joi, 31 octombrie 2019

MANIFEST ( la 30 de ani de la revoluție)

MANIFEST ( la 30 de ani de la revoluție)
Motto: Sta-v-ar în gât nămolul de la Techirghiol și jos labele de pe Raed Arafat!
Citesc de vreo trei zile o știre că o firmă din Germania a cumpărat două treimi din suprafața lacului de la Techirghiol și vrea să ducă nămolul miraculos de acolo în Germania, iar localnicii se tem că vor pierde în timp această bogăție miraculoasă cât și sursa lor de venit. Ați zice citind: și ce dacă!? La cât s-a vândut în țara asta, ce e dacă se vinde și nămolul de la Techirghiol!? Să-l dea că oricum nu mai avem nimic de dat. Nimic... nimic... nimic...
Resursele sunt date, gaze, petrol – tot, tot, tot! Pădurile le exploatează austriecii. La ei nu taie o surcică, la noi decimează păduri. Curentul electric îl plătim la nemți. Telefonul tot la străini, dar nu mai știu la cine. Apa nu e a noastră, cred că e a francezilor. Fabricile și uzinele le-am vândut sau le-am lichidat – erau grămada de fier vechi despre care vorbea Petre Roman, marele om politic post revoluționar. Pământul îl cumpără nemții, italienii și arabii. Bă, fraților, arabii veniți din deșert fac agricultură în Insula Mare a Brăilei, au cumpărat Agricost și continuă să achiziționeze pământ în România! Ce dracu mai avem în țara asta, mă întreb provocată de un cititor și prieten ce exact asta m-a întrebat pe facebook. Am fost tentată să răspund „aerul”, dar m-am oprit. Aerul nu mai este al nostru. Plătim pentru el certificate verzi nemților... Ce mai avem totuși!?... E urât ce spun, dar mai avem doar pârțurile, doar astea mai sunt ale noastre, dar nu se știe, dacă nu vor pune într-o zi certificate verzi și pentru ele, ca nici astea să nu le mai scapi pe gratis.
L-au judecat și condamnat pe Dragnea pentru angajări fictive și probabil că vor urma și alte condamnări pentru Belina sau alte afaceri și zic că e drept, dar am o întrebare: De ce nu sunt la pușcărie cei care au dat pe nimic străinilor toate resursele acestei țări!? De ce nu sunt la pușcărie cei ce au dat voie străinilor să cumpere pământ!? De ce nu sunt la pușcărie cei ce au semnat contractul Bechtel, sau cei implicați în afacerea Microsorf plus EADS!? Oare pușcăria e numai pentru români și pentru căței!? De marii jefuitori nu ne putem atinge!?
Și când credeam că nu mai este nimic de dat în țara asta citesc că totuși mai este ceva... Mai este nămolul de la Techirghiol și îl iau nemții. Dați-l, mă! Dați-l și luați-i și pe proștii de români ce au mai rămas pe aici că degeaba stau. Țara le fuge de sub picioare de vreo treizeci de ani de când e democrație și libertate și ei dorm ca oile. Cred că se răsucesc străbunii în morminte pentru ceea ce am făcut cu țara pentru care ei și-au dat viața.
...
Fac o mică paranteză. Să vă zic o întâmplare mai veche, cu tâlc, de la Mălini, satul copilăriei mele. Pe un bărbat mai bleg l-a lăsat femeia, dar înainte de a pleca a luat totul din casă. Bărbatul stătea pe prag, fuma și se uita cum nevasta duce lucrurile din casă și încarcă într-un car. La urmă de tot a aruncat peste căruța cu năzi, încărcată cu vârf și cizmele de pescuit ale bărbatului. El – nimic. Fuma... Iese dintr-o anexă un bătrân aprig, tatăl bărbatului, fost prizonier de război la ruși, în Siberia, zeci de ani, și se uită lung la fiul lui ce fumează nepăsător. Se uită și la femeia lacomă. Vede cizmele sus pe bagaj. Carul dă să iasă din curte. Bătrânul strigă cu năduf după noră:
-Tu, ai uitat ceva!
Ea se întoarce și se uită lung. Nu, nu uitase nimic. Lăsase casa complet goală.
-Dacă tot ai luat tot, până și cizmele ăstuia, aruncă și balega asta de om deasupra și ia-o cu tine, căci ai uitat-o! și zicând asta a arătat spre propriul fiu ce stătea exact ca o balegă pe prag.
Parafrazând acel bătrân spun: Luați nămolul și aruncați deasupra și proștii ce au mai rămas aici!
...
Ce mai citesc și mă ține cu sufletul la gură în ultimile zile!? Scandalul cu Raed Arafat... se pare că a devenit inamicul public numărul unu. Prima întrebare: de ce apare o filmare exact în campanie electorală și exact la patru ani de la comemorarea incendiului de la Colectiv!? Putea apărea în orice zi din acești patru ani. Nu e o întâmplare... Cineva se joacă iar cu noi, cu soarta noastră, cu alegerile... Nu sunt pentru ascuns adevărul, oricât de tare ar durea și oricât de greu ar fi de acceptat, dar nu îmi plac manipulările și joaca asta de a scoate înregistrări ascunse în momente cheie.
A doua întrebare: Cine e Raed Arafat!? Ce a făcut el!?
E doar un om. A venit să studieze medicina în România. A rămas aici și timp de zeci de ani a clădit pornind de la zero. Când totul în țara asta se demola, el a clădit. Nu familie, nu bucurii mărunte, ci un imperiu al salvării de vieți. SMURD-ul e copilul lui și viața lui. A făcut și greșeli. Să dea cu piatra cine a clădit mai mult și cine nu e fără pată. S-a greșit la Colectiv. S-a greșit de multe ori. M-am documentat și știu că oriunde pe pământ unde sunt catastrofe intervențiile au sincope. Asta nu înseamnă că nu poate fi totul perfectibil sau îmbunătățit.
Este acuzat că e pesedist. Nu am văzut nicio filmare, nicio frază a lui în care să vorbească despre politică, ci doar despre SMURD și pasiunea vieții lui.
Știu că tragedia de la Colectiv încă doare și o să doară mult timp, știu că părinții și răniții vor suferi până la sfârșitul vieții lor, dar e ticăloșie să te folosești de durerea și drama unor oameni. Repet pentru cei ce pot fi raționali: De ce a apărut filmulețul acela și scandalul chiar acum!? Cine vrea o emoție uriașă care să se propage ca o undă de șoc în populație și să influențeze alegerile!?
Dați-l jos pe Raed Arafat, dar înainte de asta spuneți-mi un nume, un singur nume de om ce a făcut mai mult în România în acești ani! Un singur nume... să îl punem în loc! Ziceți că nimeni nu este de neînlocuit. Așa e! Găsiți-l pe cel ce a construit mai mult decât Raed Arafat și puneți-l în locul lui!
1.11.2019
PS. Ca să nu par inconsecventă trebuie să recunosc că în primele momente, când am văzut filmarea, am dat cu piatra, apoi am analizat faptele la rece și am înțeles unele lucruri... E doar o manipulare ce slujește unor interese ascunse și cei ce o fac nu le pasa de morti, de durere, de drame, ci doar se folosesc de ele călcând pe cadavre...

miercuri, 30 octombrie 2019

EU VĂD MĂREȚIA

EU VĂD MĂREȚIA
Am un prieten care îmi critică scrisul și cu care port mereu discuții în contradictoriu. Are o minte strălucită, o cultură vastă, capacitate de analiză și sinteză, foarte atent la fiecare detaliu, fin observator, deci discuțiile cu el sunt o adevărată încântare. El cu argumentele lui, eu cu ale mele – și iese un duel pe cinste.
Cel mai mult ne „certăm” de la felul în care am tratat aspecte ale istoriei noastre în cărțile mele. Nu scapă nicio ocazie să îmi reproșeze că am hiperbolizat și idealizat.
-Nu e istoria noastră așa cum am învățat la școală în comunism, îmi zice.
-Dar cum e!? am mormăit moale și aparent docilă, dar și dându-i o fărâmă de dreptate, căci am citit studii despre așa ceva.
-Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit. Măreția o găsești la popoarele ce au clădit imperii, ce au cucerit teritorii...
Gata! L-am prins! mi-am zis în gând cu satisfacție și apoi l-am rugat cu cea mai dulce voce din lume:
-Te rog, repetă ce ai spus! A sunat sublim...
-Ce să repet?! m-a întrebat cu mirare.
-Ai spus: „Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit” l-am citat eu. Tu realizezi ce lucru frumos ai spus!? Eu văd în asta măreția poporului meu. A reușit să supraviețuiască la răscruce de imperii și de vânturi. S-a ascuns în codri, a mâncat rădăcini, dar a supraviețuit în timp ce imperiile au murit. Vorbești de măreția cuceritorilor și a celor ce au făcut imperii din jaf, prădat și omorât!? Eu acolo nu văd nicio măreție. Îți recomand să vezi filmul MISIUNEA – are și o coloană sonoră excepțională compusă de Ennio Marricone – și după aceea mai vorbim despre măreția cuceritorilor. Eu mă bucur că neamul meu nu are înscris în codul genetic sânge de jefuitor și nici pe suflet păcate grele.
-Oricum exagerezi când scrii! Idealizezi și hiperbolizezi prea mult! Suntem neamul ce mereu i-a omorât sau sacrificat pe cei mai buni dintre noi. Mereu am iubit trădătorii și am sacrificat patrioții...
-La asta nu am ce îți răspunde, ai dreptate. Dar să știi că și cei sacrificați nu și-au dorit altă soartă și, dacă ar fi fost posibil să mai trăiască încă o dată conștienți de cum le va fi sfârșitul, ar fi ales aceeași soartă. Pentru ei a fost o onoare să fie în slujba neamului lor. A fost un fel de asumare a destinului. Cred asta din toată inima despre I. Antonescu și despre M. Eminescu, ca să dau doar două exemple. Nu mi-i imaginez dorindu-și altă soartă... Vreau să îți demonstrez ceva: Caragiale scoate în evidență toate defectele acestui popor. Eminescu iubește acest popor de parcă i-ar înțelege cel mai bine sufletul de aceea îl idealizează...
-La fel ca tine, spune prietenul meu întrerupându-mă. Oricum Caragiale era din alt mediu – orașul cu toate păcatele lui, iar Eminescu era de la sat – satul acela ancestral și pur de la 1850. Asta și-a pus amprenta pe opera lor.
-Mulțumesc. Mă onorează ce ai spus. Acum continui cu demonstrația mea. Deci Caragiale - dur, cinic și critic cam ca tine, Eminescu – idealizând. Lucian Blaga percepând România ca un spațiu sacru în a cărui sat s-a născut veșnicia despre care spune: „ Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu, / pe-o gură de Raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Poți susține sau nega că vreunul din acești trei titani nu spune adevărul!? Poți spune că vreunul minte?! Minte Eminescu când idealizează!? Greșește Caragiale când scoate în evidență defectele!? Se înșeală Blaga, când vorbește de un spațiu sacru!?
-Nu, mi-a răspuns prietenul meu.
-OK. Dar dacă aș spune că spiritualitatea românească e reprezentată doar de unul din ei nu ar fi complet și nici corect. Pentru o imagine clară aș spune că toți trei dau prin opera lor imaginea României mele. Doar critica moravurilor și cinismul lui Caragiale, deși reale – nu spun totul despre noi. E nevoie de idealizarea lui Eminescu și de percepția sacrului acestui spațiu românesc, pe care l-a perceput Blaga, pentru o imagine întreagă. Extrapolând aș spune că România de azi nu e cea criticată de tine și nici cea idealizată de mine, ci e o simbioză a părerilor noastre.
Prietenul meu tăcea. Am avut sentimentul că l-am convins.
-Tu chiar crezi că turcii nu ne puteau face pașalâc și că avem noi vreun merit!? Nu ne-au făcut că nu au vrut. Dacă voiau ne mătura imperiu cât ai clipi. Nu au vrut să își mute administrația dincoace de malul Dunării. Au preferat să ne lase tampon în calea popoarelor migratoare din est și să le ținem piept. Să fim granița imperiului.
-Iar mi-ai ridicat mingea la fileu! Ce măreție pentru poporul meu, ce se ascundea în păduri să supraviețuiască să fie graniță pentru cel mai mare imperiu din acea vreme și să fie stavilă hoardelor migratoare! Și câtă ticăloșie și calcul din partea imperiului! Și chiar așa: unde e acum acel imperiu!? Nu vezi niciun pic de măreție că au murit imperii pe lângă noi și noi, aștia ce ne ascundeam prin munți și codri am supraviețuit!? Tocmai această supraviețuire e măreață, domnul meu, dar eu nu am ce îți face că tu nu poți vedea măreția pe care eu o văd...
...
Altă dată ne-am certat vorbind despre „Meșterul Manole” și „Miorița”, pe care eu le consider că s-au născut chiar din codul nostru genetic, că sunt operele de artă populară ce ne definesc cel mai bine sufletul românesc cu cele două mari teme existențiale: sacrificiul pentru a construi ceva durabil și atitudinea în fața morții.
-Cum să îți zidești soția în zid!? Cum!? țipa prietenul meu. Eu nu pot înțelege asta. A, voia să sacrifice ceva pentru a construi durabil, căci zidirea presupune sacrificiu!? Bine, trebuia să se sacrifice pe el! Să se pună pe el în zid!
-Nu ai înțeles. E credința că pentru a face ceva magnific trebuie să sacrifici ce ai mai scump, mai neprețuit...
-Exact! Știu asta! Trebuia să se sacrifice pe el!
-Nu ai înțeles, domnul meu! Meșterul Manole iubea și iubind ceea ce era mai de preț pentru el era soția și el asta a sacrificat. Nu se iubea cel mai mult pe el, ci pe soție. Tu crezi că el a mai rămas om după asta!?
-Rămân la părerea mea! Nu sacrifici ceea ce iubești! Acum să vorbim de Miorița. Înnebunesc când aud lamentările ciobanului moldovean. Așteaptă să moară! Își face testamentul... Exact așa sunt românii... Nu, frate, lupți! Nu aștepți moartea! Lupți și mori în luptă! Eu nu pot concepe așa ceva!
-Nu e fatalism și nu e renunțare! Eu admir calmul și lipsa oricărui sentiment de teamă, conștientizarea că moartea e o nuntă cosmică...
-Lasă-mă cu asta! E renunțare la luptă! Așteaptă moartea...
-Nu e renunțare. E calm, e lipsă de teamă, e sentimentul clar că dincolo de moarte, nu e moarte, ci o înviere sau altă viață, nici nu știu cum să-i spun, căci nu pot vorbi de Înviere înainte de creștinism, deși balada sufletului poporului meu exact despre asta vorbește: despre creștinism înainte de creștinism, despre nemurirea sufletului în care credeau dacii.
-Nu o să mă convingi nici într-o mie de ani! Rămân la părerea mea: renunță la luptă, așteaptă moartea, e un laș...
Am respirat adânc. Am tăcut câteva clipe. Îmi organizam gândurile.
-Consideri că Iisus când s-a lăsat răstignit a fost laș!? Putea să lupte... Putea să îi distrugă pe toți cei ce îl chinuiau doar cu o clipire de gene. De ce crezi că a acceptat sacrificiul!? Pentru că prin acceptarea sacrificiului a biruit lumea... Unde sunt azi cei care l-au chinuit și răstignit!? Sunt învingători!? Sunt luptători!? Unde sunt!? Un sacrificat, un învins, un OM ce și-a acceptat soarta și moartea a biruit lumea. În sufletul meu este întotdeauna o îngemănare între Miorița și creștinism...
...
Despre mitul Zburătorului în credințele românilor și literatura română nu vă povestesc ce discut. Ar fi epic – ar spune prietenul meu!
30.10.2019

sâmbătă, 26 octombrie 2019

Am căzut în ispită: m-am îndrăgostit de un manelist!


Am căzut în ispită: m-am îndrăgostit de un manelist!
Știu că sunt bătrână, știu că mă fac de rușine, știu că nu se cade să vorbești despre așa ceva, dar până și acriturile ca mine, când își pierd capul o fac ca orice prost, deci vă cer puțină indulgență... doar puțină. După ce vă voi povesti cum s-a întâmplat sigur o să îmi dați dreptate și o să recunoașteți că la asemenea ispită e greu să reziști!
Să o luăm pe rând... Cum a început totul!? Un admirator al scrisului meu, ca să mă impresioneze mi-a trimis într-o zi Simfonia nr 40 de Mozart în variantă rock în interpretarea lui Wolf Hoffmann ( Accept) și mi-a scris: Asta ascult acum!
Nu i-am spus că e muzica preferată a Marianei din ACASĂ, ci i-am spus după ce am ascultat-o, că e mult mai tumultoasă decât varianta clasică. Mi-a spus că îi place mai mult așa pentru că iubește chitara electronică. A continuat cu Pathetique lui Beethoven tot în variantă rock. Am ascultat. Mi-a plăcut și atât. Inima mea era rece ca ghiața și imună la bărbați ce vor să te cucerească cu muzică, indiferent cât de bună e muzica. Probabil eram prea bătrână pentru asta.
Dar prietenul meu era hotărât să nu se dea bătut și să mă dea pe spate! Ups, am spus o prostie, deși nu m-am gândit la prostie când am scris. În capul meu era expresia: să mă cucerească, dar degetele pe tastatură au scris altceva. Vai, vai, vai, ce nerușinare!
Deși îmi spusese că nu îi plac manelele și că înnebunește când le aude, omul s-a sucit și îmi propune într-o seară să îmi cânte o manea. Ce și-o fi zis, săracul: Cu Mozart nu, cu Beethoven nu! Lasă că te dau eu gata cu Guță sau Salam! Bineînțeles pe messenger că suntem la mii de km distanță.
Acum, ce puteam eu să-i spun!? Că nu vreau!? Că de unde pasiunea pentru manele!? Cu greu m-am abținut să nu îl întreb, dacă nu a băut ceva sau poate s-a îmbătat privind aurora boreală pe care o vede în țara lui în fiecare dimineață.
-Bine, fie și o manea, am zis privind ca rața la avion în ecranul calculatorului și așteptând să se producă marele eveniment artistic special pentru mine. Și începe...
-Au inima mea!
Au viața mea!
Luminița, ...ța ...ța... ța... ța...
Lălăiala era însoțită de gesturi care i-ar fi făcut geloși pe Guță, pe Salam & comp, căci omul își ducea mâna la inimă și gesticula pasional punând tot sufletul în cântecul ce îmi era dedicat. Când „ța... ța... ța...” de la sfârșitul numelui meu nu se mai termina și se repeta de parcă era iedița aia mică a lui nenea Vâjâilă ( un vecin de-al meu ce are căprițe și le priponește pe șanț) ce țipă după mă-sa, când e scoasă singură la păscut, am crezut că merge rău internetul. Știți și voi cum se aude ecoul când vorbiți pe messenger și se tot repetă sunetele când cade semnalul, dar mă înșelasem. Internetul mergea perfect, dar cântărețul meu făcea microfonie. Imita perfect felul maneliștilor de a repeta silabele de la sfârșitul versurilor.
Râdeam cu lacrimi și ascultam.
-Ai văzut cum gesticulează maneliștii, nu !? Ei cântă pentru surdo-muți, adică traduc ceea ce cântă în limbajul lor. Vorbesc de inimă, duc mâna la inimă! Vorbesc de minte, duc mână la capul în care au... – au pe dracu! Vorbesc de bani – numără banii! Vorbesc de mașină – rotesc volanul! Ai putea să înțelegi ce cântă și fără să îi auzi – chiar ar fi mai bine – doar privindu-i!
Omul a terminat explicația ajutătoare ce mă făcea să îi înțeleg mai bine actul artistic și a atacat altă bucată muzicală, văzându-mă pe punctul de a cădea pe spate – folosesc tot expresia consacrată, dacă tot v-ați obișnuit cu ea – în demersul lui de a mă cuceri deplin.
-Aș da zile de la mine ...ne... ne... ne...ne...
să mai fiu o zi cu tine...ne... ne...ne...ne...
că te iubesc la disperare... re...re...re...re...
Și tu-mi faci zilele amare...re...re...re...re...
Era magnific! Simțeam cum mă topesc văzându-l și auzindu-l cum behăie mai rău decât ieduțul uitat pe șanț a lui nenea Vâjâilă plus toate căprițele lui când zbiară că le este sete! E clar că mă îndrăgosteam lulea de protagonistul spectacolului dedicat mie, dar m-a salvat ceva. De atâta râs simțeam că trebuie să fug numaidecât la baie. Am stat, am răbdat ca să nu întrerupt spectacolul, dar pericolul a devenit iminent și am țipat fugind: Mă duc la baie! De atâta râs...
Sunt sigură că nu mă mai judecați atât de aspru după ce v-am povestit în ce condiții m-am îndrăgostit, sau aproape îndrăgostit, dacă nu venea urgența cu baia să mă salveze, și probabil că vă gândiți că vi se putea întâmpla și vouă, dacă aveați un artist să vă cânte manele cu dedicație și să facă microfonie, când vă cânta numele de vi se părea că zbiară toate caprele lui nenea Vâjâilă când fată...
26.10.2019

PS. A cerut drept la replică „manelistul” și m-a certat că nu am reprodus exact momentul lui artistic. Scuze! Am uitat. Emoția... trăirea momentului...
-Luminița, ai uitat că ți-am cântat și:
„Buzele tale... le... le... le... le....
două petale...le...le... le...le...”
Și iar au behăit în casă la mine caprele lui nenea Vâjâilă!

vineri, 25 octombrie 2019

„Doamna, doamna, io no vedi bini!”


„Doamna, doamna, io no vedi bini!”
Cred că vi s-a întâmplat tuturor să treceți prin situații stânjenitoare de care nu vă puteți aminti fără a roși. Tocmai două astfel de povești vă voi spune...
...
Era vara aceasta prin iulie cred. Aveam scoase la aerisit de vreo câteva zile un teanc de pături, preșuri, plapumi și perni. M-am hotârât să le bag înapoi în casă și să le pun la locul lor. Era o căldură infernală. Eu îmbrăcată cu o rochițică cu bretele, scurtă până deasupra genunchiului m-am pregătit sufletește să încep munca, dar mergea greu, căci toate trebuiau adunate de pe garduri, scuturate bine și duse în casă la locul lor, fie împăturite și puse sus pe un dulap, fie într-o ladă de la capătul patului. Nu știu dacă am apucat de făcut vreun drum sau două de afară în casă când a venit în vizită la mine tanti Coca și nenea Pavel. Am băut o cafea și apoi s-au oferit să mă ajute. Am primit propunerea cu bucurie.
Ei luau lucrurile de pe gard, le scuturau bine, le împătureau și mi le aduceau la ușă, iar eu le puneam la locul lor și treaba mergea strună. A mai rămas afară o plapumă, dar i-am spus lui tanti Coca să nu o aducă în casă, că o să o pun într-un sac, să o dau de pomană.
Am căutat un sac și m-am dus la nenea Pavel să mă ajute să strâng plapuma și să o îndes în sac. Tanti Coca mătura prin fața casei, căci așa face ea de câte ori vine la mine: imediat se apucă de făcut ceva.
Deci să rulez exact filmul evenimentului: am strâns bine plapuma sul, i-am spus lui nenea Pavel să desfacă sacul și să punem plapuma. Sacul era prea mic, plapuma prea mare. Eu am ținut bine plapuma, nenea a băgat toate marginile de jos ale plapumei îndesându-le în sac și apoi am tras amândoi de sac în sus ca să intre plapuma, dar...
Maica Domnului, ce belea pe mine! În loc să se ducă plapuma în sac am simțit că îmi este smulsă rochia de pe mine și am țipat ca o sirenă:
-Nenea Pavel, îmi smulgi rochia!
Bătrânul a scăpat sacul din mână, dar și s-a aplecat deasupra lui și ținea ochii în jos fără a mă privi. Eu îmi aranjam rochia la loc, că zburase săraca, iar tanti Coca stătea cu măturoiul în mână gata de atac, căci mă auzise țipând, dar încă nu era lămurită ce s-a întâmplat. Tot ce vedea era că soțul stă rușinat cu nasul în sac și eu, roșie ca focul de rușine, îmi așezam rochia la loc. Totuși ținea măturoiul liniștit, căci îi era greu să creadă că bărbatul ei, om bătrân și cuminte, mi-a smuls rochia de pe mine.
-Știți, am explicat eu după ce rochia mi-a revenit în poziția inițială, nenea Pavel mi-a prins și rochia când a băgat marginile plapumei și când a tras sacul în sus ca să bage plapuma...
Să te ții râs la tanti Coca! Râdea de îi sărea până și măturoiul din mână. Râdeam și eu cu ea. Doar nenea Pavel nu putea râde. Roșu ca o sfeclă boroscodea: Na, de unde să știu eu că s-o prins rochia acolo...
...
A doua poveste rușinoasă e mult, mult mai dureroasă pentru mine decât cea cu rochia... Roșesc și acum când mi-o amintesc...
Era, cred, în urmă cu mai mult de zece ani. Venea des pe la mine un bătrân slab și îi dădeam mâncare sau medicamente când avea nevoie. Îl puneam și la treabă, când aveam ceva de făcut, căci era corect și harnic.
Nu îmi amintesc clar, dacă în ziua aceea fatidică era cu treabă prin curtea mea sau venise să ceară ceva. Tot ce îmi amintesc este că mi-am făcut duș, după ce prășisem în grădină. Când să mă îmbrac am realizat că nu mi-am luat schimburi din dulapul de pe hol. Mi-am zis că nu e nimic: ies și îmi iau, că doar e ușa la casă încuiată, și am deschis ușa la baie să ies. Exact atunci s-a deschis și ușa de afară și capul omului s-a ivit în deschizătura ușii strigându-mi:
-Doamnă Luminița, sunteți acasă?
-Ieși afară! am țipat ca o sirenă și am fugit înapoi în baie trântind ușa.
Plângeam de rușine și furie.
Ce Dumnezeu, doar am închis ușa! îmi spuneam stând pe marginea căzii de la baie. Sigur am rotit cheia... Poate nu s-a închis... Oricum îmi era imposibil să ies afară și să dau ochii cu omul acela necăjit.
Nu știu cât timp a trecut, dar până la urmă am realizat că nu îmi pot petrece restul vieții în baie bocind pe marginea căzii, așa că m-am îmbrăcat și am ieșit în curte. Obrajii îmi erau de foc. Am mers spre bătrânul ce mă aștepta sub perete cu mâinile puse la ochi una peste alta ca o streașină. Și lui îi era rușine. A început a mormăi neinteligibil, încât am înțeles ce spune după ce a repetat de vreo cinci ori:
-Doamnă, doamnă, eu nu văd bine!
Săracul bătrân, ce s-o fi gândit așteptând afară și temându-se că îl cert, că e o soluție să spună că nu vede...
L-am crezut că nu a văzut nimic și gata. Parcă ce era să fac...
...
Trece ceva timp și vine o prietenă în vizită la mine. Ea este căsătorită cu un italian simpatic foc, Angelo, care înțelege totul în limba română, dar vorbește greu. Le-am povestit ce am pățit. A râs soțul prietenei mele cu lacrimi, dar a și rămas cu un nărav: de câte ori vine în vizită la mine își ține mâinile la ochi când intră în casă și în loc de salut îmi zice: „Doamna, doamna, io no vedi bini!”

marți, 8 octombrie 2019

Domnul Șora, nu putem rescrie istoria!

Domnul Șora, nu putem rescrie istoria!

Motto:
Dacă în tinerețe ai fost prostituată la turci, nu poți pretinde la bătrânețe că te-ai maritat fată mare și nici ține cursuri despre virginitate la un pension de domnișoare!
Dar putem rescrie textul clipului dvs despre libertate. Deci să încercăm:
„Aveam 30 de ani când viața s-a oprit... E adevărat, nu vă revoltați. Atunci viața s-a oprit, dar am uitat să spun că nu pentru mine, ci pentru alții. Pentru Andrei Ciurunga ce a scris în pușcărie „Nu-s vinovat față de țara mea” sau pentru Radu Gyr ce tot acolo a scris „Antiteze”. Scuze, vârsa... mai uit. Nu pentru mine s-a lăsat cortina și nu pentru mine au început să fie înalțate zidurile. Și nu am plecat cu trenul, ci am venit cu trenul pentru a ajuta Partidul Comunist Român după ce mi-am făcut ucenicia în Partidul Comunist Francez.
Nu e o crimă, oameni buni, că am făcut parte din partidul comunist! De ce mă judecați și mă condamnați pentru asta!? Așa credeam și gândeam atunci...”
...Nu e o crimă asta și nimeni nu vă condamnă pentru asta, ci vă condamnă că vă dați victimă și apărător al libertății, când de fapt dvs erați de partea cealaltă a baricadei. Erați în birou, în ministerul condus de Ana Pauker și vă era bine și cald în slujba celui mai înghețat personaj feminin comunist de la noi. Probabil că simțeați puțin frig în preajma ei, un pic de vânt de Siberia, dar nici nu se compară cu gerul cumplit despre care îmi vorbea fostul deținut politic Ilie Tudor în ultimii lui ani de viața și care îmi spunea că atunci când era băgat la carceră – parcă neagra sau zarcă îi zicea – iarna, pe ger năpraznic, doar într-o cămașă, a pus o batistă între el și zidul de beton cu țurțuri de gheață pe el și i se părea că batista aceea îi ține de cald.
Ce ziceți, i-ar fi plăcut Anei Pauker versurile: „Că nu dau un Ceahlău pe toți Uralii / Și că urăsc hotarul de la Prut”!? Ați fi avut curaj, nu să le scrieți dvs atunci când pretindeți că apărați libertatea, ci măcar să i le recitați în numele libertății!?
„Aveam 30 de ani când ne-au condamnat pe toți la frică,iar pe copiii noștri la foame și frig... Ne-au condamnat la întuneric, la beznă, din care mulți au încercat să scape. Puțini au reușit...”
Nu, dvs nu ați suferit de frică și nu ați fost condamnat la foame și frig. Nici întunericul și bezna nu le-ați cunoscut atunci. Dvs erați de partea cealaltă, dar probabil ați uitat. Erați de partea celor ce condamnau... Nu ați încercat să scăpați. Alții da. Și tot alții au reușit sau au murit.
„Aveam 30 de ani când am pierdut tot ce aveam mai de preț: libertatea. Permiteți-mi să o sărbătoresc acum!”
Aici aveți dreptate! Aveați 30 de ani când v-ați pierdut libertatea de a fi de cealaltă parte, unde chiar era frigul, foamea, condamnările, torturile. Dvs ați fost „condamnat” atunci să fiți cu Ana Pauker. Vă permit să sărbătoriți acum libertatea, la 102 ani, când în sfârșit ați înțeles ce greșeli ați făcut în tinerețe!
„Chiar iubesc libertatea și am înțeles-o deplin și regret că în tinerețe am fost de partea celor ce o siluiau... Regret... Libertatea se învață și se apără în fiecare zi! Eu am înțeles asta la 102 ani!” ar trebui să fie ultimul paragraf al clipului.
PS: Adaug câteva versuri din Poezia lui Andrei Ciurunga și din Antiteze de Radu Gyr. O să vă placă, domnule Șora, și o  să vă facă să înțelegeți  cum e cu durerea, condamnarea și iubirea de țară adevărată...
„Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.
De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea. ”
Andrei Ciurunga – „Nu-s vinovat față de țara mea”
”N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi;
surâd numai acei care suspină
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Și dacă singur rana nu-ți legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colț de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Căci nu te-nalți în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Și dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară. ”
Radu Gyr - „Antiteze”