luni, 11 ianuarie 2021

Mulțumesc!


Mulțumesc că viața mi-a făcut darul de a cunoaște oamenii ce mi-au făcut cele mai devastatoare răni. Așa am aflat cât pot duce și cât de puternică sunt...
Mulțumesc că umblu cu rănile pe dinăuntru sufletului. Dacă aș umbla cu ele pe afară aș arăta ca suprafața unei planete lovite de asteroizi și plină de cratere.
Mulțumesc că am reușit să fiu în câteva situații un prieten bun și că am șters lacrimi! Pentru situațiile în care nu am putut sau nu mi-am dat seama că trebuie să ajut sau să fac mai mult, îmi cer iertare!
Mulțumesc, Doamne, că nu mint așa cum respir, deși mai spun și eu din când în când câte o minciunică, că sunt om, nu sfânt! Mulțumesc că nu mi s-au adus în viața asta acuzații că am trădat, înșelat, vândut - nu am fost o Iudă, deși au fost momente când, din nevoia de a-mi fi mai bine, de a învinge, de a-mi împlini visuri, Iuda a dat târcoale inimii mele.
Mulțumesc pentru trădări și trădători! De la ei am învățat ce nu trebuie să fiu...
Mulțumesc, Doamne, că am trăit iubire-foc, iubire-rug, iubire-dezintegratoare de ființă! Niciodată iubire împlinire... După foc am găsit singură împlinirea reconstruindu-mă din cenușa rămasă. Ce am reconstruit a fost întotdeauna mai mult decât ceea ce eram înainte de foc și așa am înțeles rostul arderii.
Mulțumesc că mi-ai dat cuvintele!
Mulțumesc că respir!
Mulțumesc că fac pași!
Mulțumesc că aud, văd, gust, miros!
Mulțumesc pentru lacrimi, pentru ochi și pentru mâini!
Mulțumesc pentru focul din sobă, căldura din casă, becul aprins, apa ce curge la robinet!
Mulțumesc pentru râs, dar și pentru plâns!
Mulțumesc pentru primăvară! Dar mulțumesc și pentru gerul și moartea iernii. Niciodată nu am prețui primăvara, dacă ar fi mereu!
Mulțumesc pentru răsărituri și apusuri!
Mulțumesc că am trecut printr-un an greu în care am învățat multe!
Mulțumesc, Doamne, că mi-ai făcut darul de a fi om pe pământ - ce lecție măreață: un suflet infinit închis într-o bucată de carne, de parcă o pasăre ar fi condamnată să trăiască închisă în carapacea unei broaște țestoase - în vremuri tulburi!
Mulțumesc că mi-ai dat puterea de a-mi face singură drumul și că nu am mers niciodată cu turma!
Mulțumesc că am înțeles că păsărilor le-ai dat aripi pentru zbor și omului visul!
Mulțumesc pentru toate câte trebuie să mulțumesc și nu îmi vin în minte acum!
11.01.2021

sâmbătă, 2 ianuarie 2021

PRIMUL VIS DIN ANUL 2021

 


Mi-am petrecut primele două nopți din an la mama, la Mălini. În noaptea de revelion nu am visat nimic. Au venit câțiva urători, câteva jocuri de căprițe, m-am culcat la zece, m-am trezit la 11.50 și am băut o gură de șampanie, am văzut artificii și m-am culcat la loc și am dormit fără vise, cumva trist și adânc.

A doua noapte am stat tot la mama și am avut mai multe vise stranii fragmentate de treziri, în care mă duceam la mama să văd cum se simte. Ce e de mirare e că imediat ce adormeam începea alt vis. Au fost patru secvențe pe care mi le amintesc clar și am să le povestesc și una pe care nu mi-o amintesc decât niște cioburi de imagini și nu am ce povesti.

Prima secvență...

Eram în curtea unui castel medieval. Știam că este reședința regelui sau a familiei regale. Erau multe fete cu coronițe de flori pe cap, în rochii de voal alb-mov-palid, lungi până la pământ, cu coșulețe din nuiele împletite pe brațe, pline de flori și petale. Eram și eu una din acele fete. Toate eram emoționate, fericite și înfiorate de așteptarea regelui, căci toate știam că trebuie să vină regele. Ne-am așezat lângă ziduri de o parte și de alta a intrării în castel și am amuțit, cu pumnii plini de petale, căci urma să vină regele și noi trebuia să aruncăm flori și petale în fața lui...

M-am trezit. Nu îmi amintesc, dacă regele a venit în vis sau nu. M-am dus la mama în cameră. Nu îmi dădeam seama, dacă respiră. I-am atins ușor capul cu o frică paralizantă în mine. S-a trezit imediat. Am plecat la baie bucuroasă. M-am întors în pat și am adormit. Imediat am început să visez.

A doua secvență...

Aram pământul împingând un fel de mașină ca un cărucior; o singură brazdă întinsă pe șosea de la casa părinților mei din Mălini și mergeam spre Cornu Luncii - satul în care locuiesc eu. Călcam pe pământul proaspăt arat ce era reavăn, răscolit, țărnos, și aveam un fel de fericire amestecată cu beatitudine. E drept că același sentiment îl am când îmi ar grădina și în realitate. Ador să văd brazdele negre, răsturnate din care ies aburi calzi. Știam că mă voi opri cu aratul la casa mea, după ce am pornit de la casa părinților mei. Nu am terminat. M-a trezit un zgomot când eram cu brazda pe la Ocolul Silvic din Mălini.

Trează fiind m-am înfiorat. Simțeam prezența tatei în casă. M-am dus la camera mamei și am privit prin ușă spre patul ei. M-am întors și m-am culcat iar și a venit alt vis...

A treia secvență...

Eram cu un frate al mamei, ce a scris poezie cât a trăit, și cu una din fiicele lui. Eram foarte fericiți că ne vedem și suntem împreună. Nu îmi amintesc ce am vorbit, dar îmi amintesc că eram fericiți că ne vedem. Brusc am observat că în părul lor mișună păduchi. Țipam că păduchii vin și la mine.

M-am trezit. Iar simțeam prezența tatei și am privit cu înfiorare spre ușa sufrageriei, unde a stat tata mort. Mi s-a făcut atât de frig că înghețam. M-am învelit cu plapuma până peste cap, ca să mă încălzesc, am adormit și a venit alt vis.

A patra secvență...

Eram îmbrăcată cu o rochie roșie, lungă până la genunchi, pe care chiar o am și în realitate și mi-e cea mai dragă dintre toate hainele. Aveam pantofi la fel de roșii, cu toc cui, cum nu port niciodată în realitate. Eram în fața unei catedrale sau a unei biserici impunătoare și dansam. Nu îmi păsa de lumea multă, prezentă acolo, care mă privea. Nu îmi păsa de nimic. Eu nu eram eu, ci eram dansul. Dansam singură vals pe muzica lui Dmitri Șestacovici. Eram beată de fericire, de ritm, de sunete și de pași rotindu-mă printre oamenii, ce se fereau din calea mea și nu știu să spun, cum mă priveau pentru că nu îmi păsa. Îmi păsa doar de rochia mea roșie, de pantofii mei, de muzica și dansul meu, cum nu am făcut niciodată trează fiind. Rar sau niciodată nu m-am iubit eu pe mine însumi în viața reală cum mă iubeam și mă plăceam în acel dans din vis. Aș fi dansat și dacă mă scuipau, și dacă mă înjurau, și dacă mă loveau, căci îmi păsa cel mai mult de dansul meu și fericirea pe care o simțeam dansând, și foarte puțin de felul cum mă privesc ochii lor și gândurile lor...

M-am trezit. Îmi venea să plâng de ciudă. Am închis ochii strânși să nu văd pijamaua de pe mine, să nu aud respirația dureroasă a mamei din camera alăturată, și nu privesc spre ușa cealaltă a dormitorului meu, ce dădea spre sufrageria, unde a stat tata ultimele trei zile pe pământ cu trupul... și îmi doream starea din vis - pașii de dans, rochia roșie, pantofii roșii, și eu dansând nebună, fericită și nepăsătoare la gânduri, ochi, critică... - dar mai ales sentimentul acela neprețuit și netrăit în trezire niciodată că eu mie îmi eram cea mai dragă ființă de pe pământ!



Niciodată nu am avut vise de om normal...

02.01.2021