miercuri, 19 iunie 2019

Copiii noștri nu sunt ai noștri, ci ai vieții...





David, fiul meu cel mare, a crescut brusc și tot brusc s-a maturizat și apoi nu am mai putut să-i impun nimic. Lua decizii, spunea ce vrea să facă și făcea. Dacă ar fi luat decizii proaste sau greșite nu l-aș fi putut opri, căci avea o voință de fier. A hotărât că va fi inginer informatician în clasa a treia și apoi a mers pe acest drum.
Sebastian, fiul cel mic, s-a hotărât mai greu și s-a maturizat mai încet; aș zice că în ritmul normal al tinerilor.
Era în anul patru de liceu Sebastian și cât ținea școala avea un ritm de muncă infernal: ore, pregătire pentru bac și admitere la facultate la fizică, matematică și română și la toate astea se adăuga naveta care îl obosea mult. Îl vedeam că este extenuat, dar nu aveam ce face.
Și venea vacanța... Ca să își scoată pârleala pentru lunile de muncă, efort fizic și intelectual dormea până pe la amiază. Dar seara ieșea cu prieteni și îmi venea acasă mult după miezul nopții. Așa fac toți tinerii. Eu nu puteam dormi. Îl așteptam. După ce venea adormeam liniștită. Vacanțele lui erau un chin – Doamne, ce dor îmi este de acel chin! - pentru mine. Îl certam, bodogăneam și el mă asculta tăcut, apoi îmi spunea:
-Cine te pune să mă aștepți!? Dormi. Când o să fiu la București la facultate, ce o să faci!?
-Nu pot dormi până nu te știu în pat, cât timp mai ești sub acoperișul meu.
Bineînțeles câ îmi spunea unde merge. Eu îi atrăgeam atenția legat de anumite locuri unde au mai fost incidente violente sau comportamente inadecvate, după părerea mea, și îi ceream să nu meargă acolo sau măcar să aibă grijă. Interdicția clară era legată de băutură la volan, după ce și-a luat carnetul. Chiar dacă nu avea mașină știam că mai conduce mașinile prietenilor lui. Îi țineam un discurs în fiecare seară legat de asta.
Într-o noapte a venit pe la două acasă. S-a dus pe vârfuri să se culce, dar eu eram trează și am bombănit:
-Of, Doamne, parcă ești Pichi, când rupe lanțul, cât timp ești în vacantă!
-O, mama, asta a durut rău! mi-a zis el râzând apoi s-a trântit în pat și a adormit ca un lemn. Când s-a trezit a doua zi făcea pe supăratul.
-Mama, să spui că eu sunt ca Pichi!?...
Eu râdeam de supărarea lui.
Cine era Pichi și de ce l-am comparat pe Sebastian cu el? Era cățelul meu de la acea vreme. Era un cățel cuminte ce îmi apăra casa și mă anunța când venea cineva. Se întâmpla ca rar să rupă lanțul sau să își scoată capul prin curelușă și cățelul meu blând devenea altul. Fugea bezmetic la cățele sau cu alți câini de pe drum câteva zile. Nu îl puteam prinde, nu puteam pune mâna pe el și dacă mă apropiam un pic mârâia fioros arătându-și colții chiar și la mine. Și într-o zi mă trezeam cu el în prag. Era sătul de umblat cotârlău. Blana îi era stoflocită. Ochii lăcrimoși. Colții nu îi mai arăta. Limba îi atârna din gură fleșcăită și el părea că nu este în stare să și-o tragă înapoi. Spășit, obosit, flămând și însetat se așeza în fața pragului. Mă privea cerșind... Îl chemam după mine, ca să îl leg, dar nu mai putea merge. Îl târâiam sau îl duceam în brațe până la coteț de parcă era o cârpă moale. Îi puneam apă. Îi puneam mâncare. Bea și mânca ca un prost, apoi stătea lat și după odihnă și hrană redevenea câinele meu cuminte, dar asta până rupea iar lanțul sau își scotea curelușa pe cap.
Eu cu băieții făceam haz de escapadele lui.
Acum înțelegeți de ce a spus Sebastian că a durut rău comparația cu Pichi!?
Ne-am certat mult în vacanțe pentru umblatul bezmetic nopțile până când am observat că fiul meu, care devenise student între timp, m-a înțeles și venea seara acasă să se culce până în miezul nopții. Ațipeam. Mă trezeam. Deschideam încet ușa la el și îl vedeam dormind cu plapuma trasă până peste cap, răsuflam ușurată că am un copil cuminte și mă duceam la culcare și dormeam adânc, fără grijă că fiul meu doarme acăsucă. Dar parcă era prea cuminte, prea îl găseam în fiecare noapte în pat dormind adânc. Odată m-am dus până lângă el, nu m-am mulțumit să văd de la ușă că este în pat. Am atins plapuma și mâna s-a dus adânc... adânc... adânc... până la saltea. Nu era niciun Sebastian sub plapumă. Era o pernă așezată sub plapumă în locul lui.
L-am așteptat. Mi-a spus unde a fost. Mi-a spus că nu a vrut să mă păcălească, ci să mă facă să pot dormi liniștită și să nu îl mai aștept în fiecare seară.
Am repetat interdicția clară: Nu alcool la volan, că își distruge viața! Mi-a spus că nu este inconștient. I-am spus că pentru asta l-aș bate chiar dacă e mare! Și am rămas înțeleși să nu mai pună perna sub plapumă, căci prefer să nu dorm și să îl aștept până vine.
Era într-o vacanță de vară, cred că ultima petrecută în sat, și l-am așteptat mult, mult, mult. Pe la patru dimineață l-am auzit intrând pe ușa din față și m-am culcat liniștită.
A doua zi l-am întrebat la ce oră a venit. Senin, calm, ferm convins că nu știu la ce oră a ajuns acasă mi-a spus:
-După doisprezece.
-Măi, nerușinatule, patru dimineața era când ai venit.
-Și patru dimineața nu este după doisprezece!?
Ne-a pufnit râsul pe amândoi.
L-am îmbrățișat. Cred că i-am șoptit că iar umblă ca Pichi și el a râs.
Apoi am renunțat. Era mare. Plecase din cuib. Lua decizii. Avea dreptul la pași singur și la greșeli.
Când a plecat din vacanța aceea la facultate l-am îmbrățișat strâns la poartă înainte de a se urca în mașină.
-Știi, Sebastian, nu ți-am cerut nici ție nici lui David perfecțiune, pentru că eu nu sunt un om perfect. Am făcut multe greșeli. Aveți și voi dreptul la greșelile voastre, căci așa învățați despre viață și ce este viața, dar ai grijă să nu faci greșeli ce nu se mai pot repara, să nu ajungi în situații din care să nu te mai poți salva.
A plecat la mașină. Înainte de a urca s-a întors iar la mine și m-a strâns tare în brațe.
-Am o mamă tare deșteaptă, mi-a șoptit lângă ureche.
Acum vine iar o vacanță, dar nu o să am parte de fericirea de a aștepta pe cineva toată noaptea să vină de prin sat...
Eu nu știam atunci ca așteptarea face parte din fericirea de a fi mamă... Acum știu. A, și era să uit: Nici pe Pichi nu îl mai am...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu