Am
căzut în ispită: m-am îndrăgostit de un manelist!
Știu
că sunt bătrână, știu că mă fac de rușine, știu că nu se
cade să vorbești despre așa ceva, dar până și acriturile ca
mine, când își pierd capul o fac ca orice prost, deci vă cer
puțină indulgență... doar puțină. După ce vă voi povesti cum
s-a întâmplat sigur o să îmi dați dreptate și o să
recunoașteți că la asemenea ispită e greu să reziști!
Să
o luăm pe rând... Cum a început totul!? Un admirator al scrisului
meu, ca să mă impresioneze mi-a trimis într-o zi Simfonia nr 40 de
Mozart în variantă rock în interpretarea lui Wolf Hoffmann (
Accept) și mi-a scris: Asta ascult acum!
Nu
i-am spus că e muzica preferată a Marianei din ACASĂ, ci i-am spus
după ce am ascultat-o, că e mult mai tumultoasă decât varianta
clasică. Mi-a spus că îi place mai mult așa pentru că iubește
chitara electronică. A continuat cu Pathetique lui Beethoven tot în
variantă rock. Am ascultat. Mi-a plăcut și atât. Inima mea era
rece ca ghiața și imună la bărbați ce vor să te cucerească cu
muzică, indiferent cât de bună e muzica. Probabil eram prea
bătrână pentru asta.
Dar
prietenul meu era hotărât să nu se dea bătut și să mă dea pe
spate! Ups, am spus o prostie, deși nu m-am gândit la prostie când
am scris. În capul meu era expresia: să mă cucerească, dar
degetele pe tastatură au scris altceva. Vai, vai, vai, ce
nerușinare!
Deși
îmi spusese că nu îi plac manelele și că înnebunește când le
aude, omul s-a sucit și îmi propune într-o seară să îmi cânte
o manea. Ce și-o fi zis, săracul: Cu Mozart nu, cu Beethoven nu!
Lasă că te dau eu gata cu Guță sau Salam! Bineînțeles pe
messenger că suntem la mii de km distanță.
Acum,
ce puteam eu să-i spun!? Că nu vreau!? Că de unde pasiunea pentru
manele!? Cu greu m-am abținut să nu îl întreb, dacă nu a băut
ceva sau poate s-a îmbătat privind aurora boreală pe care o vede
în țara lui în fiecare dimineață.
-Bine,
fie și o manea, am zis privind ca rața la avion în ecranul
calculatorului și așteptând să se producă marele eveniment
artistic special pentru mine. Și începe...
-Au
inima mea!
Au
viața mea!
Luminița,
...ța ...ța... ța... ța...
Lălăiala
era însoțită de gesturi care i-ar fi făcut geloși pe Guță, pe
Salam & comp, căci omul își ducea mâna la inimă și
gesticula pasional punând tot sufletul în cântecul ce îmi era
dedicat. Când „ța... ța... ța...” de la sfârșitul numelui
meu nu se mai termina și se repeta de parcă era iedița aia mică a
lui nenea Vâjâilă ( un vecin de-al meu ce are căprițe și le
priponește pe șanț) ce țipă după mă-sa, când e scoasă
singură la păscut, am crezut că merge rău internetul. Știți și
voi cum se aude ecoul când vorbiți pe messenger și se tot repetă
sunetele când cade semnalul, dar mă înșelasem. Internetul mergea
perfect, dar cântărețul meu făcea microfonie. Imita perfect felul
maneliștilor de a repeta silabele de la sfârșitul versurilor.
Râdeam
cu lacrimi și ascultam.
-Ai
văzut cum gesticulează maneliștii, nu !? Ei cântă pentru
surdo-muți, adică traduc ceea ce cântă în limbajul lor. Vorbesc
de inimă, duc mâna la inimă! Vorbesc de minte, duc mână la capul
în care au... – au pe dracu! Vorbesc de bani – numără banii!
Vorbesc de mașină – rotesc volanul! Ai putea să înțelegi ce
cântă și fără să îi auzi – chiar ar fi mai bine – doar
privindu-i!
Omul
a terminat explicația ajutătoare ce mă făcea să îi înțeleg mai
bine actul artistic și a atacat altă bucată muzicală, văzându-mă
pe punctul de a cădea pe spate – folosesc tot expresia consacrată,
dacă tot v-ați obișnuit cu ea – în demersul lui de a mă cuceri
deplin.
-Aș
da zile de la mine ...ne... ne... ne...ne...
să
mai fiu o zi cu tine...ne... ne...ne...ne...
că
te iubesc la disperare... re...re...re...re...
Și
tu-mi faci zilele amare...re...re...re...re...
Era
magnific! Simțeam cum mă topesc văzându-l și auzindu-l cum
behăie mai rău decât ieduțul uitat pe șanț a lui nenea Vâjâilă
plus toate căprițele lui când zbiară că le este sete! E clar că
mă îndrăgosteam lulea de protagonistul spectacolului dedicat mie,
dar m-a salvat ceva. De atâta râs simțeam că trebuie să fug
numaidecât la baie. Am stat, am răbdat ca să nu întrerupt
spectacolul, dar pericolul a devenit iminent și am țipat fugind: Mă
duc la baie! De atâta râs...
Sunt
sigură că nu mă mai judecați atât de aspru după ce v-am
povestit în ce condiții m-am îndrăgostit, sau aproape
îndrăgostit, dacă nu venea urgența cu baia să mă salveze, și
probabil că vă gândiți că vi se putea întâmpla și vouă, dacă
aveați un artist să vă cânte manele cu dedicație și să facă
microfonie, când vă cânta numele de vi se părea că zbiară toate
caprele lui nenea Vâjâilă când fată...
26.10.2019
PS. A cerut drept la replică „manelistul” și m-a certat că nu am reprodus exact momentul lui artistic. Scuze! Am uitat. Emoția... trăirea momentului...
-Luminița, ai uitat că ți-am cântat și:
„Buzele tale... le... le... le... le....
două petale...le...le... le...le...”
Și iar au behăit în casă la mine caprele lui nenea Vâjâilă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu