Mi-am
obișnuit copiii
să își susțină punctul de vedere și să îl exprime în fața
mea, chiar dacă ceea ce spuneau era total diferit de ceea ce credeam
eu. Consideram că așa îi pot face oameni, dar mai ales să
respecte fără să jignească părerea altuia.
Cred
că așa eram și cu copiii ce îmi erau elevi când am lucrat câțiva
ani ca profesoară. Acceptam orice spuneau și nu îmi pierdeam
niciodată răbdarea. Chiar acum când scriu mi-am amintit o
întâmplare dulce-amară
din acea perioadă.
...
Predam
la clasa a șasea, la zoologie animale unicelulare. Eram la „Amiba”.
Am scris pe tablă titlul. Tot proiectul meu de lecție era foarte
schematizat ca să le fie ușor elevilor să învețe. Am scris
primul punct: Alcătuirea corpului și am desenat animalul indicând
cu săgeți cum se numește fiecare parte a corpului. Nu erau noțiuni
noi; copiii deja
le știau de la celelalte două animale unicelulare învățate:
„Euglena
verde”
și „Parameciul”.
Am trecut la punctul doi. Aici era un pic mai greu și noțiuni noi.
Am spus copiilor: pentru a se deplasa amiba emite pseudopode. Apoi
m-am întors spre tablă să scriu pe ea cuvântul, să
îl explic și
apoi
să
desenez cum
emite amiba pseudopode.
Vorbeam în timp ce scriam: Cuvântul provine din două cuvinte
latine. „Pseudo” înseamnă false și „pode” picioare, deci
pentru a se deplasa amiba emite pseudopode...- picioare
false.
Așa
cum eram cu spatele la clasă, scriind la tablă, am auzit un copil
mirându-se în gura mare:
-
Ce dracu spune proasta asta că eu nu înțeleg nimic!
Am
înțepenit
cu creta în mână. Clasa întreagă chicotea. Când m-am întors au
tăcut. Știam cine a vorbit și știam câtă bătaie ia și acasă
și la școală, dar fără folos. Mai rău îl înrăia. Se făcuse
mic în bancă așteptându-și pedeapsa. A
avut curaj și tupeu o clipă, dar după se făcuse mic în bancă.
Era doar un copil speriat și eu nu aveam un „orgoliu” nemăsurat
să se simtă rănit.
-
Nu te bat; deși
văd în ochii tăi că asta crezi că aș face; ești
deja sătul de bătaie. Nu ar folosi la nimic și e împotriva
convingerilor mele. Da, ai dreptate. Noțiunile sunt greoaie.
Le
mai repet încă o dată. Altă
dată, când ți se pare greu, te aș ruga să o spui civilizat.
Am
repetat totul, dar de data aceasta cu fața la copii studiind în
special fața băiatului și citeam pe ea
tot ce simte.
A
doua zi l-am ascultat. A știut lecția. I-am pus opt. Niciodată,
absolut niciodată nu l-am mai auzit spunând vreun cuvânt urât în
fața mea. Aveam și ore de agricultură – era înainte de a se
introduce educația tehnologică – și era copilul cel mai harnic
când ne ocupam de florile din curtea școlii. Mă întreba el
înainte de a spune eu: Astăzi ce avem de făcut!?
Își
dorea atât de mult să fie prețuit, să fie băgat în seamă, să
fie privit altfel și eu i-am câștigat sufletul privindu-l cum își
dorea.
...
Acum
să mă întorc la băieții mei și la cum au învățat ei
democrația de la mine, dar și eu de la ei.
Eram
într-o iarnă la Mălini, la sărbători. Telefonul lui David a
sunat. A răspuns și a vorbit șoptit. După ce a închis l-am
întrebat ironic:
-
Te-a sunat o fetiță?
Nu
a zis nimic. Doar m-a privit și a pus în ochi tot ce simțea. Am
spus imediat rușinată:
-
Îmi cer scuze, David! Am fost grosolană... Scuze...
Nu
mi-a răspuns nimic. Se simțea prost din cauza mea și încă nu mă
iertase. Nu m-ar fi iertat nici dacă eram acasă doar eu cu ei, cu
atât mai mult nu mă putea ierta că făcusem asta la Mălini, la
bunici, cu atâtea rude de față.
Cineva
a râs și mi-a spus:
-
Îți ceri scuze de la copii! Unde o să ajungi cu ei crescându-i cu
atâta democrație!
Nu
am răspuns nimic. Eram prea supărată că îmi rănisem copilul.
...
Era
Sebastian licean și își făcuse model dintr-un personaj de
televiziune ce îi fura în fiecare zi câte o oră. Nu numai că îl
asculta, dar îi și copia comportamentul și replicile. Nu e ceva
grav, cât ești adolescent și cauți modele. Mă punea să ascult
și eu. Voia să râd și eu la glumele pesonajului. Nu râdeam și
nu gustam stilul lui.
-
Nu îți place, mama? E savuros! Are replici fenomenale! Ascultă!
Am
ascultat și mi-am spus părerea.
-
E savuros. E spontan. Are cuvintele la el... dar nu îmi place.
Jignește, umilește pe toți cei care nu sunt de acord cu el. Nu așa
se face televiziune.
-
Dar are atâția fani! Are audiențe
record!
-
Nu
mă interesează! Aceasta e părerea mea despre el: un
câine rottweiler
crescut de stăpân să muște!
-
Mama, dar mie îmi place!!
-
Nicio problemă! E părerea ta.
A
trecut timpul. Sebastian insista cu personajul lui să mă convingă
că e fabulos și am făcut imprudența să îmi pierd răbdare și
să țip:
-
Lasă-mă în pace cu ăsta!! M-am săturat să îmi tot vorbești de
el!!
Când
latri mult și tare ești câine bun; pentru om trebuie mai mult –
e părerea mea despre el și nu mi-o schimb!
Ochii
lui Sebastian s-au întunecat și a fugit imediat din fața mea. Mai
târziu când am încercat să vorbesc cu el m-a respins.
-
Nu vorbesc cu tine, mama, pentru că ai țipat. Tu ai spus că într-o
discuție trebuie să ai argumente. Cine țipă nu știe prea multe
sau
e nesigur pe dreptatea lui și
vrea să se impună ridicând vocea, parcă spuneai.
Am
plecat din fața lui. Așa m-a ținut vreo câteva zile ori de câte
ori încercam să vorbesc cu el.
...Nu
vorbesc cu tine, mama!...
Într-o
zi l-am îmbrățișat și mi-am cerut scuze.
-
Am greșit. Nu trebuia să țip. Trebuia să aduc argumente.
Iartă-mă!
-
Ok, mama. Acum spune-mi, nu este grozav?! Recunoaște!
-
Nu, puiul mamei! E doar un câine bun în slujba stăpânului și
atacă când este pus să atace. În ciuda vitejiei i se vede la gât
urma de la curea...
-
Mama, dacă într-o zi o să îți schimbi părerea despre el, o să
recunoști?
-
Bineînțeles, deși nu cred.
-
Să lăsăm să treacă timpul. Eu zic că în câțiva ani o să fie
cel mai mare personaj de televiziune din România și atunci o să
îmi dai dreptate.
-
Eu cred că în câțiva ani va deveni unul din cei mai detestați
oameni din țara asta. Nu va putea ieși pe stradă printre oameni de
rând, dacă continuă în modul acesta. Dacă va fi așa, o să îmi
dai dreptate tu!?
-
Bineînțeles, mama.
...
A
terminat Sebastian liceul. Era student la București. Discuția
despre acel personaj era uitată de mult. Mă sună Sebastian într-o
zi, prin februarie acum doi ani, și îmi spune:
-
Mama,
ai avut dreptate!
-
Cu
ce!?
-
Cu „personajul”.
Știi, discuția noastră. E așa cum ai spus tu!
-
A! am exclamat amintindu-mi. Mulțumesc, puiul mamei!
Apoi
mi-a trimis pe messenger o poză de la o manifestație unde avea o
pancartă
excelentă, făcută de el, cu trimitere la personajul pe care îl
avusese ca model atâția ani și la televiziunea pentru care lucra.
...
A
venit Sebastian până acasă chiar înainte de referendumul pentru
familie. După ce am mâncat și am stat de povești m-a întrebat:
-
Mama,
ce zici de referendum?
-
Spuneți tu mai întâi părerea!
Băiatul
se codea să vorbească. Bănuiam ce gândește. Credea că sunt
conservatoare, fanatică și că aș da cu piatra. Vedeam în ochii
lui asta.
-
Am văzut un film. A fost premiat recent. Este despre viața lui Alan
Turing. Am învățat despre el la facultate. Știi cine a fost?
-
Nu! Acum aud pentru prima dată numele ăsta.
-
Este
considerat părintele informaticii. A descoperit codul secret de
transmisiuni a Germaniei naziste și a scurtat războiul cu câteva
luni și a salvat mii de vieți. Nu i s-au recunoscut niciodată
meritele. Niciodată! Pentru că era homosexual. A fost arestat. A
fost castrat chimic. Până la urmă s-a sinucis...
Tăceam
privindu-mi fiul.
-
Trebuia ca societatea să îi recunoască meritele? Trebuia să fie
răsplătit?
-
Da, am șoptit. Știi
că îmi place mult Piotr Ilici Ceaikovski? De
câte ori ascult „Patetica” mă gândesc la viața lui chinuită.
Și el era homosexual și trăia cu povara asta, pentru că a
considerat toată viața că este un păcat și anormalitate. Voia să
trăiască viață normală, dar iar cădea... Și apoi suferință,
dramă, deznădejde...
-
Mama,
zi-mi despre referendum. Spune-mi părerea ta!
-
Nu
aș da cu piatra într-un homosexual. Cred că nici Iisus nu ar da
judecând prin analogie cum s-a comportat cu păcătoșii. Dar nu pot
pune, dragul mamei, semnul egal între normalitate și anormalitate,
între păcat și nepăcat. Nu dau cu piatra, nu judec, dar spun
păcatului păcat și anormalității anormalitate! Nu pot să îmi
pierd busola și să fac din toate un talmeș-balmeș în sufletul
meu. Poate
greșesc, dar nu pot să spun: Totul
e bine... totul
e normal... Iisus
a iertat păcătoșii, dar nu a spus niciodată că păcatul nu e
păcat! Nu
vreau să adopte copii! Îmi displace profund când manifestă
agresiv pentru drepturi, când de fapt nimeni nu le face nimic! Sunt
liberi! Nu sunt persecutați! De fapt ei fac propagandă...
-
Așa gândesc și eu, mama. Nu aș putea da cu piatra, dar îmi
displace când își expun viața personală... Ce să fac la
referendum? Tu ce faci?
-
Nu îți spun! Ia decizia pe care îți spune inima ta că trebuie să
o iei și va fi cea corectă.
...
Erau
alegerile prezidențiale. Băieții mei mergeau împreună la vot.
I-am sunat. Erau pe stradă în drum spre secția de votare. David
era cu soția. Mi-au spus cu cine votează. Normal că nu era
unanimitate. David și soția lui avea o opțiune. Sebastian alta.
L-am întrebat pe Sebastian ce zice David despre alegerea lui.
-
Nimic, mama, doar îl cunoști. E alegerea mea. Pe mine nu m-a
convins preferatul lor. Cred mai mult în discursul preferatului meu.
E mai convingător...
Credeți
că se simțea unul mai deștept ca altul pentru că avea altă
opțiune!? Credeți că își permiteau să se jignească!? Nici
vorbă. Doar își făceau datoria de cetățeni ai acestei țări.
Cred
că toți au fost decepționați până la urmă de alegerea făcută.
...
De
ce am scris toate astea!?
Pentru
că eu cred că și democrația se învață de la părinți!
22.mai.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu