vineri, 25 octombrie 2019

„Doamna, doamna, io no vedi bini!”


„Doamna, doamna, io no vedi bini!”
Cred că vi s-a întâmplat tuturor să treceți prin situații stânjenitoare de care nu vă puteți aminti fără a roși. Tocmai două astfel de povești vă voi spune...
...
Era vara aceasta prin iulie cred. Aveam scoase la aerisit de vreo câteva zile un teanc de pături, preșuri, plapumi și perni. M-am hotârât să le bag înapoi în casă și să le pun la locul lor. Era o căldură infernală. Eu îmbrăcată cu o rochițică cu bretele, scurtă până deasupra genunchiului m-am pregătit sufletește să încep munca, dar mergea greu, căci toate trebuiau adunate de pe garduri, scuturate bine și duse în casă la locul lor, fie împăturite și puse sus pe un dulap, fie într-o ladă de la capătul patului. Nu știu dacă am apucat de făcut vreun drum sau două de afară în casă când a venit în vizită la mine tanti Coca și nenea Pavel. Am băut o cafea și apoi s-au oferit să mă ajute. Am primit propunerea cu bucurie.
Ei luau lucrurile de pe gard, le scuturau bine, le împătureau și mi le aduceau la ușă, iar eu le puneam la locul lor și treaba mergea strună. A mai rămas afară o plapumă, dar i-am spus lui tanti Coca să nu o aducă în casă, că o să o pun într-un sac, să o dau de pomană.
Am căutat un sac și m-am dus la nenea Pavel să mă ajute să strâng plapuma și să o îndes în sac. Tanti Coca mătura prin fața casei, căci așa face ea de câte ori vine la mine: imediat se apucă de făcut ceva.
Deci să rulez exact filmul evenimentului: am strâns bine plapuma sul, i-am spus lui nenea Pavel să desfacă sacul și să punem plapuma. Sacul era prea mic, plapuma prea mare. Eu am ținut bine plapuma, nenea a băgat toate marginile de jos ale plapumei îndesându-le în sac și apoi am tras amândoi de sac în sus ca să intre plapuma, dar...
Maica Domnului, ce belea pe mine! În loc să se ducă plapuma în sac am simțit că îmi este smulsă rochia de pe mine și am țipat ca o sirenă:
-Nenea Pavel, îmi smulgi rochia!
Bătrânul a scăpat sacul din mână, dar și s-a aplecat deasupra lui și ținea ochii în jos fără a mă privi. Eu îmi aranjam rochia la loc, că zburase săraca, iar tanti Coca stătea cu măturoiul în mână gata de atac, căci mă auzise țipând, dar încă nu era lămurită ce s-a întâmplat. Tot ce vedea era că soțul stă rușinat cu nasul în sac și eu, roșie ca focul de rușine, îmi așezam rochia la loc. Totuși ținea măturoiul liniștit, căci îi era greu să creadă că bărbatul ei, om bătrân și cuminte, mi-a smuls rochia de pe mine.
-Știți, am explicat eu după ce rochia mi-a revenit în poziția inițială, nenea Pavel mi-a prins și rochia când a băgat marginile plapumei și când a tras sacul în sus ca să bage plapuma...
Să te ții râs la tanti Coca! Râdea de îi sărea până și măturoiul din mână. Râdeam și eu cu ea. Doar nenea Pavel nu putea râde. Roșu ca o sfeclă boroscodea: Na, de unde să știu eu că s-o prins rochia acolo...
...
A doua poveste rușinoasă e mult, mult mai dureroasă pentru mine decât cea cu rochia... Roșesc și acum când mi-o amintesc...
Era, cred, în urmă cu mai mult de zece ani. Venea des pe la mine un bătrân slab și îi dădeam mâncare sau medicamente când avea nevoie. Îl puneam și la treabă, când aveam ceva de făcut, căci era corect și harnic.
Nu îmi amintesc clar, dacă în ziua aceea fatidică era cu treabă prin curtea mea sau venise să ceară ceva. Tot ce îmi amintesc este că mi-am făcut duș, după ce prășisem în grădină. Când să mă îmbrac am realizat că nu mi-am luat schimburi din dulapul de pe hol. Mi-am zis că nu e nimic: ies și îmi iau, că doar e ușa la casă încuiată, și am deschis ușa la baie să ies. Exact atunci s-a deschis și ușa de afară și capul omului s-a ivit în deschizătura ușii strigându-mi:
-Doamnă Luminița, sunteți acasă?
-Ieși afară! am țipat ca o sirenă și am fugit înapoi în baie trântind ușa.
Plângeam de rușine și furie.
Ce Dumnezeu, doar am închis ușa! îmi spuneam stând pe marginea căzii de la baie. Sigur am rotit cheia... Poate nu s-a închis... Oricum îmi era imposibil să ies afară și să dau ochii cu omul acela necăjit.
Nu știu cât timp a trecut, dar până la urmă am realizat că nu îmi pot petrece restul vieții în baie bocind pe marginea căzii, așa că m-am îmbrăcat și am ieșit în curte. Obrajii îmi erau de foc. Am mers spre bătrânul ce mă aștepta sub perete cu mâinile puse la ochi una peste alta ca o streașină. Și lui îi era rușine. A început a mormăi neinteligibil, încât am înțeles ce spune după ce a repetat de vreo cinci ori:
-Doamnă, doamnă, eu nu văd bine!
Săracul bătrân, ce s-o fi gândit așteptând afară și temându-se că îl cert, că e o soluție să spună că nu vede...
L-am crezut că nu a văzut nimic și gata. Parcă ce era să fac...
...
Trece ceva timp și vine o prietenă în vizită la mine. Ea este căsătorită cu un italian simpatic foc, Angelo, care înțelege totul în limba română, dar vorbește greu. Le-am povestit ce am pățit. A râs soțul prietenei mele cu lacrimi, dar a și rămas cu un nărav: de câte ori vine în vizită la mine își ține mâinile la ochi când intră în casă și în loc de salut îmi zice: „Doamna, doamna, io no vedi bini!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu