David,
fiul meu cel mare, a crescut brusc și tot brusc s-a maturizat și
apoi nu am mai putut să-i impun nimic. Lua decizii, spunea ce vrea
să facă și făcea. Dacă ar fi luat decizii proaste sau greșite
nu l-aș fi putut opri, căci avea o voință de fier. A hotărât că
va fi inginer informatician în clasa a treia și apoi a mers pe
acest drum.
Sebastian,
fiul cel mic, s-a hotărât mai greu și s-a maturizat mai încet; aș
zice că în ritmul normal al tinerilor.
Era
în anul patru de liceu Sebastian și cât ținea școala avea un
ritm de muncă infernal: ore, pregătire pentru bac și admitere la
facultate la fizică, matematică și română și la toate astea se
adăuga naveta care îl obosea mult. Îl vedeam că este extenuat,
dar nu aveam ce face.
Și
venea vacanța... Ca să își scoată pârleala pentru lunile de
muncă, efort fizic și intelectual dormea până pe la amiază. Dar
seara ieșea cu prieteni și îmi venea acasă mult după miezul
nopții. Așa fac toți tinerii. Eu nu puteam dormi. Îl așteptam.
După ce venea adormeam liniștită. Vacanțele lui erau un chin –
Doamne, ce dor îmi este de acel chin! - pentru mine. Îl certam,
bodogăneam și el mă asculta tăcut, apoi îmi spunea:
-Cine
te pune să mă aștepți!? Dormi. Când o să fiu la București la
facultate, ce o să faci!?
-Nu
pot dormi până nu te știu în pat, cât timp mai ești sub
acoperișul meu.
Bineînțeles
câ îmi spunea unde merge. Eu îi atrăgeam atenția legat de
anumite locuri unde au mai fost incidente violente sau comportamente
inadecvate, după părerea mea, și îi ceream să nu meargă acolo
sau măcar să aibă grijă. Interdicția clară era legată de
băutură la volan, după ce și-a luat carnetul. Chiar dacă nu avea
mașină știam că mai conduce mașinile prietenilor lui. Îi țineam
un discurs în fiecare seară legat de asta.
Într-o
noapte a venit pe la două acasă. S-a dus pe vârfuri să se culce,
dar eu eram trează și am bombănit:
-Of,
Doamne, parcă ești Pichi, când rupe lanțul, cât timp ești în
vacantă!
-O,
mama, asta a durut rău! mi-a zis el râzând apoi s-a trântit în
pat și a adormit ca un lemn. Când s-a trezit a doua zi făcea pe
supăratul.
-Mama,
să spui că eu sunt ca Pichi!?...
Eu
râdeam de supărarea lui.
Cine
era Pichi și de ce l-am comparat pe Sebastian cu el? Era cățelul
meu de la acea vreme. Era un cățel cuminte ce îmi apăra casa și
mă anunța când venea cineva. Se întâmpla ca rar să rupă lanțul
sau să își scoată capul prin curelușă și cățelul meu blând
devenea altul. Fugea bezmetic la cățele sau cu alți câini de pe
drum câteva zile. Nu îl puteam prinde, nu puteam pune mâna pe el
și dacă mă apropiam un pic mârâia fioros arătându-și colții
chiar și la mine. Și într-o zi mă trezeam cu el în prag. Era
sătul de umblat cotârlău. Blana îi era stoflocită. Ochii
lăcrimoși. Colții nu îi mai arăta. Limba îi atârna din gură
fleșcăită și el părea că nu este în stare să și-o tragă
înapoi. Spășit, obosit, flămând și însetat se așeza în fața
pragului. Mă privea cerșind... Îl chemam după mine, ca să îl
leg, dar nu mai putea merge. Îl târâiam sau îl duceam în brațe
până la coteț de parcă era o cârpă moale. Îi puneam apă. Îi
puneam mâncare. Bea și mânca ca un prost, apoi stătea lat și
după odihnă și hrană redevenea câinele meu cuminte, dar asta
până rupea iar lanțul sau își scotea curelușa pe cap.
Eu
cu băieții făceam haz de escapadele lui.
Acum
înțelegeți de ce a spus Sebastian că a durut rău comparația cu
Pichi!?
Ne-am
certat mult în vacanțe pentru umblatul bezmetic nopțile până
când am observat că fiul meu, care devenise student între timp,
m-a înțeles și venea seara acasă să se culce până în miezul
nopții. Ațipeam. Mă trezeam. Deschideam încet ușa la el și îl
vedeam dormind cu plapuma trasă până peste cap, răsuflam ușurată
că am un copil cuminte și mă duceam la culcare și dormeam adânc,
fără grijă că fiul meu doarme acăsucă. Dar parcă era prea
cuminte, prea îl găseam în fiecare noapte în pat dormind adânc.
Odată m-am dus până lângă el, nu m-am mulțumit să văd de la
ușă că este în pat. Am atins plapuma și mâna s-a dus adânc...
adânc... adânc... până la saltea. Nu era niciun Sebastian sub
plapumă. Era o pernă așezată sub plapumă în locul lui.
L-am
așteptat. Mi-a spus unde a fost. Mi-a spus că nu a vrut să mă
păcălească, ci să mă facă să pot dormi liniștită și să nu
îl mai aștept în fiecare seară.
Am
repetat interdicția clară: Nu alcool la volan, că își distruge
viața! Mi-a spus că nu este inconștient. I-am spus că pentru asta
l-aș bate chiar dacă e mare! Și am rămas înțeleși să nu mai
pună perna sub plapumă, căci prefer să nu dorm și să îl aștept
până vine.
Era
într-o vacanță de vară, cred că ultima petrecută în sat, și
l-am așteptat mult, mult, mult. Pe la patru dimineață l-am auzit
intrând pe ușa din față și m-am culcat liniștită.
A
doua zi l-am întrebat la ce oră a venit. Senin, calm, ferm convins
că nu știu la ce oră a ajuns acasă mi-a spus:
-După
doisprezece.
-Măi,
nerușinatule, patru dimineața era când ai venit.
-Și
patru dimineața nu este după doisprezece!?
Ne-a
pufnit râsul pe amândoi.
L-am
îmbrățișat. Cred că i-am șoptit că iar umblă ca Pichi și el
a râs.
Apoi
am renunțat. Era mare. Plecase din cuib. Lua decizii. Avea dreptul
la pași singur și la greșeli.
Când
a plecat din vacanța aceea la facultate l-am îmbrățișat strâns
la poartă înainte de a se urca în mașină.
-Știi,
Sebastian, nu ți-am cerut nici ție nici lui David perfecțiune,
pentru că eu nu sunt un om perfect. Am făcut multe greșeli. Aveți
și voi dreptul la greșelile voastre, căci așa învățați despre
viață și ce este viața, dar ai grijă să nu faci greșeli ce nu
se mai pot repara, să nu ajungi în situații din care să nu te
mai poți salva.
A
plecat la mașină. Înainte de a urca s-a întors iar la mine și
m-a strâns tare în brațe.
-Am
o mamă tare deșteaptă, mi-a șoptit lângă ureche.
Acum
vine iar o vacanță, dar nu o să am parte de fericirea de a aștepta
pe cineva toată noaptea să vină de prin sat...
Eu
nu știam atunci ca așteptarea face parte din fericirea de a fi
mamă... Acum știu. A, și era să uit: Nici pe Pichi nu îl mai
am...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu