duminică, 23 iunie 2019

Marica



Ieri și azi am recitit cartea ARHANGHELII de Ion Agârbiceanu. Am perceput-o cu totul altfel decât în liceu. Acțiunea o mai țineam minte vag despre toți acei oameni ce își pierd sufletul în goana după aur și câțiva, puțini, ce și-l păstrează crezând în iubire. Îmi era mai clară în minte povestea de dragoste suavă dintre Elenuța, fiica notarului Iosif Rodean acționarul majoritar la ”Arhanghelii” - mina de aur ce schimba vieți, oameni și sorți, și Vasile Murășanu, fiul preotului din sat, student strălucit și viitor preot. Am citit cu același drag din liceu corespondența dintre cei doi ce își împărtășeau prin slove sentimentele și mi-a fost dor de un timp când iubirea era altfel... nu se grăbea...
În pauzele de citit ascultam știri despre copilul acela luat forțat de autorități ca să fie dat uneii familii din SUA. Am citit și o părere și alta, am ascultat și pe unii și pe alții, așa cum fac de regulă pentru a-mi forma o părere.
Cartea, în care cei care iubeau înfloreau de parcă erau cireși și viața le era frumoasă și neatinsă de micile greutăți, iar cei care trăiau numai pentru aur își pierdeau sufletul pe drum, și Sorina, fetița ruptă între familii și între țări, îmi umpleau timpul până când a început să îmi dea târcoale o poveste uitată de demult. Firul cărții se împletea cu acea poveste... Lăsam din când în când cartea din mână și mă pierdeam în amitiri...
Acum am terminat de citit cartea. Soarta oamenilor din carte mă bântuie... Dar povestea e mai vie și mai dureroasă decât cartea, deși ar părea că nu este nicio legătură între ele... Și totuși cartea, Sorina, povestea au ceva comun...
...
Era fiul meu cel mare în clasa a doua când mi-a spus că are o colegă nouă de clasă din Mironu, ce locuiește la niște americani la Sasca Mică ce au venit în România ca voluntari să ajute bolnavii de la spitalul de bolnavi neuropsihici de la Sasca Mică. Nu prea am înțeles ce îmi spunea fiul meu, dar nici nu am întrebat mai mult, căci nici el nu știa mai multe. Într-o zi americanii i-au făcut o poză fiului meu cu Marica – așa o chema pe fetiță. Fiul meu mi-a adus poza.
Brunețică bine, îmbrăcată frumos cu haine scumpe și de calitate, tunsă scurt, foarte îngrijită și cu un zâmbet larg pe față în timp ce îl ținea pe fiul meu cu mână după umeri ca să pozeze... am observat privind.
-Dar e mult mai mare ca tine, David! am exclamat când am văzut poza în care capul fetei era cu mult deasupra umerilor fiului meu.
-Mama, dar e mai mare! Când au găsit-o americanii nu mersese deloc la școală! Stătea pe drumuri în satul ei. E țigancă...
Câte ceva am aflat de-a lungul timpului. Într-adevăr americanii au luat-o de la părinți să o crească și să se ocupe de educația ei, după ce au găsit-o plângând pe drum, murdară, flămândă și bolnavă. Intenționau să o adopte și să o ia cu ei în SUA. I-au plătit fetiței ore de pregătire cu cei mai buni profesori, lua lecții de engleză și concura deja cu fiul meu care știa engleza pur și simplu. Îi plăcea și o învăța fără pregătire. David îmi spunea că se ia la întrecere cu Marica la cunoașterea limbii engleze. Fetița era dusă la cei mai buni medici și la consultații la psihologic. În câțiva ani era de nerecunoscut. Dintr-un copil cules din drum americanii făcuseră o domnișoară emancipată, școlită, deloc traumatizată. În clasă era un fel de lider. Avea personalitate puternică, de luptător. Colegii o iubeau.
Americanii, ca să îi facă trecerea mai ușoară spre viața alături de ei, nu au rupt-o complet de familia ei. O duceau periodic să își vadă părinții și frații și mergeau mereu cu mașina plină cu de toate. Voiau ca fetița să nu se rupă brusc de ai ei și trecerea spre noua viață să fie făcută lin, natural. Să nu își uite trecutul și rădăcinile și să învețe ușor noua viață. Când voia ea o lăsau să stea peste noapte sau în weekend la ai ei.
Într-o zi David mi-a spus trist; fetița îi era prietenă; că Marica a plecat de la școală.
-Cum să plece?! Unde!? Au luat-o în America?
-Nu, mama! Au dus-o înapoi în satul ei...
-Nu se poate! am exclamat.
-Ba da. Nu știu de ce au dus-o înapoi... Mă împăcam bine cu ea. Eram prieteni. Americanii o iubeau mult. Ducea o viață de vis...
După aceea am aflat că americanii s-au săturat, în ciuda faptului că iubeau fetița, și au renunțat. Familia ei cerea cât mai mulți bani, mai multe lucruri... Niciodată nu era destul cât le duceau ei. I-au cerut fetiței să fure bani din casă și să le dea lor. Au convins-o spunându-i că au americanii atât de mulți încât nici nu își vor da seama că a luat și ea câțiva pentru ei. Existau și zvonuri – nu știu dacă erau adevărate – că ceruseră o sumă astronomică ca să le vândă fetița...
...
Au trecut anii. Într-o zi, în urmă cu mai mulți ani, a venit cu cerutul o brunețică din Mironu. Era îmbrăcată murdar și ținea ochii în pământ. M-a privit o singură clipă, un fel de fulger de privire. I-am recunoscut ochii. Erau cei din poza cu fiul meu. Era Marica.
...
Familia i-a distrus viitorul în America. A ținut-o să fie româncă, să fie de-a noastră. Cu traista în spate, dar de-a noastră...
23.iunie.2019



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu