Era
în urmă cu mai mulți ani. La vremea aceea publicasem în variantă
tipărită, doar romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE, dar aveam publicate
la o editură virtuală din SUA și NISIPURI MIȘCĂTOARE, și ACASĂ
toate 4 volumele și un volum de poezie. Acolo eram citită de români
din întreaga lume și primeam mesaje de la unii din ei.
Așa
am luat legătura cu un profesor de filosofie și de studii ale
religiilor, dar și autointitulat continuator al lui Mircea Eliade,
stabilit undeva la capătul lumii. Mă încânta și mă fascina în
egală măsură corespondența cu el. Mă simțeam onorată, dar și
măgulită. Vorbeam cu el prin e-mailuri despre romanul ACASĂ și
despre ceea ce am intenționat scriind această carte. El îmi
povestea despre India, țară pe care o iubea și pe care o vizitase
de mai multe ori pentru a-i cunoaște civilizația și religia.
Într-o zi mi-a scris că vine la un congres în România și că va
veni să mă cunoască negreșit.
Am
mers la preotul cu har cu care mă sfătuiesc din când în când și
îi vorbeam cu înflăcărare despre acest om. Îi spuneam cât eram
fascinată de cultura lui și de titlurile academice pe care le
obținuse prin întreaga lume. Era clar că mă plasam în
inferioritate față de el.
-Nu
te înclina în fața lui. El știe din cărți. Tu cunoști viața.
Nu îmi place atitudinea ta față de el…
Vorbele
preotului, deși blânde, m-au atins ca un duș cu apă înghețată.
-Dar
e profesor de filosofie. Studiază religiile. A vizitat India… Acum
vrea să mă cunoască pe mine. I-a plăcut romanul ACASĂ… Sunt
încântată… Vine de la capătul lumii să mă cunoască! am
încercat să îmi pledez cauza.
-Pe
tine o să te ajute românii tăi, pentru ei ești scriitoare! Nu
aștepta nimic de la un străin venit de departe. Îți repet: Nu te
înclina în fața lui! Ești cu mult mai mult decât el!
Am
salutat și am dat să ies. Nu știam ce să mai spun. Eram supărată
pe atitudinea părintelui. Cuvintele lui m-au ajuns la ușă. Erau
șoptite, dar dure ca o lamă de oțel:
-Omul
acela nu o să calce niciodată în curte la tine! Niciodată în
Suceava! Nu – atâta timp cât mă rog eu și stau în genunchi!
M-am
întors spre el. Zâmbea cald. Nu părea furios pe mine. Ceva pe fața
lui, dincolo de zâmbet, era neclintit.
-Niciodată
nu o să calce în curte la tine! Să ții minte asta…
Am
ieșit năucită… Ce este cu părintele!?... Nu poate fi atât de
limitat în gândire… Are o minte deschisă… E citit… Vorbim
despre Eminescu cu drag și cu patos. Ce are cu omul acesta atât de
școlit și umblat prin lume!? Nu îmi vine a crede.
Mărturisesc
că am mers acasă decepționată de părintele.
*
Peste
câteva zile a sunat telefonul. Omul de la capătul lumii aterizase
pe aeroport la București și m-a sunat. Era prima dată când îi
auzeam vocea. Am vorbit încântați amândoi că în sfârșit ne
auzeam. Mi-a comunicat și ce program are: urcatul pe munte la
Sfinxul din Bucegi, congresul și apoi vizita la mine. Mi-a comunicat
și data exactă când va veni.
Au
trecut câteva zile în care nu a mai sunat. Era într-o sâmbătă
seara – asta îmi amintesc sigur. Adormisem. A bâzâit telefonul
semn că a venit un mesaj. Am bâjbâit după telefon și am citit:
”E
noaptea de Sânzâiene. Se deschid cerurile. Sunt în Bucegi la
Sfinx. V-am luat cu mine, dar aveți tendința să zburați, așa că
v-am legat de picior…”
Am
înțepenit. Ceva nu îmi convenea, dar nu știam ce. Probabil că nu
îmi plăcea să fiu legată de picior nici măcar metaforic. Am
adormit greu. Am avut un vis straniu. Eram pe un drum de țară
colbuit. Mergeam desculță. Aveam o rochie roșie cu auriu, lungă
până în pământ. Am pășit și mi-am văzut piciorul ieșind de
sub rochia lungă: era pictat cu hena și aveam brățări la el.
Păream că am venit din altă lume pe ulița satului meu. Eram
străină de sat, dar și de mine. Omul de la capătul lumii venea
spre mine și mi-a întins o eșarfă verde. Eu am luat-o și am
plecat împreună spre o pajiște cu iarbă de smarald. Apoi eu cu el
am devenit unul pe câmpul acela verde ireal.
M-am
trezit. Făcusem dragoste în vis cu străinul. Nu știam să spun
cum mă simțeam. A sunat telefonul. Era el.
-Bună
dimineața. Ce faceți? cum ați dormit? m-a întrebat.
Nu
am răspuns nimic. Încă eram stânjenită de vis. A continuat tot
el:
-Ați
visat frumos!?
Am
înțepenit iar. Ceva îmi spunea, deși părea imposibil, că știe
ce am visat.
-Erați
cu mine în vis… Ați fost cu mine astă noapte… V-am luat pe
munte la Sfinx. Nu vă fie frică… Viața e mai complexă și mai
frumoasă dacă renunțați la limitările pe care vi le impune
creștinismul...
-Creștinismul
nu îmi impune nicio limitare. Este alegerea mea și modul meu de a
fi liberă…
-Ce
prostuță ești! Totul e limitare la voi la creștini. Nici măcar
nu înțelegi ce înseamnă libertatea.
Nu
mai țin minte cum s-a terminat discuția. Stăteam pe marginea
patului și îmi venea să plâng. Mă simțeam rău. Mi-am amintit
cuvintele preotului:” -Omul acela nu o să calce niciodată în
curte la tine! Niciodată în Suceava! Nu – atâta timp cât mă
rog eu și stau în genunchi!” și chiar am început a plânge.
M-am trezit că îl întreb pe părinte, de parcă ar fi fost în
fața mea: Pe cine am lăsat să vină acasă la mine!? Ajută-mă,
părinte!
*
Nu
știu câte zile au mai trecut. Noaptea aveam vise din ce în ce mai
stranii, de parcă o putere străină punea stăpânire pe mine. Mă
rugam mult, după ce mă trezeam, ca să alung rătăcirea din vis.
Ziua vizitei se apropia și eu simțeam frică și furnicături pe
piele. Mă linișteam singură: E doar un simplu om! A umblat mult. A
văzut multe. Cunoaște multe. Poate că sunt într-adevăr limitată…
A
sunat într-o duminică. M-a întrebat după ce ne-am salutat:
-Ai
citit cartea mea, ”Nuntă cosmică în India”?
-Nu.
Am și uitat că mi-ați trimis-o, am răspuns amintindu-mi că îmi
trimesese cu mult timp în urmă o carte în format electronic.
-Te
temi să o citești! Ți-e teamă că vei descoperi CALEA, m-a
ironizat.
-Nu
mi-e teamă. Astăzi e duminică. O citesc și vă scriu impresii.
-Mi-ar
place să o citești până vin la tine.
Am
deschis documentul trimis cu frică, trebuie să mărturisesc. Dacă
o să fie o revelație!? Dacă descopăr o CALE? Dacă m-am înșelat
atâția ani!?... Dacă descopăr ceva ce mă împlinește mai mult
decât creștinismul!?
*
Cartea
era mică. Cât o nuvelă. Am început să o citesc. Stilul era
banal, fără har, șters. Nu transmitea nicio emoție și nicio
trăire. Pe măsură ce citeam mă linișteam într-un sens: nu era o
revelație, nu era o CALE, nu era mai mult, dar mă nelinișteam în
alt sens.
Era
vorba în carte despre un profesor ce studiază religiile și care
merge de mai multe ori în ashramuri din India pentru a învăța de
la guru sau maeștri spirituali. La ultima vizita în India se
îndrăgostește de o indiancă, fiică unui brahman ce făcea statui
de zei și care practica anumite ritualuri cu mantre și meditație
pentru ca acele statui să fie însuflețite de zeul pe care îl
reprezentau. Și fata lui, imitându-și tatăl, medita și rostea
mantre la acele statui. Se căsătorește cu ea în orașul
mitologic Varanasi la data cea mai favorabilă din punct de vedere
astrologic când se sărbătorea nunta cosmică a lui Shiva cu
Parvati. Ea – Sita – avea rochia de mireasă roșie cu auriu,
avea picioarele pictate cu hena și brățuri la picioare și mâini.
Citind
am simțit fiori înghețați în întregul trup. Cunoșteam acea
rochie din visul meu.
Apoi
el pleacă să își vândă tot ce avea pe continentul unde locuia
și să se întoarcă la ea în India pentru totdeauna. Când ajunge
înapoi în India la aeroport îl așteaptă doar părinții Sitei.
El întreabă de ea. Ei sunt fericiți, aproape de extaz, deci el
deduce că ea nu a pățit nimic.
Se
duc acasă, unde i se explică că Sita a fost absorbită, s-a
contopit cu Shiva, zeul din statuie la care ea se ruga. Din ea nu mai
rămăsese nimic, decât o eșarfă verde – Vai! am exclamat când
am citit – pe patul lor din dormitor. El nu poate accepta pierderea
ei, deși familia îi explică că asta e o binecuvântare, e cea mai
înaltă treaptă de atins în religia lor și o împlinire a
rugăciunilor către Shiva.
El
începe să mediteze la zeul din statui și cere ajutorul ei. Prin
vis ea vine la el și îi vorbește. În același timp și el învață
să se manifeste și să fie prezent în visele altora. – Iar Vai!
Am spus citind asta.
O
nepoată a familiei Sitei vine în vizită. El meditează și se
roagă până când Sita începe să se manifeste în acea nepoată,
care nu se simte deloc confortabil. Nimeni nu o întrebase, dacă
primește pe altcineva în suflet la ea! Rudele iau măsuri și el
își întrerupe ritualul prin care făcea să se manifeste Sita în
tânăra de 17 ani. Pleacă din India. Ia cu el doar eșarfa verde ce
îi rămăsese de la soția lui. Se întoarce pe continentul lui,
unde nu mai avea absolute nimic. Meditează mult și cere ajutorul
Sitei. Ea se manifestă mereu în oameni din jurul lui și îl ajută.
Într-o zi primește un ultim mesaj de la ea în vis: Este pe un
drum de țară, în România, cu rochia roșie cu auriu de mireasă
indiană pe care o purtase la nunta din Varanasi… și îi cere:
Du-te în țara ta! Mă vei întâlni acolo. Mă voi manifesta într-o
ființă ce te va ajuta să reformezi religia țării tale!...
*
Aceasta
a fost cartea cât mai pe scurt posibil. Nicio revelație, niciun mai
mult, nicio cale! Totul mi se părea fără sens, aiuritor, tenebros.
Am
scris un e-mail:
”Nu
am avut nicio revelație citind cartea. Nu am găsit nicio cale.
Plecatul dintr-o lume în alta și încâlceala aceia de vieți și
timp m-au zăpăcit. La noi în creștinism se cheamă posedare să
intri în sufletul cuiva. Ziceți că sunteți liber și că eu nu
sunt liberă fiind creștină. Am o întrebare: Tânăra prin care se
manifesta Sita la rugăciunile bărbatului din roman și fără a-i
cere nimeni voie să-i intre în suflet, era liberă!? Mie mi s-a
părut că nu. Și ceea ce i se întâmpla mi se părea o cruzime. Ea
devenea un zombie ca să se manifeste prin ea Sita. În creștinism
nimeni nu îți intră în suflet cu de-a forța. Iisus doar bate la
ușă… E o alegere și libertate dacă îi răspunzi sau nu…
Vă
respect opțiunea, dar calea mea e creștinismul. Și încă ceva
foarte important: Nu mai veniți în vise la mine! Vă dați seama ce
halucinant este să vorbiți de libertate și apoi să veniți în
visele mele forțându-mi sufletul să vă viseze!? Încălcați prea
multe legi, furați vise și apoi spuneți că sunteți liber. Nu
sunt o reîncarnare sau o manifestare a Sitei! Sunt Luminița Aldea.
Sunt fiică de cioban și de țărancă româncă…”
A
sunat imediat. A încercat să vorbească despre o nouă religie.
Ceva amestecat între zeii Indiei și credința dacilor.
Nu
știu ce i-am răspuns. El a continuat agresiv:
-Cum
poți fi atât de proastă să te rogi unui om mort pe cruce! Asta e
creștinismul: o barbarie!
Am
respirat adânc. Apoi am vorbit calm.
-Dvs
nu înțelegeți. Creștinismul nu începe cu Iisus mort pe cruce. Au
murit mii de oameni pe cruce, căci era o metodă de tortură foarte
practicată atunci.
-Păi,
vezi! a intervenit el. Să faci din chin și tortură religie!
-Lăsați-mă
să termin. Creștinismul nu începe cu Iisus mort pe cruce. Dacă
doar murea pe cruce era la fel ca toți ceilalți care au murit pe
cruce în vremea lui. Creștinismul începe cu Învierea! Creștinii
se roagă și cred în Iisus răstignit pentru că urmează învierea.
Din punctul dvs de vedere, pe care vi-l respect, e mai mult, decât
să te închini unui Om – fiul lui Dumnezeu – ce a înviat, să
venerezi ca și obiecte de cult un lingam, a lui Shiva, parcă așa
am citit în carte… fiecare cu credința lui. Eu cu Învierea și
dvs cu lingamul lui Shiva… Mai știu – așa m-a învățat viața
– că există limitări ce te fac liber, așa cum există libertăți
ce te fac sclav.
A
tăcut. Se gândea ce să-mi răspundă.
-Nu
a-i înțeles. E vorba de principiul creator a lui Brahma… O să
îți explic mai bine când vin la tine! O să înțelegi…
Am
închis. Nu am avut curaj să îi spun să nu vină, căci de regulă
îmi respect cuvântul dat. Până la data vizitei am avut vise
absolut năucitoare. Cineva venea în visele mele. Încerca să mă
domine și să mă controleze. Era malefic. Mă rugam. Când nu
puteam spune rugăciuni, spuneam doar: Ajută-mă, părinte!
Îmi
doream din toată inima să nu vină omul acela acasă la mine. Cu o
zi înainte de data stabilită, m-a sunat și a spus că nu poate
veni. A plecat urgent în Austria unde avea o problemă cu o casă.
Eu
mi-am amintit cuvintele preotului și am râs. Știam și eu că nu
va călca niciodată în curtea mea. S-a întors din Austria. M-a
sunat că vine spre Suceava. M-am pus în genunchi. Spuneam:
Ajută-mă, părinte, cu rugăciunea ta! Nu vreau ca omul acela să
vină la mine.
A
sunat iar străinul:
-Nu
știu ce se întâmplă. Am avut accident de mașină. Nu pot veni
nici acum…
*
Am
mers iar la părintele. Mi-a zâmbit. Nu m-a certat.
-Ți-am
spus că nu o să calce în curte la tine!? mi-a spus. Apoi m-a
sfătuit: Să nu mai pleci capul în fața niciunui străin… Tu
ești româncă…
4.aprilie.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu