Asta
m-a întrebat cineva și apoi a adăugat: Eu nu am întâlnit
niciodată în viața mea un preot cum este cel din romanul NISIPURI
MIȘCĂTOARE și nici cum este personajul din ACASĂ volumul 4 –
preotul acela ce o ia pe Stela de pe străzi și îi schimbă
destinul. Și în CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… apare un preot cu
har ce îi vindecă sufletul Ștefănicăi. Cred că aveți
imaginație bogată, doamnă Aldea. Preoții nu sunt așa…
Chiar așa, oare de ce în fiecare roman al meu apare câte un portret excepțional de preot!? Cum s-a conturat în sufletul meu o astfel de imagine și de unde nevoia de a scrie despre asta!?...
Ca să răspund m-am întors în timp… Mult înapoi în timp… la vremea când sufletul meu de copil de-abia făcea primii pași în viață la Mălini. Nici nu știu când am început să mă așez în rând la un loc cu ceilalți copii ce ne jucam în șperla uliții – desculți, mucoși, murdari – când cineva striga: Vine părintele! Toți, absolut toți copiii, ne așezam în șir chiar la răscruce unde se întâlnea drumul ce coboară de la biserica din Pâraie cu ulița din Mălini unde era casa părintelui Zaharescu, dar și a părinților mei. Venea încet părintele, respira greu, dar se apropia zâmbind de șirul de copii ce vedeau în el o făptură de pe alt tărâm. Ne privea pe fiecare, ne mângâia pe cap, ne zicea o vorbă blândă, apoi ne punea în palma întinsă o monedă de un leu sau de trei lei. Avea niște buzunare mari din care scotea bomboane și dădea fiecăruia.
Pleca părintele. Îl urmăream mult cu privirea și, așa copii cum eram, nu ne întorceam la hârjoneli, chiote și joacă până nu se îndepărta el. Aveam întotdeauna și toți o sfială în prezența lui. Cred că cel mai frumos strigăt pe care l-am auzit pe ulița copilăriei mele a fost: Vine părintele! Eu cu mintea aceea puțină de copil îmi imaginasem că preotul nu e om, ci altceva, că vine de pe alt tărâm. Îl asociam cu îngerii și cu Iisus…
Aveam nouă ani, țin minte exact. Mama m-a trimis la magazin să cumpăr ceva. În drum spre magazin, chiar în gura uliții înainte de a ieși în șosea, era casa părintelui. Avea părintele o grădină cu meri. Un măr văratec își pleca crengile peste gardul de la drum. Fructele de aur cu pete roșietice mi-au făcut cu ochiul. M-am cățărat pe gard și am tras de o creangă. Nu am apucat să iau niciun măr că a ieșit un bătrân din curtea preotului și m-a certat. Am sărit de pe gard și am plecat spre magazin. Înainte de a ajunge am băgat mâna în buzunar. Am înghețat. Banii mei dispăruseră.
Cred că mi-au căzut când m-am cățărat pe gard, m-am gândit și plângând m-am întors să îi caut. Îmi era frică să mă întorc acasă și să spun mamei că am pierdut banii de cumpărături. Nu mai voiam mere. Căutam plângând pe lângă gardul preotului bănuții mei. Iar a ieșit bătrânul. Preotul îl urma.
-Uite, părinte, iar a venit nerușinata asta să fure mere! a țipat bătrânul. Am mai alungat-o o dată astăzi! E o copchilă de a lui Culiță Ungureanu. Lasă, părinte, că o spun eu lui tat-su!
Am încremenit. Plângeam. Nu puteam fugi. Banii i-am pierdut și îmi era frică de mama și în plus îmi era rușine de părintele ce îmi dădea câte un bănuț când trecea pe uliță de la biserică. Mai urma să afle mama și tata că m-am cățărat tocmai pe gard la părintele! Vai, vai, venea sfârșitul lumii peste mine!
-Taci și nu o mai certa. Nu vezi că plânge!? a spus preotul bătrânului, apoi mi-a vorbit mie: Vino încoace, copilă!
M-am apropiat cu o frică imensă; la fel era și rușinea. Aveam pe față și lacrimi și muci. Mi-am șters nasul cu mâneca și stăteam spășită în fața preotului.
-De ce plângi? m-a întrebat atât de blând că mi-a topit frica. Am știut că pot să-i spun adevărul.
-Am pierdut banii cu care m-a trimis mama la magazin când m-am agățat de gard…, am mormăit cu capul în pământ și mi-am șters nasul iar cu mâneca. Mă tem să mă duc acasă fără ei.
-Câți bani aveai?
-Zece lei, am mormăit.
Părintele a scos zece lei din buzunar și mi i-a întins. I-am luat și i-am zâmbit din tot sufletul când m-a mângâiat pe cap cu mâna.
Am plecat spre magazin fără a-i mulțumi. Nu eram în stare. M-a strigat după ce am făcut câțiva pași. M-am întors spre el. Mi-a întins două mere aurii. Iar am zâmbit când le-am luat și ochii lui - țin minte și acum - erau cu lacrimi când mi le-a dat.
Am plecat mai departe mâncând merele și gândind la fel ca întotdeauna: Părintele nu e om. E altceva și altfel. Iar îl asociam cu îngerii și cu Iisus…
…
Peste ani am aflat despre el o poveste sfâșietoare… A fost deținut politic. A stat șaptesprezece ani în pușcărie la Pitești – acolo unde a fost cel mai cumplit experiment de dezumanizare și de reeducare. De acolo îi rămâsese respiratul greu și mersul încet… L-au luat când fetița lui avea câțiva ani. A venit acasă în ziua înmormântării fetei lui ce murise la naștere. Nu a găsit-o nici măcar moartă. A ajuns acasă după înmormântare. A iertat tot: și pe cei ce l-au băgat în pușcărie și pe călăi. A ales iubirea și iertarea…
Atât de mult m-a marcat povestea vieții lui încât m-am inspirat din ea pentru portretul preotului din romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE…
…
Acum să mă întorc la acea vară când aveam nouă ani. Tata s-a accidentat, i-au tăiat un picior și eu am plecat la o casă de copii. Adaptarea în acel loc și viața acolo erau cumplite, plus dorul de casă îmi făcea sufletul terci.
Strada Ion Creangă din Fălticeni pe care mergeam spre școala unde învățam era frumoasă, înconjurată de grădini ce își plecau crengile mult peste gard. Culegeam toate fructele căzute pe jos și le mâncam. Nu contau că erau acre, mici, viermănoase, necoapte. Erau bune. Ne mai agățam și de câte o creangă mai aplecată. Oamenii ne înjurau și ne fugăreau ca pe câini. Pe lângă casa lui M. Sadoveanu erau cele mai mari și mai frumoase grădini ce țineau de o fermă. Paznicul acelei ferme spunea cele mai groaznice și mai porcoase înjurături și batjocuri pe care le-am auzit vreodată. E drept că pe multe nu le înțelegeam și nici nu știam de ce ni le spune. Era plăcerea lui să o facă și o făcea de câte ori trecea șirul de copii încolonați, chiar dacă niciunul nu se atingea de vreo creangă a grădinii. La altă casă era un băiat ce se distra trăgând cu praștia de după colțul casei în șirul de copii robi de pe drum. O dată piatra a trecut prin fața ochilor mei și s-a izbit de capul colegei cu care mergeam de mână. Sângele a țâșnit așa cum țâșnea când tata acasă tăia gâtul unei găini…
Nu mă mai simțeam om… Nu mai știam ce sunt… și într-o zi, aproape de școală, în dreptul porții casei lui ne aștepta un preot. Avea o coșarcă cu pere. Ne-a dat la țoti copii. I-am mulțumit fericiți. Apoi devenise o regulă ca părintele Anisescu – cred că așa îl chema, dacă îmi amintesc bine – să ne dea câte ceva.
O dată ne-a chemat pe toată clasă într-o bucătărie așezată undeva în spatele casei. Era o bucătărie modestă, țărănească. Sobă de cărămidă vopsită maro-roșcat, țoale pe jos, oale pe vatră, un pat lângă sobă și o masă mare în mijlocul camerei. Eu am intrat ultima în casă. Părintele m-a privit lung și a spus: Cei din urmă vor fi cei dintâi! Eu nu am înțeles vorba aceea a lui și nici nu i-am dat importanță, ci am îngenuncheat repede în spatele celorlalți copii deja îngenuncheați. Părintele a făcut o rugăciune… Noi eram cuminți și tăcuți ca niște icoane.
Ne-am ridicat din genunchi și părintele ne-a pus la masă pe toți. Privirea îmi fugea spre o mogâldeață ce stătea pe un scaun între sobă și pat. Înțelegeam că e bolnavă și îmi era frică. Nu mai văzusem niciodată un om bolnav din naștere. Părintele îi vorbea blând fetei bolnave, când aceasta îl striga în limba ei pe care părintele o cunoștea și blând ne vorbea și nouă. Era fiica lui…
Când nu mai eram oameni pentru nimeni, un preot ne-a tratat ca pe copiii lui… Și eu iar cu mintea aceea puțină de copil am crezut că preotul nu e om, ci altceva, că vine de pe alt tărâm. Îl asociam cu îngerii și cu Iisus…
Iisus a spus: „Lasați copiii să vină la mine”… Eu, spre fericirea mea, am întâlnit în copilărie preoți care lăsau copiii să vină la ei și asta m-a marcat pe viață și m-a ajutat să fiu om și creștină…(Păcătoasă, e drept, dar sigur creștină!)
PS
Acesta a fost răspunsul meu pentru doamna ce m-a întrebat. Când am terminat de povestit plângea și nu a mai întrebat nimic…
Chiar așa, oare de ce în fiecare roman al meu apare câte un portret excepțional de preot!? Cum s-a conturat în sufletul meu o astfel de imagine și de unde nevoia de a scrie despre asta!?...
Ca să răspund m-am întors în timp… Mult înapoi în timp… la vremea când sufletul meu de copil de-abia făcea primii pași în viață la Mălini. Nici nu știu când am început să mă așez în rând la un loc cu ceilalți copii ce ne jucam în șperla uliții – desculți, mucoși, murdari – când cineva striga: Vine părintele! Toți, absolut toți copiii, ne așezam în șir chiar la răscruce unde se întâlnea drumul ce coboară de la biserica din Pâraie cu ulița din Mălini unde era casa părintelui Zaharescu, dar și a părinților mei. Venea încet părintele, respira greu, dar se apropia zâmbind de șirul de copii ce vedeau în el o făptură de pe alt tărâm. Ne privea pe fiecare, ne mângâia pe cap, ne zicea o vorbă blândă, apoi ne punea în palma întinsă o monedă de un leu sau de trei lei. Avea niște buzunare mari din care scotea bomboane și dădea fiecăruia.
Pleca părintele. Îl urmăream mult cu privirea și, așa copii cum eram, nu ne întorceam la hârjoneli, chiote și joacă până nu se îndepărta el. Aveam întotdeauna și toți o sfială în prezența lui. Cred că cel mai frumos strigăt pe care l-am auzit pe ulița copilăriei mele a fost: Vine părintele! Eu cu mintea aceea puțină de copil îmi imaginasem că preotul nu e om, ci altceva, că vine de pe alt tărâm. Îl asociam cu îngerii și cu Iisus…
Aveam nouă ani, țin minte exact. Mama m-a trimis la magazin să cumpăr ceva. În drum spre magazin, chiar în gura uliții înainte de a ieși în șosea, era casa părintelui. Avea părintele o grădină cu meri. Un măr văratec își pleca crengile peste gardul de la drum. Fructele de aur cu pete roșietice mi-au făcut cu ochiul. M-am cățărat pe gard și am tras de o creangă. Nu am apucat să iau niciun măr că a ieșit un bătrân din curtea preotului și m-a certat. Am sărit de pe gard și am plecat spre magazin. Înainte de a ajunge am băgat mâna în buzunar. Am înghețat. Banii mei dispăruseră.
Cred că mi-au căzut când m-am cățărat pe gard, m-am gândit și plângând m-am întors să îi caut. Îmi era frică să mă întorc acasă și să spun mamei că am pierdut banii de cumpărături. Nu mai voiam mere. Căutam plângând pe lângă gardul preotului bănuții mei. Iar a ieșit bătrânul. Preotul îl urma.
-Uite, părinte, iar a venit nerușinata asta să fure mere! a țipat bătrânul. Am mai alungat-o o dată astăzi! E o copchilă de a lui Culiță Ungureanu. Lasă, părinte, că o spun eu lui tat-su!
Am încremenit. Plângeam. Nu puteam fugi. Banii i-am pierdut și îmi era frică de mama și în plus îmi era rușine de părintele ce îmi dădea câte un bănuț când trecea pe uliță de la biserică. Mai urma să afle mama și tata că m-am cățărat tocmai pe gard la părintele! Vai, vai, venea sfârșitul lumii peste mine!
-Taci și nu o mai certa. Nu vezi că plânge!? a spus preotul bătrânului, apoi mi-a vorbit mie: Vino încoace, copilă!
M-am apropiat cu o frică imensă; la fel era și rușinea. Aveam pe față și lacrimi și muci. Mi-am șters nasul cu mâneca și stăteam spășită în fața preotului.
-De ce plângi? m-a întrebat atât de blând că mi-a topit frica. Am știut că pot să-i spun adevărul.
-Am pierdut banii cu care m-a trimis mama la magazin când m-am agățat de gard…, am mormăit cu capul în pământ și mi-am șters nasul iar cu mâneca. Mă tem să mă duc acasă fără ei.
-Câți bani aveai?
-Zece lei, am mormăit.
Părintele a scos zece lei din buzunar și mi i-a întins. I-am luat și i-am zâmbit din tot sufletul când m-a mângâiat pe cap cu mâna.
Am plecat spre magazin fără a-i mulțumi. Nu eram în stare. M-a strigat după ce am făcut câțiva pași. M-am întors spre el. Mi-a întins două mere aurii. Iar am zâmbit când le-am luat și ochii lui - țin minte și acum - erau cu lacrimi când mi le-a dat.
Am plecat mai departe mâncând merele și gândind la fel ca întotdeauna: Părintele nu e om. E altceva și altfel. Iar îl asociam cu îngerii și cu Iisus…
…
Peste ani am aflat despre el o poveste sfâșietoare… A fost deținut politic. A stat șaptesprezece ani în pușcărie la Pitești – acolo unde a fost cel mai cumplit experiment de dezumanizare și de reeducare. De acolo îi rămâsese respiratul greu și mersul încet… L-au luat când fetița lui avea câțiva ani. A venit acasă în ziua înmormântării fetei lui ce murise la naștere. Nu a găsit-o nici măcar moartă. A ajuns acasă după înmormântare. A iertat tot: și pe cei ce l-au băgat în pușcărie și pe călăi. A ales iubirea și iertarea…
Atât de mult m-a marcat povestea vieții lui încât m-am inspirat din ea pentru portretul preotului din romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE…
…
Acum să mă întorc la acea vară când aveam nouă ani. Tata s-a accidentat, i-au tăiat un picior și eu am plecat la o casă de copii. Adaptarea în acel loc și viața acolo erau cumplite, plus dorul de casă îmi făcea sufletul terci.
Strada Ion Creangă din Fălticeni pe care mergeam spre școala unde învățam era frumoasă, înconjurată de grădini ce își plecau crengile mult peste gard. Culegeam toate fructele căzute pe jos și le mâncam. Nu contau că erau acre, mici, viermănoase, necoapte. Erau bune. Ne mai agățam și de câte o creangă mai aplecată. Oamenii ne înjurau și ne fugăreau ca pe câini. Pe lângă casa lui M. Sadoveanu erau cele mai mari și mai frumoase grădini ce țineau de o fermă. Paznicul acelei ferme spunea cele mai groaznice și mai porcoase înjurături și batjocuri pe care le-am auzit vreodată. E drept că pe multe nu le înțelegeam și nici nu știam de ce ni le spune. Era plăcerea lui să o facă și o făcea de câte ori trecea șirul de copii încolonați, chiar dacă niciunul nu se atingea de vreo creangă a grădinii. La altă casă era un băiat ce se distra trăgând cu praștia de după colțul casei în șirul de copii robi de pe drum. O dată piatra a trecut prin fața ochilor mei și s-a izbit de capul colegei cu care mergeam de mână. Sângele a țâșnit așa cum țâșnea când tata acasă tăia gâtul unei găini…
Nu mă mai simțeam om… Nu mai știam ce sunt… și într-o zi, aproape de școală, în dreptul porții casei lui ne aștepta un preot. Avea o coșarcă cu pere. Ne-a dat la țoti copii. I-am mulțumit fericiți. Apoi devenise o regulă ca părintele Anisescu – cred că așa îl chema, dacă îmi amintesc bine – să ne dea câte ceva.
O dată ne-a chemat pe toată clasă într-o bucătărie așezată undeva în spatele casei. Era o bucătărie modestă, țărănească. Sobă de cărămidă vopsită maro-roșcat, țoale pe jos, oale pe vatră, un pat lângă sobă și o masă mare în mijlocul camerei. Eu am intrat ultima în casă. Părintele m-a privit lung și a spus: Cei din urmă vor fi cei dintâi! Eu nu am înțeles vorba aceea a lui și nici nu i-am dat importanță, ci am îngenuncheat repede în spatele celorlalți copii deja îngenuncheați. Părintele a făcut o rugăciune… Noi eram cuminți și tăcuți ca niște icoane.
Ne-am ridicat din genunchi și părintele ne-a pus la masă pe toți. Privirea îmi fugea spre o mogâldeață ce stătea pe un scaun între sobă și pat. Înțelegeam că e bolnavă și îmi era frică. Nu mai văzusem niciodată un om bolnav din naștere. Părintele îi vorbea blând fetei bolnave, când aceasta îl striga în limba ei pe care părintele o cunoștea și blând ne vorbea și nouă. Era fiica lui…
Când nu mai eram oameni pentru nimeni, un preot ne-a tratat ca pe copiii lui… Și eu iar cu mintea aceea puțină de copil am crezut că preotul nu e om, ci altceva, că vine de pe alt tărâm. Îl asociam cu îngerii și cu Iisus…
Iisus a spus: „Lasați copiii să vină la mine”… Eu, spre fericirea mea, am întâlnit în copilărie preoți care lăsau copiii să vină la ei și asta m-a marcat pe viață și m-a ajutat să fiu om și creștină…(Păcătoasă, e drept, dar sigur creștină!)
PS
Acesta a fost răspunsul meu pentru doamna ce m-a întrebat. Când am terminat de povestit plângea și nu a mai întrebat nimic…