joi, 26 septembrie 2019

Țara cumpănașului...



Străbunii au mers la război ca să apere această țară. Unii – mulți – și-au lăsat oasele și sângele pe câmpul de luptă ca noi să avem astăzi un loc sub soare.
Și noi!? Generația noastră ce a făcut!? Ce vor spune urmașii noștri despre noi!? Ce am construit în treizeci de ani de libertate și democrație!?...
La război nu am fost, fabrici nu am construit, drumuri nu am făcut. Doar am plecat de acasă prin străini ca să putem supraviețui așa cum plecau străbunii la război. Noi și sirienii... ei pleacă de război; noi plecăm de... democrație.
Nu am văzut niciun olimpic premiat ca peste ani să ajungă în vreo funcție înaltă în statul român. Niciunul. Doar mediocrii promovând alți mediocri, doar impostori promovând alți impostori.
Și culmea culmilor imposturii: candidează la funcția de președinte al țării un exemplar ciudat, o creatură născută din pântecele adânc al democrației noastre originale ce nu are nici măcar bacalaureatul luat și care ținea cursuri studenților! Mă întreb cum erau studenții cărora ăsta le îmbogățea educația!? Cum erau profesorii ce îi erau colegi!? Nimeni nu a observat că e o formă fără conținut!? Că e doar o poreclă, nu un nume!?...
Am înțeles că miriapodul acesta câștiga de la statul român cam 19000 de euro pe lună. Zic că e cam puțin... Mai dați-i ceva. E regele imposturii. Plătiți-l regește!
Nu e de mirare. Asta am construit. Asta am promovat. În asta am crezut. Ne-am luat după vorbe și după cel cu gura mai mare, nu după fapte. Ne-au plăcut aparențele și am uitat de esență. Am fugit după diplome și premii și în spatele hârtiei nu era nimic. Cumpănașu e cireașa de pe tort al celor trei zeci de ani de democrație. Credeam că nu se poate mai rău decât cu danidiaconești, dragni, tăriceni, dăncile. Că ei sunt treapta cea mai de jos. Dar ne-am înșelat. Se poate mai jos. Se poate cu cumpănași... Ce e un cumpănaș!? O creatură ce toată viața s-a cățărat. A găsit nișa pe unde să se strecoare. Nu a escaladat, ci s-a prelins, s-a furișat, s-a strecurat mișelește în locuri unde nu avea ce căuta. Acum a găsit o trambulină, cu care vrea să sară direct în fruntea țării. Trambulina e trupul nepoatei sale, pe care nu cred că a văzut-o vreodată în viața lui și pe care, dacă o întâlnea pe stradă, nu cred că o cunoștea. Dar, dacă a murit tragic, cumpănașu a mirosit, ca orice hienă, că se poate hrăni din trupul ei. Vie nu i-a fost de folos și nici nepoată, dar moartă a devenit mina de aur a vieții lui.
Nu spuneți că nu sunteți vinovați. Nu spuneți că voi nu ați făcut. Priviți-vă adânc în suflet și căutați vinovăția. Și doar dacă am tăcut și am privit fără a face nimic suntem vinovați. Tăcerea și nepăsarea noastră a lăsat să crească nestingeriți și uriași cumpănașii.
Tare mă tem că peste ani despre generația noastră se va spune că am fost generația care a făcut „țara cumpănașului” adică a imposturii, a tupeului, a nesimțirii, a cățăratului pe cadavre a celor ce nu au nici mamă, nici tată, nici Dumnezeu!
26.septembrie.2019

26.septembrie.2019

marți, 24 septembrie 2019

Eu nu...




Eu nu mi-am crescut copiii să fie premianți. Eu nu le-am spus că trebuie să fie cei mai buni și să ia numai note bune. Le ceream să fie cât de buni pot și erau ai mei și la fel de iubiți și când luau note mai puțin bune sau făceau pozne. Discutam doar despre ce s-a întâmplat și de ce au luat o notă mică. Nu îi comparam cu alții și nu spuneam că alții sunt mai buni ca ei. Indiferent de note ei pentru mine erau cei mai buni. Nu am făcut colecții de diplome, deși au primit multe și nu făceam prea mult caz despre ele. Erau doar niște hârtii scrise de oameni ce puteau evalua subiectiv. Nicio hârtie nu le putea spune cine, ce sunt și nu îi putea face mai mult, mai deștepți sau mai bogați decât erau. În felul acesta i-am educat să nu se lase furați de deșertăciunea vieții, de lucruri mărunte.
Copiii mei nu au știut ce este frica de dinainte de o ședință cu părinții. Niciodată. Știam totul de la ei deja. Totuși Sebastian îmi spunea înainte de ședință când era în clasele mai mari: --Mama, te rog, să stai cuminte în banca ta și să nu te bagi în seama! Ai înțeles!?
Eu răspundeam: Stau cuminte! Nu mă bag în seamă!
De ce îmi spunea asta!? La o ședință cu părinții, unde un copil ce trecea printr-o perioadă mai grea era atacat de alți părinți și dirigintele tăcea fără a lua nicio atitudine, am vorbit eu. Dur, tare, clar, exprimându-mi punctul de vedere în apărarea copilului. S-a făcut o liniște de mormânt. Nimeni nu a mai spus nimic și conflictul s-a încheiat. Dirigintele mi-a mulțumit mai târziu între patru ochi că am dezamorsat situația aceea încordată.
Sebastian a venit a doua zi de la școală supărat.
-Mama, nu puteai să taci la ședință!? Ce ți-a venit să vorbești!? Nici măcar nu era vorba de mine...
-Am vorbit pentru că era nedrept... Am vorbit pentru că sar întotdeauna în apărarea celui singur și atacat de toți!
-Mama, dar ceilalți părinți au vorbit urât de tine!
-Unde? Când? De unde știi?
-Mi-au spus colegii...
-În fața mea nu a vorbit niciunul! Au fost muți! Ce discută pe la spate nu mă privește! Cine avea curaj îmi spunea în față așa cum am făcut eu! Și credeam că mă cunoști: nu îmi pasă, dacă sunt vorbită de rău, câtă vreme consider că e drept ceea ce fac!
După întâmplarea aceasta s-a obișnuit Sebastian să îmi spună cuvintele cu statul liniștit la ședință și să nu mă bag în seamă. Bineînțeles că mi-o spunea râzând și era convins că, dacă s-ar ivi o situație similară, la fel aș proceda.
Ce le ceream ferm copiilor mei și mi se părea că e mai mult și mai important decât notele și diplomele pentru construcția lor de Om!? Nu aveau voie să râdă de oameni, nu aveau voie să umilească! Explicam de ce e un om bolnav sau altfel, ca ei să înțeleagă și să simtă compasiune.
Tot în copilăria băieților mei – toată și spun asta fără să exagerez – au adus la masă copii. Au mâncat împreună. Împărțeau mâncarea, atâta cât era, cu alți doi copii.
Și asta mi se părea esențial pentru a fi om. Poți să ai oricâte diplome, poți să termini oricâte școli, dacă nu poți împărți o felie de pâine cu cel de lângă tine, dacă nu simți compasiune pentru cel bătut de soartă și care are mai puțin, școala și diploma nu te fac om!
I-am mai învățat să fie întotdeauna demni, niciodată plini de trufie. Trufași sunt proștii și îngerii căzuți; deștepții sunt demni și modești – le spuneam.
Nu i-am învățat să fie duri – nu am știut cum – și asta e marea mea greșeală ca părinte. Au învățat singuri lovindu-se...
Ce au mai avut copiii mei în copilărie și era neprețuit!? Câteva ore de bătut mingea sau joacă pe terenul școlii aproape zilnic. Singura problemă era că mereu aveau nevoie de teniși sau adidași noi.