„Doamna,
doamna, io no vedi bini!”
Cred
că vi s-a întâmplat tuturor să treceți prin situații
stânjenitoare de care nu vă puteți aminti fără a roși. Tocmai
două astfel de povești vă voi spune...
...
Era
vara aceasta prin iulie cred. Aveam scoase la aerisit de vreo câteva
zile un teanc de pături, preșuri, plapumi și perni. M-am hotârât
să le bag înapoi în casă și să le pun la locul lor. Era o
căldură infernală. Eu
îmbrăcată
cu
o rochițică cu bretele, scurtă până deasupra genunchiului m-am
pregătit sufletește să încep munca, dar mergea greu, căci toate
trebuiau adunate de pe garduri, scuturate bine și duse în casă la
locul lor, fie împăturite și puse sus pe un dulap, fie într-o
ladă de la capătul patului. Nu
știu dacă am apucat
de făcut
vreun drum sau două de
afară în casă când a
venit în vizită la mine tanti Coca și nenea Pavel. Am băut o
cafea și apoi s-au oferit să mă ajute. Am primit propunerea cu
bucurie.
Ei
luau lucrurile de pe gard, le scuturau bine, le împătureau și mi
le aduceau la ușă, iar eu le puneam la locul lor și treaba mergea
strună. A mai rămas afară o plapumă, dar i-am spus lui tanti
Coca să nu o aducă în casă, că o să o pun într-un sac, să o
dau de pomană.
Am
căutat un sac și m-am dus la nenea Pavel să mă ajute să strâng
plapuma și să o îndes în sac. Tanti Coca mătura prin fața
casei, căci așa face ea de câte ori vine la mine: imediat se apucă
de făcut ceva.
Deci
să rulez exact filmul evenimentului: am strâns bine plapuma sul,
i-am
spus lui nenea Pavel să desfacă sacul și să punem plapuma. Sacul
era prea mic, plapuma prea mare. Eu am ținut bine plapuma, nenea a
băgat toate marginile de jos ale plapumei îndesându-le
în
sac și apoi am tras amândoi de sac în sus ca să intre plapuma,
dar...
Maica
Domnului, ce belea pe mine! În loc să se ducă plapuma în sac am
simțit că îmi este smulsă rochia de pe mine și am țipat ca o
sirenă:
-Nenea
Pavel, îmi smulgi rochia!
Bătrânul
a scăpat sacul din mână, dar și s-a aplecat deasupra lui și
ținea ochii în jos fără
a mă privi.
Eu îmi aranjam rochia la loc, că zburase săraca, iar tanti Coca
stătea cu măturoiul în mână gata de atac, căci mă auzise
țipând, dar încă nu era lămurită ce s-a întâmplat. Tot ce
vedea era că soțul stă rușinat cu nasul în sac și eu, roșie ca
focul de rușine, îmi așezam rochia la loc. Totuși
ținea măturoiul liniștit, căci îi era greu să creadă că
bărbatul ei, om bătrân și cuminte, mi-a smuls rochia de pe mine.
-Știți,
am explicat eu după ce rochia mi-a revenit în poziția inițială,
nenea Pavel mi-a prins și rochia când a băgat marginile plapumei
și când a tras sacul în sus ca să bage plapuma...
Să
te ții râs la tanti Coca! Râdea de îi sărea până și măturoiul
din mână. Râdeam și eu cu ea. Doar nenea Pavel nu putea râde.
Roșu ca o sfeclă boroscodea: Na, de unde să știu eu că s-o prins
rochia acolo...
...
A
doua poveste rușinoasă e mult, mult mai dureroasă pentru mine
decât cea cu rochia... Roșesc și acum când mi-o amintesc...
Era,
cred, în urmă cu mai mult de zece ani. Venea des pe la mine un
bătrân slab și îi dădeam mâncare sau medicamente când avea
nevoie. Îl puneam și la treabă, când aveam ceva de făcut, căci
era corect și harnic.
Nu
îmi amintesc clar, dacă în ziua aceea fatidică era cu treabă
prin curtea mea sau venise să ceară ceva. Tot ce îmi amintesc este
că mi-am făcut duș, după ce prășisem în grădină. Când să
mă îmbrac am realizat că nu mi-am luat schimburi din dulapul de pe
hol. Mi-am zis că nu e nimic: ies și îmi iau, că doar e ușa la
casă încuiată, și am deschis ușa la baie să ies. Exact atunci
s-a deschis și ușa de afară și capul omului s-a ivit în
deschizătura ușii strigându-mi:
-Doamnă
Luminița, sunteți acasă?
-Ieși
afară! am
țipat ca o sirenă și am fugit înapoi în baie trântind ușa.
Plângeam
de rușine și furie.
Ce
Dumnezeu, doar am închis ușa! îmi
spuneam stând pe marginea căzii de la baie. Sigur am rotit cheia...
Poate nu s-a închis... Oricum îmi era imposibil să ies afară și
să dau ochii cu omul acela necăjit.
Nu
știu cât timp a trecut, dar până la urmă am realizat că nu îmi
pot petrece restul vieții în baie bocind pe marginea căzii, așa
că m-am îmbrăcat și am ieșit în curte. Obrajii îmi erau de
foc. Am mers spre bătrânul ce mă aștepta sub perete cu mâinile
puse la ochi una
peste alta ca o streașină.
Și lui îi era rușine. A început a mormăi neinteligibil, încât
am înțeles ce spune după ce a repetat de vreo cinci ori:
-Doamnă,
doamnă, eu nu văd bine!
Săracul
bătrân, ce s-o fi gândit așteptând afară și temându-se că îl
cert, că e o soluție să spună că nu vede...
L-am
crezut că nu a
văzut nimic
și gata. Parcă ce era să fac...
...
Trece
ceva timp și vine o prietenă în vizită la mine. Ea este
căsătorită cu un italian simpatic foc, Angelo, care înțelege
totul
în limba română, dar vorbește greu. Le-am povestit ce am pățit.
A râs soțul prietenei mele cu lacrimi, dar a și rămas cu un
nărav: de câte ori vine în vizită la mine își ține mâinile la
ochi când intră în casă și în loc de salut îmi zice: „Doamna,
doamna, io no vedi bini!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu