miercuri, 29 mai 2019

De ce apar în cărțile mele portrete luminoase de preoți!?…





Asta m-a întrebat cineva și apoi a adăugat: Eu nu am întâlnit niciodată în viața mea un preot cum este cel din romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE și nici cum este personajul din ACASĂ volumul 4 – preotul acela ce o ia pe Stela de pe străzi și îi schimbă destinul. Și în CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… apare un preot cu har ce îi vindecă sufletul Ștefănicăi. Cred că aveți imaginație bogată, doamnă Aldea. Preoții nu sunt așa…
Chiar așa, oare de ce în fiecare roman al meu apare câte un portret excepțional de preot!? Cum s-a conturat în sufletul meu o astfel de imagine și de unde nevoia de a scrie despre asta!?...
Ca să răspund m-am întors în timp… Mult înapoi în timp… la vremea când sufletul meu de copil de-abia făcea primii pași în viață la Mălini. Nici nu știu când am început să mă așez în rând la un loc cu ceilalți copii ce ne jucam în șperla uliții – desculți, mucoși, murdari – când cineva striga: Vine părintele! Toți, absolut toți copiii, ne așezam în șir chiar la răscruce unde se întâlnea drumul ce coboară de la biserica din Pâraie cu ulița din Mălini unde era casa părintelui Zaharescu, dar și a părinților mei. Venea încet părintele, respira greu, dar se apropia zâmbind de șirul de copii ce vedeau în el o făptură de pe alt tărâm. Ne privea pe fiecare, ne mângâia pe cap, ne zicea o vorbă blândă, apoi ne punea în palma întinsă o monedă de un leu sau de trei lei. Avea niște buzunare mari din care scotea bomboane și dădea fiecăruia.
Pleca părintele. Îl urmăream mult cu privirea și, așa copii cum eram, nu ne întorceam la hârjoneli, chiote și joacă până nu se îndepărta el. Aveam întotdeauna și toți o sfială în prezența lui. Cred că cel mai frumos strigăt pe care l-am auzit pe ulița copilăriei mele a fost: Vine părintele! Eu cu mintea aceea puțină de copil îmi imaginasem că preotul nu e om, ci altceva, că vine de pe alt tărâm. Îl asociam cu îngerii și cu Iisus… 
Aveam nouă ani, țin minte exact. Mama m-a trimis la magazin să cumpăr ceva. În drum spre magazin, chiar în gura uliții înainte de a ieși în șosea, era casa părintelui. Avea părintele o grădină cu meri. Un măr văratec își pleca crengile peste gardul de la drum. Fructele de aur cu pete roșietice mi-au făcut cu ochiul. M-am cățărat pe gard și am tras de o creangă. Nu am apucat să iau niciun măr că a ieșit un bătrân din curtea preotului și m-a certat. Am sărit de pe gard și am plecat spre magazin. Înainte de a ajunge am băgat mâna în buzunar. Am înghețat. Banii mei dispăruseră. 
Cred că mi-au căzut când m-am cățărat pe gard, m-am gândit și plângând m-am întors să îi caut. Îmi era frică să mă întorc acasă și să spun mamei că am pierdut banii de cumpărături. Nu mai voiam mere. Căutam plângând pe lângă gardul preotului bănuții mei. Iar a ieșit bătrânul. Preotul îl urma.
-Uite, părinte, iar a venit nerușinata asta să fure mere! a țipat bătrânul. Am mai alungat-o o dată astăzi! E o copchilă de a lui Culiță Ungureanu. Lasă, părinte, că o spun eu lui tat-su!
Am încremenit. Plângeam. Nu puteam fugi. Banii i-am pierdut și îmi era frică de mama și în plus îmi era rușine de părintele ce îmi dădea câte un bănuț când trecea pe uliță de la biserică. Mai urma să afle mama și tata că m-am cățărat tocmai pe gard la părintele! Vai, vai, venea sfârșitul lumii peste mine!
-Taci și nu o mai certa. Nu vezi că plânge!? a spus preotul bătrânului, apoi mi-a vorbit mie: Vino încoace, copilă! 
M-am apropiat cu o frică imensă; la fel era și rușinea. Aveam pe față și lacrimi și muci. Mi-am șters nasul cu mâneca și stăteam spășită în fața preotului. 
-De ce plângi? m-a întrebat atât de blând că mi-a topit frica. Am știut că pot să-i spun adevărul. 
-Am pierdut banii cu care m-a trimis mama la magazin când m-am agățat de gard…, am mormăit cu capul în pământ și mi-am șters nasul iar cu mâneca. Mă tem să mă duc acasă fără ei.
-Câți bani aveai? 
-Zece lei, am mormăit.
Părintele a scos zece lei din buzunar și mi i-a întins. I-am luat și i-am zâmbit din tot sufletul când m-a mângâiat pe cap cu mâna. 
Am plecat spre magazin fără a-i mulțumi. Nu eram în stare. M-a strigat după ce am făcut câțiva pași. M-am întors spre el. Mi-a întins două mere aurii. Iar am zâmbit când le-am luat și ochii lui - țin minte și acum - erau cu lacrimi când mi le-a dat.
Am plecat mai departe mâncând merele și gândind la fel ca întotdeauna: Părintele nu e om. E altceva și altfel. Iar îl asociam cu îngerii și cu Iisus…
…
Peste ani am aflat despre el o poveste sfâșietoare… A fost deținut politic. A stat șaptesprezece ani în pușcărie la Pitești – acolo unde a fost cel mai cumplit experiment de dezumanizare și de reeducare. De acolo îi rămâsese respiratul greu și mersul încet… L-au luat când fetița lui avea câțiva ani. A venit acasă în ziua înmormântării fetei lui ce murise la naștere. Nu a găsit-o nici măcar moartă. A ajuns acasă după înmormântare. A iertat tot: și pe cei ce l-au băgat în pușcărie și pe călăi. A ales iubirea și iertarea… 
Atât de mult m-a marcat povestea vieții lui încât m-am inspirat din ea pentru portretul preotului din romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE… 
… 
Acum să mă întorc la acea vară când aveam nouă ani. Tata s-a accidentat, i-au tăiat un picior și eu am plecat la o casă de copii. Adaptarea în acel loc și viața acolo erau cumplite, plus dorul de casă îmi făcea sufletul terci. 
Strada Ion Creangă din Fălticeni pe care mergeam spre școala unde învățam era frumoasă, înconjurată de grădini ce își plecau crengile mult peste gard. Culegeam toate fructele căzute pe jos și le mâncam. Nu contau că erau acre, mici, viermănoase, necoapte. Erau bune. Ne mai agățam și de câte o creangă mai aplecată. Oamenii ne înjurau și ne fugăreau ca pe câini. Pe lângă casa lui M. Sadoveanu erau cele mai mari și mai frumoase grădini ce țineau de o fermă. Paznicul acelei ferme spunea cele mai groaznice și mai porcoase înjurături și batjocuri pe care le-am auzit vreodată. E drept că pe multe nu le înțelegeam și nici nu știam de ce ni le spune. Era plăcerea lui să o facă și o făcea de câte ori trecea șirul de copii încolonați, chiar dacă niciunul nu se atingea de vreo creangă a grădinii. La altă casă era un băiat ce se distra trăgând cu praștia de după colțul casei în șirul de copii robi de pe drum. O dată piatra a trecut prin fața ochilor mei și s-a izbit de capul colegei cu care mergeam de mână. Sângele a țâșnit așa cum țâșnea când tata acasă tăia gâtul unei găini…
Nu mă mai simțeam om… Nu mai știam ce sunt… și într-o zi, aproape de școală, în dreptul porții casei lui ne aștepta un preot. Avea o coșarcă cu pere. Ne-a dat la țoti copii. I-am mulțumit fericiți. Apoi devenise o regulă ca părintele Anisescu – cred că așa îl chema, dacă îmi amintesc bine – să ne dea câte ceva.
O dată ne-a chemat pe toată clasă într-o bucătărie așezată undeva în spatele casei. Era o bucătărie modestă, țărănească. Sobă de cărămidă vopsită maro-roșcat, țoale pe jos, oale pe vatră, un pat lângă sobă și o masă mare în mijlocul camerei. Eu am intrat ultima în casă. Părintele m-a privit lung și a spus: Cei din urmă vor fi cei dintâi! Eu nu am înțeles vorba aceea a lui și nici nu i-am dat importanță, ci am îngenuncheat repede în spatele celorlalți copii deja îngenuncheați. Părintele a făcut o rugăciune… Noi eram cuminți și tăcuți ca niște icoane.
Ne-am ridicat din genunchi și părintele ne-a pus la masă pe toți. Privirea îmi fugea spre o mogâldeață ce stătea pe un scaun între sobă și pat. Înțelegeam că e bolnavă și îmi era frică. Nu mai văzusem niciodată un om bolnav din naștere. Părintele îi vorbea blând fetei bolnave, când aceasta îl striga în limba ei pe care părintele o cunoștea și blând ne vorbea și nouă. Era fiica lui… 
Când nu mai eram oameni pentru nimeni, un preot ne-a tratat ca pe copiii lui… Și eu iar cu mintea aceea puțină de copil am crezut că preotul nu e om, ci altceva, că vine de pe alt tărâm. Îl asociam cu îngerii și cu Iisus… 
Iisus a spus: „Lasați copiii să vină la mine”… Eu, spre fericirea mea, am întâlnit în copilărie preoți care lăsau copiii să vină la ei și asta m-a marcat pe viață și m-a ajutat să fiu om și creștină…(Păcătoasă, e drept, dar sigur creștină!)
PS
Acesta a fost răspunsul meu pentru doamna ce m-a întrebat. Când am terminat de povestit plângea și nu a mai întrebat nimic…

Cu tâlc...



Un felinar i-a spus lunii:
-Trebuie să te premiez că mă ajuți în fiecare noapte să luminez strada!
-Nu, mulțumesc, a răspuns luna și după un moment de tăcere a întrebat: Și dacă ar fi să accept, cum îmi dai premiul?
-Păi, ar trebui să cobori pe pământ. Să vii până la mine! Cum altfel, doar eu sunt cel care te premiez!? a spus aproape țâfnos felinarul, apoi în gând a pufnit cu furie: După ce că o premiez mai face și mofturi!
-Există o singură cale ca un felinar să premieze luna. Trebuie să ajungă până la cer, a fost ultimul cuvânt al lunii.

miercuri, 22 mai 2019

Și democrația se învață



Mi-am obișnuit copiii să își susțină punctul de vedere și să îl exprime în fața mea, chiar dacă ceea ce spuneau era total diferit de ceea ce credeam eu. Consideram că așa îi pot face oameni, dar mai ales să respecte fără să jignească părerea altuia.
Cred că așa eram și cu copiii ce îmi erau elevi când am lucrat câțiva ani ca profesoară. Acceptam orice spuneau și nu îmi pierdeam niciodată răbdarea. Chiar acum când scriu mi-am amintit o întâmplare dulce-amară din acea perioadă.
...
Predam la clasa a șasea, la zoologie animale unicelulare. Eram la „Amiba”. Am scris pe tablă titlul. Tot proiectul meu de lecție era foarte schematizat ca să le fie ușor elevilor să învețe. Am scris primul punct: Alcătuirea corpului și am desenat animalul indicând cu săgeți cum se numește fiecare parte a corpului. Nu erau noțiuni noi; copiii deja le știau de la celelalte două animale unicelulare învățate: „Euglena verde” și „Parameciul”. Am trecut la punctul doi. Aici era un pic mai greu și noțiuni noi. Am spus copiilor: pentru a se deplasa amiba emite pseudopode. Apoi m-am întors spre tablă să scriu pe ea cuvântul, să îl explic și apoi să desenez cum emite amiba pseudopode. Vorbeam în timp ce scriam: Cuvântul provine din două cuvinte latine. „Pseudo” înseamnă false și „pode” picioare, deci pentru a se deplasa amiba emite pseudopode...- picioare false.
Așa cum eram cu spatele la clasă, scriind la tablă, am auzit un copil mirându-se în gura mare:
- Ce dracu spune proasta asta că eu nu înțeleg nimic!
Am înțepenit cu creta în mână. Clasa întreagă chicotea. Când m-am întors au tăcut. Știam cine a vorbit și știam câtă bătaie ia și acasă și la școală, dar fără folos. Mai rău îl înrăia. Se făcuse mic în bancă așteptându-și pedeapsa. A avut curaj și tupeu o clipă, dar după se făcuse mic în bancă. Era doar un copil speriat și eu nu aveam un „orgoliu” nemăsurat să se simtă rănit.
- Nu te bat; deși văd în ochii tăi că asta crezi că aș face; ești deja sătul de bătaie. Nu ar folosi la nimic și e împotriva convingerilor mele. Da, ai dreptate. Noțiunile sunt greoaie. Le mai repet încă o dată. Altă dată, când ți se pare greu, te aș ruga să o spui civilizat.
Am repetat totul, dar de data aceasta cu fața la copii studiind în special fața băiatului și citeam pe ea tot ce simte.
A doua zi l-am ascultat. A știut lecția. I-am pus opt. Niciodată, absolut niciodată nu l-am mai auzit spunând vreun cuvânt urât în fața mea. Aveam și ore de agricultură – era înainte de a se introduce educația tehnologică – și era copilul cel mai harnic când ne ocupam de florile din curtea școlii. Mă întreba el înainte de a spune eu: Astăzi ce avem de făcut!?
Își dorea atât de mult să fie prețuit, să fie băgat în seamă, să fie privit altfel și eu i-am câștigat sufletul privindu-l cum își dorea.
...
Acum să mă întorc la băieții mei și la cum au învățat ei democrația de la mine, dar și eu de la ei.
Eram într-o iarnă la Mălini, la sărbători. Telefonul lui David a sunat. A răspuns și a vorbit șoptit. După ce a închis l-am întrebat ironic:
- Te-a sunat o fetiță?
Nu a zis nimic. Doar m-a privit și a pus în ochi tot ce simțea. Am spus imediat rușinată:
- Îmi cer scuze, David! Am fost grosolană... Scuze...
Nu mi-a răspuns nimic. Se simțea prost din cauza mea și încă nu mă iertase. Nu m-ar fi iertat nici dacă eram acasă doar eu cu ei, cu atât mai mult nu mă putea ierta că făcusem asta la Mălini, la bunici, cu atâtea rude de față.
Cineva a râs și mi-a spus:
- Îți ceri scuze de la copii! Unde o să ajungi cu ei crescându-i cu atâta democrație!
Nu am răspuns nimic. Eram prea supărată că îmi rănisem copilul.
...
Era Sebastian licean și își făcuse model dintr-un personaj de televiziune ce îi fura în fiecare zi câte o oră. Nu numai că îl asculta, dar îi și copia comportamentul și replicile. Nu e ceva grav, cât ești adolescent și cauți modele. Mă punea să ascult și eu. Voia să râd și eu la glumele pesonajului. Nu râdeam și nu gustam stilul lui.
- Nu îți place, mama? E savuros! Are replici fenomenale! Ascultă!
Am ascultat și mi-am spus părerea.
- E savuros. E spontan. Are cuvintele la el... dar nu îmi place. Jignește, umilește pe toți cei care nu sunt de acord cu el. Nu așa se face televiziune.
- Dar are atâția fani! Are audiențe record!
- Nu mă interesează! Aceasta e părerea mea despre el: un câine rottweiler crescut de stăpân să muște!
- Mama, dar mie îmi place!!
- Nicio problemă! E părerea ta.
A trecut timpul. Sebastian insista cu personajul lui să mă convingă că e fabulos și am făcut imprudența să îmi pierd răbdare și să țip:
- Lasă-mă în pace cu ăsta!! M-am săturat să îmi tot vorbești de el!! Când latri mult și tare ești câine bun; pentru om trebuie mai mult – e părerea mea despre el și nu mi-o schimb!
Ochii lui Sebastian s-au întunecat și a fugit imediat din fața mea. Mai târziu când am încercat să vorbesc cu el m-a respins.
- Nu vorbesc cu tine, mama, pentru că ai țipat. Tu ai spus că într-o discuție trebuie să ai argumente. Cine țipă nu știe prea multe sau e nesigur pe dreptatea lui și vrea să se impună ridicând vocea, parcă spuneai.
Am plecat din fața lui. Așa m-a ținut vreo câteva zile ori de câte ori încercam să vorbesc cu el.
...Nu vorbesc cu tine, mama!...
Într-o zi l-am îmbrățișat și mi-am cerut scuze.
- Am greșit. Nu trebuia să țip. Trebuia să aduc argumente. Iartă-mă!
- Ok, mama. Acum spune-mi, nu este grozav?! Recunoaște!
- Nu, puiul mamei! E doar un câine bun în slujba stăpânului și atacă când este pus să atace. În ciuda vitejiei i se vede la gât urma de la curea...
- Mama, dacă într-o zi o să îți schimbi părerea despre el, o să recunoști?
- Bineînțeles, deși nu cred.
- Să lăsăm să treacă timpul. Eu zic că în câțiva ani o să fie cel mai mare personaj de televiziune din România și atunci o să îmi dai dreptate.
- Eu cred că în câțiva ani va deveni unul din cei mai detestați oameni din țara asta. Nu va putea ieși pe stradă printre oameni de rând, dacă continuă în modul acesta. Dacă va fi așa, o să îmi dai dreptate tu!?
- Bineînțeles, mama.
...
A terminat Sebastian liceul. Era student la București. Discuția despre acel personaj era uitată de mult. Mă sună Sebastian într-o zi, prin februarie acum doi ani, și îmi spune:
- Mama, ai avut dreptate!
- Cu ce!?
- Cu „personajul”. Știi, discuția noastră. E așa cum ai spus tu!
- A! am exclamat amintindu-mi. Mulțumesc, puiul mamei!
Apoi mi-a trimis pe messenger o poză de la o manifestație unde avea o pancartă excelentă, făcută de el, cu trimitere la personajul pe care îl avusese ca model atâția ani și la televiziunea pentru care lucra.
...
A venit Sebastian până acasă chiar înainte de referendumul pentru familie. După ce am mâncat și am stat de povești m-a întrebat:
- Mama, ce zici de referendum?
- Spuneți tu mai întâi părerea!
Băiatul se codea să vorbească. Bănuiam ce gândește. Credea că sunt conservatoare, fanatică și că aș da cu piatra. Vedeam în ochii lui asta.
- Am văzut un film. A fost premiat recent. Este despre viața lui Alan Turing. Am învățat despre el la facultate. Știi cine a fost?
- Nu! Acum aud pentru prima dată numele ăsta.
- Este considerat părintele informaticii. A descoperit codul secret de transmisiuni a Germaniei naziste și a scurtat războiul cu câteva luni și a salvat mii de vieți. Nu i s-au recunoscut niciodată meritele. Niciodată! Pentru că era homosexual. A fost arestat. A fost castrat chimic. Până la urmă s-a sinucis...
Tăceam privindu-mi fiul.
- Trebuia ca societatea să îi recunoască meritele? Trebuia să fie răsplătit?
- Da, am șoptit. Știi că îmi place mult Piotr Ilici Ceaikovski? De câte ori ascult „Patetica” mă gândesc la viața lui chinuită. Și el era homosexual și trăia cu povara asta, pentru că a considerat toată viața că este un păcat și anormalitate. Voia să trăiască viață normală, dar iar cădea... Și apoi suferință, dramă, deznădejde...
- Mama, zi-mi despre referendum. Spune-mi părerea ta!
- Nu aș da cu piatra într-un homosexual. Cred că nici Iisus nu ar da judecând prin analogie cum s-a comportat cu păcătoșii. Dar nu pot pune, dragul mamei, semnul egal între normalitate și anormalitate, între păcat și nepăcat. Nu dau cu piatra, nu judec, dar spun păcatului păcat și anormalității anormalitate! Nu pot să îmi pierd busola și să fac din toate un talmeș-balmeș în sufletul meu. Poate greșesc, dar nu pot să spun: Totul e bine... totul e normal... Iisus a iertat păcătoșii, dar nu a spus niciodată că păcatul nu e păcat! Nu vreau să adopte copii! Îmi displace profund când manifestă agresiv pentru drepturi, când de fapt nimeni nu le face nimic! Sunt liberi! Nu sunt persecutați! De fapt ei fac propagandă...
- Așa gândesc și eu, mama. Nu aș putea da cu piatra, dar îmi displace când își expun viața personală... Ce să fac la referendum? Tu ce faci?
- Nu îți spun! Ia decizia pe care îți spune inima ta că trebuie să o iei și va fi cea corectă.
...
Erau alegerile prezidențiale. Băieții mei mergeau împreună la vot. I-am sunat. Erau pe stradă în drum spre secția de votare. David era cu soția. Mi-au spus cu cine votează. Normal că nu era unanimitate. David și soția lui avea o opțiune. Sebastian alta. L-am întrebat pe Sebastian ce zice David despre alegerea lui.
- Nimic, mama, doar îl cunoști. E alegerea mea. Pe mine nu m-a convins preferatul lor. Cred mai mult în discursul preferatului meu. E mai convingător...

Credeți că se simțea unul mai deștept ca altul pentru că avea altă opțiune!? Credeți că își permiteau să se jignească!? Nici vorbă. Doar își făceau datoria de cetățeni ai acestei țări.
Cred că toți au fost decepționați până la urmă de alegerea făcută.
...
De ce am scris toate astea!?
Pentru că eu cred că și democrația se învață de la părinți!
22.mai.2019

marți, 21 mai 2019

Povești cu copii



Erau băieții mei mici. După ce au crescut suficient de mult încât să poată fugi prin curte eram cel mai bun partener de joacă al lor.
După plecarea tatălui joaca a devenit parte din programul lor de vindecare de dor. În serile geroase din iarna următoare plecarii lui jucam ”Păcălici”. Ascundeam cartea buclucașă pe care era desenat personajul zâmbăreț cu haine peticite cu roșu și albastru și cu un cap chel din care ieșeau câteva fire de păr și un cârlig – așa era desenat Păcăliciul atunci pe cărțile de joc – în palmă ca băieții mei să nu o tragă, dar dacă o luau aveam grijă să o iau înapoi de la ei și să ajungă iar la mine. La sfârșitul jocului începea distracția. Râdeau copiii de se prăpădeau că am rămas ”Păcălici”. Eu mă întristam la primele jocuri. Mai lăsam să rămână și ei câte o dată ca să nu bănuiască că îi las să câștige. De fiecare dată se supărau. Li se părea nedrept mai ales că ceilalți doi parteneri de joc râdeau de Păcală. Spre finalul jocului, când băieților li se închideau ochii de somn, începea adevărata distracție. Eu mă prefăceam supărată că am rămas de prea multe ori ”păcălici” și începeam să fac așa cum fac copiii când nu le convine rezultatul jocului: mă miorlăiam, aruncam cartea din mână, spuneam că nu e corect.
Sebastian râdea, mă cuprindea după umeri și îmi spunea:
-Mama, ai rămas cu ”frumușelul” în mână! Nu prea știi să joci...
Eu mă prefăceam că bocesc ca disperată și atunci intervenea David ferm:
-Mama, așa e jocul! Îmi pare rău că nu știi să pierzi! Faci exact ca Sebastian când pierde! Sunteți amândoi la fel.
Resemnată mă duceam la culcare în chicotelile lor fericite că iar a rămas mama Păcălici și habar nu aveau că i-am vindecat de dor și se duc la culcare fericiți și fără niciun alt gând. Am jucat în iarna aceea Păcălici cât pentru o viață. Cred că ajunsesem să visez și noaptea că joc, că pierd și copiii râd.
Ce poate fi mai ”rău” decât să rămân ”Păcălici”?! Vă gândiți că nu există nimic mai rău, dar există. A venit primăvara și a început joaca băieților prin curte. Ghiciți ce voiau să joace!? Ascunsa. Cine ținea ochii!? Aici nu e nevoie să ghiciți, deja știti. ”Moa” ținea ochii de se șlefuise scândura de la colțul casei unde țineam capul lipit cu ochii închiși cât se ascundeau copiii. Aveau și un ritual când mă puneau la colțul casei ca să știu până la cât să număr înainte de a deschide ochii. Era ceva cu ”ineluș, învârtecuș...” - nu mai știu continuarea. Și mai era un ritual și înainte de a pleca în căutarea lor. Trebuia să strig ca o sirenă: ”cine nu-i gata îl iau cu lopata”. Dacă nu strigam și nu mă auzeau nu se punea și mai țineam încă o dată ochii ca să respect regula jocului. La ”păcălici” era ușor, dar la ascunsa îmi plăteam păcatele. Fugi tu ditamai omul prin toate cotloanele unde puteau încape niște copii, găsește-i, fugi ca bezmetica și dă-le tic-tacul. De regulă nu îi găseam, căci ei țâșneau din cele mai ascunse unghere și ca niște zvârlugi erau direct la tic-tac. Eu în urma lor fugeam gâfâind ca elefantul. Câte o dată reușeam să îi găsesc, dar era degeaba. Cum Dumnezeu să reușesc eu să fug mai repede ca ei!? Nicio șansă. Eu de-abia îi zărisem ascunși, mă bucuram și încercam să fug spre colțul casei, dar ei erau deja acolo. Rar, rar de tot am reușit să le dau tic-tacul și să mai țină și ei ochii și eu să mă ascund. Dar imaginați-vă cum era să mă ascund. Oriunde mă piteam auzeam: Mama, ești după lemne, ți se vede fusta! Mama, ești la colțul șurii. Te văd. Hai, nu te mai preface! Apoi strigătul fatal: Tic-tac pentru mama! Și iar îmi reluam locul la colțul casei unde șlefuisem scândura ținând ochii. O dată ținea David ochii. Eu m-am ascuns după fântână. Mi-am strâns bine fustele și m-am făcut ghem să nu mă vadă. Eram hotărâtă să îmi dau tic-tacul. Deja aveam picioarele încordate să o iau la fugă spre colțul casei în momentul când băiatul ar fi fugit spre șură. Gata, acum fug! mi-am zis, dar, când să fug, s-a deschis poarta. Era un bătrân, vecin cu mine și nașul tatălui copiilor mei, ce venea des pe la noi. Atunci nu știu ce voia. Venea direct spre mine, acolo unde eram pitită după fântână. Eu gesticulam disperată cu degetul la buze. El nu a înțeles nimic, dar mai ales nu înțelegea de cine mă tem de stau ascunsă după fântână ditamai femeia.
-Tic-tac pentru mama! Hai, ieși de după fântână! am auzit strigătul fatal.
-Nașu, jucam ascunsa! Trebuia să nu te uiți la mine!
Bătrânul a râs. Râdeau și copiii cu el.
După ce țineam ochii suficient de mult încât să mi se facă acru de colțul casei cu tic-tacul începea circul. Mofturi, bătut din picioare, lacrimi de crocodil, mai și țipam că nu au fost corecți. Mă priveau săracii copii exact cum îi priveam eu când făceau istericale.
-Mama, nu știi să pierzi! Așa e jocul! Cine e vinovat că nu poți fugi sau că nu știi să te ascunzi!? îmi spunea David.
Sebastian, mai indulgent, îi șoptea crezând că nu aud:
-Uite, plânge! Hai să o lăsăm să câștige măcar o dată ca să se bucure și ea!
-Nu îmi plac pomanagii! decreta David.
Cum Dumnezeu să nu îmi râdă inima – căci înafară îmi continuam teatru cu plânsul și cu istericalele – când David îmi spunea exact replicile pe care i le spunea lui Sebastian când plângea că pierde și Sebastian spunea exact replica mea când încercam să-l împac.
Când negocierile de pace erau în toi hop și soacră-mea în prag:
-Ce e cu voi!? Ce sunt țipetele astea!? Vă aude tot satul!
Eu am tăcut mâlc la colțul casei, unde îmi desfășuram programul, în speranța că nu o să-și dea seama că eu sunt capul răutăților.
-Mama plânge că trebuie să țină ochii!!
-Face tarantele că nu îi convine! au explicat băieții.
Soacră-mea s-a uitat spre mine. Eu stăteam la colțul casei cuminte și tăcută ca o statuie.
-Nu ai minte nici cât ei, a spus și a dat cu lehamite din mână, apoi s-a întors să se ducä înapoi în casă. Păcatul, ceasul rău sau nu știu cine m-a pus să îi strig:
-Nu joci și matale cu noi ascunsa?
Vai de mine ce urecheală am luat! Ea era femeie cuminte, sobră, cum Dumnezeu să îmi permit să zic așa ceva. Aliniată cu copiii la colțul casei, mi-am încasat perdaful, apoi am continuat joaca.
Mai jucam noi cu alți copii de pe ulița vecină casei mele ”Rațele și vânătorul”. Nu vă spun cine era tot timpul rață, căci vă imaginați. Degeaba țipam, băteam din picioare, protestam când mă săturam de stat în mijloc, căci îmi explicau toți copiii că nu am dreptate.
O dată bunica unor băieți ce se jucau cu mine venea din vecini cu o cadă mare de tablă în spate. Am salutat-o. M-a întrebat ce fac și i-am spus că mă joc. A zâmbit și și-a continuat drumul. I-am strigat: -Tanti C.... nu vii și matale să te joci cu noi! A dat din cap cumva însemnând că nu am minte și și-a continuat drumul. La următoarea joacä mi-au spus nepoții că și-au întrebat bunica de ce nu vrea să vină să joace și ea ”rațele și vânătorul” cum face doamna Luminița, mama lui Sebastian și a lui David. Am dedus mai mult decât mi-au explicat copiii, că propunerea lor nu a fost primită tocmai bine. Cred că s-a lăsat și cu o scatoalcă pentru cel ce propusese bunicii să vină la joacă.
Mai erau și zile când Sebastian mă provoca să fug după el. Curtea mea este mare și după două ture făceam ca locomotiva, iar Sebastian cocoțat în vârful gardului și foarte sigur că nu am nicio șansă să îl ajung îmi striga:
-Hai, mama, încă o tură de ogradă, că ești cam grăsuță și trebuie să slăbești!
Ei și tot cu ”Păcăliciul”, cu ”ascunsa”, cu ”rațele și vânătorul” au crescut copiii și nu mă mai luau la joaca lor. Acum aveau calculator și grupul lor de bătut mingea unde eu nu aveam ce căuta. În plus se întorsese roata. Eu aveam nevoie de ei. Scrisesem prima carte și am plătit la editură de tehnoredactat. Scriam la romanul ACASĂ și voiam să învăț să scriu eu pe calculator ca să nu mai plătesc, dar habar nu aveam cum să deschid un calculator. Copiii mei se descurcau excelent. I-am rugat să mă învețe. Ei mi-au deschid un document în word și m-au învățat cum se face. Am început să tastez litere. David i-a spus lui Sebastian și apoi au râs amândoi:
-Nu o să învețe niciodată! Crede că la calculator e ca la muls vaca... Uite ce aiurea dă cu degetele în tastatură.
Waw! M-am înfuriat și am hotărât că voi învăța să folosesc calculatorul pentru scris.
Când a trebuit să exersez iar, uitasem tot. Nici nu salvasem documentul scris. Le-am cerut ajutorul. Mi-au explicat iar și mi-au arătat cum se face. Îmi stăpâneam râsul constatând că îmi vorbesc exact cum le-am vorbit eu ani în șir ajutându-i la teme:
-Mama, te rog, să fii atentă! Concentrează-te! Nu e greu...
Alteori apăsam pe o tastă greșită și se modifica totul în formatul textului. Nici nu aveam curaj să merg la David. Mi-l imaginam spunându-mi: Ți-am mai arătat de zece ori, mama! Așa că îl chemăm discret pe Sebastian – e ca atunci când alegi profesorul mai indulgent să te ajute. Venea Seba să îmi arate și din urmă ne ajungeau cuvintele lui David însoțite de râs:
-Iar nu știe mama!
Seba îmi arăta și mă dăscălea:
-E ultima dată când îți arăt! Trebuie să înveți! Clar: nu îți mai arăt altădată, mama! Și apoi a urmat lovitura de grație: Am mai multe pretenții de la tine decât de la XXX, căreia îi copii documente pe stick, se duce acasă și în loc să le copie pe calculator le șterge și vine iar la mine să i le trec pe stick! Sincer îți spun, mama, am mai multe pretenții de la tine!
Eu, cu inima cât un purice, mă uitam la tot ce face el și îmi venea să țip: Eu nu am fost așa severă cu voi când v-am ajutat la teme!
Au trecut anii. Băieții sunt amândoi ingineri informaticieni. Nu știu, dacă își mai amintesc de Păcălici, de ascunsă, de rațele și vânătorul, dar de ziua mea, în iunie, mi-au făcut o surpriză minunată.
Mi-au spus să stau acasă că îmi vor trimite pe cineva – mi-am amintit: acest cineva e unul din băieții cu care jucam rațele și vânătorul și nepotul femeii pe care am chemat-o să se joace cu noi - o sacoșă cu borcane și sticle goale pe care eu le trimisesem pline la ei. A venit băiatul și mi-a întins un pachet de carton dreptunghiular.
-Ce e ăsta!? Unde e sacoșa cu borcane!?
-Nu știu. Mie asta mi-au dat să vă aduc băieții, mi-a spus râzând.
Am mulțumit și am desfăcut cutia. Era un laptop super performant. I-am sunat imediat.
-Ți-a plăcut sacoșa cu borcane, mama!? m-au întrebat râzând.
Le-am mulțumit și am spus că nu trebuia și că oricum nu știu să îl instalez. Nu știu dacă are toate programele instalate. David râdea.
-Mama, am încredere în tine că te vei descurca. Te cunosc. Așează-te la masă și deschide calculatorul.
-Nu are mouse! am exclamat.
-E cu ....aici David a spus un termen pe care nu l-am reținut.... apoi a adăugat: E la fel ca la telefonul pe care ți l-am trimis la sărbători. O să te descurci, mama! Te rog, deschide calculatorul.
Fără să-i spun am atașat rapid mouse-ul de la calculatorul vechi la laptop, căci chestia aceea cu atinsul cu degetul mă înnebunea la telefon, nu o mai voiam și la calculator. După asta am deschis laptopul. Pe ecran a apărut numele meu: LUMINIȚA.
-Are tot ce trebuie instalat. Are și cel mai modern program pentru scris.
-E word?
-Nu, mama! E unul nou! E LibreOffice Writter.
Mi-a fost rușine să spun că eu vreau tot word. Că nu mă pot descurca cu un program nou. I-am mulțumit și am închis.
Ciudat, dar până seara l-am tot sunat pe Sebastian, nu pe David – iar alegeam profesorul mai indulgent – să îmi explice ce mai am de făcut pentru folosirea noului calculator. Seara i-am mulțumit pentru ajutor. L-am întrebat ce face.
-Sunt la David! Ne amuzăm cum te străduiești tu să folosești laptopul! David e sigur că o să reușești...
Am închis și am răs cu lacrimi în ochi. Degeaba apelasem la profesorul mai indulgent. Ei erau împreună.
Ce poate fi mai ”rău” decât toate astea!?... Știu ce poate fi. Să îmi facă copiii nepoți și să o iau de la capăt cu păcălici, cu ascunsă, cu rațele și vânătorul. Nu, nu vreau. Gata, mi-a ajuns o singură dată în viață. De acum să o ia ei de la capăt cu păcălici, cu ascunsă... dar mai știi. Parcă îmi amintesc că i-am spus o dată lui David când era licean:
-Tu, când o să ai copii, o să ai răbdarea mea?!
-Nu. Când o să am copii o să ți-i aduc ție să-i crești că ai răbdare...
De asta am spus: Mai știi...
22.7.2018

miercuri, 15 mai 2019

Pasărea pe limba ei... cosește





Luni a fost un pic de vreme bună și am reușit să îmi cosesc ograda cu o cositoare din aceea ca un cărucior. Astăzi a plouat de dimineață, dar după amiază s-a făcut cald așa că am împrumutat de la cineva o cositoare din aceea cu fir ca să cosesc și în drum, pe șanț, căci acolo doar cu un astfel de utilaj se poate cosi, căci e terenul tare denivelat și cu multe pietre de la săpăturile de anul trecut pentru apă și canalizare. E o întreagă aventură până reușesc să pornesc motorul motocoasei cu demarorul, căci nu am putere în mâini ca un bărbat și până reușesc să o fac am beșici la degete. Bine, după multe încercări am reușit să o pornesc. Îmi pun o mască pe față ca să îmi protejez ochii, dar și întreaga față de eventuale pietre aruncate. Îmi pun hamul pe umăr, prind cositoarea și dăi bătaie. Vreau să gătesc repede, căci nu suport masca pe față. Nu pot respira. De câte ori cosesc la urmă îmi este rău.
Aproape terminam, mai aveam un pic, dar s-a terminat firul și cine mi-a împrumutat motocoasa nu mi-a dat și fir de rezervă. Cu ciudă că nu am terminat am oprit motorul, mi-am scos masca de pe față și am respirat adânc și de-abia atunci mi-am simțit hainele ude și reci în spate. Transpirasem.
Mă îndreptam spre curte când m-a strigat vecinul. Cum care vecin!? Cel pe care l-am pus să taie crengile de pe partea lui și i-am dat și scule să o facă și indicații și de atunci nu a mai stat de vorbă cu mine.
M-a întrebat cine câștigă la alegeri. Mi-am spus părerea. M-a întrebat, dacă îmi place un anumit personaj politic. Îi răspund:
- Mi-e profund antipatic! Dacă îl mai văd în fiecare seară la tv mă apucă o stare de nervi că îmi vine să cosesc toate șanțurile să îmi treacă!
Și se pune vecinul meu pe râs... și dăi râs... și iar râs... Se oprește și îmi spune:
- Mă rog să îl dea în fiecare seară ca să cosești și la mine! Uite ce șanț mare am și curtea întreagă!
Am dat din mână cu lehamite și am plecat să îmi schimb tricoul ud în spate și să îmi pansez degetele rănite de la demaror.
Acum eu mă rog să nu fie iar personajul la tv. Probabil vecinul se roagă să fie... Am deschis pe România Tv. Este! Dar nu mă enervez deloc. Deloc. De azi înainte îmi este drag personajul. Decât să cosesc la vecini...

PS Să nu îndrăzniți să mă întrebați cine e personajul de care trebuie să-mi fie drag ca să nu cosesc la vecini!
15.mai.2019

vineri, 10 mai 2019

Despre trădare sau cum rămâi în istorie…



Îmi place să citesc și să știu câte ceva despre istoria noastră. Pentru cărțile mele ea este o sursă de inspirație și un loc unde găsesc modele. Câte un pic și cu modestie – nu sunt un specialist în domeniu, ci doar o româncă îndrăgostită de țară și de trecut – am scris despre daci în CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… și în ACASĂ despre Alexandru Ioan Cuza și Ștefan cel Mare.
Când privesc filmul HOREA plâng. Când citesc despre Răscola lui Horea, Cloșca și Crișan la fel.
Toți au rămas în istorie. Toți. Și trădătorii și eroii…
Primul trădător al neamului nostru despre care pomenește istoria este Bicilis, un tarabostes dac, poate chiar o rudă a lui Decebal, ce l-a trădat pe rege și a spus romanilor unde sunt ascunse comorile dacilor și unde este Decebal. Din numele lui s-a născut cuvântul „bicisnic” și de mii de ani istoria nu l-a uitat.
Nu e totuna să rămâi peste veacuri pomenit de neamul tău ca martir ce ai murit strivit pe roată pentru că ai luptat să fie un pic mai bine pentru ai tăi sau ca trădător. Între una și alta e distanța de la rai la iad.
Din lucrarea lui David Prodan, „Răscoala lui Horea“ aflăm că cei şapte ţărani din Apuseni care i-au prins pe Horea şi Cloşca urmau să primească 600 galbeni şi să fie eliberaţi din iobăgie, iar pădurarul responsabil de planul prinderii 100 de galbeni. Premiaţi urmau să fie şi românii care l-au trădat pe Crişan: 30 de galbeni şi o medalie de aur pentru protopopul Iosif Adamovici şi 70 de galbeni pentru cei care s-au ocupat de prinderea lui Crişan.
Știți cum au fost premiați trădătorii!? Să nu vă imaginați că au fost chemați pe ascuns și li s-a strecurat punga cu arginți ca lui Iuda după ce l-a vândut pe Hristos, ci într-o zi de târg, la Zlatna, pe 5 februarie 1875, a fost locul în care autorităţile austriece au organizat solemn premierea trădătorilor și au dat ospăț în cinstea lor. Istoria spune că pe o masă în trei talgere de argint erau galbenii pentru trădători, medalia de aur pentru protopopul ce a ajutat la prinderea lui Cloșca și cele șapte documente de eliberare a țăranilor din iobăgie.
„Fură citite mai întâi în faţa poporului, înalte prescripte, traduse în româneşte. Apoi, comisarul gubernial Mihail Brukenthal aduse la cunoştinţă numele tuturor celor care vor fi premiaţi şi după aceea rosti celor adunaţi o cuvântare în limba română. Aici se pot vedea – vorbi el – o pildă grăitoare în ce chip împărătesc se răsplăteşte credinţa către capul Ţării, ascultarea faţă de mai marii ei şi purtarea liniştită. Din răsplăţile în sume aşa de mari care se împart azi, împreună cu eliberarea din iobăgie, pentru prinderea acestor nelegiuiţi, porniţi spre rele, pe care toţi îi cunosc, pot să vadă limpede şi lămurit că înălţatul împărat urăşte păcatul şi fărădelegea şi nu lasă nepedepsiţi pe oamenii nelegiuiţi şi pe făcătorul de rele, pe amăgitorii şi înşelătorii poporului...“, descrie David Prodan în „Ospăţ pentru trădători”.
Ce bine erau ticluite lucrurile și cuvintele ce făceau din alb negru, din bine rău și din fărădelege lege! Parcă sună atât de cunoscut!
Există legenda în Ardeal că vărul lui Horea, în ciuda laudelor și cuvintelor ce trebuiau să îl convingă că este de partea adevărului și a dreptății, a documentului eliberator și galbenilor primiți, nu îi prea mergea mâncarea pe gât și în cap îi răsuna scrâșnetul oaselor rupte și strivite pe roată ale vărului său, ar fi spus unui preot așezat lângă el la masă: „De bună seamă o să cadă blestemul pe noi şi mai ales pe mine pentru păcatul săvârşit vânzând pe Horia, duşmanilor!“ Părintele l-a liniştit spunându-i că „stăpânirile sunt de la Dumnezeu şi cine-i cu stăpânirea cu Dumnezeu este!“
Și totuși, blestem sau nu, viața l-a pedepsit: doi feciori i-au murit de moarte năpraznică, fiica i-a căzut într-o prăpastie, nevasta a luat ultimul copil și a plecat în lume. Chinuit de remușcări a luat calea mănăstirilor în căutarea iertării. A fost un timp la Prislop. Apoi la Cozia. Mereu și-a mărturisit și regretat marele său păcat. Aici şi-a găsit şi sfârşitul. Ciobanii transilvăneni când ajungeau vara cu oile pe o creastă din Parâng la un loc acoperit cu lespezi grele spuneau că acela e „mormântul călugărului ardelean”, al trădătorului lui Horea.
O altă poveste am auzit-o chiar la televizor povestită de Cristian Diaconescu și e esențială pentru a înțelege cum s-a păstrat în Apuseni amintirea trădătorilor. Acesta vizita Apusenii cu un ambasador străin. La întorcere șoferul sau ghidul le-a arătat o căsuță cocoțată pe un vârf de deal.
Musafirii au privit spre casa, ce nu avea nimic special și nu înțelegeau de ce le este arătată atât de insistent.
-E casa unui stră-stră-stră-nepot de-al unui trădător a lui Horea, li s-a explicat.


Morala
Astăzi e mai actual ca niciodată să nu vă lăsați înșelați de mărirea lumii, să nu vă lasați cumpărați de premii și de funcții, ci priviți-vă dimineața în oglindă și întrebați-vă: Eu cum voi rămâne în istorie!? Nu contează ce primiți azi – e puțin și trecător – ci să nu fiți peste timp un mormânt spre care urmașii vor arunca cuvinte de ocară. Dacă greșiți numai pentru voi, nu e o problemă, toți greșim, dar dacă vi s-a pus țara în mâini și greșiți pentru țară, asta nu vi se va ierta în veci...
21.ianuarie.2019