca ei să își unească oștirile. Aceeași tactică o va folosi peste sute de ani Napoleon. E vital ca turcii să nu treacă Dunărea până când el îi spulberă pe tătari. Ce face pentru asta!?
Îl cheamă pe Ieremia Golia pentru a-l trimite la Vadul de la Oblucița, pe unde voiau să treacă turcii. De ce pe Ieremia Golia!?
...Pentru că îi era prieten, pentru că îl însoțise în rătăciri prin lume pe la curți domnești, pentru că îi fusese alături în câștigarea tronului, pentru că îi dăruise două mari moșii, dar mai ales pentru că îi salvase viața în lupta de la Jiliștea, pentru că era omul în care avea cea mai mare încredere. Era fratele lui. De cruce. De viață. De război. De țară. Frate...
Înainte de a pleca în misiunea de a opri turcii să nu treacă Dunărea, a jurat în fața lui Ioan Vodă pe cruce și pe Evanghelie că nu va trăda până la moarte.
Și se duce... Se întâlnește tainic cu Petru Șchiopul, cel care râvnea la tronul Moldovei, primește 30000 de galbeni și promisiunea că va rămâne în viață, liber și bogat, și se întoarce la Ioan Vodă și îi spune că nu i-a putut opri pe turci, dar că nu sunt așa de mulți și au și o oaste dezorganizată.
Domnul e hotărât să lupte. E îngrijorat că nu cunoaște bine oastea adversarului. Unii soldați îl întreabă cu grijă și teamă în voce de numărul dușmanilor. El răspunde neclintit: Îi vom socoti în luptă!
Mai era o noapte. Domnul încă visa că a doua zi îi va scoate pe creștinii lui de sub jugul musulman. În zorii zilei de 10 iunie 1574 domnul constată că trei mari boieri, cu trupele lor, au fugit la turci, Cozma Murgul, Bilai și Stănilă. Deși numărul turcilor este uriaș – peste 130000 – domnitorul încă are încredere în Ieremia Golia.
Pleacă la luptă. Trece Dunărea. Încă mai speră că îi va putea birui pe turci înainte de a se uni cu tătarii. Apoi va lupta și cu tătarii. Lupta s-a dat la Cahul. Trebuia să înceapă atacul cavaleria condusă de Ieremia Golia. Pornește în galop. La un semn al boierului soldații își pun cușmele în vârful sulițelor și se predau. Turcii îi primesc cu urale. Inima lui Ioan Vodă sângerează.
...„Trădare, numele tău e Ieremia!”... „Trădare, numele tău e Ieremia!”... „Trădare, numele tău e Ieremia!”...
Ce scrie B. P. Hașdeu despre trădarea lui Ieremia Golia!?
...„A împinge milioane de frați pentru secoli în abisul sclaviei, este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure națiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul și se numesc generațiuni”.
În ciuda durerii de inimă și a deznădejdii oștenilor săi, domnul a rămas calm și neclintit.
Turcii au așezat în primele rânduri pe toți trădătorii moldoveni. Ioan Vodă a răcnit către soldații lui bravi:
- Iată vânzătorii noștri!
Și a poruncit ca acolo să atace. Toți, toți au fost măcelăriți. Puteau muri ca eroi sau câștiga tot ca eroi luptând de partea moldovenilor. Au murit ca trădători prinși la mijloc între oști și disprețuiți de toți.
Sunt zile de lupte grele, descrise magistral de către istoric. Mișcări de trupe, valuri de atacuri și retrageri, vitejie nebună, curaj neomenesc... Timp de trei zile și trei nopți Ioan Vodă a respins toate atacurile a 200000 de soldați. Răzeșii lui nu mai aveau apă. Noaptea întindeau pe pământ peste iarbă, cârpe ce se îmbibau cu rouă și cu ea își udau buzele...
Dar din spate au ajuns și tătarii. Domnul știe că nu mai are sorți de izbândă. E încercuit ca într-o menghină.
Și iar rămâne în istorie o imagine a măreției sufletului său de domn moldav în care încă bătea inima lui Ștefan ce ne veghează de la Putna de veacuri.
Ar putea fugi îmbrăcat în țăran, încălecând pe un cal iute, strecurându-se prin spatele armatei și ocolind lacul Cahul spre Prut, apoi spre Polonia, cum au făcut mulți alți domni pentru a-și salva pielea. Ar putea să se strecoare și prin oastea turcă, cum făcuse cândva Vlad Țepeș, căci cunoaște la perfecție limba turcă. Toți fugeau și își lăsau oastea să fie măcelărită. El nu! Nu a vrut! Tot ce putea gândi era cum să facă să îi salveze pe moldovenii lui, pe bravii lui luptători și apoi să se predea. Dar înainte de asta mai atacă încă o dată furibund dușmanul, țipând către resturile eroicei lui armate: „Fraților! Căzu capul meu unde vor cădea capetele voastre!” și a prins singur cu mâinile un tun mare pe care l-a tras de la dușmani în tabăra moldovenilor.
Ce mai zice istoricul!? „Din aproape 35000 de oaste, eroul rămase abia cu 7000. Cel puțin 20000 de români au căzut într-o jumătate de zi, apărându-și cele trei idoluri, pe care le recomandase odată marele Ștefan în instrucțiunile lui militare: Crucea, Țara și Steagul! ”
A patra zi, 14 iunie 1574, la exact trei luni de la victoria de la Jiliștea, au început negocierile.
Ioan Vodă a cerut: „Mâna dușmanilor să nu se atingă de ostașii moldoveni, care să fie liberi a merge pe la casele lor, fără a fi prigoniți vreodată pentru trecut de viitorul domn al Moldovei.
Cazacii să fie lăsați a se întoarce la țara lor.
Însuși principele să fie trimis, viu și nevătămat, d-a dreptul la sultanul Selim...”
Turcii au primit tratatul de pace și au jurat de șapte ori că îl vor respecta. Beglerbeiul a jurat pe Coran. Petru Șchiopul pe Biblie.
Ioan Vodă le-a crezut jurămintele... și s-a predat privind cu lacrimi în ochi spre răzeșii lui, a cărui viața credea că le-a salvat-o. Cazacii plângeau. Moldovenii nu. De la prea multă durere nici nu mai poți plânge.
Și iar a fost sperjur...
Și iar adia vântul și iarba șoptea: „Trădare, numele tău e Ieremia!” când vodă a intrat în cortul beglerbeiului Ahmed Pașa înfiorându-i pe cei ce îl priveau pe omul ce în trei luni de condus oști obținuse victorii și faimă cât pentru o viață. Atât de uimiți erau privindu-l că se temeau să se apropie de el. Cine să aibă curajul de a călca onoarea jurământului!? Se ghionteau nedumiriți îndemnându-se să dea prima lovitură. Și a dat-o italianul Scipione Cigala înfigându-i un cuțit direct în inimă.
Apoi i-au tăiau capul... apoi i-au legat trupul de două cămile ce i l-au sfârtecat în bucăți. Pământul țării i-a băut lacom sângele scurs și așa se termină viața unui domn, Ioan Vodă cel Cumplit, și începe povestea eroului neînfricat și a unui odios trădător: Ieremia Golia...
Dintr-un secol ce a lăsat Europei imaginea unor mari monarhi, Elisabeta a Angliei, Soliman Magnificul, Francisc I, Carol Quintul, Henric al.VIII.lea, Wilhelm de Orania, Papa Pius al.II.lea, nouă, românilor, ne-a rămas povestea unui erou ce nu a mai vrut să plătească haraci turcilor...
15.mai.2021