Ce
vrea viaţa să învăţ? Ce vrea să-mi spună? Care e lecţia?
Putea fi lecţia întreagă numai cu personaje luminoase, puteai şti
ce-i viaţa numai cu ele?...
Nu-ţi
mai bate capul cu întrebări din astea şi nu te mai întoarce în
trecut. Înoată prin viaţă ca toţi ceilalţi, dă din coate şi
fă-ţi loc cât mai în faţă, fă-te că nu-l vezi pe cel căzut
jos, pe cel bolnav, pe cel flămând, pe cel ce plânge! Adună avere
şi las-o moştenire fiului tău! ţipa un gând ce o mai învăţase
şi altă dată să dea poezia pe un borş cald.
Era
gândul pământeanului fără aripi, era gândul lipsei visului şi
a iubirii, era duşmanul fiinţei creatoare şi însetate de
cunoaştere din noi ce ne obişnuieşte cu ideea că viaţa e doar
plăcere, sex, adunat avere, mâncare, somn, băutură, distracţie.
Lasă-mă,
gândule, în pace! Eu nu pot fi aşa! Nu-mi cere să nu caut, nu-mi
cere să nu întreb şi nu mă lăsa să mă mulţumesc cu puţin!
Eşti mult mai ticălos decât gândul ce mă povăţuia să-l învăţ
pe soţul meu iubirea! Eşti un gând ce vrei sufletul meu în locul
unei iluzii că viaţa ar fi tare puţin fără întrebări şi
căutare.
Zici
că ţi-a murit sufletul, zici că nu mai vin cuvintele la tine, zici
că poezia a trecut ca un anotimp – ţipa supărat gândul certat
de ea – deci în condiţiile astea te ajutam să devii muritor
normal! Dar te înşeli sau eşti atât de răvăşită că nici nu
ştii ce-i cu tine: nu ţi-a murit sufletul, cuvintele clocotesc în
tine ca magma unui vulcan în pântecele pământului şi poezia
luptă cu fluturele şi broasca ţestoasă din fiinţa ta – a fi
poet înseamnă să împaci fluturele ce te trage spre cer din tine
cu broasca ţestoasă ce te ţine pe pământ tot din tine – să
iasă la lumină!
Ea
nu a auzit prea clar ce i-a
spus gândul. Îi era încă tulbure ce-i cu amestecul de înaripat
şi de carapace despre care vorbea el. Nu simţea în ea nicio
broască ţestoasă şi niciun fluture!
Seara
era singură acasă. Soţul ei nu a venit. A rămas la garsonieră în
oraş. Se plictisea. Îi era urât. Îi era dor să fie iubită ca în
vis. Simţea că îi vine să leşine când îşi imagina cum ar fi
dacă cineva drag ar ţine-o în braţe. Şi-a mângâiat buza acolo
unde a avut o mică rană. Se trecuse demult, dar ei îi plăcea să
creadă că acel semn
mai este acolo, dar nu era. Semnul,
rana nevindecată era în sufletul ei.
...E
vorba de maya.
Noi ne-am
iubit mereu. Cu el niciodată...cânta inima ei beată de dor.
Se
auzea spunându-i profesorului la despărţire: Dacă nu ştii ce să
pui,
n-ai înţeles nimic...
Oare
a înţeles ce trebuie să pună în tablou? Oare ştie ce trebuie să
fie în locul coroanei de margarete!? Cred că n-am să ştiu
niciodată, şi-a spus,
apoi a luat teancul de ziare şi s-a dus cu el pe pat. Le-a răsfoit
pe toate rapid. Putea să o facă şi mai încet, dar nu voia să
afle nimic nou despre măreţele înfăptuiri ale „Epocii de aur”,
despre ultimele cuvântări şi concluzii, despre congres şi
tra-la-la.
Ultimul
ziar era cel în care îi apăruse poezia de debut şi ea nici n-a
vrut să-l privească,
ci l-a rupt în maşina inginerului Airinei. Bunul inginer Airinei pe
care îl evita şi cu care nu mai voia să vorbească de atunci. Se
priveau uneori în ochi,
apoi mergeau fiecare pe drumul lui. Nu mai vorbeau de poezie, de
flori, de scris. El suferea că nu a făcut mai mult şi se simţea
vinovat, deşi nu avea nicio datorie faţă de ea,
decât cea pe care i-o
dicta sufletul lui de om adevărat, ea suferea când îl vedea căci
îi amintea de altă viaţă şi de altfel de oameni şi peste
amândoi se aşternea tăcerea.
Aş
putea să-i vorbesc din nou, aş putea să-l rog să fie iar
confidentul meu. Să-l
întreb
dacă-i normal
ce
mi-a cerut soţul meu şi dacă asta cere orice soţ soţiei pentru a
fi fericiţi. Nu, nu-i nevoie să-l întreb şi oricum mi-e ruşine
să
o fac. Ştiu deja răspunsul: niciun bărbat normal la cap şi care
îşi iubeşte soţia nu-i cere asta şi nu-i vorbeşte aşa...
Profesorul
nu
ar fi vorbit niciodată aşa. Mi-a scris versuri, mi-a cântat la
pian, mi-a pus chipul într-un tablou, mă înecam în ochii lui şi
vedeam lumea cu ei, se îneca în ochii mei
şi
vedea lumea cu ei, el vedea lumea mea şi eu lumea lui, dacă nu era
soare pe cer nu observam căci eram unul pentru altul soare, îmi
dăruia copacii ce înfloreau şi eu îi dăruiam păsările ce
cântau, îmi spunea că el e satelitul lui Jupiter pe care l-a
descoperit Galileo Galilei şi a spus – IO – şi aşa i-a rămas
numele, adică Eu, şi că a venit pe pământ să mă întâlnească
pe mine, îi spuneam că sunt dorul iubirii pe care a sperat mereu să
o trăiască şi visul pe care niciodată nu l-a visat, el spunea
una, eu spunea alta şi descopeream amândoi eternitatea ascunsă
într-o clipă şi un cuvânt.
Ploua
atunci peste noi cu petale de înger, era în noi numai rai şi eram
amândoi
prieteni buni cu Dumnezeu.
L-am
pierdut pe el, nu-l mai găsesc pe Dumnezeu şi un bărbat îmi spune
„ să fiu curvă în pat” ca să fiu fericită. Ăsta-i prezentul
pe care trebuie să-l accept şi pe care trebuie să-l trăiesc.
A
ajuns la mijlocul ziarului şi a văzut că iar sunt în el cele două
pagini ce apăreau uneori şi erau închinate artei şi literaturii.
A înţepenit cu ziarul în mână. Dintr-o poză o privea ochii pe
care îi iubea cel mai mult pe lumea aceasta. Nu avea putere să
citească. Era poza lui şi poze cu tablouri de la vernisajul
expoziţiei. Mariana a privit cu sete fotografiile. Era acolo şi
tabloul ei, dar nu era singur, mai era lipit de alte două, strânse
toate în aceeaşi ramă şi purtau un singur titlu „ Metamorfoză”
– de fapt acesta era şi titlul expoziţiei. A mângâiat cu
degetele şi privirea albastru ireal, liniile curbe, verdele crud al
ierbii şi petalele coroanei de margarete din primul tablou. A atins
speranţa şi lumina
din ochii celei pictate. Pentru prima dată
a observat că fata ţine o clepsidră în palmă. Nisipul albastru
sidefiu din ea de-abia începea a curge. A îndrăznit să privească
al doilea tablou. Albastru cerului era mai închis, iarba de un verde
bolnav, liniile curbe deveneau uşor ascuţite, ochii fetei erau
aproape închişi, nisipul clepsidrei era scurs pe jumătate şi pe
ea ploua cu petale. Era şocant! Petalele din coroana de margarete se
scuturau peste timpul din clepsidră,
peste ochii ce se închideau, peste chipul din care murea speranţa.
Nu avea curaj să privească spre coroana de margarete. Nu voia să
vadă ce a mai rămas din ea. La fel ca personajul din tablou
închidea ochii.
Trebuie
să-mi fac curaj să privesc! Trebuie să văd dacă a înţeles!
A
privit având în suflet amestecate cuvintele „îngerul
meu albastru” şi „să fii curvă în pat”. Ruptă în două
între ele şi-a îndreptat ochii spre tablou. De acolo,
de unde scuturate de viaţă,
petalele au căzut,
au început să crească nişte spini. Fata din al doilea tablou avea
pe cap o coroană din margarete şi spini. Privirea i-a alunecat spre
al treilea tablou. Aici s-a uitat mai întâi la coroană. Erau numai
spini şi printre ei câte o petală rătăcită. Ochii erau închişi
a moarte. Albastru cerului devenise gri-plumb de Bacovia. Verdele
bolnav al ierbii aici era doar pământ. Nicio linie curbă, ci doar
unghiuri ascuţite: te puteai tăia în cioburi de cer şi-n cioburi
de pământ doar privind. Până şi clepsidra îşi pierduse
rotunjimile şi devenise două triunghiuri ascuţite puse vârf la
vârf. Nisipul albastru sidefiu a curs tot şi nici strălucire nu
mai avea, ci părea cenuşă.
A
înţeles! A înţeles! şoptea Mariana mângâind chipul ei din
tablouri – dar dacă nu era al ei, ci al pictorului, căci de
obicei artistul prin arta sa vorbeşte despre sufletul lui, nu despre
a altcuiva, despre sentimentele şi durerea lui; indiferent despre
cine vorbeşte, eu, el, orice om, important e că a pus sublim în
culori trăirea şi ideea
– şi nici măcar nu putea plânge.
A
citit, după ce s-a mai liniştit, interviul dat de pictor la
vernisaj. Fiecare frază de acolo era un răspuns la frământările
ei din ultima vreme. Fiecare cuvânt părea spus pentru ea. Cel mai
mult i-a plăcut când vorbea despre viaţă şi despre crezul lui
artistic, de menirea lui de om creator.
...Prea
multe potriviri, prea multe coincidenţe şi prea frumoase asemănări
ca să fie doar întâmplare totul; aura omului în stare de rotire
identică cu galaxia noastră în rotire, intervalele
între constelaţii corespunzând intervalelor gamei muzicale,
mişcarea Pământului şi a planetei Sirius A prin galaxie în forma
ADN-ului uman... Totul este perfect. Nimic nu e întâmplare adică
haos, dezordine. În toate şi în tot e lege, e ordine, e rânduială
perfectă atât în funcţionarea sistemului solar, a galaxiei şi a
universului cât şi în curgerea sângelui prin vene, în
bătăile
inimii, în
respiraţie...
Îmi place să privesc viaţa şi omul ca pe cea mai frumoasă
expresie a acestei ordini.
-Deci
sunteţi unul din puţinii oameni ce cred că au putut defini şi
înţelege viaţa?
urmă
întrebarea reporterului.
-Nimic
mai fals. Nici nu am afirmat aşa ceva. Am spus doar ca principiu de
netăgăduit că viaţa aparţine ordinii=cosmosului, că nu se
poate ca în acest
infinit de lege şi ordine tocmai viaţa şi omul să aparţină
haosului. Dincolo de asta există mister, taine, legi necunoscute de
om... Fac o paranteză: dacă eu ca om aş defini viaţa şi aş
epuiza-o într-o definiţie, viaţa ar fi puţin şi e nedrept. E
drept şi mai corect să spun că eu sunt infinit prea mic prin
comparaţie cu subiectul abordat. Folosind o lege a analogiei aş
spune că viaţa e sinonimă cu Dumnezeu, iar eu ca om sunt doar un
fir de nisip. Singura ipostază
în
care omul poate fi mai mult de atât şi când îşi depăşeşte
condiţia este atunci când devine om creator. Aşa cum e Dumnezeu în
macrocosmos, aşa e omul în microcosmos. Ca om creator te joci de-a
Dumnezeu la o scară infinit mai mică.
-Nu
e vorba de blasfemie aici? Sau de asemănare cu
îngerul
căzut?
-Nici
vorbă. Nu înţelegi ce spun eu, tinere. Eu vorbesc aici nu de a-l
înfrunta
pe Creator, ci de a înţelege ce a pus El în fiecare din noi.
Căutăm fericirea afară: în lux, în case, în lucruri, când de
fapt împlinirea trebuie găsită în noi. Vreau pacea lui Brâncuşi
când lucra Coloana infinitului şi Cuminţenia pământului, Păsări
măiastre şi Începutul
lumii. Vreau starea aceea de PLIN pe care doar creând o ai.
-Vorbiţi-mi
de expoziţie, pictore.
-Piesa
centrală este tabloul alcătuit din trei lucrări numit
„Metamorfoză”. Hai să inversăm puţin rolurile şi să-ţi pun
eu o întrebare. Spune-mi ce simţi când priveşti acest tablou?
-Nu-i
uşor cu dumneavoastră. Nu respectaţi regulile. Devin din cel ce
întreabă cel ce trebuie să răspundă. Totuşi am să încerc...
Simt privindu-l tristeţe, renunţare. Am ciudatul sentiment că
cineva mă obligă să stau
în genunchi.
Cred că dacă l-aş mai privi mult aş ajunge în genunchi fără
să-mi dau seama când am făcut-o.
-Interesant
răspuns. Şi bun. Eşti deştept, tinere.
-Mulţumesc,
a spus tânărul reporter. Pot
întreba cine l-a inspirat?
-Un
înger albastru...
-Acum
să ne mai jucăm puţin. Priveşte tabloul invers. De la ultima
lucrare spre prima. Ce sentiment ai? Ce simţi?
-Mă
ridic din genunchi... Renasc... Spinii dispar şi apar petale...
-Vezi
că nu ştiu totul despre viaţă. Nicio cale nu e închisă. Nu pot
să spun am căzut şi atât. Lecţia este: cad şi mă ridic! De o
mie de ori dacă este cazul!
Mariana
putea în sfârşit plânge cu ziarul în mână. Profesorul a
înţeles ce i-a spus ea în parc şi îi dădea răspunsuri prin
interviu. Înghiţindu-şi lacrimile sărate şoptea: Lecţia este
cad şi mă ridic!
Când
s-a
săturat de plâns şi de privit chipul lui şi-a îndreptat privirea
spre cealaltă jumătate a foii de ziar ce era închinată
literaturii. Semnate cu numele
ce acum nu-l mai avea, erau toate poeziile ei de dragoste: „Cântecul”
în
care nu putea nici muri nici trăi, „Poemul” în care vorbea de
aşteptarea cu numele veşniciei, poezia „Credinţă” în care
îşi cerşea sufletul înapoi de la omul ce il furase, chiar şi
catrenul în care spunea că Dumnezeu ar putea naşte roua din
lacrimile cu care
ea a plâns iubirea...
Pe
o pagină iubirea lui, pe cealaltă iubirea ei... o foaie de ziar ca
o poveste de dragoste ce vorbea despre accidentul miraculos ce s-a
întâmplat cu ei de n-au mai ştiut niciunul nicialtul drumul înapoi
spre ceea ce au fost. De o
parte,
iubire şi regret în culoare, de cealaltă parte,
iubire în cuvânt şi la mijloc rânduiala ciudată că au apărut
amândouă odată în ziar fără ca nimeni să nu fi făcut ceva
pentru asta. El nu ştia că vor fi în ziar poeziile ei. Ea
nu ştia că vor fi în ziar picturile lui şi nici măcar poeziile
ei.
Recitind
totul,
şoptea printre sughiţuri de plâns: Mie cea
care
am scris versurile acelea de dragoste, tocmai mie, mi-a cerut să fiu
curvă în pat! Mie mi-au fost dedicate tablourile şi tot mie,
un bărbat mi-a cerut să fiu zdreanţă! Rai şi iad, negru şi alb,
cer şi pământ, cântec şi blestem, râs şi lacrimă le trăiesc
toate odată şi trag şi unele şi altele de
mine,
ba într-o parte, ba în alta şi nu ştiu ce s-o alege de mine!
Exact
în acelaşi timp şi profesorul era cu ziarul în mână. Şi pentru
el era o surpriză apariţia poeziilor
în ziar. Erau semnate cu numele
ei de liceeană. Erau toate poeziile pe care i le închinase lui şi
pe care i le recitase cândva,
în plus era doar catrenul cu roua.
Îşi dorea cu disperare ca ziarul să cadă printr-o întâmplare
fericită în mâinile ei. Toată pagina aceea îi era închinată.
Era o scrisoare de dragoste pentru ea, era răspuns la întrebările
şi frământările ei.
Calm,
stăpânindu-şi foarte bine emoţia, l-a sunat pe redactorul, ce îi
era prieten, şi care se ocupase de realizarea paginii de literatură
şi i-a pus întrebări aparent dezinteresat.
-Cine
e Mariana Vlaicu? Mi-au plăcut poeziile ei.
-Nu
ştiu cine este. Nu o cunosc. Ne-a trimis o scrisoare cu poezii anul
trecut şi i le-am tot publicat pe rând. Acum am publicat poeziile
de dragoste. Aţi observat ce bine se potrivesc cu picturile
dumneavoastră?
Tot
calmul profesorului a zburat. Telefonul îi tremura în mână.
A făcut eforturi uriaşe să nu-i tremure vocea când a spus:
-Nu.
N-am observat. Nici nu m-am gândit la asta. Mi-au
plăcut mult şi atât. Nu le-am asociat cu picturile mele. Am fost
curios să aflu cine e.
-Am
sunat-o o dată după ce am primit scrisoarea, dar s-a comportat
ciudat. Eu am lăudat-o. Ea a spus „Prea târziu”... apoi a
închis. Nu ştiu nimic despre ea. Îmi pare rău.
Deci
poeziile le-a trimis mai demult. E clar că încă nu are puterea să
scrie, gândea profesorul. Apoi ţipă: Cazi şi te ridici, toantă
mică!
Ea
cu capul pe ziar repeta
exact în acelaşi timp cu el: Cazi şi te ridici!
În
clipa următoare a simţit o zvâcnitură în burtă. A stat uimită
o clipă. Nu ştia ce e. Când mişcarea s-a repetat a înţeles:
copilul ei mişca... Era prima dată. Cu mâinile pe burtă,
aşteptând înfrigurată o nouă zbatere pe care să o prindă în
palmă ca pe un dar de la pruncul ei nenăscut,
şoptea şi şoapta ei suna ca un cântec de leagăn:
Totul
e perfect.
Nimic
nu e întâmplare.
Viaţa
– cea mai frumoasă expresie
a
ordinii...
Joaca
de-a Dumnezeu
când
eşti om creator.
Eu
nasc un om, nasc viaţă.
Deci
ce sunt? Cine sunt?...
Era
doar o întrebare. Nu voia răspuns şi nu-l căuta. Uneori e
suficientă doar întrebarea bine pusă.
Ochii
i-au fugit pe ziar unde a citit o frază a profesorului din interviu:
...Că
există multă diversitate şi infinite posibilităţi ţine tot de
măreţia vieţii: să nu uităm că mina de creion conţine acelaşi
carbon ca şi diamantul...
A
stat ore în şir cu capul pe ziar. Nu dormea, dar nici nu era
trează. Nu visa,
dar nici în realitate nu era.
Simţea că nenorocitul de suflet despre care a spus de atâtea ori
că a murit o durea şi se zbătea să renască. Cineva o zgâlţâia
de umăr să se trezească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu