sâmbătă, 22 iunie 2019

Poveste stranie…





Era în urmă cu mai mulți ani. La vremea aceea publicasem în variantă tipărită, doar romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE, dar aveam publicate la o editură virtuală din SUA și NISIPURI MIȘCĂTOARE, și ACASĂ toate 4 volumele și un volum de poezie. Acolo eram citită de români din întreaga lume și primeam mesaje de la unii din ei.
Așa am luat legătura cu un profesor de filosofie și de studii ale religiilor, dar și autointitulat continuator al lui Mircea Eliade, stabilit undeva la capătul lumii. Mă încânta și mă fascina în egală măsură corespondența cu el. Mă simțeam onorată, dar și măgulită. Vorbeam cu el prin e-mailuri despre romanul ACASĂ și despre ceea ce am intenționat scriind această carte. El îmi povestea despre India, țară pe care o iubea și pe care o vizitase de mai multe ori pentru a-i cunoaște civilizația și religia. Într-o zi mi-a scris că vine la un congres în România și că va veni să mă cunoască negreșit.
Am mers la preotul cu har cu care mă sfătuiesc din când în când și îi vorbeam cu înflăcărare despre acest om. Îi spuneam cât eram fascinată de cultura lui și de titlurile academice pe care le obținuse prin întreaga lume. Era clar că mă plasam în inferioritate față de el.
-Nu te înclina în fața lui. El știe din cărți. Tu cunoști viața. Nu îmi place atitudinea ta față de el…
Vorbele preotului, deși blânde, m-au atins ca un duș cu apă înghețată.
-Dar e profesor de filosofie. Studiază religiile. A vizitat India… Acum vrea să mă cunoască pe mine. I-a plăcut romanul ACASĂ… Sunt încântată… Vine de la capătul lumii să mă cunoască! am încercat să îmi pledez cauza.
-Pe tine o să te ajute românii tăi, pentru ei ești scriitoare! Nu aștepta nimic de la un străin venit de departe. Îți repet: Nu te înclina în fața lui! Ești cu mult mai mult decât el!
Am salutat și am dat să ies. Nu știam ce să mai spun. Eram supărată pe atitudinea părintelui. Cuvintele lui m-au ajuns la ușă. Erau șoptite, dar dure ca o lamă de oțel:
-Omul acela nu o să calce niciodată în curte la tine! Niciodată în Suceava! Nu – atâta timp cât mă rog eu și stau în genunchi!
M-am întors spre el. Zâmbea cald. Nu părea furios pe mine. Ceva pe fața lui, dincolo de zâmbet, era neclintit.
-Niciodată nu o să calce în curte la tine! Să ții minte asta…
Am ieșit năucită… Ce este cu părintele!?... Nu poate fi atât de limitat în gândire… Are o minte deschisă… E citit… Vorbim despre Eminescu cu drag și cu patos. Ce are cu omul acesta atât de școlit și umblat prin lume!? Nu îmi vine a crede.
Mărturisesc că am mers acasă decepționată de părintele.
*
Peste câteva zile a sunat telefonul. Omul de la capătul lumii aterizase pe aeroport la București și m-a sunat. Era prima dată când îi auzeam vocea. Am vorbit încântați amândoi că în sfârșit ne auzeam. Mi-a comunicat și ce program are: urcatul pe munte la Sfinxul din Bucegi, congresul și apoi vizita la mine. Mi-a comunicat și data exactă când va veni.
Au trecut câteva zile în care nu a mai sunat. Era într-o sâmbătă seara – asta îmi amintesc sigur. Adormisem. A bâzâit telefonul semn că a venit un mesaj. Am bâjbâit după telefon și am citit:
”E noaptea de Sânzâiene. Se deschid cerurile. Sunt în Bucegi la Sfinx. V-am luat cu mine, dar aveți tendința să zburați, așa că v-am legat de picior…”
Am înțepenit. Ceva nu îmi convenea, dar nu știam ce. Probabil că nu îmi plăcea să fiu legată de picior nici măcar metaforic. Am adormit greu. Am avut un vis straniu. Eram pe un drum de țară colbuit. Mergeam desculță. Aveam o rochie roșie cu auriu, lungă până în pământ. Am pășit și mi-am văzut piciorul ieșind de sub rochia lungă: era pictat cu hena și aveam brățări la el. Păream că am venit din altă lume pe ulița satului meu. Eram străină de sat, dar și de mine. Omul de la capătul lumii venea spre mine și mi-a întins o eșarfă verde. Eu am luat-o și am plecat împreună spre o pajiște cu iarbă de smarald. Apoi eu cu el am devenit unul pe câmpul acela verde ireal.
M-am trezit. Făcusem dragoste în vis cu străinul. Nu știam să spun cum mă simțeam. A sunat telefonul. Era el.
-Bună dimineața. Ce faceți? cum ați dormit? m-a întrebat.
Nu am răspuns nimic. Încă eram stânjenită de vis. A continuat tot el:
-Ați visat frumos!?
Am înțepenit iar. Ceva îmi spunea, deși părea imposibil, că știe ce am visat.
-Erați cu mine în vis… Ați fost cu mine astă noapte… V-am luat pe munte la Sfinx. Nu vă fie frică… Viața e mai complexă și mai frumoasă dacă renunțați la limitările pe care vi le impune creștinismul...
-Creștinismul nu îmi impune nicio limitare. Este alegerea mea și modul meu de a fi liberă…
-Ce prostuță ești! Totul e limitare la voi la creștini. Nici măcar nu înțelegi ce înseamnă libertatea.
Nu mai țin minte cum s-a terminat discuția. Stăteam pe marginea patului și îmi venea să plâng. Mă simțeam rău. Mi-am amintit cuvintele preotului:” -Omul acela nu o să calce niciodată în curte la tine! Niciodată în Suceava! Nu – atâta timp cât mă rog eu și stau în genunchi!” și chiar am început a plânge. M-am trezit că îl întreb pe părinte, de parcă ar fi fost în fața mea: Pe cine am lăsat să vină acasă la mine!? Ajută-mă, părinte!
*
Nu știu câte zile au mai trecut. Noaptea aveam vise din ce în ce mai stranii, de parcă o putere străină punea stăpânire pe mine. Mă rugam mult, după ce mă trezeam, ca să alung rătăcirea din vis. Ziua vizitei se apropia și eu simțeam frică și furnicături pe piele. Mă linișteam singură: E doar un simplu om! A umblat mult. A văzut multe. Cunoaște multe. Poate că sunt într-adevăr limitată…
A sunat într-o duminică. M-a întrebat după ce ne-am salutat:
-Ai citit cartea mea, ”Nuntă cosmică în India”?
-Nu. Am și uitat că mi-ați trimis-o, am răspuns amintindu-mi că îmi trimesese cu mult timp în urmă o carte în format electronic.
-Te temi să o citești! Ți-e teamă că vei descoperi CALEA, m-a ironizat.
-Nu mi-e teamă. Astăzi e duminică. O citesc și vă scriu impresii.
-Mi-ar place să o citești până vin la tine.
Am deschis documentul trimis cu frică, trebuie să mărturisesc. Dacă o să fie o revelație!? Dacă descopăr o CALE? Dacă m-am înșelat atâția ani!?... Dacă descopăr ceva ce mă împlinește mai mult decât creștinismul!?
*
Cartea era mică. Cât o nuvelă. Am început să o citesc. Stilul era banal, fără har, șters. Nu transmitea nicio emoție și nicio trăire. Pe măsură ce citeam mă linișteam într-un sens: nu era o revelație, nu era o CALE, nu era mai mult, dar mă nelinișteam în alt sens.
Era vorba în carte despre un profesor ce studiază religiile și care merge de mai multe ori în ashramuri din India pentru a învăța de la guru sau maeștri spirituali. La ultima vizita în India se îndrăgostește de o indiancă, fiică unui brahman ce făcea statui de zei și care practica anumite ritualuri cu mantre și meditație pentru ca acele statui să fie însuflețite de zeul pe care îl reprezentau. Și fata lui, imitându-și tatăl, medita și rostea mantre la acele statui. Se căsătorește cu ea în orașul mitologic Varanasi la data cea mai favorabilă din punct de vedere astrologic când se sărbătorea nunta cosmică a lui Shiva cu Parvati. Ea – Sita – avea rochia de mireasă roșie cu auriu, avea picioarele pictate cu hena și brățuri la picioare și mâini.
Citind am simțit fiori înghețați în întregul trup. Cunoșteam acea rochie din visul meu.
Apoi el pleacă să își vândă tot ce avea pe continentul unde locuia și să se întoarcă la ea în India pentru totdeauna. Când ajunge înapoi în India la aeroport îl așteaptă doar părinții Sitei. El întreabă de ea. Ei sunt fericiți, aproape de extaz, deci el deduce că ea nu a pățit nimic.
Se duc acasă, unde i se explică că Sita a fost absorbită, s-a contopit cu Shiva, zeul din statuie la care ea se ruga. Din ea nu mai rămăsese nimic, decât o eșarfă verde – Vai! am exclamat când am citit – pe patul lor din dormitor. El nu poate accepta pierderea ei, deși familia îi explică că asta e o binecuvântare, e cea mai înaltă treaptă de atins în religia lor și o împlinire a rugăciunilor către Shiva.
El începe să mediteze la zeul din statui și cere ajutorul ei. Prin vis ea vine la el și îi vorbește. În același timp și el învață să se manifeste și să fie prezent în visele altora. – Iar Vai! Am spus citind asta.
O nepoată a familiei Sitei vine în vizită. El meditează și se roagă până când Sita începe să se manifeste în acea nepoată, care nu se simte deloc confortabil. Nimeni nu o întrebase, dacă primește pe altcineva în suflet la ea! Rudele iau măsuri și el își întrerupe ritualul prin care făcea să se manifeste Sita în tânăra de 17 ani. Pleacă din India. Ia cu el doar eșarfa verde ce îi rămăsese de la soția lui. Se întoarce pe continentul lui, unde nu mai avea absolute nimic. Meditează mult și cere ajutorul Sitei. Ea se manifestă mereu în oameni din jurul lui și îl ajută. Într-o zi primește un ultim mesaj de la ea în vis: Este pe un drum de țară, în România, cu rochia roșie cu auriu de mireasă indiană pe care o purtase la nunta din Varanasi… și îi cere: Du-te în țara ta! Mă vei întâlni acolo. Mă voi manifesta într-o ființă ce te va ajuta să reformezi religia țării tale!...
*
Aceasta a fost cartea cât mai pe scurt posibil. Nicio revelație, niciun mai mult, nicio cale! Totul mi se părea fără sens, aiuritor, tenebros.
Am scris un e-mail:
”Nu am avut nicio revelație citind cartea. Nu am găsit nicio cale. Plecatul dintr-o lume în alta și încâlceala aceia de vieți și timp m-au zăpăcit. La noi în creștinism se cheamă posedare să intri în sufletul cuiva. Ziceți că sunteți liber și că eu nu sunt liberă fiind creștină. Am o întrebare: Tânăra prin care se manifesta Sita la rugăciunile bărbatului din roman și fără a-i cere nimeni voie să-i intre în suflet, era liberă!? Mie mi s-a părut că nu. Și ceea ce i se întâmpla mi se părea o cruzime. Ea devenea un zombie ca să se manifeste prin ea Sita. În creștinism nimeni nu îți intră în suflet cu de-a forța. Iisus doar bate la ușă… E o alegere și libertate dacă îi răspunzi sau nu…
Vă respect opțiunea, dar calea mea e creștinismul. Și încă ceva foarte important: Nu mai veniți în vise la mine! Vă dați seama ce halucinant este să vorbiți de libertate și apoi să veniți în visele mele forțându-mi sufletul să vă viseze!? Încălcați prea multe legi, furați vise și apoi spuneți că sunteți liber. Nu sunt o reîncarnare sau o manifestare a Sitei! Sunt Luminița Aldea. Sunt fiică de cioban și de țărancă româncă…”


A sunat imediat. A încercat să vorbească despre o nouă religie. Ceva amestecat între zeii Indiei și credința dacilor.
Nu știu ce i-am răspuns. El a continuat agresiv:
-Cum poți fi atât de proastă să te rogi unui om mort pe cruce! Asta e creștinismul: o barbarie!
Am respirat adânc. Apoi am vorbit calm.
-Dvs nu înțelegeți. Creștinismul nu începe cu Iisus mort pe cruce. Au murit mii de oameni pe cruce, căci era o metodă de tortură foarte practicată atunci.
-Păi, vezi! a intervenit el. Să faci din chin și tortură religie!
-Lăsați-mă să termin. Creștinismul nu începe cu Iisus mort pe cruce. Dacă doar murea pe cruce era la fel ca toți ceilalți care au murit pe cruce în vremea lui. Creștinismul începe cu Învierea! Creștinii se roagă și cred în Iisus răstignit pentru că urmează învierea. Din punctul dvs de vedere, pe care vi-l respect, e mai mult, decât să te închini unui Om – fiul lui Dumnezeu – ce a înviat, să venerezi ca și obiecte de cult un lingam, a lui Shiva, parcă așa am citit în carte… fiecare cu credința lui. Eu cu Învierea și dvs cu lingamul lui Shiva… Mai știu – așa m-a învățat viața – că există limitări ce te fac liber, așa cum există libertăți ce te fac sclav.
A tăcut. Se gândea ce să-mi răspundă.
-Nu a-i înțeles. E vorba de principiul creator a lui Brahma… O să îți explic mai bine când vin la tine! O să înțelegi…
Am închis. Nu am avut curaj să îi spun să nu vină, căci de regulă îmi respect cuvântul dat. Până la data vizitei am avut vise absolut năucitoare. Cineva venea în visele mele. Încerca să mă domine și să mă controleze. Era malefic. Mă rugam. Când nu puteam spune rugăciuni, spuneam doar: Ajută-mă, părinte!
Îmi doream din toată inima să nu vină omul acela acasă la mine. Cu o zi înainte de data stabilită, m-a sunat și a spus că nu poate veni. A plecat urgent în Austria unde avea o problemă cu o casă.
Eu mi-am amintit cuvintele preotului și am râs. Știam și eu că nu va călca niciodată în curtea mea. S-a întors din Austria. M-a sunat că vine spre Suceava. M-am pus în genunchi. Spuneam: Ajută-mă, părinte, cu rugăciunea ta! Nu vreau ca omul acela să vină la mine.
A sunat iar străinul:
-Nu știu ce se întâmplă. Am avut accident de mașină. Nu pot veni nici acum…
*
Am mers iar la părintele. Mi-a zâmbit. Nu m-a certat.
-Ți-am spus că nu o să calce în curte la tine!? mi-a spus. Apoi m-a sfătuit: Să nu mai pleci capul în fața niciunui străin… Tu ești româncă…
4.aprilie.2018

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu