S-a îndreptat spre ieşirea din parcul pustiu. De fapt, nu era pustiu. Mai era un om ce se îndrepta spre banca de lângă care a plecat Mariana. Ea a auzit paşii din spatele ei şi a întors capul. A crezut că visează. Sau că are vedenii. Lângă bancă era profesorul. Şi el era fără cuvinte. Şi el credea că are vedenii. A dus mâinile la ochi la fel ca fata. El a stat pe loc. Ea a fugit spre el. I-a luat capul în mâini şi o privea intens, de parcă ar fi vrut să o soarbă privind-o. Era şi nu era ea. Trecuseră cîteva luni sau o veşnicie de viaţă peste ea?! Ochii ei, trupul slab spuneau că a trecut o eternitate de suferinţă.
Când a putut vorbi, a întrebat de parcă nici nu aştepta răspuns, căci întrebarea era mai mult o mirare:
-Ce s-a întâmplat cu ochii tăi, îngerul meu?
A mângâiat blând pielea din jurul ochilor fetei. Capul ei a alunecat pe umărul lui şi ea s-a mirat că el n-o respinge, ci o strânge în braţe.
-Nu-mi mai spune înger.
-Cum să-ţi spun?
-Spune-mi târfă ce te-ai vândut pentru un pic de mâncare, pentru lemne şi pentru ghete, pentru medicamente şi un pic de siguranţă! Nu eram ce ai văzut tu în mine! Te-ai înşelat în privinţa mea!
Aştepta cu inima cât un purice ca el să o respingă. Să o alunge din braţele lui ca pe un lucru murdar, dar el o strângea cu şi mai multă putere.
-Nu vorbi aşa, îngerul meu! Îngerul meu! Îngerul meu!... Eşti aşa cum te-am văzut eu, nu m-am înşelat! Îngerul meu albastru, povesteşte-mi ce-i cu tine.
-Eram numai spirit, eram numai creier şi m-am trezit brusc într-o lume în care trebuia să fiu numai trup şi nu m-am putut descurca. E drept că ceea ce m-ai învăţat tu, profesore, nu mi-a fost de prea mult folos în lumea reală. N-am avut ce face cu ceea ce aveam de la tine printre oameni de rând. Tu lucrezi cu absolutul, cu visul, cu nostalgia de a-l găsi pe Dumnezeu prin cuvânt şi m-ai învăţat şi pe mine să fac asta, dar, unde am ajuns eu, aşa ceva nu există. Există doar oameni ce cred că totul în legătură cu omul e „a avea”, există alţii ce cred că a iubi este să posezi un prăpădit de trup...
Nu mai putea vorbi. Plângea în hohote cu capul ascuns la gâtul lui.
Gura lui flămândă, ce s-a stăpânit atâţia ani să n-o atingă, i-a căutat buzele. Ea nu ştia ce-i asta, el era prea repezit şi în loc de sărut a lovit-o la gură şi un firicel de sânge i-a înflorit pe buze.
I-a şters buzele cu mâna. Căuta răspunsuri în aura şi în ochii ei, dar nu le putea citi clar.
-De ce nu ştii să săruţi?
-El nu sărută niciodată. El...el...nu...nu...
Iar îi privea ochii din care putea afla tot. Tot ceea ce ea nu putea spune. Întreba şi ea doar dădea din cap după fiecare întrebare.
-Ţipă tare soţul tău? Se crede stăpân?
-Nu-i aşa că nu te lasă să vorbeşti?...
-Urăşte creierul tău?...
-Îţi porunceşte şi indică cu degetul când o face?...
La toate ea doar dădea din cap, deşi nu erau întrebări, ci erau răspunsuri pe care profesorul le citea în ochii ei. La sfârşit, a mai pus o singură întrebare la care tot nu a aşteptat răspuns, căci punând-o nu i-a mai privit ochii ci a strâns-o în braţe:
-Ce culoare au ochii lui? Cum sunt?
Ea, de la pieptul lui, a şoptit:
-De ce mă întrebi dacă ştii?
-Ştiu, a răspuns el.
Minute în şir a ţinut-o în braţe fără să scoată niciun cuvânt niciunul nicialtul. Nici corbii nu mai croncăneau. Şi ei, şi copacii goi şi brazii îmbrăcaţi în alb simţeau în jurul lor cântecul iubirii.
-Cum să fac să mă împac cu soarta, să nu mai simt durerea, profesore?
-Nu ştiu.
Ea s-a smuls furioasă din braţele lui. Tot ce trăise răbufnea ca un torent în faţa omului despre care credea că îi este dator din iubire şi că, fiind filozof, are răspuns la toate.
-Cum să nu ştii!? Tu trebuie să ştii tot!
-Nu ştiu, toantă mică! Nu ştiu cum să mă vindec nici pe mine de durere şi nici ţie ce să-ţi spun.
Vocea îi era tăioasă şi la fel de rece ca gerul.
-Şi atunci la ce foloseşte filozofia!? La nimic. E o încâlceală de vorbe goale şi fără rost! Dacă întrebi un filozof cum se ajunge de la Fălticeni la Suceava, îţi vorbeşte jumătate de oră despre cale, drum, copaci, frunze, dar nu-ţi spune simplu şi la obiect, într-un minut, că trebuie să iei autobuzul din autogară.
În altă situaţie profesorul ar fi râs. Ştia că odată i-a spus Marianei că va desfiinţa filozofia şi filozofii. Acum era acea zi.
-Ce rost au filozofii!? Ce produc!? Ce rezolvă!?... Priponiţi orice idee despre toate şi tot. Emiteţi principii şi vă credeţi maeştrii ai vieţii, dar nu sunteţi decât nişte palide umbre de observator la viaţă cu pretenţii de demiurg! Singurii filozofi maeştri la viaţă, la supravieţuire sunt Jean Valjean şi Contele de Monte Cristo, dar eu ce vină am avut că a trebuit să fiu Fantine?
A spus tot ce avea de spus. Cu furie, cu obidă, cu nevoie de a-şi ţipa durerea şi acum tăcea speriată. Aştepta chiar ca profesorul să o certe. A oftat când a văzut că el îi ia mâinile.
-Toantă mică, dacă făceai asta în faţa soţului tău, te lovea, nu-i aşa?
Îl ura că zâmbea. Îl ura că ghiceşte tot. Voia să-l lovească pentru a nu mai râde de furia ei.
I-a prins strâns pumnul ce se îndrepta cu furie spre el. Îi săruta degetele ce înfloreau din pumn strâns să lovească mână întinsă cerşind iubire.
-Nu-ţi descărca furia pe mine, deşi pot să-ţi dau voie să mă loveşti dacă asta îţi face bine şi te vindecă cât de cât de durere. Fac o paranteză: asta-i o cale de a nu mai simţi durerea: să pui să plătească, pentru răul pe care ţi-l face lumea, fiinţa ce te iubeşte cel mai mult pe lume – dar să-ţi fie clar că o faci pentru că îţi dau eu voie.
Ea s-a topit la pieptul lui. În ea nu mai era niciun pic de furie. Doar lacrimă.
-Filozofii nu ştiu cale vindecării de durere. N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii” găseşte calea, ca singura posibilă, prin creştinism. Budiştii, speriaţi de mizerie, boală, sărăcie, moarte, găsesc fericirea căutând echilibru...
-Taci din gură! Nu vreau să mai aud nimic despre creştinii ce preamăresc suferinţa şi-i spun fericire sau despre nebunii ce au fugit încă de vii în nirvana! Nu vezi că-i şi la unii şi la alţii evadare din realitate!? Eu vreau fericire aici pe pământ, vreau împlinire în viaţă, fără să fur de la nimeni nimic şi fără să lovesc, iar tu, care atâţia ani ai pretins că le ştii pe toate, trebuie să-mi spui care-i calea!?
Profesorul râdea. E drept că în râsul lui sclipea în colţul ochilor lacrima. A ştiut tot timpul că va veni şi ziua asta când Mariana va descoperi că-i doar om la fel ca ea, cu temeri şi cu zbateri de neputinţă, slab în faţa sorţii şi a veşniciei...
-Nici eu nu ştiu calea, toantă mică. Pictez, ascult muzică, sculptez în lemn, cânt la pian ca să înţeleg scânteia pusă de creator în mine, dar mai mult nu pot face.
-Cât te urăsc...
-Ştiu, a şoptit el trist.
-Şi cît te iubesc, a terminat ea, dar el a rămas tot trist.
Printre sughiţuri de plâns, ea i-a spus că are o durere infinit mai mare decât că nu a avut parte de iubirea lui, căci faptul că nu mai putea scrie, că i se interzice asta, o ducea spre neant. Aceea era durerea cea mare. Nu mai era om creator. Scânteia pusă de Creator în ea nu mai avea voie şi nici nu mai putea lumina.
Profesorul ştia cum doare asta. Mult mai mult decât durerea pierderii celei mai mari iubiri. A doua zi după banchetul Marianei, a avut un accident la mâna dreaptă şi când doctorii i-au spus că s-ar putea să nu mai poată lucra niciodată cu ea s-a simţit ca un mort viu. Privindu-şi cicatricea din palmă ştia despre ce durere vorbeşte Mariana. O trăise şi el. În urmă cu câteva zile s-a apucat din nou de pictat şi era cel mai fericit dintre muritori. Luminat de un gând aproape a ţipat:
-Ştiu care este calea! Să fii om creator! Să nu renunţi la darul pus de Dumnezeu în tine! Să lupţi cu tot ceea ce îţi scoate viaţa în cale şi să învingi! Calea ta e scrisul! Nu renunţa la scris!
-Dar nu mai pot! Niciun cuvânt nu mai vine la mine! Poate nu sunt cine ai văzut tu mereu că sunt, ci sunt ceea ce vede lumea şi Simion! Poate tu te-ai înşelat şi ai văzut mai mult decât aş putea fi vreodată! Poate sunt doar ucenic, nu maestru al vieţii; poate doar sclav, nu om liber.
-Sigur nu m-am înşelat! Sigur vor veni cuvintele înapoi! După tot ce mi-ai spus azi, ştiu că nu a murit omul creator din tine. Restul e maya...
-Mă faci să-i trimit pe budişti la dracu... Sau să-i pun să trăiască ce am trăit eu în ultimile luni şi apoi să-i întreb: Simţiţi pe viu sau e „maya”!? Vă doare sau e iluzie de durere!?
-Trimite-i. Pune-i să trăiască. Eşti un om liber să faci tot ce simţi.
-Profesore, noi suntem prieteni şi când ne certăm. Cu soţul meu suntem străini chiar şi când ne....
Ea a tăcut încurcată. Oricum profesorul ştia ce a vrut să zică. Mângâindu-i ochii a şoptit:
-Aici e vorba tot de maya: iluzie. Cu mine te-ai iubit mereu, cu el niciodată.
Întâlnirea lor ar fi durat o veşnicie dacă el nu şi-ar fi făcut curaj să plece. El era mai puternic. La fel ca întotdeauna.
-Plec. Nu o să ne mai vedem niciodată. Oricum rămâi cu mine.
-Şi eu te iau cu mine, a completat ea, şi şi-a însoţit cuvintele de un gest prin care strângea ceva în pumn de la pieptul lui şi ducea spre pieptul ei.
-Nu renunţa la scris. Nu uita de omul creator din tine şi nu-l lăsa să moară.
-Să ne dăm întâlnire în cer, profesore. Îţi promit veşnicia. Aşteaptă-mă sau te aştept în cer. Ceartă-l pe Dumnezeu, dacă ajungi primul, că se joacă cu veşnicia şi cu timpul şi nu ştie că pe pământ douăzeci de ani înseamnă condamnarea iubirii. La El infinit plus minus douăzeci de ani e acelaşi lucru, dar pentru noi a fost imens...
-Şi eu îţi promit veşnicia, îngerul meu albastru.
Au plecat unul într-o parte şi celălalt în alta. Se simţeau rupţi în două. Ea s-a întors încă o dată spre el.
-Te mai rog ceva, profesore. Du-te acasă şi şterge coroana de margarete de pe capul meu din tablou.
-Şi ce să pun în schimb?
-Am crezut că ştii. Dacă nu ştii, nu ai înţeles nimic.
În câteva clipe parcul a rămas pustiu. Iubirea zburase speriată de corbii ce alungă visul. Iubirea şi Dumnezeu seamănă tare mult: deşi nimeni nu le vede, numai nebunii pot crede că nu există. Nu poţi pipăi iubirea, nu poţi atinge Neatinsul, dacă s-ar putea face ar deveni mici, căci ceea ce e tangibil şi cunoscut de om devine şi mic.
Mariana a luat cu ea iubirea care plânge şi ţipătul nebun al corbilor. Ca un cântec îi bătea inima: aş fi vrut să nu te întâlnesc... ce mult mă bucur că te-am întâlnit... aş fi vrut...
A dus mâna la buze acolo unde avea o mică rană şi inima a început alt cântec: vreau să nu te vindeci niciodată, să te port cu mine mereu.
Când a intrat pe poartă, acasă, încă îi bântuia prin creier o vorbă ca un vers: noi ne-am iubit mereu...
Nu-i era foame şi nici frigul nu-l simţea. Îi era dor de Simfonia fantastică. În parc, parcă cineva o cânta.
Seara a ajuns acasă şi Simion. A venit împreună cu un văr. Mariana le-a făcut cafea şi a aşezat masa.
În timp ce mâncau cei doi bărbaţi discutau despre nişte rafturi pe care Simion trebuia să le facă pentru văru-său. O singură vorbă a spus şi Mariana în legătură cu asta. Ceva banal şi poate nici nu avea dreptate, căci nu se pricepea, dar ceea ce a urmat, depăşea până şi imaginaţia cea mai bolnavă, căci nu Simion a fost cel ce a pus-o la punct, ci văru-său.
-Tu ce te bagi!? Te-a întrebat cineva ceva pe tine!?... Caută-ţi de oalele tale şi de spălat vase, nu te băga în vorba noastră!
Roşie ca focul de ruşine, a ieşit din bucătărie. Oare era prea mult vis în faptul că îşi dorea cu disperare ca Simion să-i ia apărarea!? Oare cerea prea mult că-şi dorea să-l audă spunându-i: Suntem veri, dar dacă îi mai vorbeşti aşa soţiei mele nu mai intri în casa asta! Nu, nu era prea mult vis şi nci nu cerea prea mult, că orice soţie vrea ca soţul ei să o apere şi să nu dea voie nimănui să o umilească şi orice bărbat normal la cap, care îşi iubeşte şi respectă soţia, îl mănâncă – metaforic vorbind – pe cel ce a îndrăznit să ridice tonul la ea în propria casă. Atâta doar că Simion nu era bărbat normal şi nu îşi luase soţie, ci servitoare.
Stătea în întuneric în dormitor. Tot ce-şi dorea era un pic de vin. Era singurul lucru ce ar fi făcut-o să nu mai simtă durerea. A căutat sticla din care i-a dat Simion să bea. Ştia că a mai rămas foarte puţin în ea. A găsit-o şi tremurând de setea de a nu mai simţi nimic a dus-o spre gură. Data trecută când a fost beată a fost bine. Plutea, vorbea singură şi nu a simţit durerea. Asta îşi dorea şi acum. Să nu mai simtă nimic. Înainte de a ajunge vreo picătură de vin în gură a aruncat sticla. Avea în faţa ochilor imaginea profesorului ce vorbise chiar în acea zi despre calea ei. El sigur nu a băut nici măcar atunci când îl bântuia cea mai neagră deznădejde că nu va mai putea niciodată picta şi nici când a pierdut-o pe ea. Nu-i o soluţie asta, decât dacă vrei să ajungi mai legumă decât eşti, Mariana. E drept că e greu de digerat crudul adevăr. Azi i-ai trimis pe budişti la dracu, te-ai înfuriat şi pe creştinii ce preamăresc suferinţa, dar dacă te apuci de băut, şi unii şi alţii, ce au găsit totuşi o cale, vor privi la tine cu milă că în loc să-ţi mai cauţi drumul, ai ales o fundătură. Şi încă ceva: parcă tu vorbeai astăzi despre evadare din realitate.
A scos-o din discuţia aprinsă cu propriul creier – ce-i era şi cel mai bun partener de discuţie, chiar şi atunci când se certa cu inima, căci el spunea una, ea alta şi neînţelegându-şi unul altuia limba, totul se sfârşea în ceartă – intrarea lui Simion în dormitor.
-Cine ţi-a permis să te bagi în vorbă? Te-a întrebat cineva pe tine ceva? Cum ai îndrăznit să vorbeşti în faţa lui văru-miu?
Ţipa şi ea nu putea să-i răspundă.
-Să nu mai avem divergenţe pe tema asta: nu te bagi în vorbă, decât dacă eşti întrebată!
-Mai încet, Simion, să nu te audă lumea! Se aude din drum cum ţipi, auzi Mariana vocea mamei lui Simion ce-şi băgase capul în cameră. Asta era cea mai mare grijă a ei: să nu ştie lumea, să nu audă lumea, în rest nu conta ce se întâmpla.
A adormit gândindu-se că ar fi fost tare fericită dacă bărbatul ei ar fi ţipat la văru-său, nu la ea. Atât de fericită, încât în loc să se strângă ghem, înainte de a adormi şi să se roage cu disperare ca el să n-o atingă, că nu ar fi putut suporta, l-ar fi cuprins cu mâinile de gât şi ascunzându-şi capul în scobitura umărului lui, i-ar fi şoptit: Mulţumesc. Dacă el ar fi întrebat mirat: Pentru ce? ea i-ar fi răspuns: Pentru că mi-ai luat apărarea! apoi i-ar fi sărutat gâtul lângă ureche şi gheaţa din el s-ar fi topit şi mâinile lui ar fi învăţat să dăruie iubire şi ochii lui ar fi numai cer infinit fără niciun pic de frig.
Nici nu era adormită bine când el o întrebă:
-De ce râzi?
-Pentru că visam frumos, a şoptit ea fără a deschide ochii.
A devenit rigidă când i-a simţit mâinile atingând-o.
-Ce visai? Spune-mi şi mie. Râdeai atât de frumos în vis.
Oare dacă i-aş spune? se întrebă şi apoi se apucă să povestească.
-Visam că tu l-ai scos afară din casă pe vărul tău. Că ai ţipat la el: Bă, nenorocitule, cum îndrăzneşti să ţipi la nevasta mea! Eram tare fericită în vis. Te-am luat de gât şi ţi-am şoptit lângă ureche: Mulţumesc.
Nu avea curaj să spună că a visat şi că l-a sărutat. Aştepta înfrigurată răspunsul lui. Cât de mult îşi dorea ca el să ştie ce să spună şi ea să se agaţe de gâtul lui şi să plângă de fericire că-i cea mai importantă fiinţă din viaţa lui.
-Nu veni cu chestii de astea de doi bani la mine, că nu ţine! N-ai visat nimic, ci ai inventat ca să mă prosteşti! Uite care îi chestia: ai viaţă grea cu mine dacă încerci să mă prosteşti cu aiureli din astea de doi bani! Cu cât înţelegi mai repede asta, cu atât e mai bine! Acum te vreau, mincinoasă prefăcută ce eşti! Auzi la ea să mintă că a visat! Crede că eu sunt prost! De ce dracu spune inginerul Airinei că eşti deşteaptă nu ştiu, că tu numai aşa nu eşti!
Am visat! Pot jura că am visat! Atâta doar că eu visez şi cu ochii deschişi, nu numai în somn! ţipa sufletul ei în timp ce trupul se lupta disperat cu un bărbat ce îl vroia. Îi trebuia foarte puţin să nu mai lupte: un pic de blândeţe, un pic de credinţă în vis, o firimitură de iubire şi un înţeles ca o taină că atunci când iubeşti nu vrei şi nu iei, ci dărui şi înalţi. E un altfel de a cânta simfonia fantastică.
Când a putut vorbi, a întrebat de parcă nici nu aştepta răspuns, căci întrebarea era mai mult o mirare:
-Ce s-a întâmplat cu ochii tăi, îngerul meu?
A mângâiat blând pielea din jurul ochilor fetei. Capul ei a alunecat pe umărul lui şi ea s-a mirat că el n-o respinge, ci o strânge în braţe.
-Nu-mi mai spune înger.
-Cum să-ţi spun?
-Spune-mi târfă ce te-ai vândut pentru un pic de mâncare, pentru lemne şi pentru ghete, pentru medicamente şi un pic de siguranţă! Nu eram ce ai văzut tu în mine! Te-ai înşelat în privinţa mea!
Aştepta cu inima cât un purice ca el să o respingă. Să o alunge din braţele lui ca pe un lucru murdar, dar el o strângea cu şi mai multă putere.
-Nu vorbi aşa, îngerul meu! Îngerul meu! Îngerul meu!... Eşti aşa cum te-am văzut eu, nu m-am înşelat! Îngerul meu albastru, povesteşte-mi ce-i cu tine.
-Eram numai spirit, eram numai creier şi m-am trezit brusc într-o lume în care trebuia să fiu numai trup şi nu m-am putut descurca. E drept că ceea ce m-ai învăţat tu, profesore, nu mi-a fost de prea mult folos în lumea reală. N-am avut ce face cu ceea ce aveam de la tine printre oameni de rând. Tu lucrezi cu absolutul, cu visul, cu nostalgia de a-l găsi pe Dumnezeu prin cuvânt şi m-ai învăţat şi pe mine să fac asta, dar, unde am ajuns eu, aşa ceva nu există. Există doar oameni ce cred că totul în legătură cu omul e „a avea”, există alţii ce cred că a iubi este să posezi un prăpădit de trup...
Nu mai putea vorbi. Plângea în hohote cu capul ascuns la gâtul lui.
Gura lui flămândă, ce s-a stăpânit atâţia ani să n-o atingă, i-a căutat buzele. Ea nu ştia ce-i asta, el era prea repezit şi în loc de sărut a lovit-o la gură şi un firicel de sânge i-a înflorit pe buze.
I-a şters buzele cu mâna. Căuta răspunsuri în aura şi în ochii ei, dar nu le putea citi clar.
-De ce nu ştii să săruţi?
-El nu sărută niciodată. El...el...nu...nu...
Iar îi privea ochii din care putea afla tot. Tot ceea ce ea nu putea spune. Întreba şi ea doar dădea din cap după fiecare întrebare.
-Ţipă tare soţul tău? Se crede stăpân?
-Nu-i aşa că nu te lasă să vorbeşti?...
-Urăşte creierul tău?...
-Îţi porunceşte şi indică cu degetul când o face?...
La toate ea doar dădea din cap, deşi nu erau întrebări, ci erau răspunsuri pe care profesorul le citea în ochii ei. La sfârşit, a mai pus o singură întrebare la care tot nu a aşteptat răspuns, căci punând-o nu i-a mai privit ochii ci a strâns-o în braţe:
-Ce culoare au ochii lui? Cum sunt?
Ea, de la pieptul lui, a şoptit:
-De ce mă întrebi dacă ştii?
-Ştiu, a răspuns el.
Minute în şir a ţinut-o în braţe fără să scoată niciun cuvânt niciunul nicialtul. Nici corbii nu mai croncăneau. Şi ei, şi copacii goi şi brazii îmbrăcaţi în alb simţeau în jurul lor cântecul iubirii.
-Cum să fac să mă împac cu soarta, să nu mai simt durerea, profesore?
-Nu ştiu.
Ea s-a smuls furioasă din braţele lui. Tot ce trăise răbufnea ca un torent în faţa omului despre care credea că îi este dator din iubire şi că, fiind filozof, are răspuns la toate.
-Cum să nu ştii!? Tu trebuie să ştii tot!
-Nu ştiu, toantă mică! Nu ştiu cum să mă vindec nici pe mine de durere şi nici ţie ce să-ţi spun.
Vocea îi era tăioasă şi la fel de rece ca gerul.
-Şi atunci la ce foloseşte filozofia!? La nimic. E o încâlceală de vorbe goale şi fără rost! Dacă întrebi un filozof cum se ajunge de la Fălticeni la Suceava, îţi vorbeşte jumătate de oră despre cale, drum, copaci, frunze, dar nu-ţi spune simplu şi la obiect, într-un minut, că trebuie să iei autobuzul din autogară.
În altă situaţie profesorul ar fi râs. Ştia că odată i-a spus Marianei că va desfiinţa filozofia şi filozofii. Acum era acea zi.
-Ce rost au filozofii!? Ce produc!? Ce rezolvă!?... Priponiţi orice idee despre toate şi tot. Emiteţi principii şi vă credeţi maeştrii ai vieţii, dar nu sunteţi decât nişte palide umbre de observator la viaţă cu pretenţii de demiurg! Singurii filozofi maeştri la viaţă, la supravieţuire sunt Jean Valjean şi Contele de Monte Cristo, dar eu ce vină am avut că a trebuit să fiu Fantine?
A spus tot ce avea de spus. Cu furie, cu obidă, cu nevoie de a-şi ţipa durerea şi acum tăcea speriată. Aştepta chiar ca profesorul să o certe. A oftat când a văzut că el îi ia mâinile.
-Toantă mică, dacă făceai asta în faţa soţului tău, te lovea, nu-i aşa?
Îl ura că zâmbea. Îl ura că ghiceşte tot. Voia să-l lovească pentru a nu mai râde de furia ei.
I-a prins strâns pumnul ce se îndrepta cu furie spre el. Îi săruta degetele ce înfloreau din pumn strâns să lovească mână întinsă cerşind iubire.
-Nu-ţi descărca furia pe mine, deşi pot să-ţi dau voie să mă loveşti dacă asta îţi face bine şi te vindecă cât de cât de durere. Fac o paranteză: asta-i o cale de a nu mai simţi durerea: să pui să plătească, pentru răul pe care ţi-l face lumea, fiinţa ce te iubeşte cel mai mult pe lume – dar să-ţi fie clar că o faci pentru că îţi dau eu voie.
Ea s-a topit la pieptul lui. În ea nu mai era niciun pic de furie. Doar lacrimă.
-Filozofii nu ştiu cale vindecării de durere. N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii” găseşte calea, ca singura posibilă, prin creştinism. Budiştii, speriaţi de mizerie, boală, sărăcie, moarte, găsesc fericirea căutând echilibru...
-Taci din gură! Nu vreau să mai aud nimic despre creştinii ce preamăresc suferinţa şi-i spun fericire sau despre nebunii ce au fugit încă de vii în nirvana! Nu vezi că-i şi la unii şi la alţii evadare din realitate!? Eu vreau fericire aici pe pământ, vreau împlinire în viaţă, fără să fur de la nimeni nimic şi fără să lovesc, iar tu, care atâţia ani ai pretins că le ştii pe toate, trebuie să-mi spui care-i calea!?
Profesorul râdea. E drept că în râsul lui sclipea în colţul ochilor lacrima. A ştiut tot timpul că va veni şi ziua asta când Mariana va descoperi că-i doar om la fel ca ea, cu temeri şi cu zbateri de neputinţă, slab în faţa sorţii şi a veşniciei...
-Nici eu nu ştiu calea, toantă mică. Pictez, ascult muzică, sculptez în lemn, cânt la pian ca să înţeleg scânteia pusă de creator în mine, dar mai mult nu pot face.
-Cât te urăsc...
-Ştiu, a şoptit el trist.
-Şi cît te iubesc, a terminat ea, dar el a rămas tot trist.
Printre sughiţuri de plâns, ea i-a spus că are o durere infinit mai mare decât că nu a avut parte de iubirea lui, căci faptul că nu mai putea scrie, că i se interzice asta, o ducea spre neant. Aceea era durerea cea mare. Nu mai era om creator. Scânteia pusă de Creator în ea nu mai avea voie şi nici nu mai putea lumina.
Profesorul ştia cum doare asta. Mult mai mult decât durerea pierderii celei mai mari iubiri. A doua zi după banchetul Marianei, a avut un accident la mâna dreaptă şi când doctorii i-au spus că s-ar putea să nu mai poată lucra niciodată cu ea s-a simţit ca un mort viu. Privindu-şi cicatricea din palmă ştia despre ce durere vorbeşte Mariana. O trăise şi el. În urmă cu câteva zile s-a apucat din nou de pictat şi era cel mai fericit dintre muritori. Luminat de un gând aproape a ţipat:
-Ştiu care este calea! Să fii om creator! Să nu renunţi la darul pus de Dumnezeu în tine! Să lupţi cu tot ceea ce îţi scoate viaţa în cale şi să învingi! Calea ta e scrisul! Nu renunţa la scris!
-Dar nu mai pot! Niciun cuvânt nu mai vine la mine! Poate nu sunt cine ai văzut tu mereu că sunt, ci sunt ceea ce vede lumea şi Simion! Poate tu te-ai înşelat şi ai văzut mai mult decât aş putea fi vreodată! Poate sunt doar ucenic, nu maestru al vieţii; poate doar sclav, nu om liber.
-Sigur nu m-am înşelat! Sigur vor veni cuvintele înapoi! După tot ce mi-ai spus azi, ştiu că nu a murit omul creator din tine. Restul e maya...
-Mă faci să-i trimit pe budişti la dracu... Sau să-i pun să trăiască ce am trăit eu în ultimile luni şi apoi să-i întreb: Simţiţi pe viu sau e „maya”!? Vă doare sau e iluzie de durere!?
-Trimite-i. Pune-i să trăiască. Eşti un om liber să faci tot ce simţi.
-Profesore, noi suntem prieteni şi când ne certăm. Cu soţul meu suntem străini chiar şi când ne....
Ea a tăcut încurcată. Oricum profesorul ştia ce a vrut să zică. Mângâindu-i ochii a şoptit:
-Aici e vorba tot de maya: iluzie. Cu mine te-ai iubit mereu, cu el niciodată.
Întâlnirea lor ar fi durat o veşnicie dacă el nu şi-ar fi făcut curaj să plece. El era mai puternic. La fel ca întotdeauna.
-Plec. Nu o să ne mai vedem niciodată. Oricum rămâi cu mine.
-Şi eu te iau cu mine, a completat ea, şi şi-a însoţit cuvintele de un gest prin care strângea ceva în pumn de la pieptul lui şi ducea spre pieptul ei.
-Nu renunţa la scris. Nu uita de omul creator din tine şi nu-l lăsa să moară.
-Să ne dăm întâlnire în cer, profesore. Îţi promit veşnicia. Aşteaptă-mă sau te aştept în cer. Ceartă-l pe Dumnezeu, dacă ajungi primul, că se joacă cu veşnicia şi cu timpul şi nu ştie că pe pământ douăzeci de ani înseamnă condamnarea iubirii. La El infinit plus minus douăzeci de ani e acelaşi lucru, dar pentru noi a fost imens...
-Şi eu îţi promit veşnicia, îngerul meu albastru.
Au plecat unul într-o parte şi celălalt în alta. Se simţeau rupţi în două. Ea s-a întors încă o dată spre el.
-Te mai rog ceva, profesore. Du-te acasă şi şterge coroana de margarete de pe capul meu din tablou.
-Şi ce să pun în schimb?
-Am crezut că ştii. Dacă nu ştii, nu ai înţeles nimic.
În câteva clipe parcul a rămas pustiu. Iubirea zburase speriată de corbii ce alungă visul. Iubirea şi Dumnezeu seamănă tare mult: deşi nimeni nu le vede, numai nebunii pot crede că nu există. Nu poţi pipăi iubirea, nu poţi atinge Neatinsul, dacă s-ar putea face ar deveni mici, căci ceea ce e tangibil şi cunoscut de om devine şi mic.
Mariana a luat cu ea iubirea care plânge şi ţipătul nebun al corbilor. Ca un cântec îi bătea inima: aş fi vrut să nu te întâlnesc... ce mult mă bucur că te-am întâlnit... aş fi vrut...
A dus mâna la buze acolo unde avea o mică rană şi inima a început alt cântec: vreau să nu te vindeci niciodată, să te port cu mine mereu.
Când a intrat pe poartă, acasă, încă îi bântuia prin creier o vorbă ca un vers: noi ne-am iubit mereu...
Nu-i era foame şi nici frigul nu-l simţea. Îi era dor de Simfonia fantastică. În parc, parcă cineva o cânta.
Seara a ajuns acasă şi Simion. A venit împreună cu un văr. Mariana le-a făcut cafea şi a aşezat masa.
În timp ce mâncau cei doi bărbaţi discutau despre nişte rafturi pe care Simion trebuia să le facă pentru văru-său. O singură vorbă a spus şi Mariana în legătură cu asta. Ceva banal şi poate nici nu avea dreptate, căci nu se pricepea, dar ceea ce a urmat, depăşea până şi imaginaţia cea mai bolnavă, căci nu Simion a fost cel ce a pus-o la punct, ci văru-său.
-Tu ce te bagi!? Te-a întrebat cineva ceva pe tine!?... Caută-ţi de oalele tale şi de spălat vase, nu te băga în vorba noastră!
Roşie ca focul de ruşine, a ieşit din bucătărie. Oare era prea mult vis în faptul că îşi dorea cu disperare ca Simion să-i ia apărarea!? Oare cerea prea mult că-şi dorea să-l audă spunându-i: Suntem veri, dar dacă îi mai vorbeşti aşa soţiei mele nu mai intri în casa asta! Nu, nu era prea mult vis şi nci nu cerea prea mult, că orice soţie vrea ca soţul ei să o apere şi să nu dea voie nimănui să o umilească şi orice bărbat normal la cap, care îşi iubeşte şi respectă soţia, îl mănâncă – metaforic vorbind – pe cel ce a îndrăznit să ridice tonul la ea în propria casă. Atâta doar că Simion nu era bărbat normal şi nu îşi luase soţie, ci servitoare.
Stătea în întuneric în dormitor. Tot ce-şi dorea era un pic de vin. Era singurul lucru ce ar fi făcut-o să nu mai simtă durerea. A căutat sticla din care i-a dat Simion să bea. Ştia că a mai rămas foarte puţin în ea. A găsit-o şi tremurând de setea de a nu mai simţi nimic a dus-o spre gură. Data trecută când a fost beată a fost bine. Plutea, vorbea singură şi nu a simţit durerea. Asta îşi dorea şi acum. Să nu mai simtă nimic. Înainte de a ajunge vreo picătură de vin în gură a aruncat sticla. Avea în faţa ochilor imaginea profesorului ce vorbise chiar în acea zi despre calea ei. El sigur nu a băut nici măcar atunci când îl bântuia cea mai neagră deznădejde că nu va mai putea niciodată picta şi nici când a pierdut-o pe ea. Nu-i o soluţie asta, decât dacă vrei să ajungi mai legumă decât eşti, Mariana. E drept că e greu de digerat crudul adevăr. Azi i-ai trimis pe budişti la dracu, te-ai înfuriat şi pe creştinii ce preamăresc suferinţa, dar dacă te apuci de băut, şi unii şi alţii, ce au găsit totuşi o cale, vor privi la tine cu milă că în loc să-ţi mai cauţi drumul, ai ales o fundătură. Şi încă ceva: parcă tu vorbeai astăzi despre evadare din realitate.
A scos-o din discuţia aprinsă cu propriul creier – ce-i era şi cel mai bun partener de discuţie, chiar şi atunci când se certa cu inima, căci el spunea una, ea alta şi neînţelegându-şi unul altuia limba, totul se sfârşea în ceartă – intrarea lui Simion în dormitor.
-Cine ţi-a permis să te bagi în vorbă? Te-a întrebat cineva pe tine ceva? Cum ai îndrăznit să vorbeşti în faţa lui văru-miu?
Ţipa şi ea nu putea să-i răspundă.
-Să nu mai avem divergenţe pe tema asta: nu te bagi în vorbă, decât dacă eşti întrebată!
-Mai încet, Simion, să nu te audă lumea! Se aude din drum cum ţipi, auzi Mariana vocea mamei lui Simion ce-şi băgase capul în cameră. Asta era cea mai mare grijă a ei: să nu ştie lumea, să nu audă lumea, în rest nu conta ce se întâmpla.
A adormit gândindu-se că ar fi fost tare fericită dacă bărbatul ei ar fi ţipat la văru-său, nu la ea. Atât de fericită, încât în loc să se strângă ghem, înainte de a adormi şi să se roage cu disperare ca el să n-o atingă, că nu ar fi putut suporta, l-ar fi cuprins cu mâinile de gât şi ascunzându-şi capul în scobitura umărului lui, i-ar fi şoptit: Mulţumesc. Dacă el ar fi întrebat mirat: Pentru ce? ea i-ar fi răspuns: Pentru că mi-ai luat apărarea! apoi i-ar fi sărutat gâtul lângă ureche şi gheaţa din el s-ar fi topit şi mâinile lui ar fi învăţat să dăruie iubire şi ochii lui ar fi numai cer infinit fără niciun pic de frig.
Nici nu era adormită bine când el o întrebă:
-De ce râzi?
-Pentru că visam frumos, a şoptit ea fără a deschide ochii.
A devenit rigidă când i-a simţit mâinile atingând-o.
-Ce visai? Spune-mi şi mie. Râdeai atât de frumos în vis.
Oare dacă i-aş spune? se întrebă şi apoi se apucă să povestească.
-Visam că tu l-ai scos afară din casă pe vărul tău. Că ai ţipat la el: Bă, nenorocitule, cum îndrăzneşti să ţipi la nevasta mea! Eram tare fericită în vis. Te-am luat de gât şi ţi-am şoptit lângă ureche: Mulţumesc.
Nu avea curaj să spună că a visat şi că l-a sărutat. Aştepta înfrigurată răspunsul lui. Cât de mult îşi dorea ca el să ştie ce să spună şi ea să se agaţe de gâtul lui şi să plângă de fericire că-i cea mai importantă fiinţă din viaţa lui.
-Nu veni cu chestii de astea de doi bani la mine, că nu ţine! N-ai visat nimic, ci ai inventat ca să mă prosteşti! Uite care îi chestia: ai viaţă grea cu mine dacă încerci să mă prosteşti cu aiureli din astea de doi bani! Cu cât înţelegi mai repede asta, cu atât e mai bine! Acum te vreau, mincinoasă prefăcută ce eşti! Auzi la ea să mintă că a visat! Crede că eu sunt prost! De ce dracu spune inginerul Airinei că eşti deşteaptă nu ştiu, că tu numai aşa nu eşti!
Am visat! Pot jura că am visat! Atâta doar că eu visez şi cu ochii deschişi, nu numai în somn! ţipa sufletul ei în timp ce trupul se lupta disperat cu un bărbat ce îl vroia. Îi trebuia foarte puţin să nu mai lupte: un pic de blândeţe, un pic de credinţă în vis, o firimitură de iubire şi un înţeles ca o taină că atunci când iubeşti nu vrei şi nu iei, ci dărui şi înalţi. E un altfel de a cânta simfonia fantastică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu