Ieri
și azi am recitit cartea ARHANGHELII de Ion Agârbiceanu. Am
perceput-o cu totul altfel decât în liceu. Acțiunea o mai țineam
minte vag despre toți acei oameni ce își pierd sufletul în goana
după aur și câțiva, puțini, ce și-l păstrează crezând în
iubire. Îmi era mai clară în minte povestea de dragoste suavă
dintre Elenuța, fiica notarului Iosif Rodean acționarul majoritar
la ”Arhanghelii” - mina de aur ce schimba vieți, oameni și
sorți, și Vasile Murășanu, fiul preotului din sat, student
strălucit și viitor preot. Am citit cu același drag din liceu
corespondența dintre cei doi ce își împărtășeau prin slove
sentimentele și mi-a fost dor de un timp când iubirea era altfel...
nu se grăbea...
În
pauzele de citit ascultam știri despre copilul acela luat forțat de
autorități ca să fie dat uneii familii din SUA. Am citit și o
părere și alta, am ascultat și pe unii și pe alții, așa cum fac
de regulă pentru a-mi forma o părere.
Cartea,
în care cei care iubeau înfloreau de parcă erau cireși și viața
le era frumoasă și neatinsă de micile greutăți, iar cei care
trăiau numai pentru aur își pierdeau sufletul pe drum, și Sorina,
fetița ruptă între familii și între țări, îmi umpleau timpul
până când a început să îmi dea târcoale o poveste uitată de
demult. Firul cărții se împletea cu acea poveste... Lăsam din
când în când cartea din mână și mă pierdeam în amitiri...
Acum
am terminat de citit cartea. Soarta oamenilor din carte mă
bântuie... Dar povestea e mai vie și mai dureroasă decât cartea,
deși ar părea că nu este nicio legătură între ele... Și totuși
cartea, Sorina, povestea au ceva comun...
...
Era
fiul meu cel mare în clasa a doua când mi-a spus că are o colegă
nouă de clasă din Mironu, ce locuiește la niște americani la
Sasca Mică ce au venit în România ca voluntari să ajute bolnavii
de la spitalul de bolnavi neuropsihici de la Sasca Mică. Nu prea am
înțeles ce îmi spunea fiul meu, dar nici nu am întrebat mai mult,
căci nici el nu știa mai multe. Într-o zi americanii i-au făcut o
poză fiului meu cu Marica – așa o chema pe fetiță. Fiul meu
mi-a adus poza.
Brunețică
bine, îmbrăcată frumos cu haine scumpe și de calitate, tunsă
scurt, foarte îngrijită și cu un zâmbet larg pe față în timp
ce îl ținea pe fiul meu cu mână după umeri ca să pozeze... am
observat privind.
-Dar
e mult mai mare ca tine, David! am exclamat când am văzut poza în
care capul fetei era cu mult deasupra umerilor fiului meu.
-Mama,
dar e mai mare! Când au găsit-o americanii nu mersese deloc la
școală! Stătea pe drumuri în satul ei. E țigancă...
Câte
ceva am aflat de-a lungul timpului. Într-adevăr americanii au
luat-o de la părinți să o crească și să se ocupe de educația
ei, după ce au găsit-o plângând pe drum, murdară, flămândă și
bolnavă. Intenționau să o adopte și să o ia cu ei în SUA. I-au
plătit fetiței ore de pregătire cu cei mai buni profesori, lua
lecții de engleză și concura deja cu fiul meu care știa engleza
pur și simplu. Îi plăcea și o învăța fără pregătire. David
îmi spunea că se ia la întrecere cu Marica la cunoașterea limbii
engleze. Fetița era dusă la cei mai buni medici și la consultații
la psihologic. În câțiva ani era de nerecunoscut. Dintr-un copil
cules din drum americanii făcuseră o domnișoară emancipată,
școlită, deloc traumatizată. În clasă era un fel de lider. Avea
personalitate puternică, de luptător. Colegii o iubeau.
Americanii,
ca să îi facă trecerea mai ușoară spre viața alături de ei, nu
au rupt-o complet de familia ei. O duceau periodic să își vadă
părinții și frații și mergeau mereu cu mașina plină cu de
toate. Voiau ca fetița să nu se rupă brusc de ai ei și trecerea
spre noua viață să fie făcută lin, natural. Să nu își uite
trecutul și rădăcinile și să învețe ușor noua viață. Când
voia ea o lăsau să stea peste noapte sau în weekend la ai ei.
Într-o
zi David mi-a spus trist; fetița îi era prietenă; că Marica a
plecat de la școală.
-Cum
să plece?! Unde!? Au luat-o în America?
-Nu,
mama! Au dus-o înapoi în satul ei...
-Nu
se poate! am exclamat.
-Ba
da. Nu știu de ce au dus-o înapoi... Mă împăcam bine cu ea. Eram
prieteni. Americanii o iubeau mult. Ducea o viață de vis...
După
aceea am aflat că americanii s-au săturat, în ciuda faptului că
iubeau fetița, și au renunțat. Familia ei cerea cât mai mulți
bani, mai multe lucruri... Niciodată nu era destul cât le duceau
ei. I-au cerut fetiței să fure bani din casă și să le dea lor.
Au convins-o spunându-i că au americanii atât de mulți încât
nici nu își vor da seama că a luat și ea câțiva pentru ei.
Existau și zvonuri – nu știu dacă erau adevărate – că
ceruseră o sumă astronomică ca să le vândă fetița...
...
Au
trecut anii. Într-o zi, în urmă cu mai mulți ani, a venit cu
cerutul o brunețică din Mironu. Era îmbrăcată murdar și ținea
ochii în pământ. M-a privit o singură clipă, un fel de fulger de
privire. I-am recunoscut ochii. Erau cei din poza cu fiul meu. Era
Marica.
...
Familia
i-a distrus viitorul în America. A ținut-o să fie româncă, să
fie de-a noastră. Cu traista în spate, dar de-a noastră...
23.iunie.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu