duminică, 23 iunie 2019

Marica



Ieri și azi am recitit cartea ARHANGHELII de Ion Agârbiceanu. Am perceput-o cu totul altfel decât în liceu. Acțiunea o mai țineam minte vag despre toți acei oameni ce își pierd sufletul în goana după aur și câțiva, puțini, ce și-l păstrează crezând în iubire. Îmi era mai clară în minte povestea de dragoste suavă dintre Elenuța, fiica notarului Iosif Rodean acționarul majoritar la ”Arhanghelii” - mina de aur ce schimba vieți, oameni și sorți, și Vasile Murășanu, fiul preotului din sat, student strălucit și viitor preot. Am citit cu același drag din liceu corespondența dintre cei doi ce își împărtășeau prin slove sentimentele și mi-a fost dor de un timp când iubirea era altfel... nu se grăbea...
În pauzele de citit ascultam știri despre copilul acela luat forțat de autorități ca să fie dat uneii familii din SUA. Am citit și o părere și alta, am ascultat și pe unii și pe alții, așa cum fac de regulă pentru a-mi forma o părere.
Cartea, în care cei care iubeau înfloreau de parcă erau cireși și viața le era frumoasă și neatinsă de micile greutăți, iar cei care trăiau numai pentru aur își pierdeau sufletul pe drum, și Sorina, fetița ruptă între familii și între țări, îmi umpleau timpul până când a început să îmi dea târcoale o poveste uitată de demult. Firul cărții se împletea cu acea poveste... Lăsam din când în când cartea din mână și mă pierdeam în amitiri...
Acum am terminat de citit cartea. Soarta oamenilor din carte mă bântuie... Dar povestea e mai vie și mai dureroasă decât cartea, deși ar părea că nu este nicio legătură între ele... Și totuși cartea, Sorina, povestea au ceva comun...
...
Era fiul meu cel mare în clasa a doua când mi-a spus că are o colegă nouă de clasă din Mironu, ce locuiește la niște americani la Sasca Mică ce au venit în România ca voluntari să ajute bolnavii de la spitalul de bolnavi neuropsihici de la Sasca Mică. Nu prea am înțeles ce îmi spunea fiul meu, dar nici nu am întrebat mai mult, căci nici el nu știa mai multe. Într-o zi americanii i-au făcut o poză fiului meu cu Marica – așa o chema pe fetiță. Fiul meu mi-a adus poza.
Brunețică bine, îmbrăcată frumos cu haine scumpe și de calitate, tunsă scurt, foarte îngrijită și cu un zâmbet larg pe față în timp ce îl ținea pe fiul meu cu mână după umeri ca să pozeze... am observat privind.
-Dar e mult mai mare ca tine, David! am exclamat când am văzut poza în care capul fetei era cu mult deasupra umerilor fiului meu.
-Mama, dar e mai mare! Când au găsit-o americanii nu mersese deloc la școală! Stătea pe drumuri în satul ei. E țigancă...
Câte ceva am aflat de-a lungul timpului. Într-adevăr americanii au luat-o de la părinți să o crească și să se ocupe de educația ei, după ce au găsit-o plângând pe drum, murdară, flămândă și bolnavă. Intenționau să o adopte și să o ia cu ei în SUA. I-au plătit fetiței ore de pregătire cu cei mai buni profesori, lua lecții de engleză și concura deja cu fiul meu care știa engleza pur și simplu. Îi plăcea și o învăța fără pregătire. David îmi spunea că se ia la întrecere cu Marica la cunoașterea limbii engleze. Fetița era dusă la cei mai buni medici și la consultații la psihologic. În câțiva ani era de nerecunoscut. Dintr-un copil cules din drum americanii făcuseră o domnișoară emancipată, școlită, deloc traumatizată. În clasă era un fel de lider. Avea personalitate puternică, de luptător. Colegii o iubeau.
Americanii, ca să îi facă trecerea mai ușoară spre viața alături de ei, nu au rupt-o complet de familia ei. O duceau periodic să își vadă părinții și frații și mergeau mereu cu mașina plină cu de toate. Voiau ca fetița să nu se rupă brusc de ai ei și trecerea spre noua viață să fie făcută lin, natural. Să nu își uite trecutul și rădăcinile și să învețe ușor noua viață. Când voia ea o lăsau să stea peste noapte sau în weekend la ai ei.
Într-o zi David mi-a spus trist; fetița îi era prietenă; că Marica a plecat de la școală.
-Cum să plece?! Unde!? Au luat-o în America?
-Nu, mama! Au dus-o înapoi în satul ei...
-Nu se poate! am exclamat.
-Ba da. Nu știu de ce au dus-o înapoi... Mă împăcam bine cu ea. Eram prieteni. Americanii o iubeau mult. Ducea o viață de vis...
După aceea am aflat că americanii s-au săturat, în ciuda faptului că iubeau fetița, și au renunțat. Familia ei cerea cât mai mulți bani, mai multe lucruri... Niciodată nu era destul cât le duceau ei. I-au cerut fetiței să fure bani din casă și să le dea lor. Au convins-o spunându-i că au americanii atât de mulți încât nici nu își vor da seama că a luat și ea câțiva pentru ei. Existau și zvonuri – nu știu dacă erau adevărate – că ceruseră o sumă astronomică ca să le vândă fetița...
...
Au trecut anii. Într-o zi, în urmă cu mai mulți ani, a venit cu cerutul o brunețică din Mironu. Era îmbrăcată murdar și ținea ochii în pământ. M-a privit o singură clipă, un fel de fulger de privire. I-am recunoscut ochii. Erau cei din poza cu fiul meu. Era Marica.
...
Familia i-a distrus viitorul în America. A ținut-o să fie româncă, să fie de-a noastră. Cu traista în spate, dar de-a noastră...
23.iunie.2019



sâmbătă, 22 iunie 2019

Poveste stranie…





Era în urmă cu mai mulți ani. La vremea aceea publicasem în variantă tipărită, doar romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE, dar aveam publicate la o editură virtuală din SUA și NISIPURI MIȘCĂTOARE, și ACASĂ toate 4 volumele și un volum de poezie. Acolo eram citită de români din întreaga lume și primeam mesaje de la unii din ei.
Așa am luat legătura cu un profesor de filosofie și de studii ale religiilor, dar și autointitulat continuator al lui Mircea Eliade, stabilit undeva la capătul lumii. Mă încânta și mă fascina în egală măsură corespondența cu el. Mă simțeam onorată, dar și măgulită. Vorbeam cu el prin e-mailuri despre romanul ACASĂ și despre ceea ce am intenționat scriind această carte. El îmi povestea despre India, țară pe care o iubea și pe care o vizitase de mai multe ori pentru a-i cunoaște civilizația și religia. Într-o zi mi-a scris că vine la un congres în România și că va veni să mă cunoască negreșit.
Am mers la preotul cu har cu care mă sfătuiesc din când în când și îi vorbeam cu înflăcărare despre acest om. Îi spuneam cât eram fascinată de cultura lui și de titlurile academice pe care le obținuse prin întreaga lume. Era clar că mă plasam în inferioritate față de el.
-Nu te înclina în fața lui. El știe din cărți. Tu cunoști viața. Nu îmi place atitudinea ta față de el…
Vorbele preotului, deși blânde, m-au atins ca un duș cu apă înghețată.
-Dar e profesor de filosofie. Studiază religiile. A vizitat India… Acum vrea să mă cunoască pe mine. I-a plăcut romanul ACASĂ… Sunt încântată… Vine de la capătul lumii să mă cunoască! am încercat să îmi pledez cauza.
-Pe tine o să te ajute românii tăi, pentru ei ești scriitoare! Nu aștepta nimic de la un străin venit de departe. Îți repet: Nu te înclina în fața lui! Ești cu mult mai mult decât el!
Am salutat și am dat să ies. Nu știam ce să mai spun. Eram supărată pe atitudinea părintelui. Cuvintele lui m-au ajuns la ușă. Erau șoptite, dar dure ca o lamă de oțel:
-Omul acela nu o să calce niciodată în curte la tine! Niciodată în Suceava! Nu – atâta timp cât mă rog eu și stau în genunchi!
M-am întors spre el. Zâmbea cald. Nu părea furios pe mine. Ceva pe fața lui, dincolo de zâmbet, era neclintit.
-Niciodată nu o să calce în curte la tine! Să ții minte asta…
Am ieșit năucită… Ce este cu părintele!?... Nu poate fi atât de limitat în gândire… Are o minte deschisă… E citit… Vorbim despre Eminescu cu drag și cu patos. Ce are cu omul acesta atât de școlit și umblat prin lume!? Nu îmi vine a crede.
Mărturisesc că am mers acasă decepționată de părintele.
*
Peste câteva zile a sunat telefonul. Omul de la capătul lumii aterizase pe aeroport la București și m-a sunat. Era prima dată când îi auzeam vocea. Am vorbit încântați amândoi că în sfârșit ne auzeam. Mi-a comunicat și ce program are: urcatul pe munte la Sfinxul din Bucegi, congresul și apoi vizita la mine. Mi-a comunicat și data exactă când va veni.
Au trecut câteva zile în care nu a mai sunat. Era într-o sâmbătă seara – asta îmi amintesc sigur. Adormisem. A bâzâit telefonul semn că a venit un mesaj. Am bâjbâit după telefon și am citit:
”E noaptea de Sânzâiene. Se deschid cerurile. Sunt în Bucegi la Sfinx. V-am luat cu mine, dar aveți tendința să zburați, așa că v-am legat de picior…”
Am înțepenit. Ceva nu îmi convenea, dar nu știam ce. Probabil că nu îmi plăcea să fiu legată de picior nici măcar metaforic. Am adormit greu. Am avut un vis straniu. Eram pe un drum de țară colbuit. Mergeam desculță. Aveam o rochie roșie cu auriu, lungă până în pământ. Am pășit și mi-am văzut piciorul ieșind de sub rochia lungă: era pictat cu hena și aveam brățări la el. Păream că am venit din altă lume pe ulița satului meu. Eram străină de sat, dar și de mine. Omul de la capătul lumii venea spre mine și mi-a întins o eșarfă verde. Eu am luat-o și am plecat împreună spre o pajiște cu iarbă de smarald. Apoi eu cu el am devenit unul pe câmpul acela verde ireal.
M-am trezit. Făcusem dragoste în vis cu străinul. Nu știam să spun cum mă simțeam. A sunat telefonul. Era el.
-Bună dimineața. Ce faceți? cum ați dormit? m-a întrebat.
Nu am răspuns nimic. Încă eram stânjenită de vis. A continuat tot el:
-Ați visat frumos!?
Am înțepenit iar. Ceva îmi spunea, deși părea imposibil, că știe ce am visat.
-Erați cu mine în vis… Ați fost cu mine astă noapte… V-am luat pe munte la Sfinx. Nu vă fie frică… Viața e mai complexă și mai frumoasă dacă renunțați la limitările pe care vi le impune creștinismul...
-Creștinismul nu îmi impune nicio limitare. Este alegerea mea și modul meu de a fi liberă…
-Ce prostuță ești! Totul e limitare la voi la creștini. Nici măcar nu înțelegi ce înseamnă libertatea.
Nu mai țin minte cum s-a terminat discuția. Stăteam pe marginea patului și îmi venea să plâng. Mă simțeam rău. Mi-am amintit cuvintele preotului:” -Omul acela nu o să calce niciodată în curte la tine! Niciodată în Suceava! Nu – atâta timp cât mă rog eu și stau în genunchi!” și chiar am început a plânge. M-am trezit că îl întreb pe părinte, de parcă ar fi fost în fața mea: Pe cine am lăsat să vină acasă la mine!? Ajută-mă, părinte!
*
Nu știu câte zile au mai trecut. Noaptea aveam vise din ce în ce mai stranii, de parcă o putere străină punea stăpânire pe mine. Mă rugam mult, după ce mă trezeam, ca să alung rătăcirea din vis. Ziua vizitei se apropia și eu simțeam frică și furnicături pe piele. Mă linișteam singură: E doar un simplu om! A umblat mult. A văzut multe. Cunoaște multe. Poate că sunt într-adevăr limitată…
A sunat într-o duminică. M-a întrebat după ce ne-am salutat:
-Ai citit cartea mea, ”Nuntă cosmică în India”?
-Nu. Am și uitat că mi-ați trimis-o, am răspuns amintindu-mi că îmi trimesese cu mult timp în urmă o carte în format electronic.
-Te temi să o citești! Ți-e teamă că vei descoperi CALEA, m-a ironizat.
-Nu mi-e teamă. Astăzi e duminică. O citesc și vă scriu impresii.
-Mi-ar place să o citești până vin la tine.
Am deschis documentul trimis cu frică, trebuie să mărturisesc. Dacă o să fie o revelație!? Dacă descopăr o CALE? Dacă m-am înșelat atâția ani!?... Dacă descopăr ceva ce mă împlinește mai mult decât creștinismul!?
*
Cartea era mică. Cât o nuvelă. Am început să o citesc. Stilul era banal, fără har, șters. Nu transmitea nicio emoție și nicio trăire. Pe măsură ce citeam mă linișteam într-un sens: nu era o revelație, nu era o CALE, nu era mai mult, dar mă nelinișteam în alt sens.
Era vorba în carte despre un profesor ce studiază religiile și care merge de mai multe ori în ashramuri din India pentru a învăța de la guru sau maeștri spirituali. La ultima vizita în India se îndrăgostește de o indiancă, fiică unui brahman ce făcea statui de zei și care practica anumite ritualuri cu mantre și meditație pentru ca acele statui să fie însuflețite de zeul pe care îl reprezentau. Și fata lui, imitându-și tatăl, medita și rostea mantre la acele statui. Se căsătorește cu ea în orașul mitologic Varanasi la data cea mai favorabilă din punct de vedere astrologic când se sărbătorea nunta cosmică a lui Shiva cu Parvati. Ea – Sita – avea rochia de mireasă roșie cu auriu, avea picioarele pictate cu hena și brățuri la picioare și mâini.
Citind am simțit fiori înghețați în întregul trup. Cunoșteam acea rochie din visul meu.
Apoi el pleacă să își vândă tot ce avea pe continentul unde locuia și să se întoarcă la ea în India pentru totdeauna. Când ajunge înapoi în India la aeroport îl așteaptă doar părinții Sitei. El întreabă de ea. Ei sunt fericiți, aproape de extaz, deci el deduce că ea nu a pățit nimic.
Se duc acasă, unde i se explică că Sita a fost absorbită, s-a contopit cu Shiva, zeul din statuie la care ea se ruga. Din ea nu mai rămăsese nimic, decât o eșarfă verde – Vai! am exclamat când am citit – pe patul lor din dormitor. El nu poate accepta pierderea ei, deși familia îi explică că asta e o binecuvântare, e cea mai înaltă treaptă de atins în religia lor și o împlinire a rugăciunilor către Shiva.
El începe să mediteze la zeul din statui și cere ajutorul ei. Prin vis ea vine la el și îi vorbește. În același timp și el învață să se manifeste și să fie prezent în visele altora. – Iar Vai! Am spus citind asta.
O nepoată a familiei Sitei vine în vizită. El meditează și se roagă până când Sita începe să se manifeste în acea nepoată, care nu se simte deloc confortabil. Nimeni nu o întrebase, dacă primește pe altcineva în suflet la ea! Rudele iau măsuri și el își întrerupe ritualul prin care făcea să se manifeste Sita în tânăra de 17 ani. Pleacă din India. Ia cu el doar eșarfa verde ce îi rămăsese de la soția lui. Se întoarce pe continentul lui, unde nu mai avea absolute nimic. Meditează mult și cere ajutorul Sitei. Ea se manifestă mereu în oameni din jurul lui și îl ajută. Într-o zi primește un ultim mesaj de la ea în vis: Este pe un drum de țară, în România, cu rochia roșie cu auriu de mireasă indiană pe care o purtase la nunta din Varanasi… și îi cere: Du-te în țara ta! Mă vei întâlni acolo. Mă voi manifesta într-o ființă ce te va ajuta să reformezi religia țării tale!...
*
Aceasta a fost cartea cât mai pe scurt posibil. Nicio revelație, niciun mai mult, nicio cale! Totul mi se părea fără sens, aiuritor, tenebros.
Am scris un e-mail:
”Nu am avut nicio revelație citind cartea. Nu am găsit nicio cale. Plecatul dintr-o lume în alta și încâlceala aceia de vieți și timp m-au zăpăcit. La noi în creștinism se cheamă posedare să intri în sufletul cuiva. Ziceți că sunteți liber și că eu nu sunt liberă fiind creștină. Am o întrebare: Tânăra prin care se manifesta Sita la rugăciunile bărbatului din roman și fără a-i cere nimeni voie să-i intre în suflet, era liberă!? Mie mi s-a părut că nu. Și ceea ce i se întâmpla mi se părea o cruzime. Ea devenea un zombie ca să se manifeste prin ea Sita. În creștinism nimeni nu îți intră în suflet cu de-a forța. Iisus doar bate la ușă… E o alegere și libertate dacă îi răspunzi sau nu…
Vă respect opțiunea, dar calea mea e creștinismul. Și încă ceva foarte important: Nu mai veniți în vise la mine! Vă dați seama ce halucinant este să vorbiți de libertate și apoi să veniți în visele mele forțându-mi sufletul să vă viseze!? Încălcați prea multe legi, furați vise și apoi spuneți că sunteți liber. Nu sunt o reîncarnare sau o manifestare a Sitei! Sunt Luminița Aldea. Sunt fiică de cioban și de țărancă româncă…”


A sunat imediat. A încercat să vorbească despre o nouă religie. Ceva amestecat între zeii Indiei și credința dacilor.
Nu știu ce i-am răspuns. El a continuat agresiv:
-Cum poți fi atât de proastă să te rogi unui om mort pe cruce! Asta e creștinismul: o barbarie!
Am respirat adânc. Apoi am vorbit calm.
-Dvs nu înțelegeți. Creștinismul nu începe cu Iisus mort pe cruce. Au murit mii de oameni pe cruce, căci era o metodă de tortură foarte practicată atunci.
-Păi, vezi! a intervenit el. Să faci din chin și tortură religie!
-Lăsați-mă să termin. Creștinismul nu începe cu Iisus mort pe cruce. Dacă doar murea pe cruce era la fel ca toți ceilalți care au murit pe cruce în vremea lui. Creștinismul începe cu Învierea! Creștinii se roagă și cred în Iisus răstignit pentru că urmează învierea. Din punctul dvs de vedere, pe care vi-l respect, e mai mult, decât să te închini unui Om – fiul lui Dumnezeu – ce a înviat, să venerezi ca și obiecte de cult un lingam, a lui Shiva, parcă așa am citit în carte… fiecare cu credința lui. Eu cu Învierea și dvs cu lingamul lui Shiva… Mai știu – așa m-a învățat viața – că există limitări ce te fac liber, așa cum există libertăți ce te fac sclav.
A tăcut. Se gândea ce să-mi răspundă.
-Nu a-i înțeles. E vorba de principiul creator a lui Brahma… O să îți explic mai bine când vin la tine! O să înțelegi…
Am închis. Nu am avut curaj să îi spun să nu vină, căci de regulă îmi respect cuvântul dat. Până la data vizitei am avut vise absolut năucitoare. Cineva venea în visele mele. Încerca să mă domine și să mă controleze. Era malefic. Mă rugam. Când nu puteam spune rugăciuni, spuneam doar: Ajută-mă, părinte!
Îmi doream din toată inima să nu vină omul acela acasă la mine. Cu o zi înainte de data stabilită, m-a sunat și a spus că nu poate veni. A plecat urgent în Austria unde avea o problemă cu o casă.
Eu mi-am amintit cuvintele preotului și am râs. Știam și eu că nu va călca niciodată în curtea mea. S-a întors din Austria. M-a sunat că vine spre Suceava. M-am pus în genunchi. Spuneam: Ajută-mă, părinte, cu rugăciunea ta! Nu vreau ca omul acela să vină la mine.
A sunat iar străinul:
-Nu știu ce se întâmplă. Am avut accident de mașină. Nu pot veni nici acum…
*
Am mers iar la părintele. Mi-a zâmbit. Nu m-a certat.
-Ți-am spus că nu o să calce în curte la tine!? mi-a spus. Apoi m-a sfătuit: Să nu mai pleci capul în fața niciunui străin… Tu ești româncă…
4.aprilie.2018

miercuri, 19 iunie 2019

Copiii noștri nu sunt ai noștri, ci ai vieții...





David, fiul meu cel mare, a crescut brusc și tot brusc s-a maturizat și apoi nu am mai putut să-i impun nimic. Lua decizii, spunea ce vrea să facă și făcea. Dacă ar fi luat decizii proaste sau greșite nu l-aș fi putut opri, căci avea o voință de fier. A hotărât că va fi inginer informatician în clasa a treia și apoi a mers pe acest drum.
Sebastian, fiul cel mic, s-a hotărât mai greu și s-a maturizat mai încet; aș zice că în ritmul normal al tinerilor.
Era în anul patru de liceu Sebastian și cât ținea școala avea un ritm de muncă infernal: ore, pregătire pentru bac și admitere la facultate la fizică, matematică și română și la toate astea se adăuga naveta care îl obosea mult. Îl vedeam că este extenuat, dar nu aveam ce face.
Și venea vacanța... Ca să își scoată pârleala pentru lunile de muncă, efort fizic și intelectual dormea până pe la amiază. Dar seara ieșea cu prieteni și îmi venea acasă mult după miezul nopții. Așa fac toți tinerii. Eu nu puteam dormi. Îl așteptam. După ce venea adormeam liniștită. Vacanțele lui erau un chin – Doamne, ce dor îmi este de acel chin! - pentru mine. Îl certam, bodogăneam și el mă asculta tăcut, apoi îmi spunea:
-Cine te pune să mă aștepți!? Dormi. Când o să fiu la București la facultate, ce o să faci!?
-Nu pot dormi până nu te știu în pat, cât timp mai ești sub acoperișul meu.
Bineînțeles câ îmi spunea unde merge. Eu îi atrăgeam atenția legat de anumite locuri unde au mai fost incidente violente sau comportamente inadecvate, după părerea mea, și îi ceream să nu meargă acolo sau măcar să aibă grijă. Interdicția clară era legată de băutură la volan, după ce și-a luat carnetul. Chiar dacă nu avea mașină știam că mai conduce mașinile prietenilor lui. Îi țineam un discurs în fiecare seară legat de asta.
Într-o noapte a venit pe la două acasă. S-a dus pe vârfuri să se culce, dar eu eram trează și am bombănit:
-Of, Doamne, parcă ești Pichi, când rupe lanțul, cât timp ești în vacantă!
-O, mama, asta a durut rău! mi-a zis el râzând apoi s-a trântit în pat și a adormit ca un lemn. Când s-a trezit a doua zi făcea pe supăratul.
-Mama, să spui că eu sunt ca Pichi!?...
Eu râdeam de supărarea lui.
Cine era Pichi și de ce l-am comparat pe Sebastian cu el? Era cățelul meu de la acea vreme. Era un cățel cuminte ce îmi apăra casa și mă anunța când venea cineva. Se întâmpla ca rar să rupă lanțul sau să își scoată capul prin curelușă și cățelul meu blând devenea altul. Fugea bezmetic la cățele sau cu alți câini de pe drum câteva zile. Nu îl puteam prinde, nu puteam pune mâna pe el și dacă mă apropiam un pic mârâia fioros arătându-și colții chiar și la mine. Și într-o zi mă trezeam cu el în prag. Era sătul de umblat cotârlău. Blana îi era stoflocită. Ochii lăcrimoși. Colții nu îi mai arăta. Limba îi atârna din gură fleșcăită și el părea că nu este în stare să și-o tragă înapoi. Spășit, obosit, flămând și însetat se așeza în fața pragului. Mă privea cerșind... Îl chemam după mine, ca să îl leg, dar nu mai putea merge. Îl târâiam sau îl duceam în brațe până la coteț de parcă era o cârpă moale. Îi puneam apă. Îi puneam mâncare. Bea și mânca ca un prost, apoi stătea lat și după odihnă și hrană redevenea câinele meu cuminte, dar asta până rupea iar lanțul sau își scotea curelușa pe cap.
Eu cu băieții făceam haz de escapadele lui.
Acum înțelegeți de ce a spus Sebastian că a durut rău comparația cu Pichi!?
Ne-am certat mult în vacanțe pentru umblatul bezmetic nopțile până când am observat că fiul meu, care devenise student între timp, m-a înțeles și venea seara acasă să se culce până în miezul nopții. Ațipeam. Mă trezeam. Deschideam încet ușa la el și îl vedeam dormind cu plapuma trasă până peste cap, răsuflam ușurată că am un copil cuminte și mă duceam la culcare și dormeam adânc, fără grijă că fiul meu doarme acăsucă. Dar parcă era prea cuminte, prea îl găseam în fiecare noapte în pat dormind adânc. Odată m-am dus până lângă el, nu m-am mulțumit să văd de la ușă că este în pat. Am atins plapuma și mâna s-a dus adânc... adânc... adânc... până la saltea. Nu era niciun Sebastian sub plapumă. Era o pernă așezată sub plapumă în locul lui.
L-am așteptat. Mi-a spus unde a fost. Mi-a spus că nu a vrut să mă păcălească, ci să mă facă să pot dormi liniștită și să nu îl mai aștept în fiecare seară.
Am repetat interdicția clară: Nu alcool la volan, că își distruge viața! Mi-a spus că nu este inconștient. I-am spus că pentru asta l-aș bate chiar dacă e mare! Și am rămas înțeleși să nu mai pună perna sub plapumă, căci prefer să nu dorm și să îl aștept până vine.
Era într-o vacanță de vară, cred că ultima petrecută în sat, și l-am așteptat mult, mult, mult. Pe la patru dimineață l-am auzit intrând pe ușa din față și m-am culcat liniștită.
A doua zi l-am întrebat la ce oră a venit. Senin, calm, ferm convins că nu știu la ce oră a ajuns acasă mi-a spus:
-După doisprezece.
-Măi, nerușinatule, patru dimineața era când ai venit.
-Și patru dimineața nu este după doisprezece!?
Ne-a pufnit râsul pe amândoi.
L-am îmbrățișat. Cred că i-am șoptit că iar umblă ca Pichi și el a râs.
Apoi am renunțat. Era mare. Plecase din cuib. Lua decizii. Avea dreptul la pași singur și la greșeli.
Când a plecat din vacanța aceea la facultate l-am îmbrățișat strâns la poartă înainte de a se urca în mașină.
-Știi, Sebastian, nu ți-am cerut nici ție nici lui David perfecțiune, pentru că eu nu sunt un om perfect. Am făcut multe greșeli. Aveți și voi dreptul la greșelile voastre, căci așa învățați despre viață și ce este viața, dar ai grijă să nu faci greșeli ce nu se mai pot repara, să nu ajungi în situații din care să nu te mai poți salva.
A plecat la mașină. Înainte de a urca s-a întors iar la mine și m-a strâns tare în brațe.
-Am o mamă tare deșteaptă, mi-a șoptit lângă ureche.
Acum vine iar o vacanță, dar nu o să am parte de fericirea de a aștepta pe cineva toată noaptea să vină de prin sat...
Eu nu știam atunci ca așteptarea face parte din fericirea de a fi mamă... Acum știu. A, și era să uit: Nici pe Pichi nu îl mai am...

vineri, 14 iunie 2019

Dacă...


Dacă eu cea de la optsprezece ani m-aș întâlni cu mine cea de la cinci zeci de ani aș întreba: 
-Tot la fel visezi!? Tot la fel crezi în iubire!? Ai aceleași idealuri și aceleași lucruri sfinte?! Mai crezi și acum în ceea ce credeai atunci!? 
-Toate sunt la fel... Nimic nu s-a schimbat. La fel visez, la fel cred în iubire și am același idealuri și cred în ceea ce credeam atunci.
-Ceva trebuie să se fi schimbat! Nu se poate să fi trecut prin viață ca gâsca prin apă...
-Nu, dragă eu de la optsprezece ani, nu am trecut prin viața ca gâsca prin apă. Întâmplările, necazurile, viața a lovit tocmai pentru a distruge credința în iubire și idealurile mele! Așa e viața. Vrea să vadă cât de mult poți rezista când trebuie să aperi ceea ce crezi că e sfânt. Port în suflet răni pe care dacă le-aș purta pe trup nu m-ar recunoaște nici mama și ar zice că nu sunt copilul ei. În rest nu s-a schimbat nimic: la fel visez, la fel cred în iubire... Poezie respiram atunci, poezie respir și acum... Dor trăiam atunci, dor trăiesc și acum... De ce să nu recunosc că au fost zile când rătăceam prin viață ca un mort viu, dar când realizam că sunt totuși vie, dorul era la fel, poezia din mine la fel, credința în iubire la fel... Dacă regret ceva!?... Regret multe... Unele dureri nu aș fi vrut să le trăiesc, dar m-am împăcat cu ele când am înțeles că fac parte din lecția mea de a învăța să fiu om pe pământ...

joi, 13 iunie 2019

DE VORBĂ CU ÎNGERUL ÎNAINTE DE A VENI PE PĂMÂNT...



Probabil că eram în cer şi eram lumină. A venit îngerul şi a spus:
-Trebuie să mergi pe pământ...
-Unde pe pământ?! Ce înseamnă pământ?! am ţipat cu mirare, dar şi uşor speriată. Îmi era bine în starea de lumină şi nu voiam să plec nicăieri.
-E o planetă pe care, ca să poţi trăi, trebuie să ai trup.
-Cum trup!?
-Să fii material! Să fii din carne!
-Oh! am ţipat deznădăjduită. Era o cale atât de lungă de la lumină la carne încăt îmi venea să plâng. L-am privit pe înger cu rugă în privire, deşi lumina vede lumina fără ochi.
-Am fost şi eu demult pe pământ! Am învăţat multe acolo şi nu regret nimic. Uneori mi-e dor de pământ, de oameni...
-Ce înseamnă să-ţi fie dor?
-Nu pot să-ţi spun. E ceva ce se simte doar pe pământ. Aici nu poţi şti ce e dorul. Nici lacrima, nici durerea... Nici iubirea nu e aici ca acolo. E altfel. Iubeşti total o singură fiinţă aşa cum aici iubeşti Totul.
-Vreau să merg pe pământ. Vreau să ştiu ce e dorul. Vreau să înţeleg ce e lacrima şi durerea. Vreau să simt iubirea aceea despre care vorbeşti.
Îngerul m-a privit cu îngrijorare. Mai avea câte ceva de spus înainte să plec spre pământ.
-Acolo trupul ţi se va părea o temniţă. Vei afla ce e boala, durerea, singurătatea. Acolo s-ar putea să uiţi cine ţi-e Tată, dar să nu fii speriată, căci Tatăl Tău nu te va parasi şi nu va uita că îi eşti fiică şi asta e cel mai important. Vei minţi şi vei fi minţită. Vei face pe alţii să plângă şi tu vei plânge la rândul tău. Vei iubi şi s-ar putea să nu fii iubită şi atunci vei suferi.
-Nu se poate! Aici toată lumea iubeşte pe toată lumea! Ce e minciuna? Ce e plânsul?...
Îngerul mi-a poruncit din privire să tac.
-E altă lume. Acolo se învaţă iubirea care doare. Unii de pe pământ, ce se cred înţelepţi, te vor învăţa să nu te doară nimic, dar eu îţi spun că trebuie să te doară totul ca să înțelegi viața. Vei avea totul şi nu vei avea nimic, vei căuta înţelepciune şi căutând te vei simţi cel mai prost dintre oameni, vei naşte prunci şi îi vei creşte în iubire şi ei vor pleca pe drumul lor după ce le-ai dat tot ce era posibil. Dacă vei fi înțeleaptă și vei înțelege că nu sunt de fapt ai tăi, ci ai vieții, îi vei lăsa să plece și nu te vei agăța de ei.Vei avea în tine mugure de Isus sau mugure de Iuda şi tu vei alege pe cine laşi să crească în tine. Vei cumpăra pâinea cu bani şi asta e echitabil, dar să nu te sperii când vei vedea că alţii cumpără femei, onoruri, funcţii!
Acum, pe pământ, sunt supărată pe înger. Nu a ştiut să-mi spună totul despre a fi om. Am senzaţia că m-a minţit sau nu a fost un instructor bun.
Nu mi-a explicat mai nimic despre chinuitoarea senzaţie că pe pământ poţi avea totul, dar să nu ai nimic sau să nu ai nimic şi să ai totul, despre poeţi nu a spus nimic, despre pictori nimic, despre muzică nimic. Oare nu ştia că sunt astfel de oameni pe pământ?!...Oare nu ştia îngerul că pe pământ se poate să uiţi cine eşti şi ce suflet porţi şi simţindu-te din ce în ce mai rupt şi singur de moştenirea din Cer să începi să aduni averi ca să umpli sufletul de parcă sufletul se hrăneşte cu ziduri!? Că se poate să uiți rugăciunile ce te leagă cu veșnicia!?... Despre dor mi-a spus doar un cuvânt! Ce înger prost! Să spui doar un cuvânt despre dor...
Spune tu mai mult despre dor dacă poţi! a ţipat cineva în gândul meu. Probabil îngerul.
...A îţi fi dor înseamnă să ai în inimă un ocean. Un ocean cu abisurile, cu valurile şi furtunile toate. De dor te poţi usca ca o frunză toamna şi tot de dor poţi înflori ca un cais primăvara... am început să bâlbâi o explicaţie despre dor, dar m-am oprit. Eram la fel de săracă ca şi îngerul în a spune ce e dorul. Îl simt, îl ştiu, m-a durut, mi-e frate inimii mele şi nu ştiu să spun ce e.
...E un fel de Dumnezeu al simţirii pe pământ... am ţipat o definiţie pentru dor şi s-a făcut linişte în mine şi de pe pământ până la stele.



joi, 6 iunie 2019

Alt fragment din ACASĂ vol. II


Ce vrea viaţa să învăţ? Ce vrea să-mi spună? Care e lecţia? Putea fi lecţia întreagă numai cu personaje luminoase, puteai şti ce-i viaţa numai cu ele?...
Nu-ţi mai bate capul cu întrebări din astea şi nu te mai întoarce în trecut. Înoată prin viaţă ca toţi ceilalţi, dă din coate şi fă-ţi loc cât mai în faţă, fă-te că nu-l vezi pe cel căzut jos, pe cel bolnav, pe cel flămând, pe cel ce plânge! Adună avere şi las-o moştenire fiului tău! ţipa un gând ce o mai învăţase şi altă dată să dea poezia pe un borş cald.
Era gândul pământeanului fără aripi, era gândul lipsei visului şi a iubirii, era duşmanul fiinţei creatoare şi însetate de cunoaştere din noi ce ne obişnuieşte cu ideea că viaţa e doar plăcere, sex, adunat avere, mâncare, somn, băutură, distracţie.
Lasă-mă, gândule, în pace! Eu nu pot fi aşa! Nu-mi cere să nu caut, nu-mi cere să nu întreb şi nu mă lăsa să mă mulţumesc cu puţin! Eşti mult mai ticălos decât gândul ce mă povăţuia să-l învăţ pe soţul meu iubirea! Eşti un gând ce vrei sufletul meu în locul unei iluzii că viaţa ar fi tare puţin fără întrebări şi căutare.
Zici că ţi-a murit sufletul, zici că nu mai vin cuvintele la tine, zici că poezia a trecut ca un anotimp – ţipa supărat gândul certat de ea – deci în condiţiile astea te ajutam să devii muritor normal! Dar te înşeli sau eşti atât de răvăşită că nici nu ştii ce-i cu tine: nu ţi-a murit sufletul, cuvintele clocotesc în tine ca magma unui vulcan în pântecele pământului şi poezia luptă cu fluturele şi broasca ţestoasă din fiinţa ta – a fi poet înseamnă să împaci fluturele ce te trage spre cer din tine cu broasca ţestoasă ce te ţine pe pământ tot din tine – să iasă la lumină!
Ea nu a auzit prea clar ce i-a spus gândul. Îi era încă tulbure ce-i cu amestecul de înaripat şi de carapace despre care vorbea el. Nu simţea în ea nicio broască ţestoasă şi niciun fluture!
Seara era singură acasă. Soţul ei nu a venit. A rămas la garsonieră în oraş. Se plictisea. Îi era urât. Îi era dor să fie iubită ca în vis. Simţea că îi vine să leşine când îşi imagina cum ar fi dacă cineva drag ar ţine-o în braţe. Şi-a mângâiat buza acolo unde a avut o mică rană. Se trecuse demult, dar ei îi plăcea să creadă că acel semn mai este acolo, dar nu era. Semnul, rana nevindecată era în sufletul ei.
...E vorba de maya. Noi ne-am iubit mereu. Cu el niciodată...cânta inima ei beată de dor.
Se auzea spunându-i profesorului la despărţire: Dacă nu ştii ce să pui, n-ai înţeles nimic...
Oare a înţeles ce trebuie să pună în tablou? Oare ştie ce trebuie să fie în locul coroanei de margarete!? Cred că n-am să ştiu niciodată, şi-a spus, apoi a luat teancul de ziare şi s-a dus cu el pe pat. Le-a răsfoit pe toate rapid. Putea să o facă şi mai încet, dar nu voia să afle nimic nou despre măreţele înfăptuiri ale „Epocii de aur”, despre ultimele cuvântări şi concluzii, despre congres şi tra-la-la.
Ultimul ziar era cel în care îi apăruse poezia de debut şi ea nici n-a vrut să-l privească, ci l-a rupt în maşina inginerului Airinei. Bunul inginer Airinei pe care îl evita şi cu care nu mai voia să vorbească de atunci. Se priveau uneori în ochi, apoi mergeau fiecare pe drumul lui. Nu mai vorbeau de poezie, de flori, de scris. El suferea că nu a făcut mai mult şi se simţea vinovat, deşi nu avea nicio datorie faţă de ea, decât cea pe care i-o dicta sufletul lui de om adevărat, ea suferea când îl vedea căci îi amintea de altă viaţă şi de altfel de oameni şi peste amândoi se aşternea tăcerea.
Aş putea să-i vorbesc din nou, aş putea să-l rog să fie iar confidentul meu. Să-l întreb dacă-i normal ce mi-a cerut soţul meu şi dacă asta cere orice soţ soţiei pentru a fi fericiţi. Nu, nu-i nevoie să-l întreb şi oricum mi-e ruşine să o fac. Ştiu deja răspunsul: niciun bărbat normal la cap şi care îşi iubeşte soţia nu-i cere asta şi nu-i vorbeşte aşa...
Profesorul nu ar fi vorbit niciodată aşa. Mi-a scris versuri, mi-a cântat la pian, mi-a pus chipul într-un tablou, mă înecam în ochii lui şi vedeam lumea cu ei, se îneca în ochii mei şi vedea lumea cu ei, el vedea lumea mea şi eu lumea lui, dacă nu era soare pe cer nu observam căci eram unul pentru altul soare, îmi dăruia copacii ce înfloreau şi eu îi dăruiam păsările ce cântau, îmi spunea că el e satelitul lui Jupiter pe care l-a descoperit Galileo Galilei şi a spus – IO – şi aşa i-a rămas numele, adică Eu, şi că a venit pe pământ să mă întâlnească pe mine, îi spuneam că sunt dorul iubirii pe care a sperat mereu să o trăiască şi visul pe care niciodată nu l-a visat, el spunea una, eu spunea alta şi descopeream amândoi eternitatea ascunsă într-o clipă şi un cuvânt. Ploua atunci peste noi cu petale de înger, era în noi numai rai şi eram amândoi prieteni buni cu Dumnezeu.
L-am pierdut pe el, nu-l mai găsesc pe Dumnezeu şi un bărbat îmi spune „ să fiu curvă în pat” ca să fiu fericită. Ăsta-i prezentul pe care trebuie să-l accept şi pe care trebuie să-l trăiesc.
A ajuns la mijlocul ziarului şi a văzut că iar sunt în el cele două pagini ce apăreau uneori şi erau închinate artei şi literaturii. A înţepenit cu ziarul în mână. Dintr-o poză o privea ochii pe care îi iubea cel mai mult pe lumea aceasta. Nu avea putere să citească. Era poza lui şi poze cu tablouri de la vernisajul expoziţiei. Mariana a privit cu sete fotografiile. Era acolo şi tabloul ei, dar nu era singur, mai era lipit de alte două, strânse toate în aceeaşi ramă şi purtau un singur titlu „ Metamorfoză” – de fapt acesta era şi titlul expoziţiei. A mângâiat cu degetele şi privirea albastru ireal, liniile curbe, verdele crud al ierbii şi petalele coroanei de margarete din primul tablou. A atins speranţa şi lumina din ochii celei pictate. Pentru prima dată a observat că fata ţine o clepsidră în palmă. Nisipul albastru sidefiu din ea de-abia începea a curge. A îndrăznit să privească al doilea tablou. Albastru cerului era mai închis, iarba de un verde bolnav, liniile curbe deveneau uşor ascuţite, ochii fetei erau aproape închişi, nisipul clepsidrei era scurs pe jumătate şi pe ea ploua cu petale. Era şocant! Petalele din coroana de margarete se scuturau peste timpul din clepsidră, peste ochii ce se închideau, peste chipul din care murea speranţa. Nu avea curaj să privească spre coroana de margarete. Nu voia să vadă ce a mai rămas din ea. La fel ca personajul din tablou închidea ochii.
Trebuie să-mi fac curaj să privesc! Trebuie să văd dacă a înţeles!
A privit având în suflet amestecate cuvintele „îngerul meu albastru” şi „să fii curvă în pat”. Ruptă în două între ele şi-a îndreptat ochii spre tablou. De acolo, de unde scuturate de viaţă, petalele au căzut, au început să crească nişte spini. Fata din al doilea tablou avea pe cap o coroană din margarete şi spini. Privirea i-a alunecat spre al treilea tablou. Aici s-a uitat mai întâi la coroană. Erau numai spini şi printre ei câte o petală rătăcită. Ochii erau închişi a moarte. Albastru cerului devenise gri-plumb de Bacovia. Verdele bolnav al ierbii aici era doar pământ. Nicio linie curbă, ci doar unghiuri ascuţite: te puteai tăia în cioburi de cer şi-n cioburi de pământ doar privind. Până şi clepsidra îşi pierduse rotunjimile şi devenise două triunghiuri ascuţite puse vârf la vârf. Nisipul albastru sidefiu a curs tot şi nici strălucire nu mai avea, ci părea cenuşă.
A înţeles! A înţeles! şoptea Mariana mângâind chipul ei din tablouri – dar dacă nu era al ei, ci al pictorului, căci de obicei artistul prin arta sa vorbeşte despre sufletul lui, nu despre a altcuiva, despre sentimentele şi durerea lui; indiferent despre cine vorbeşte, eu, el, orice om, important e că a pus sublim în culori trăirea şi ideea – şi nici măcar nu putea plânge.
A citit, după ce s-a mai liniştit, interviul dat de pictor la vernisaj. Fiecare frază de acolo era un răspuns la frământările ei din ultima vreme. Fiecare cuvânt părea spus pentru ea. Cel mai mult i-a plăcut când vorbea despre viaţă şi despre crezul lui artistic, de menirea lui de om creator.
...Prea multe potriviri, prea multe coincidenţe şi prea frumoase asemănări ca să fie doar întâmplare totul; aura omului în stare de rotire identică cu galaxia noastră în rotire, intervalele între constelaţii corespunzând intervalelor gamei muzicale, mişcarea Pământului şi a planetei Sirius A prin galaxie în forma ADN-ului uman... Totul este perfect. Nimic nu e întâmplare adică haos, dezordine. În toate şi în tot e lege, e ordine, e rânduială perfectă atât în funcţionarea sistemului solar, a galaxiei şi a universului cât şi în curgerea sângelui prin vene, în bătăile inimii, în respiraţie... Îmi place să privesc viaţa şi omul ca pe cea mai frumoasă expresie a acestei ordini.
-Deci sunteţi unul din puţinii oameni ce cred că au putut defini şi înţelege viaţa? urmă întrebarea reporterului.
-Nimic mai fals. Nici nu am afirmat aşa ceva. Am spus doar ca principiu de netăgăduit că viaţa aparţine ordinii=cosmosului, că nu se poate ca în acest infinit de lege şi ordine tocmai viaţa şi omul să aparţină haosului. Dincolo de asta există mister, taine, legi necunoscute de om... Fac o paranteză: dacă eu ca om aş defini viaţa şi aş epuiza-o într-o definiţie, viaţa ar fi puţin şi e nedrept. E drept şi mai corect să spun că eu sunt infinit prea mic prin comparaţie cu subiectul abordat. Folosind o lege a analogiei aş spune că viaţa e sinonimă cu Dumnezeu, iar eu ca om sunt doar un fir de nisip. Singura ipostază în care omul poate fi mai mult de atât şi când îşi depăşeşte condiţia este atunci când devine om creator. Aşa cum e Dumnezeu în macrocosmos, aşa e omul în microcosmos. Ca om creator te joci de-a Dumnezeu la o scară infinit mai mică.
-Nu e vorba de blasfemie aici? Sau de asemănare cu îngerul căzut?
-Nici vorbă. Nu înţelegi ce spun eu, tinere. Eu vorbesc aici nu de a-l înfrunta pe Creator, ci de a înţelege ce a pus El în fiecare din noi. Căutăm fericirea afară: în lux, în case, în lucruri, când de fapt împlinirea trebuie găsită în noi. Vreau pacea lui Brâncuşi când lucra Coloana infinitului şi Cuminţenia pământului, Păsări măiastre şi Începutul lumii. Vreau starea aceea de PLIN pe care doar creând o ai.
-Vorbiţi-mi de expoziţie, pictore.
-Piesa centrală este tabloul alcătuit din trei lucrări numit „Metamorfoză”. Hai să inversăm puţin rolurile şi să-ţi pun eu o întrebare. Spune-mi ce simţi când priveşti acest tablou?
-Nu-i uşor cu dumneavoastră. Nu respectaţi regulile. Devin din cel ce întreabă cel ce trebuie să răspundă. Totuşi am să încerc... Simt privindu-l tristeţe, renunţare. Am ciudatul sentiment că cineva mă obligă să stau în genunchi. Cred că dacă l-aş mai privi mult aş ajunge în genunchi fără să-mi dau seama când am făcut-o.
-Interesant răspuns. Şi bun. Eşti deştept, tinere.
-Mulţumesc, a spus tânărul reporter. Pot întreba cine l-a inspirat?
-Un înger albastru...
-Acum să ne mai jucăm puţin. Priveşte tabloul invers. De la ultima lucrare spre prima. Ce sentiment ai? Ce simţi?
-Mă ridic din genunchi... Renasc... Spinii dispar şi apar petale...
-Vezi că nu ştiu totul despre viaţă. Nicio cale nu e închisă. Nu pot să spun am căzut şi atât. Lecţia este: cad şi mă ridic! De o mie de ori dacă este cazul!
Mariana putea în sfârşit plânge cu ziarul în mână. Profesorul a înţeles ce i-a spus ea în parc şi îi dădea răspunsuri prin interviu. Înghiţindu-şi lacrimile sărate şoptea: Lecţia este cad şi mă ridic!
Când s-a săturat de plâns şi de privit chipul lui şi-a îndreptat privirea spre cealaltă jumătate a foii de ziar ce era închinată literaturii. Semnate cu numele ce acum nu-l mai avea, erau toate poeziile ei de dragoste: „Cântecul” în care nu putea nici muri nici trăi, „Poemul” în care vorbea de aşteptarea cu numele veşniciei, poezia „Credinţă” în care îşi cerşea sufletul înapoi de la omul ce il furase, chiar şi catrenul în care spunea că Dumnezeu ar putea naşte roua din lacrimile cu care ea a plâns iubirea...
Pe o pagină iubirea lui, pe cealaltă iubirea ei... o foaie de ziar ca o poveste de dragoste ce vorbea despre accidentul miraculos ce s-a întâmplat cu ei de n-au mai ştiut niciunul nicialtul drumul înapoi spre ceea ce au fost. De o parte, iubire şi regret în culoare, de cealaltă parte, iubire în cuvânt şi la mijloc rânduiala ciudată că au apărut amândouă odată în ziar fără ca nimeni să nu fi făcut ceva pentru asta. El nu ştia că vor fi în ziar poeziile ei. Ea nu ştia că vor fi în ziar picturile lui şi nici măcar poeziile ei.
Recitind totul, şoptea printre sughiţuri de plâns: Mie cea care am scris versurile acelea de dragoste, tocmai mie, mi-a cerut să fiu curvă în pat! Mie mi-au fost dedicate tablourile şi tot mie, un bărbat mi-a cerut să fiu zdreanţă! Rai şi iad, negru şi alb, cer şi pământ, cântec şi blestem, râs şi lacrimă le trăiesc toate odată şi trag şi unele şi altele de mine, ba într-o parte, ba în alta şi nu ştiu ce s-o alege de mine!
Exact în acelaşi timp şi profesorul era cu ziarul în mână. Şi pentru el era o surpriză apariţia poeziilor în ziar. Erau semnate cu numele ei de liceeană. Erau toate poeziile pe care i le închinase lui şi pe care i le recitase cândva, în plus era doar catrenul cu roua. Îşi dorea cu disperare ca ziarul să cadă printr-o întâmplare fericită în mâinile ei. Toată pagina aceea îi era închinată. Era o scrisoare de dragoste pentru ea, era răspuns la întrebările şi frământările ei.
Calm, stăpânindu-şi foarte bine emoţia, l-a sunat pe redactorul, ce îi era prieten, şi care se ocupase de realizarea paginii de literatură şi i-a pus întrebări aparent dezinteresat.
-Cine e Mariana Vlaicu? Mi-au plăcut poeziile ei.
-Nu ştiu cine este. Nu o cunosc. Ne-a trimis o scrisoare cu poezii anul trecut şi i le-am tot publicat pe rând. Acum am publicat poeziile de dragoste. Aţi observat ce bine se potrivesc cu picturile dumneavoastră?
Tot calmul profesorului a zburat. Telefonul îi tremura în mână. A făcut eforturi uriaşe să nu-i tremure vocea când a spus:
-Nu. N-am observat. Nici nu m-am gândit la asta. Mi-au plăcut mult şi atât. Nu le-am asociat cu picturile mele. Am fost curios să aflu cine e.
-Am sunat-o o dată după ce am primit scrisoarea, dar s-a comportat ciudat. Eu am lăudat-o. Ea a spus „Prea târziu”... apoi a închis. Nu ştiu nimic despre ea. Îmi pare rău.
Deci poeziile le-a trimis mai demult. E clar că încă nu are puterea să scrie, gândea profesorul. Apoi ţipă: Cazi şi te ridici, toantă mică!
Ea cu capul pe ziar repeta exact în acelaşi timp cu el: Cazi şi te ridici!
În clipa următoare a simţit o zvâcnitură în burtă. A stat uimită o clipă. Nu ştia ce e. Când mişcarea s-a repetat a înţeles: copilul ei mişca... Era prima dată. Cu mâinile pe burtă, aşteptând înfrigurată o nouă zbatere pe care să o prindă în palmă ca pe un dar de la pruncul ei nenăscut, şoptea şi şoapta ei suna ca un cântec de leagăn:
Totul e perfect.
Nimic nu e întâmplare.
Viaţa – cea mai frumoasă expresie
a ordinii...
Joaca de-a Dumnezeu
când eşti om creator.
Eu nasc un om, nasc viaţă.
Deci ce sunt? Cine sunt?...
Era doar o întrebare. Nu voia răspuns şi nu-l căuta. Uneori e suficientă doar întrebarea bine pusă.
Ochii i-au fugit pe ziar unde a citit o frază a profesorului din interviu:
...Că există multă diversitate şi infinite posibilităţi ţine tot de măreţia vieţii: să nu uităm că mina de creion conţine acelaşi carbon ca şi diamantul...

A stat ore în şir cu capul pe ziar. Nu dormea, dar nici nu era trează. Nu visa, dar nici în realitate nu era. Simţea că nenorocitul de suflet despre care a spus de atâtea ori că a murit o durea şi se zbătea să renască. Cineva o zgâlţâia de umăr să se trezească.