marți, 9 noiembrie 2021

TIGRUȚUL ȘI PETICITUL

 

(nu este despre politică, chiar dacă vi se pare, ci e despre pisoii mei)
O bătrână din sat mi-a dat de vreo zece zile doi pisoi. De-abia erau luați de la sânul mamei și mi i-a adus în buzunarul hainei. I-a scos pe rând și mi i-a dat. Două ghemotoace calde, speriate, strânse covrig, cărora nu am reușit să le văd bine năsucul și ochii, înainte de a-i închide în grajd, unde le pregătisem un culcuș cald, mâncare, apă, și unde intenționam să îi țin închiși un pic, ca să se învețe la casa mea și să nu fugă, dar le-am văzut blănița. Unul era vărgat cu negru, cenușiu, alb și i-am spus TIGRUȚUL. Celălalt era cu pete negre pe blănița albă ca zăpada și i-am spus PETICITUL. Au dispărut în grajd, pe undeva, pe sub iesle, ca niște rachete în miniatură. Am deschis ușa a doua zi. Am intrat strigând: Pis, pis, pis. Aveam mâncare și apă pentru ei. Le-am pus apa. Am pus și mâncarea. Strigam continuu pis, pis, pis, dar nimic. Am ieșit pe ușă. O închid, dar nu de tot și pândesc printr-o fantă lăsată deschisă, să văd, dacă apar creaturile. De sub gardul cotețului porcului s-au ivit două botișoare mustăcioase, ce parcă pipăiau aerul înainte de a ieși la lumină. Sfioase și-au arătat și ochișorii. Niște mărgele vii, dar lăcrămoase și triste. Cred că au plâns de dor de mama lor. Deschid ușa larg și dau să intru să îi mângâi, dau au dispărut iar ca niște săgeți. Am închis ușa și am pândit pe geam. Cu pași de feline, cu spatele arcuit, cu urechile ciulite, au înaintat călcând prevăzător spre vasul cu mâncare. Au început a mânca, dar spatele le era încă încordat, semn că sunt în alertă și la cel mai mic zgomot dispar. Nu mi-a scăpat că primul s-a apropiat de mâncare PETICITUL. TIGRUȚUL era mai sfios.
Am plecat de lângă geam râzând. Micii mei prieteni se învățau la casa mea. A doua zi nu le-am mai dus mâncarea în grajd. Am deschis ușa și i-am strigat în pragul casei. Au venit tăndăluindu-se unul în altul și pândindu-mă cu ochișorii – Cum să zic că erau!? Ca ai mei când eram îndrăgostită, mi-a venit să zic, dar mai bine nu! - tot numai sfială, cerșeală și lacrimă. Două ghemotoace mi-au ajuns în prag. Am dat să îi mângâi. Au dat să mă zgârie, au scuipat, au mârâit, au sărit arc – toate odată.
- Deci feline în miniatură. Fără mângâiere, zic și mă duc la frigider. Iau un cârnăcior, pe care trebuia să îl mănânc eu, și îl dau celor două creaturi speriate din prag. Sunt atât de mici, de speriate, de anemice, încât nu mă gândesc să îl tăi și să dau fiecăruia o bucată. M-am gândit că vor mânca împreună. Se reped fiecare la câte un capăt cu gesturi de tigri în miniatură. Mârâie. Arată colții. Scot gheare și trag de cărniță. Eu râd de mă prăpădesc privindu-i. Primul a mușcat PETICITUL. Și brusc TIGRUȚUL trage cu totul cârnăciorul cu lăbuțele, îl bagă sub el, îl ține fixat cu o lăbuță, iar cu cealaltă îi dă rapid peste bot patru, cinci lovituri rapide PETICITULUI, însoțite de scuipături și mârâituri, care e atât de năucit încât câteva secunde nu are reacție. Apoi se repede dă și el două lăbuțe peste bot frățiorului și își înfige ghearele în cârnat. Mănâncă unul la un capăt și altul la celălalt. Au spinarea ca un arc, mârâie înfulecând, scuipă spre celălalt, când au timp între înghițituri și nu își dezlipesc ghearele din cârnăcior.
...Aceștia parcă ar fi PSD și PNL. TIGRUȚUL e PSD că lovește mai năpraznic și de mai multe ori. PNL e PETICITUL. Încasează, dar se repede la cârnat după fiecare labă peste ochi, gândesc, dar mă opresc aici. Nu vreau să scriu despre politică, ca să nu mai fiu trasă de urechi.
În fiecare dimineață am continuat să le dau bucata de carne netăiată, ca să îi studiez și oricât aș vrea să nu asociez comportamentul cu scena politică, nu prea pot. Mârâieli. Zgârieturi. Scuipat între ochi. Lăbuțe peste bot și de o parte și de alta. Spinări încordate a război. Și apoi mâncat hapsân fiecare la capătul lui de cârnat. Nu, nu e pace nici cât mănâncă. Se pândesc. Își aruncă priviri fioroase. Trag de cârnatul în care au înfipt ghearele și unul și altul, cum trăgeam de un capăt al bestiei, când eram copil și ne punea tata la tăiat lemne câte doi. Între o îmbucătură și alta zboară câte o lăbuță peste nasul celuilalt. Și câte un scuipat șters rapid. Cert, neclintit e doar cârnatul dintre ei ce îi leagă și la care se întorc mereu.
Așa absorbită cum eram de lupta lor, chiar din prima zi, am auzit un miau lung, anemic, sărac, de parcă venea de pe lună. Un motan mare cât cinci pisoi de ai mei, alb, lungan, osos, cu ochi vicleni, spălăciți, gălbui a venit la colțul casei - probabil era pe aproape și m-a auzit chemându-i - și privea cu aer aristocratic și de sus lupta micuților mei luptători. Nu părea interesat. Nu îi era poftă. Am râs de aerul lui aristocratic și distant. Îl știam de mult. Este un pisoi de pe drum. Merge prin toate curțile fără a avea vreun stăpân. E al tuturor și al nimănui. Îl găsesc ba prin magazie, fugind de sub hambar, când deschid ușa, ba sare de pe scara podului cu fân de la șură, dar de atins nu l-am atins niciodată.
Îl studiam cum îi privește pe pisoiașii mei. Blana albă părea atinsă de praf de rugină de la bătrânețe sau de la multe războaie cu alți pisoi de pe drum. Și totuși lăsa aerul că nu îi pasă de nimic, cel puțin eu așa am crezut, și aproape am țipat, când a țâșnit într-un salt rapid, a înfipt ghearele și a luat ce mai rămăsese din cărnița celor doi prichindei și a fugit peste gardul de la grădină, s-a oprit pe câmpul cu lucernă și a început a își devora tacticos, încet, dar lacom prada. Am râs tare și am șoptit: Waw! Se putea fără UDMR!
Pisoii mei miorlăiau triști. Nu se mai scuipau. Nu mai mârâiau. Nu se mai loveau cu lăbuțele peste bot. Alături unul de altul, ca frații, cerșeau altă bucățică de cârnat. Povestea s-a repetat în fiecare dimineață de atunci. Motanul mare le fură mâncarea în timp ce ei trag fiecare de câte un capăt.
...
Credeți-mă că textul descrie o situație reală din curtea mea și orice asemănare cu viața reală e pur întâmplătoare.
Atașez și pozele pisoilor mei, deși nu i-am putut surprinde bătându-se. Pe motanul alb nu am reușit să îl pozez. Fuge...
09.11.2021

miercuri, 20 octombrie 2021

Iertați-mă, dacă greșesc, dar inima mea asta simte că trebuie să facă!

 

Dragi preoți, vă rog, sfătuiți oamenii să se vaccineze, dacă aveți măcar un pic credința că asta ne poate salva! Sfătuiți oamenii să discute cu medicul de familie pentru a lua decizia cea mai bună pentru ei.
Iertați-mă, că îndrăznesc să vă cer asta, dar trebuie să salvăm copiii, să nu se umple spitalele de copii intubați. Nu spuneți că e tupeu din partea mea să vă rog. Lui Iisus în rugăciuni asta îi cer mereu și El e Iisus...
Priviți imaginile din spitale! Priviți la șirurile de salvări din fața lor! Auziți sirenele, ce sună în fiecare zi chiar și în sate și trageți singuri concluzia, dacă e grav sau nu. E cumplit să fii intubat la spital ca adult, dar ca și copil e iadul pe pământ.
...
Să vă spun o poveste... O poveste, despre care mi-e greu să vorbesc... Cred că nu am vorbit niciodată despre asta și gândindu-mă că trebuie să o scriu deja simt un nod în gât și inima bubuindu-mi în piept.
Eram mică. Aveam cinci ani. Am făcut o boală gravă de rinichi. Doctorul de la Fălticeni i-a spus mamei, că nu am nicio șansă să trăiesc, dar m-a trimis la Iași la Spitalul Sfânta Maria ( Obs. E spitalul de unde s-au dat imagini aseară la tv pe Digi cu copii ce au luat covid de la o mamă internată acolo cu copilul). Înainte de a pleca spre Iași, am dormit cu mama o noapte la spital și, pentru că am auzit ce i-a spus doctorul, toată noaptea m-am agățat de gâtul ei și o rugam: Mamă, dacă mor să mă duci acasă! Mamă, dacă mor să mă duci acasă! Mamă, dacă mor să mă duci acasă!
M-au internat la Iași în martie. Era zăpadă afară. Eram la etajul șase. Am stat acolo până în noiembrie. Aproape nouă luni. Nu am ieșit niciodată din clădire. Nu știam să folosesc liftul, iar pe scări mă rătăceam în clădirea imensă. Niciodată la aer în nouă luni! De pe uliță de la Mălini, unde era raiul și pe unde fugeam desculță, am ajuns într-o clădire imensă de sticlă și beton, de unde nu puteam evada. Mai era și teama cumplită că nu voi mai ajunge acasă, căci înțelegeam moartea ca pe o neîntoarcere acasă. În vara aceea de stat în spital am făcut șase ani, dar nu am știut în ce zi.
Pentru că aveam rinichii distruși nu aveam voie să mănânc nimic. Doar ceai și perfuzii. Aveam genunchii și coatele – încheieturile în general – ca de cămilă, adică pline de lichid. Mâinile la cot erau albastre-negre de la perfuzii. Aveam voie să mănânc fructe proaspete în fiecare zi, dar trebuia să mi le aducă cineva și nu prea avea cine. Șeful de secție, un medic bătrân, își scria fișele pacienților cu mine în brațe. Îmi amintesc și acum cum stăteam la el în brațe. Venea la vizită cu grupuri de studenți. Le vorbea despre boala mea și îmi cercetau încheieturile. Uneori le pipăiau și eu stăteam întinsă pe pat în fața lor ca o insectă împăiată. Odată, un student ce venise prima dată cu el a spus, după ce îi șoptise cineva de cât timp stau în spital, că a doua zi îmi va aduce ciocolată. M-a întrebat dacă îmi place ciocolata. Am spus: Îhî! și am dat din cap.
Medicul bătrân i-a pus mâna pe braț și i-a șoptit:
- Uită-te în foaia ei! Nu poate mânca... Nu are voie...
Medicul tânăr a răsfoit foaia. Nu a mai ridicat capul spre mine să mă privească. A mormăit trist:
- Dacă îți aduc jucării e bine?! O să îți aduc jucării...
Eu voiam ciocolată așa că nu i-am răspuns nimic. Când a venit iar mi-a adus doi puișori galbeni de jucărie. Erau de puf, aveau ochi strălucitori de mărgeluțe negre, cioc roșu ca sângele și erau fixați pe un suport maro. Când mi i-a dat am înnebunit de fericire. De câte ori mă gândesc la copilărie și a fi fericit copil, în inima mea sunt puișorii galbeni și felul în care mă ținea pe genunchi doctorul bătrân, când își scria fișele.
O femeie de serviciu m-a învățat să îl întreb pe doctorul tânăr, ce mă iubea din toată inima lui și își făcuse obiceiul să se joace mult cu mine: De ce a plecat acasă fără să îmi spună „sărut mâna”? A repetat mult cuvintele cu mine ca să le țin minte și să i le spun.
La următoarea vizită, când tot grupul de studenți îmi cercetau genunchii și coatele, eu am strigat:
- De ce nu mi-ai spus „sărut mâna” când ai plecat acasă ieri!?
Îmi amintesc și acum hohotele de râs ale tuturor și felul în care s-a prefăcut supărat medicul tânăr. Am fugit pe sub pat. El după mine. Ceilalți râdeau. Medicul bătrân i-a spus:
- Când terminați joaca du-o la „electrocardiogramă”!
Bineînțeles că nu știam ce înseamnă. Am mers cu el de mână. Îl tot întrebam ce îmi face și dacă doare, în timp ce coboram cu liftul.
- Nu doare. Îți pune niște butonașe pe piept să vadă dacă îți bate bine inima.
- Și dacă bate bine pot pleca acasă? Mi-e dor de frații mei! Nici nu îi mai țin minte... Pe uliță la mine...
În loc de răspuns m-a luat în brațe, a ieșit din lift, cobora pe niște scări întortocheate și mi-a spus lângă ureche:
- O să mergi acasă. O să îți vezi frații... O să alergi iar pe uliță la Mălini...
Biata mama mi-a adus poze cu copiii de pe uliță și cu frații mei, când a venit la mine. Probabil că s-a gândit să îi mai văd măcar în poze, când mi-e dor.
...
Și acum urmează să spun ceva despre cea mai cumplită experiență din spital. Era vară. Medicul tânăr mi-a spus că pleacă în vacanță. Culmea e că îmi amintesc clar că mi-a spus că pleacă la Târgu Jiu, dar că se va întoarce. Era într-o seară. Mă jucam pe hol. Probabil eram zglobie și aveam și mâncare în mână de la alt copil, ce avea voie să mănânce. A trecut o asistentă. M-a privit lung. Îi țin minte și acum chipul. Părul, fața, gura, ochii în care intra lumina și se stingea...
- Tu ești obraznică! De ce mănânci?! Nu ai voie! De asta îți ies analizele rele! Vino cu mine!
Am urmat-o. M-a dus într-un salon cu un hol mic la intrare, o baie pe partea dreaptă a holului, cu trei paturi mari tot pe partea dreaptă, în colțul făcut de baie și un pătuț de copil mic pus lângă geam, în fața celor trei paturi mari, așezate paralel. Mi-a indicat primul pat de lângă ușă și mi-a spus că acolo voi sta eu.
A ieșit după ce a stins lumina. Nu am așteptat să se îndepărteze prea mult. Știam că acolo a stat o fată din oraș, ce plecase ziua acasă și căreia mama îi aducea în fiecare zi bunătăți. Îmi era foame. Am tras sertarul albastru cu alb, metalic, să văd, dacă nu este ceva de mâncare. A sunat înfiorător de tare în liniștea de mormânt a spitalului. Știam, știam că a auzit! Nici nu putea fi departe... Am văzut în sertar gogoși din alea rotunde, decupate cu paharul și biscuiți. Am ascuns sub pernă trei biscuiți și o gogoașă. Atât am putut și ea a venit... Urla... Sertarul era deschis... A aruncat totul din el în coșul de gunoi. Îmi amintesc cum a răsturnat totul și cum îndesa să încapă. La urmă a trântit sertarul pe pat și m-a izbit cu capul de el. M-a smuls și de păr. Urla, dar nu îmi mai amintesc tot ce a spus, dar îmi amintesc că nu a aprins becul, când s-a întors. Lumina venea din holul mare al spitalului ca o rază ce cobora în unghi drept și se termina pe pătuțul mic de la geam.
A indicat cu degetul pătuțul acela mic și a spus:
- Acolo e un copil mort! Dacă mai ești obraznică, iese stafia din el și te duce în iad!
A ieșit. A închis ușa. S-a întunecat tot. Ochii mei – doar pe ei îi puteam mișca – s-au dus spre acel pătuț. Era un bebeluș acolo. Habar nu aveam că e în comă sau sedat – nu înțelegeam asta la vârsta aceea – și am crezut că e mort. M-am agățat cu ochii de fereastra mare, cu un fel de jaluzele din lemn, puse pe dinafară, orizontal, în partea de sus, și de puțina lumină a lunii, ce se strecura prin fereastră. Nu mă mișcam. Îmi era frică. Frică paralizantă. Număram bucățile de lemn din așa zisele jaluzele: una, două, trei, patru, cinci, șase... Nu priveam spre pătuț... Sub nicio formă nu lăsam ochii să fugă acolo. Nu acolo! Cuvinte îmi dădeau târcoale și îmi înghețau inima: copil mort, stafie, iad!
M-am întins pe pat. Știam un singur lucru că trebuie să număr jaluzelele ca să nu adorm. Așa mică cum eram simțeam cum inima îmi bate în gât. Și dacă adorm?! mi-am spus și inima din gât mi-a înghețat. Mi-am încleștat mâinile de marginea patului. Le simțeam strânse ca niște căngi de marginea aceea metalică și rece. Mi-am spus că, dacă adorm, mâinile vor fi atât de încleștate de marginea patului încât stafia nu mă va putea smulge. Și iar număram bucățile de lemn: una, două, trei, patru, cinci, șase...
Doctorul bătrân m-a găsit a doua zi dimineața lipită de ușa de la ieșire din salon, spre exterior. Îl văd și acum cum venea pe hol, cu halatul lui alb, cu părul alb, cu o geantă mare, maro... Eram un zombi. M-a luat în brațe. A mers cu mine în camera de gardă. S-a așezat pe scaun și se chinuia să îmi desprindă mâinile de gâtul lui. Nu putea. Se sudaseră după cap așa cum fuseseră noaptea sudate de marginea patului. Greu, greu de tot a desprins fiecare deget. Nu îmi amintesc ce îmi spunea, dar îmi amintesc tonul dulce, cald, liniștitor al vocii lui, de parcă îmi cânta cântec de leagăn, și felul în care am reușit să scot doar câteva cuvinte:
- Vreau înapoi în salonul mare, cu copii!
- Dar cine te-a mutat!? Te duc înapoi!
Nu am spus cine m-a mutat și nici de ce. Mâncasem mâncare de la copii și nu aveam voie. În capul meu consideram că greșisem și de aceea am fost pedepsită.
M-a dus înapoi. Nu am mai mâncat niciodată nimic de la niciun copil. Nici vorbăreață nu mai eram. Nici jucăușă. Ceva se rupsese în mine și a rămas valabil pentru toată viața: mă blochez în fața brutelor. Nopțile în spital deveniseră calvar. Le dormeam cu mâinile încleștate de marginea metalică a patului. Întunericul mă înnebunea și teama patologică de el am vindecat-o după ce am fost mamă. Mi-am impus să mă vindec ca să nu transmit și copiilor mei teama de întuneric. Aceasta a fost motivația absolută de a lupta cu teama mea.
Ultimele luni din spital au început să îmi dea mâncare. De regim, nesărată, dar aveam voie să mănânc pe măsură ce rinichii mei începeau a se vindeca miraculos și în ciuda oricărei speranțe.
Am venit acasă în noiembrie 1975. Tot zăpadă era afară, ca și la plecare, dar nu mai eram copilul ce plecase de acasă. Țipam dacă eram lăsată în întuneric. Nu ieșeam afară noaptea nici să mă tai. Nu mă duceam niciodată în cămară singură. Ai mei ziceau că am înnebunit în spital.
Am discutat cu un preot. I-am spus despre teama mea patologică de întuneric și despre întâmplarea din spital. El mi-a explicat pentru prima dată că acel copil din pătuț nu avea cum să fie mort. Dacă ar fi fost mort, l-ar fi dus la morgă. Morții nu se lasă în salon. Probabil era în comă sau sedat.
Explicația preotului nu putea repara prea mult. Rațional înțelegeam, dar inima mea era bolnavă. Eram un copil de cinci ani, când s-a întâmplat! Nu aveam cum ști ce înseamnă comă, sedare! Am văzut doar un bebeluș nemișcat și tăcut în pătuț!
...
Revin, la rugămintea mea de la începutul acestui text: Vă rog, dragi preoți, rugați părinții măcar să se gândească la vaccinare și să ia o decizie bună pentru copiii lor!
Iertați-mă, dacă greșesc, și gândiți-vă că îmi fac curaj să vă rog, pe domniile voastre, ceea ce îl rog mereu în rugăciuni pe Iisus!

sâmbătă, 10 iulie 2021

Replică strălucitoare!


Ador replicile strălucitoare ale oamenilor din sat, ce trădează inteligență, dar și haz și astăzi am auzit una de nota zece!
Eram la praznic la biserică. Nenea Pavel, soțul lui tanti Coca, o femeie, pe care am iubit-o mult și care s-a stins înainte de Paști, s-a așezat cu totul întâmplător la masă lângă o femeie. Un alt bărbat l-a tot tachinat legat de acest lucru. Nenea Pavel nu a răspuns nimic. S-a terminat masa. Am ieșit afară. Bărbatul îi strigă lui nenea Pavel, ce deja făcea primii pași spre casă:
- Să știi că data viitoare, dacă ești tot lângă ea, îți fac poze!
Se întoarce nenea Pavel, îl privește lung pe bărbatul ce se hlizea și îi spune:
- Și dacă îmi faci ce!? Ce faci cu poza!? I-o trimiți lui Coca!?
M-am întors spre nenea Pavel râzând cu gura până la urechi și i-am făcut semn cu degetul mare în sus semn că replica a fost bună rău.
Ceea ce mă uimește e că ceva din spiritul glumeț, haios, strălucitor a lui tanti Coca, parcă a rămas în soțul ei și se manifestă. Ea avea întotdeauna cuvintele la ea. Acum le are nenea Pavel...
Și încă ceva ce face să mi se umple ochii de lacrimi... Tanti Coca îmi trimitea sâmbăta câte o bucată de colac, pe care îl primea de la biserică de la pomeniri. Știa că îmi place. Îl primeam cu drag. Nu e vorba despre a nu avea mâncare. E vorba despre suflet, despre bucurie, despre dat de drag! De când ea a murit, nenea Pavel a dus obiceiul acesta mai departe. Prima dată, în sâmbăta de după moartea ei, a venit cu sfială și cu lacrimi în ochi la ușă și mi-a spus întinzându-mi bucata de colac:
-Știți, Coca vă trimitea colac...
L-am luat tot cu lacrimi în ochi... Lui îi era dor și greu fără ea. Și mie la fel. Să ne ostoim dorul am dus obiceiul mai departe. El să îmi aducă colac. Eu să îl primesc cu bucurie, cu drag, cu dor și de fiecare dată amintindu-ne de tanti Coca...
Câtă frumusețe are viața! Câtă bucurie și noblețe e în gesturi mărunte! Și cei mai mulți pierdem și frumusețea, și bucuria, și noblețea așteptând o fericire din cer!
PS. I-am cerut acceptul lui nenea Pavel să scriu despre replica lui..

sâmbătă, 15 mai 2021

IOAN VODĂ CEL CUMPLIT, de B.P. HAȘDEU


-gânduri și rânduri despre o carte, pe care mi-aș dori să o citiți...
Ce am citit eu în ultimele zile împărțindu-mi timpul între plivit în grădină, ploi și pus răsaduri!? Am citit o carte istorică, despre viața lui Ioan Vodă cel Cumplit. Am citit-o cu lacrimi în ochi, cu durere în inimă, cu furie în toată ființa. Dădeam pagină după pagină și, ca valurile ce se izbesc mereu și mereu de un mal, auzeam în mine un ecou cu niște rânduri citite undeva, cândva: „Trădare, numele tău e Ieremia!”
Primele capitole ale cărții ne prezintă Europa veacului al XVI lea, în care apune Renașterea, dar e plin de mari gânditori umaniști. E un veac frământat. Catolicismul are parte de reformatorii Luther și Calvin, ce îl rup în două. Micilor nobili feudali, ce aveau putere de viață și de moarte asupra supușilor, le scade puterea și apar închegându-se greu, încet, dar sigur, statele naționale. Francisc I se aliază cu necredinciosul sultan de pe malul Bosforului împotriva lui Carol Quintul de frică ca imperiul lui „peste care soarele nu apunea niciodată” să nu îl înghită și pe el cu tot cu țara lui. Ca să își scape pielea și tronul e bună până și o alianță cu păgânul...
E secolul când Michelangelo picta Capela Sixtină și elibera din piatră „Pieta”, pentru a lăsa posterității țipătul de marmoră al mamei ce își ține pe genunchi fiul mort, când Rafael picta Madone, Tizian pe „Venus din Milo” și „Noli me atingere”, Durer lăsa posterității gravurile Apocalipsei și „Mâinile rugătoare”, Rabelais pe „Gargantua și Pantagruel”, iar Shakespeare punea în piesele lui de teatru geniale aproape toate personajele istorice ale Angliei, dar și pe „Romeo și Julieta”.
Ce făceau Țările Române în acel secol al frământărilor!? Erau și ele frământate, așa cum era întreaga Europă și se zbăteau să își facă loc în istorie și sub soare. Existau români de la începutul lumii pe acest pământ, dar țări care să le poarte numele de-abia se nășteau.
Pe Ștefan cel Mare l-a prins începutul secolului pe tron. Tot ce a făcut în zeci de ani de domnie a rămas în istorie și în sufletul nostru de români ne este domn și azi. Se perindă necunoscuți, prăfuiți și uitați de istorie domni pe tronul Moldovei până când pretinde tronul Ioan Vodă, un strănepot al mărețului Ștefan, născut dintr-o mamă armeană și din Ștefăniță Vodă. Nici măcar anul nașterii nu i se cunoaște, dar B. P. Hașdeu îl descrie: „De la mumă-sa [...] el capătă o figură armenească, fața închisă, păr des și negru ca pana corbului, nas coroiat într-o formă orientală ceva ca nasul faimosului Atilla, după cum îl cunoaștem de pe monede: o frunte înaltă, lată în rădăcină și strămutându-se în partea superioară: frunte frumoasă, dar neromânească”. Până a ajunge pe tronul Moldovei are un destin de fiu rătăcitor prin lume, așa cum aveau aproape toate mlădițele domnești mușatine sau basarabe născute din flori. Îl întâlnim în Polonia, de unde face o primă încercare zadarnică de a ocupa tronul străbunilor. Apoi este la curtea lui Ivan cel Groaznic, unde se căsătorește pentru prima dată, apoi iar în Polonia în serviciul mareșalului regatului, apoi la curtea hanului tătar din Crimeea, iar Polonia, și apoi la Viena, la curtea împăratului Maximilian al. II. lea. Toate aceste drumuri și șederi pe la curți domnești îl călesc și îl învață câte ceva despre domni și domnie, dar nu de asta pribegește el atât. Vrea sprijin pentru a ocupa tronul străbunului, Ștefan cel Mare. Ajunge și la Soliman Magnificul. Acesta îl trimite în exil pe insula Rodos, unde stă șapte ani și din cavaler și luptător pentru moștenirea sa, se transformă în negustor. Unul faimos și care adună o avere mare.
Soliman Magnificul moare. Sultan ajunge Selim. Ioan își cumpără tronul Moldovei de la înalții dregători ai porții. Doar marele vizir Mehmet Sokollu a primit 200000 de ducați. După înscăunarea de la Suceava domnia îi este nesigură. Pe tron se vânturau atât de repede domnii că poporul nici nu le mai ținea minte numele. Fiul lui Alexandru Lăpușneanu, Bogdan, vine de la poloni să își ia tronul înapoi. Ioan Vodă se apără. Execută nemilos boierii trădători, deși la schimbări atât de rapide de domni, nici nu mai știai cu cine să ții și cine e cu țara și cine cu trădarea.
Din tot acest amestec tenebros de trădări, de schimbări de domni, de rătăcire prin lume și printre credințe – căci trebuie să o spun, în Moldova Ioan era creștin ortodox, la Viena la împăratul Maximilian catolic, și la musulmani musulman – domnul trebuie să hotărască ce vrea să fie și în cine se poate baza. Nu se poate să nu fi învățat nimic după atâta rătăcire... și alege să se sprijini pe micii boieri, pe răzeși și negustori, adică pe țară. Nu are încredere în marii dregători, despre care știa că trădează cel mai ușor și primii, pentru a-și păstra privilegiile și averea. Sunt supuși oricui, doar să le fie bine.
Bate monedă proprie pentru a scoate comerțul de sub influența turcilor și pentru a dezvolta economic Moldova. El – rătăcitorul prin toată Europa în anii învățării vieții – ia cele mai bune măsuri pentru mâna lui de popor. Începe niște reforme, pe care, peste ani, le va desăvârși Cuza. La el au fost muguri; la Cuza vor fi flori și vor da și rod.
Și cum s-a născut eroul!?
Bine, nu vă pot povești eu aici toată cartea, pe care deja v-am spus că am citit-o cu lacrimi în ochi uneori și cu un țipăt în inimă tot timpul: „Trădare, numele tău e Ieremia!”, ci vă rog să o citiți fiecare ca să aflați că au existat domni – dincolo de toate păcatele lor – ce au murit pentru țară! Ce s-au sacrificat alături de soldați! Ce nu au fugit să se salveze, deși puteau! Ce au cerut...
Dar mai bine să mă întorc la firul poveștii...
Vine solie la Suceava, de la sultan, că Moldova trebuie să își dubleze haraciul. Dacă nu, domnul va fi înlocuit de Petru Șchiopul. Doamne, cât a secătuit Moldova tot mai desele pretenții ale sultanului și tot mai marea ambiție a oricăruia de a fi domn! De plătit nu plătea cel înscăunat, ci talpa țării. Dar țara cât mai putea îndura!? Cât mai putea plăti!?
În condițiile acestea Ioan Vodă, care se pregătise tot timpul de la urcarea pe tron pentru clipa aceasta a nesupunerii față de otomani, a adunat sfatul țării și le-a zis: „Dacă-i îndepliniți (sultanului) cererea, nu sunt eu cel lovit, căci nu eu, domnul, ci voi și copiii voștri îl veți plăti. Dacă-l refuzăm, sultanul ne amenință cu forța și cu războiul, cu focul și cu sabia, cu prădarea orașelor noastre. Spuneți care e cugetul vostru”.
Sfatul a strigat că nu vor plăti și că vor muri lângă domnul lor... și așa începe o epopee de curaj nebun, de lupte conduse de un geniu militar, ce depășea cu mult secolul în care trăia. Nu a domnit cât Ștefan cel Mare, dar în doar câteva luni a arătat că este nepotul lui și că în sufletul lui încă trăiește spiritul străbunului său. Caută aliați înainte de a începe războiul, dar nu îl găsește nici la Imperiul Habsburgic, nici la Ștefan Batory, principele transilvan, ce deja era supus al sultanului. Cumpăna vine. Ioan Vodă e singur, doar cu moldovenii lui, vreo 30000 la care se adaugă 1200 de cazaci dornici de pradă, dar și de glorie. Își duce soldații în sud pentru a feri țărișoara lui de a fi călcată în picioare de străine și rele copite de cai, de jaf, moarte și prăpăd. Lupta se dă în câmp deschis la Jiliștea pe 14 aprilie 1574 și câștigă Ioan Vodă cu răzeșii lui! Îngenunchează oastea unui imperiu ce se întindea pe trei continente, Africa, Europa și Asia.
Lupta e descrisă magistral de B. P. Hașdeu. Nu o pot povesti eu. Cel mai bine e să citiți direct cuvintele istoricului. El spune despre soldații turci și cei ai Țării Românești ce se aliase cu turcii: „simțiră tunetul înainte să vadă fulgerul”, atât de rapidă și nimicitoare a fost acțiunea domnului moldav.
Dar din toată lupta cel mai frumos fragment din carte e cel în care e descris momentul în care domnitorul îi salvează viața unui boier...
„Pârcălabul Ieremia Golia ... combătea cu o deosebită bravură alăturea cu Ioan Vodă, adecă acolo unde lupta era mai crâncenă, mai înverșunată, pericolul mai mare. O armă inamică se ridică deasupra viteazului boier.... Încă o clipă și pârcălabul era mort. Ioan Vodă preveni acea clipă: buzduganul principelui turti pe îndrăznețul dușman. Ieremia Golia rămase viu...”
Știți cine e acel boier!? Știți de ce plângeam citind!? E boierul ce îl va trăda pe domn... E boierul despre care se spune: „Trădare, numele tău e Ieremia!”
Deci învinge fulgerător și nevisat la Jiliștea. Are alături pe cei mai de încredere boieri și prieteni: Ieremia Golia și vornicul Dumbravă. Dă o fugă la București, la muntenii ce se aliaseră cu turcii împotriva sa, alungă pe domn și îl pune în scaun pe Vintilă, fiul lui Pătrașcu cel Bun, dar acesta nu rezistă decât patru zile pe tron, căci este ucis de fostul domnitor. Cucerește tot fulgerător Brăila și spulberă ca pe pleavă o oaste de 15000 de turci ce venise în sprijinul orașului. Cucerește Benderul și Ak-kermanul. Toate acestea au fost făcute în doar două luni.
Turcii, uniți cu muntenii, și aliați cu tătarii, hotărăsc să îl lichideze pe domnul moldav ce tulburase liniștea din seraiurile de pe malul Bosforului. Tătarii atacau la est, muntenii de la sud-est, și turcii treceau Dunărea pe la Isaccea. Atacau toți odată. Mulți cât frunză și iarbă. O sută de mii de turci... o sută de mii de tătari... plus muntenii... Nici măcar Dumnezeu nu îl mai putea salva pe Ioan Vodă.
Domnul nu s-a speriat. La fel fusese și la Jiliștea. Ce face el!? S-a retras de la Brăila, peste Dunăre și și-a făcut tabăra la Huși. Vrea să fie poziționat central față ce cei trei dușmani. Vrea să își învingă pe rând și rapid pe fiecare, înainte ca ei să își unească oștirile. Aceeași tactică o va folosi peste sute de ani Napoleon. E vital ca turcii să nu treacă Dunărea până când el îi spulberă pe tătari. Ce face pentru asta!?
Îl cheamă pe Ieremia Golia pentru a-l trimite la Vadul de la Oblucița, pe unde voiau să treacă turcii. De ce pe Ieremia Golia!?
...Pentru că îi era prieten, pentru că îl însoțise în rătăciri prin lume pe la curți domnești, pentru că îi fusese alături în câștigarea tronului, pentru că îi dăruise două mari moșii, dar mai ales pentru că îi salvase viața în lupta de la Jiliștea, pentru că era omul în care avea cea mai mare încredere. Era fratele lui. De cruce. De viață. De război. De țară. Frate...
Înainte de a pleca în misiunea de a opri turcii să nu treacă Dunărea, a jurat în fața lui Ioan Vodă pe cruce și pe Evanghelie că nu va trăda până la moarte.
Și se duce... Se întâlnește tainic cu Petru Șchiopul, cel care râvnea la tronul Moldovei, primește 30000 de galbeni și promisiunea că va rămâne în viață, liber și bogat, și se întoarce la Ioan Vodă și îi spune că nu i-a putut opri pe turci, dar că nu sunt așa de mulți și au și o oaste dezorganizată.
Domnul e hotărât să lupte. E îngrijorat că nu cunoaște bine oastea adversarului. Unii soldați îl întreabă cu grijă și teamă în voce de numărul dușmanilor. El răspunde neclintit: Îi vom socoti în luptă!
Mai era o noapte. Domnul încă visa că a doua zi îi va scoate pe creștinii lui de sub jugul musulman. În zorii zilei de 10 iunie 1574 domnul constată că trei mari boieri, cu trupele lor, au fugit la turci, Cozma Murgul, Bilai și Stănilă. Deși numărul turcilor este uriaș – peste 130000 – domnitorul încă are încredere în Ieremia Golia.
Pleacă la luptă. Trece Dunărea. Încă mai speră că îi va putea birui pe turci înainte de a se uni cu tătarii. Apoi va lupta și cu tătarii. Lupta s-a dat la Cahul. Trebuia să înceapă atacul cavaleria condusă de Ieremia Golia. Pornește în galop. La un semn al boierului soldații își pun cușmele în vârful sulițelor și se predau. Turcii îi primesc cu urale. Inima lui Ioan Vodă sângerează.
...„Trădare, numele tău e Ieremia!”... „Trădare, numele tău e Ieremia!”... „Trădare, numele tău e Ieremia!”...
Ce scrie B. P. Hașdeu despre trădarea lui Ieremia Golia!?
...„A împinge milioane de frați pentru secoli în abisul sclaviei, este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure națiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul și se numesc generațiuni”.
În ciuda durerii de inimă și a deznădejdii oștenilor săi, domnul a rămas calm și neclintit.
Turcii au așezat în primele rânduri pe toți trădătorii moldoveni. Ioan Vodă a răcnit către soldații lui bravi:
- Iată vânzătorii noștri!
Și a poruncit ca acolo să atace. Toți, toți au fost măcelăriți. Puteau muri ca eroi sau câștiga tot ca eroi luptând de partea moldovenilor. Au murit ca trădători prinși la mijloc între oști și disprețuiți de toți.
Sunt zile de lupte grele, descrise magistral de către istoric. Mișcări de trupe, valuri de atacuri și retrageri, vitejie nebună, curaj neomenesc... Timp de trei zile și trei nopți Ioan Vodă a respins toate atacurile a 200000 de soldați. Răzeșii lui nu mai aveau apă. Noaptea întindeau pe pământ peste iarbă, cârpe ce se îmbibau cu rouă și cu ea își udau buzele...
Dar din spate au ajuns și tătarii. Domnul știe că nu mai are sorți de izbândă. E încercuit ca într-o menghină.
Și iar rămâne în istorie o imagine a măreției sufletului său de domn moldav în care încă bătea inima lui Ștefan ce ne veghează de la Putna de veacuri.
Ar putea fugi îmbrăcat în țăran, încălecând pe un cal iute, strecurându-se prin spatele armatei și ocolind lacul Cahul spre Prut, apoi spre Polonia, cum au făcut mulți alți domni pentru a-și salva pielea. Ar putea să se strecoare și prin oastea turcă, cum făcuse cândva Vlad Țepeș, căci cunoaște la perfecție limba turcă. Toți fugeau și își lăsau oastea să fie măcelărită. El nu! Nu a vrut! Tot ce putea gândi era cum să facă să îi salveze pe moldovenii lui, pe bravii lui luptători și apoi să se predea. Dar înainte de asta mai atacă încă o dată furibund dușmanul, țipând către resturile eroicei lui armate: „Fraților! Căzu capul meu unde vor cădea capetele voastre!” și a prins singur cu mâinile un tun mare pe care l-a tras de la dușmani în tabăra moldovenilor.
Ce mai zice istoricul!? „Din aproape 35000 de oaste, eroul rămase abia cu 7000. Cel puțin 20000 de români au căzut într-o jumătate de zi, apărându-și cele trei idoluri, pe care le recomandase odată marele Ștefan în instrucțiunile lui militare: Crucea, Țara și Steagul! ”
A patra zi, 14 iunie 1574, la exact trei luni de la victoria de la Jiliștea, au început negocierile.
Ioan Vodă a cerut: „Mâna dușmanilor să nu se atingă de ostașii moldoveni, care să fie liberi a merge pe la casele lor, fără a fi prigoniți vreodată pentru trecut de viitorul domn al Moldovei.
Cazacii să fie lăsați a se întoarce la țara lor.
Însuși principele să fie trimis, viu și nevătămat, d-a dreptul la sultanul Selim...”
Turcii au primit tratatul de pace și au jurat de șapte ori că îl vor respecta. Beglerbeiul a jurat pe Coran. Petru Șchiopul pe Biblie.
Ioan Vodă le-a crezut jurămintele... și s-a predat privind cu lacrimi în ochi spre răzeșii lui, a cărui viața credea că le-a salvat-o. Cazacii plângeau. Moldovenii nu. De la prea multă durere nici nu mai poți plânge.
Și iar a fost sperjur...
Și iar adia vântul și iarba șoptea: „Trădare, numele tău e Ieremia!” când vodă a intrat în cortul beglerbeiului Ahmed Pașa înfiorându-i pe cei ce îl priveau pe omul ce în trei luni de condus oști obținuse victorii și faimă cât pentru o viață. Atât de uimiți erau privindu-l că se temeau să se apropie de el. Cine să aibă curajul de a călca onoarea jurământului!? Se ghionteau nedumiriți îndemnându-se să dea prima lovitură. Și a dat-o italianul Scipione Cigala înfigându-i un cuțit direct în inimă.
Apoi i-au tăiau capul... apoi i-au legat trupul de două cămile ce i l-au sfârtecat în bucăți. Pământul țării i-a băut lacom sângele scurs și așa se termină viața unui domn, Ioan Vodă cel Cumplit, și începe povestea eroului neînfricat și a unui odios trădător: Ieremia Golia...
Dintr-un secol ce a lăsat Europei imaginea unor mari monarhi, Elisabeta a Angliei, Soliman Magnificul, Francisc I, Carol Quintul, Henric al.VIII.lea, Wilhelm de Orania, Papa Pius al.II.lea, nouă, românilor, ne-a rămas povestea unui erou ce nu a mai vrut să plătească haraci turcilor...
15.mai.2021

miercuri, 28 aprilie 2021

Secvențe... secvențe... secvențe...

 Secvențe... secvențe... secvențe...

...
Era prin anii 90. La policlinica de lângă piața mică din Suceava am mers să îi fac unuia dintre copii o electroencefalogramă la recomandarea altui medic. Am așteptat mult la rând. De fapt eram ultima. Am intrat în cabinet și am recunoscut imediat doctorul. Îl mai văzusem în copilăria mea. Era medicul ce venea la Casa de copii periodic.
Înalt, slab, cu început de chelie, cu mustață, cu o geantă mare, neagră mergea cu pași eleganți spre clădirea preșcolarilor, unde era cabinetul medical, în timp ce vreun copil striga în gura mare:
- A venit doctorul Pop!
Peste acel doctor am dat peste ani în cabinetul de la policlinica de la piața mică. Era ieșit la pensie de mult, dar încă lucra de drag de meserie, dar și pentru că era cel mai bun medic în psihiatrie și neurologie infantilă din județ.
Asistenta lipsea. Probabil i se terminase programul. Era mult după amiază și doctorul stătea să vadă toți pacienții. A verificat în registru și a spus că nu sunt programată. Asistenta uitase să noteze. M-am panicat și am început să explic repezit:
- Am făcut programarea pe șase august, de Schimbarea la față! M-a trimis domnul dr...
- Fiți liniștită! Oricum nu vă trimit înapoi! mi-a spus zâmbind cald.
Am mers într-un cabinet alăturat, unde a așezat electrozii și un fel de cască - cred că așa se cheamă - pe capul fiului meu. Eu știam că este emoționat după cum îi tremurau mâinile, deși i s-a explicat că nu doare, și am îngenuncheat lângă scaunul pe care stătea și îi șopteam în timp ce îi mângâiam genunchii:
- Nu doare deloc! Te rog, să nu îți fie frică!
- Dar ce îmi face?
- Vrea să vadă domnul doctor cum funcționează creierul tău de matematician mic! am șoptit. Fiul meu era la grădiniță, dar încă de pe atunci avea numai matematică în cap și construcții de roboți și mașini.
Doctorul s-a întors de la masa cu un monitor pe ea și ne-a privit pe rând și pe mine și pe fiul meu. Râdea. Mi-a făcut semn cu mâna să tac. L-am întrebat dacă pot să stau în continuare cu mâna pe genunchii sau mâinile fiului meu. A spus că da, dar să nu fac nici un gest și să nu vorbesc.
Aparatele au început a bâzâi. Copilului meu i-a transpirat buza superioară și îi tremura ușor barba de la emoție. Mâna mea era ca o atingere de fluture pe genunchii lui ca să știe că sunt acolo. Spuneam rugăciuni și nu eram conștientă că îmi curg lacrimi.
S-a terminat investigația. Doctorul privea monitorul pe care se înregistrase impulsuri nervoase. A privit de câteva ori spre mine, spre copil și iar spre monitor.
Inima mi-a înghețat. Nu realizam că rămăsesem în genunchi și nu mă pot ridica.
- Ce are copilul acesta!? Ce face? De ce ați venit la mine? a întrebat doctorul în timp ce îi lua de pe cap masca cu electrozi.
Eu din genunchi am șoptit:
- Nu face nimic! Avea o boală de piele pe tălpi și doctorul de la dermatologie ne-a trimis la dvs.
- Care doctor?
I-am spus numele.
- Nu are nimic copilul acesta! Poate un pic prea alintat! a spus doctorul râzând, privind spre mine, cum stăteam în genunchi lângă fiul meu, și a dat să iasă din cabinetul, unde făcuse investigația spre cabinetul cu birou, unde intrasem prima dată, dar din ușă a întors capul și m-a privit. Mă prăbușisem la picioarele fiului meu și plângeam în hohote de fericire, dar doctorul nu știa că plâng de fericire.
S-a întors spre mine și mi-a întins mâna să mă ridic. Mă privea cu ochi întrebători și mari: Ce se întâmplă!?
Copilul meu mă întreba și el: Ce e cu tine, mama?!
I-am explicat doctorului ce diagnostic îi pusese fiului meu, doctorul de la dermatologie, în timp ce îl urmam spre cabinetul cu biroul.
S-a așezat la birou pe un scaun mare, negru, ce se rotea. Eu m-am dus cu copilul de mână în fața biroului.
- Chiar ai creier de matematician, cum spune mama, a spus doctorul fiului meu. Apoi mi s-a adresat mie: Of, Doamne! Era o supoziție! Un asemenea diagnostic nu se pune decât după investigații serioase făcute de un specialist.
I-am mulțumit din toată inima și am privit tablourile de pe perete din spatele biroului lui. Erau trei. Constantin Parhon, Gheorghe Marinescu și Nicolae Paulescu.
Doctorul a văzut că mă uit la tablouri cu interes. A întors puțin scaunul în lateral să vadă și tablourile, dar și pe mine și a întrebat: -Știți cine sunt?
- Bineînțeles. Constantin Parhon - cel mai renumit endocrinolog român; cred că este părintele endocrinologiei românești. Am citit recent o carte; o am acasă; despre munca lui în domeniu. Gheorghe Marinescu - părintele neurologie românești. Nicolae Paulescu - cel care a descoperit insulina.
Doctorul s-a ridicat în picioare. S-a întors cu totul spre cele trei tablouri și le privea cum privesc bătrânii la biserică icoanele. A început să vorbească cu venerație și respect.
- Gheorghe Marinescu mi-a fost mentor și model. Constantin Parhon mi-a fost și profesor. Modelele mele... Înaintașii mei...
Nu știam ce să spun. Vibra aerul din cabinet de la emoția, pe care o pusese în cuvinte domnul doctor.
Am tăcut puțin și apoi am întrebat:
- Pot să vă rog ceva! Am o altă problemă... dacă tot sunt aici.
- Spune!
Am explicat rapid ce problemă mă preocupa. El m-a ascultat cu atenție și, când am terminat, a pus niște întrebări scurte:
- E născut prin cezariană? Ți-a făcut anestezie generală?
- Îhî, am dat din cap cu mirare, neînțelegând ce legătură este între problema, pe care i-o prezentasem, și asta.
Mi-a explicat el. Dedusese, fără a avea în față persoana, despre care i-am vorbit, care este problema și din ce cauză. Am înțeles. Mi-a spus și ce trebuie să fac pentru a rezolva problema.
I-am mulțumit și am spus:
- Și dacă nu mă descurc? Dacă nu se rezolvă?
M-a privit lung din spatele biroului lui având deasupra capului pe cei trei mentori, a râs și mi-a spus:
- La cum te văd, sigur o să te descurci, dar dacă nu, ia biletul acesta și mă cauți oricând să vorbim. E o problemă minoră ce se poate rezolva cu educație, voință, tact, fermitate, când e nevoie, și dragoste de mamă.
Am luat biletul, pe care mi l-a întins, și i-am mulțumit. Înainte de a ieși mi-a zâmbit și mi-a spus:
- O să te descurci! Nu o să ai nevoie de ajutorul meu...
Am rezolvat problema urmându-i sfaturile ani de zile. Nu l-am mai căutat niciodată. Cred că la scurt timp am citit în presă că a murit doctorul Pop Traian Victor - unul din cei mai buni specialiști în psihiatrie și neurologie infantilă, pe care i-a avut Suceava...
...
Un profesor a educat toată viața elevi. A fost destul de sever și din mâna lui ieșeau tineri educați și instruiți. Avea obiceiul să repete: „ai carte, ai parte”, „singurul criteriu pentru a ajunge sus e competența” și „este imposibil să înveți și să nu culegi lauri”. Timpurile s-au schimbat. Elevii și școala la fel. El se apropia de pensie. Muncea cu dedicare, dar nu mai ținea discursuri ca în trecut. Cred că era ultima lui generație de elevi, înainte de a ieși la pensie, și a repetat, în virtutea obiceiului lui de zeci de ani: Măi copii, învățați! Puneți mâna pe carte!
Un elev mai hâtru, ce avea ambii părinți la cules sparanghel în Germania, a început a râde și mogorogea: Pentru ce să învățăm?! Pentru ce ne trebuie atâta carte!?
Altul cu mama și tata în Italia mormăia și el că nu trebuie atâta carte, că și așa e degeaba.
Și, pornind de la cei doi, toată clasa a devenit un murmur de nemulțumire și de râs și peste acel murmur cineva a strigat tare și clar:
- Chiar așa, domnul profesor, pentru ce să învățăm!? Nu ați văzut că toți își cumpără diplome!? Și carnetul de șofer se cumpără...
Profesorul a amuțit. Nu știa ce să răspundă. Își ținea capul în mâini și ochii plecați. Se întreba: Ce să le răspund eu acestor copii!? Nu mai pot să le spun ceea ce am spus o viață întreagă generațiilor întregi. Ar râde de mine.
A ridicat capul. Și-a privit elevii ce au amuțit. Știa ce să le răspundă. Găsise o motivare pentru a învăța.
- Învățați ca să nu muriți proști! a spus tare și clar, dar în ochi avea lacrimi. Acesta e singurul motiv pentru care puteți învăța astăzi, ca să nu muriți proști!
...
În urmă cu mai mult timp am mers cu o prietenă în oraș. Am intrat într-un magazin, la raionul fructe, și am dat să iau câteva lămâi.
- Tu, ieși afară! Te-ai furișat pe lângă mine!
Am înțepenit privind gardianul burtos ce țipa la mine și mă privea ca pe un infractor. Cred că în prima clipă nici nu am realizat că țipă la mine și îl priveam cu stupoare.
- Tu!!! Tu!!! Te-ai furișat să intri fără mască! a țipat el ținând un deget acuzator spre mine.
O, Doamne! am realizat că uitasem să îmi pun masca. Am scos-o repede din poșetă și mi-am pus-o pe față în timp ce explicam că am uitat, dar el nimic. O ținea una și bună că am încălcat legea, că trebuia să mă dea afară, că m-am furișat pe lângă el ca să intru fără mască.
Nu avea rost să mai explic nimic. Îmi era și rușine de ceilalți cumpărători. În plus, eu mă blochez în fața brutelor.
- Nu s-a furișat! Chiar a uitat! mi-a luat apărarea prietena mea și l-a potolit.
...
Am fost luni la vaccinare la sala de sport de la Școala Alexandru Ioan Cuza din Fălticeni. Din convingere și este opțiunea mea. Nu vreau să conving pe nimeni să o facă. Fiecare alege pentru el.
Organizarea ireproșabilă. Completezi un chestionar. Stai de vorbă cu un medic. După vaccin stai sub supraveghere.
Am plecat spre casă cu ocazii. Șoferul a început să îmi explice atoateștiutor cum a fost inventat virusul de două familii, al căror nume îl știe, dar acum nu îi vin în minte.
- Presupunând că aveți dreptate, la ce le-ar folosi să ne ucidă pe toți și să rămână doar două familii pe pământ!? încerc eu o deducție logică, vorbindu-i cu dvs, căci așa se cade să vorbești cu un necunoscut.
- Ci vorbești!? Nu știi cum sunt ăștia! Vor să conducă lumea! Tu nu știi! Eu am umblat toată Europa. Am fost și în Germania!
- Care lume să o conducă, dacă tocmai ați spus că vor să o omoare!? Ce lume mai conduc, dacă ne omoară!? încerc eu iar cu logica.
- Nu înțelegi! Eu știu multe! Eu nu mă vaccinez nici mort! E pecetea satanei! E 666!
Dau să întreb: Cine vor să ne vaccineze!? Tot aceea care vor să ne omoare!? dar renunț.
Privesc pe geam la câmpurile ce dau a înverzi și ignor vocea de lângă mine ce turuie despre pecetea satanei, 666 și cele două familii ce ba vor să conducă lumea, ba ne vaccinează, ba ne omoară...
Zâmbesc amar, când omul spune că totuși se va vaccina, dacă va trebuie, ca să poată pleca în Germania și îmi amintesc de vorbele profesorului: Învățați ca să nu muriți proști!
...
Cum ar fi vorbit despre vaccinare un medic ca Pop Traian Victor!? Cum ne-ar fi explicat că nu trebuie să o facem nici de frică, nici că ne îndeamnă președintele, nici că spune guvernul!? Cum ar fi explicat un medic ca el beneficiile vaccinării!? Cum ar fi explicat și eventualele riscuri ale unui vaccin creat în timp atât de scurt!? Cum ar vorbi el despre beneficiile științei și munca savanților ce sunt în slujba binelui și a Lui Dumnezeu!?
Cum ar fi vorbit profesorul, ce a educat o viață întreagă elevi crezând în o ierarhie a valorilor și în beneficiile științei și a ieșit la pensie spunându-le elevilor: Învățați ca să nu muriți proști!?
...
Morala
Prea multă putere au gardienii și prea multă tăcere e la specialiști!

duminică, 21 martie 2021

România nefericită de ziua fericirii...


Doctorii și personalul medical luptă de un an de zile cu pandemia. Zi de zi... tăcuți, neștiuți, probabil obosiți și speriați... Speră ca într-o zi să se termine tot acest calvar și maraton cu moartea. S-au făcut și greșeli, a fost și nepăsare sau inconștiență uneori, dar crimă cu intenție nu! Tot de un an de zile cine a vrut și cine nu a vrut a aruncat cu noroi și pietre metaforice în ei. Nu a ieșit niciunul să spună: Eu plec acasă! M-am săturat! Să vină altcineva mai priceput în locul meu la terapie intensivă!
Am avut pe cineva - nu spun cine! - care a ajuns la terapie intensivă la Suceava după ce a stat opt zile acasă cu febră 39.5. Avea plămânii grav afectați și rinichii pe punctul de a se bloca. Medicii l-au salvat și eu trebuie să spun asta! Au făcut totul să îi salveze viața!
Politicienii ce conduc astăzi, cu bune și cu rele; sigur nu sfinți; încearcă să ne treacă prin această furtună. Greșesc, bâjbâie, că nu știu cum este mai bine, dar sigur au măcar intenții bune! Niciunul nu și-a propus și nu și-a dorit: Hai să duc poporul acesta la moarte!
De ziua fericirii șoșoaca dansează pe muzică celor de la Pink Floyd „Another brick in the wall” și țipa că vrea libertate... Și câte un zgribulit la minte țipă că îi fură Johannis Paștele. Chiar așa, domnul președinte, de ce vrei să furi Paștele și să îl ții numai pentru dumneata!? Te rog eu să nu îl mai furi!
Și doctorii și personalul medical vor libertate și muncesc tăcuți. lor nu le-a furat nimeni nici libertatea, nici Paștele. Libertatea și sărbătoarea lor e să lupte cu boala și să salveze vieți, atât cât pot. Dacă aș fi în locul lor aș fugi unde aș vedea cu ochii și aș spune: Să vină șoșoaca să vă salveze că ea știe tot!
Și politicienii vor libertate și să trecem de acest flagel. Dacă aș fi în locul lor aș lăsa totul baltă și aș fugi, dar căpitanii nu părăsesc nava în furtună! Aș lăsa-o pe șoșoacă să conducă. Ar dansa, ar urla, nimeni nu ar mai fi bolnav, virusul ar dispărea, vom avea libertatea absolută. Libertatea șișoacei!
Tristă țară de ziua fericirii!
Ce crudă ironie! Versurilor cântecului ar trebui să fie spuse de cei care chiar salvează vieți, de cei ce se zbat să oprească pandemia:
Nu avem nevoie de educație,
Nu avem nevoie de controlul gândului,
Fără sarcasm negru în sala de clasă.
Profesorilor, lăsați copii in pace,
Hei, profesore, lasă copii in pace!
Dar aceasta a fost numai o cărămidă din zid,
Dar TU ai fost numai o cărămida din zid.
Greșit! Repeta!
Daca nu mănânci felul principal cum vrei sa mănânci desertul?
Cum poți mânca desertul, daca nu ți-ai mâncat felul principal?
Tu! Da, tu ala din spatele standurilor de biciclete… ramai pe loc flăcău!

duminică, 7 martie 2021

Stând de vorbă cu viața de 8 martie

 

Dă-mi sufletul înapoi, viață!
Dă-mi înapoi sufletul, ce avea alți ochi de privit lumea și vedea în ea doar bunătate și puritate. Dă-mi sufletul a cărui ochi priveau fără teamă și bănuială.
De ce mi-ai scos în cale, viață, oameni și lecții ce au ucis în mine inocența de a privi și a găsi inocență!? Bucuria de a găsi în jur doar bucurie!?
Undeva, în adânc, sunt tot eu, dar mi-am îmbrăcat sufletul într-o platoșă ca să nu mai poată fi rănit. Dezbracă-mă, viață, de această platoșă!
Ce îmi doresc și de ce mi-e teamă!?
Probabil că gândești că mi-e teamă de durere și de suferință, viață, dar te înșeli. Am o teamă mult mai mare... Să nu rănesc, să nu provoc suferință, să nu existe cineva pe pământ, care să aibă lacrimi pe obraz din cauza mea, să nu fi făcut pe nimeni să își îmbrace sufletul într-o platoșă.
Ce nu am avut și ce regret, mă întrebi, viață!?
Nu am avut avere în sensul pământean al cuvântului, dar asta nu regret deloc. Sunt genul de femeie ce găsește bogăția și în cea mai mare sărăcie. Când îngenunchez pe pământ și iau în palme un mugure de magnolie în care doarme toată înflorirea lumii mă simt regină. Regret că nu am aflat în viața asta ce înseamnă să fii neprețuită pentru cineva. Nu știu cum este să te țină cineva în brațe și să îți șoptească în ureche: Universul meu, liniștea mea de după neliniști...
Dacă ar fi să te mai trăiesc încă o dată îți spun sigur nu, viață, chiar dacă te superi. A fost destul o singură dată.
Ceva în dar!?
Inspirație, inspirație, inspirație, dragă viață!
Bine, inspirație să fie! Și totuși ce te face fericită!?
Să știu că băieții sunt bine și să scriu...
Dacă ar fi să mulțumești cuiva, cine ar fi!?
Știu că o să râzi, știu că nu o să mă crezi, dar ție ți-aș mulțumi, viață, pentru toate lecțiile, pentru toate durerile, pentru toate lacrimile... Femeia ce stă azi de vorbă cu tine e născută din tot ce i-ai dat. Mi-ai furat multe, dar și eu ți-am furat. Nu te trăiesc cum te-am visat, dar din ceea ce trăiesc fac vis!
Pot să îți spun ceva, femeie, de ziua ta?
Spune, viață, spune, că oricum nu taci!
Ia-ți rănile și umblă, femeie!
Ridică-te din răni
ca dintr-un mormânt.
Poartă veșmânt de lacrimă
și bea de sete dor.
Urăște-mă!
Eu te iubesc
că ai învățat puterea
de după răni,
liniștea de după furtuni,
că și după cea mai cumplită rană
ai învățat deplina vindecare.
Dezbracă-te de platoșă!
Ia-ți ochii inocenței înapoi!
Nu plânge că nu ai fost iubită!
Bucură-te că ai iubit!
Îmi spui mie viață!?
Tu, femeie, ești viața!

duminică, 28 februarie 2021

Ion Irimescu - ultima amintire...

 

Era în august 2005. Împreună cu niște prieteni din Franța am vizitat Muzeul Ion Irimescu. Unul dintre prieteni era restaurator de artă și era extrem de fascinat de tot ceea ce vedea. Eu le eram ghid. Le vorbeam de temele predilecte ale maestrului: muzica, mitologia, maternitatea, inocența, zborul. Ne-am oprit în fața lucrării „La Steaua” și le-am vorbit mai mult despre Mihai Eminescu și poezia, ce a inspirat lucrarea și prietena mea, Martine, traducea în franceză ceea ce spuneam eu.
Am rătăcit mult prin sălile fastuoase, fascinați de Icari, lire, Lede și Orfei... Apoi am mers în clădirea alăturată, unde era o expoziție de grafică. Didier - așa îl chema pe restauratorul de artă din Franța - punea multe întrebări. S-au adunat în jurul nostru doi-trei tineri și ne dădeau lămuriri ce apoi erau traduse. La un moment dat tinerii ne-au arătat un album și au spus: Ultimele desene ale Maestrului...
Dădeam filă după filă și amorțeam de frică. Izvora din album rece, crudă, palpabilă și ne cuprindea ca un nor. Fiecare lucrare era cu tuș negru. Linii dure. Corpuri dezmembrate. Dispăruse toată muzica din lucrările pe care le-am văzut în muzeu. Dispăruse și din sufletul nostru. Priveam lucrări din care țipa Guernica lui Picasso, dar nu pentru un oraș, ci pentru un om. Era ceva și din Francisco de Goya - unul din pictorii mei preferați - în liniile acelea dure ca o tăietură de cuțit și negre ca smoala. Dacă îmi amintesc bine chiar erau în ele obiecte care taie...
- Se teme de moarte... Nu crede în veșnicie, deși în lucrările lui se odihnește nemurirea... E conștient că moartea e foarte aproape și a pus pe hârtie, cum se simte un suflet în apropierea ei, am șoptit privind lucrările și prietena mea a tradus pentru întregul grup.
- De unde știți!? m-a întrebat uimit un tânăr din cei ce ne dăduse albumul să îl privim.
- Din lucrări...
- Așa este... Îi este foarte frică..., a șoptit el.
A venit cineva și a spus că maestrul s-a trezit.
- Locuiește aici?! am întrebat.
- Da. S-a retras la Fălticeni pentru ultimele zile. Noi avem grijă de el.
Didier a aflat din traducerea Martinei că artistul este acolo. A privit cu ochi implorând spre tânărul ce ne însoțea și acesta a înțeles că își dorește să îl vadă pe maestru. S-a dus câteva clipe și apoi ne-a chemat.
Am intrat în camera, unde maestrul stătea pe un fotoliu mare, așternut cu o pătură groasă, de lână, cu marginile atârnând până pe podea. Erau și copiii mei cu mine. Și în grupul de francezi erau câțiva copii. Toți au amuțit.
Am salutat așa cum salută copiii la grădiniță și apoi ne-am sfiit ca într-un templu. Artistul ne-a răspuns zâmbind cald și a întins mâna spre noi.
Timpul mi se părea încremenit. Oare de ce în preajma marilor artiști mi se pare că timpul e suspendat!?
Am spus că sunt prietenii mei din Franța și că și-au dorit să îl vadă pe artistul ce a făcut lucrările din muzeu și că Didier e restaurator de artă.
Maestrul Irimescu l-a privit lung și l-a învăluit în căldura ce îi țâșnea din ochi.
- Câtă muncă! Ce titan! a exclamat Didier în franceză.
Maestrul s-a mulțumit să încline un pic capul, cu un zâmbet parcă rușinat pe chip. Apoi și-a plecat capul spre umăr. Ațipise.
Am ieșit unul câte unul din cameră.
Tot drumul spre casă nu am scos niciun cuvânt. Aveam într-o parte a inimii lire, Orfei, Icari, zbor și în alta lucrările morții făcute cu tuș negru și se luau la bătaie unele cu altele în inima mea, căci nu păreau făcute de mâinile aceluiași artist și inspirate de aceleași muze... În primele era transcendentul, veșnicia, nemurirea, omul în căutarea divinului din el, dar și a Creatorului a tot. În celelalte era omul singur. Singur în univers, singur pe pământ, singur în fața morții. Și țipa mut!
M-am gândit mult la acele lucrări. M-au bântuit. Pe 28 octombrie 2005 - deci la două luni - am aflat că artistul s-a stins... A devenit numai zbor, numai lire, numai Orfei și Icari...

sâmbătă, 27 februarie 2021

GÂNDURI LA ÎNCEPUTUL PRIMĂVERII


Vine primăvara. O simt deja în inima mea pentru că soarele e mai bun, zăpezile sărace s-au topit, din pământul reavăn ies aburi de parcă se trezește un uriaș adormit și începe să respire, fire timide de iarbă, ghiocei, narcise și primăvărele își înalță creștetul spre lumină, pe crengi încep a țipa de drag de viață mugurii. Și peste toate astea cad ca o muzică din cer ploile...
Eu simt toate acestea ca pe o beție și aștept... aștept... aștept... Nu 1 martie cu mărțișoare, nu 8 cu daruri... Nu am dorințe din acestea mărunte primăvara. Altele sunt așteptările mele. Ochii îmi fug nebuni și văd tot ce e de făcut... să pun pe cineva să curețe pomii, să prășesc zmeura, să adun crengile, să dau foc la movila mare de crengi uscate adunate de anul trecut într-un colț din spate al grădinii, să curăț hatul de spini, mărăcini și lăstari de salcâmi, să încep a căra în magazie stiva de lemne lăsată peste iarnă sub nuc să o usuce vântul, să greblez șanțul, să îngrijesc trandafirii, să stric un coteț de lângă șură ce e șubred și stă să cadă și să fac în locul lui un ocol pentru cățel, să chem pe cineva cu un plug tras de cal și să îmi mai tragă câte o brazdă pe margini și în colțuri, unde nu a ajuns tractorul, că am îmbătrânit și nu mai pot săpa cu hârlețul...
Și când voi termina cu toate acestea să dau cu var...
Aștept... aștept... aștept... nu mărțișoare și nu cadouri, ci o înflorire a vieții pe care mi-o fac singură cadou odată cu înflorirea de afară...
Ce cadou mai valoros să primesc, decât că privesc magnoliile și le număr bobocii, în care dorm visuri de flori!? Uneori iau în palme un mugure verde-murdar-cenușiu în formă de lacrimă, rămas așa de la începutul iernii și îi vorbesc ca unui prieten drag: Tu, mugure, mă înveți și să văd dincolo de aparențe, dincolo de solzi aspri și duri, flori ca de nufăr! Tu mă înveți să nu mă plâng de cât de grea a fost iarna, ci să mă bucur de cât de mare e înflorirea și frumusețea! Tu mă înveți ce înseamnă visul, speranță, împlinirea menirii în ciuda oricărei iernii și oricărui ger. Nu te-aș ține în palme și nu te-aș venera, dacă nu aș ști ce e ascuns în mijlocul tău dincolo de haina săracă: o floare sublimă strânsă ghem ce a biruit iarna! Așa e când visez și eu... și când sper... și când cred... și când nădăjduiesc... Nu țin în suflet un mugure șters și banal așteptând să treacă iarna și vremurile grele, ci țin un pui de vis, un pui de speranță, un pui de credință și nu îi las să moară orice ar fi! Nimeni nu cultivă flori de drag de semințe și de muguri, ci pentru că visează cum vor fi florile și tu, mugure de magnolie, mă înveți să înțeleg mai bine ce înseamnă a visa!
Îți mulțumesc, Doamne, că nu mi-ai luat puterea de a crede în înflorire și frumusețe în ciuda oricărui vifor! Îți mulțumesc că mă mai pot împărtăși cu bucuria primăverii!
La început de primăvară, să dea Dumnezeu ca toți oamenii să fie ca bobocii de magnolii!
27.02.2021

duminică, 21 februarie 2021

CORABIA NEBUNILOR


Știu că de satul meu, Cornu Luncii, nu trebuie să scriu nimic de rău, dar nu pot rezista tentației. Am lăudat cândva vânzătoarele de la RAITAR pe bună dreptate. Acum când trec pe la ele mă sfiesc, când văd cum mă privesc. Nu am avut intenția asta. Una a îndrăznit să mă întrebe: Dvs sunteți doamna Aldea!? Apoi mi-a spus: Mulțumesc! Ne-a felicitat șefu! Am primit și telefoane din Italia, după ce ați scris dvs.
I-am spus că nu trebuie să îmi mulțumească pentru niște impresii sincere despre ceea ce am văzut.
Și acum să îmi fac curaj și să vă scriu și despre o doamnă ce vinde la un magazin, cred că este și patroană acolo, care nu îmi place deloc. De câte ori merg la ea, dacă nu am listă, vin acasă fără să fi cumpărat tot ce îmi trebuie. Fata nu are nicio treabă și niciun interes să facă vânzare cu mine. Cred că uită și de bani și de afaceri când trec pe la ea. Nebunia a început vara trecută când am început să scriu AȘA MĂ CERTA BUNICA. De cum intram în magazin, mai ales dacă eram singure, începeau întrebările: Când scrieți următorul episod? De-abia aștept continuarea! Când merg acasă seara, verific, dacă a mai apărut un episod, îl citesc și apoi mă apuc de treabă.
Am râs spre ea neștiind ce să îi spun.
-V-am citit toate cărțile. Acum citesc aceasta scrisă direct pe facebook.
Cred că i-am mulțumit intimidându-mă de emoție; habar nu aveam că mi-a citit cărțile; apoi i-am explicat că nu pot posta câte un episod în fiecare zi, că mai am treabă în grădină, că mai am și altele de făcut.
- De-abia aștept continuarea! Ce îmi place domnul! E deștept! E super!
- Titus!? întreb ridicând din sprâncene. O otravă, o teroare, un monstru, un nesuferit..., încep eu să îi înșirui toate calitățile, ca să o conving că personajul meu nu merită admirația ei, dar ți-ai găsit să reușesc. Era vrăjită de personajul meu și mie îmi era ciudă. Aș fi vrut să îi placă mai mult de personajul feminin din povestea mea și să îi plângă de milă că a dat peste o asemenea teroare. Adică să țină cu mine, nu cu el. Nu am avut nicio șansă. Ținea cu el, deși eu eram consăteanca ei și scriitoarea, nu zic preferată, dar căreia i-a citit cărțile. Atât de mult îi plăcea de personajul meu încât aproape îi citeam pe față: Bine v-a făcut!
Probabil că vă întrebați de unde supărarea mea, că din ceea ce am scris până acum nu se înțelege de ce aș fi supărată pe doamna. Aș fi olecuță pentru că îi plăcea de personajul meu răutăcios, nu de mine... dar nu pun la inimă asta. Alta e supărarea mea. Păi, după ce ieșeam din magazin, în drum spre casă realizam că am stat de povești și nu am făcut cumpărături tot ce îmi trebuia. Nu a avut chef să facă vânzare și nici de bani nu mai avea nevoie. Se pare că era mai interesant să stea de vorbă cu mine despre scris. Mi-am făcut obiceiul să merg la cumpărături cu listă. Discutam, făceam analiza ultimului fragment scris, îl lăuda pe personajul meu, cu care ținea de fiecare dată, râdeam amândouă de unele întâmplări haioase, îmi spunea că așteaptă nerăbdătoare continuarea, apoi scoteam lista să nu mai uit ce am de cumpărat.
Știu că erau ultimele episoade, când Titus trebuia să afle că am mințit și ea mă întreba:
- A aflat!? V-a certat? S-a supărat pe dvs?
-Tot ce mi-a spus a fost: Tu nu m-ai mințit niciodată... Tu nu ești în stare să minți...
- Știam! Știam, că așa va spune! E prea deștept! a țipat Mariana - așa o cheamă pe patroana de la magazin - fericită și râzând.
- O teroare! O otravă! Un monstru! mormăiam eu încercând să îi schimb impresiile, dar nu reușeam. Ea credea în impresiile făcute după ce a citit și eu cu vorba nu mai puteam schimba nimic.
După ce am terminat toate episoadele a fost supărată. Voia continuarea... Și acum mă întreabă din când în când, dacă o să fie o continuare... I-am spus că nu știu... că Titus s-a îmbolnăvit... că o să fie un volum doi al cărții, dar care o să fie totul ficțiune...
Și acum, după ce am evocat toate acestea să vă spun ce am pățit sâmbătă, adică ieri.
Mergeam spre magazin. Ningea sărac. Sirene de mașini de pompieri sunau asurzitor mergând a doua oară în acea zi spre Dumbrava, un sat vecin. Intru în magazin, salut, întreb unde arde, vânzătoarea dă din umeri că nu știe și îmi scot lista din poșetă. Mariana m-a întrebat ceva despre niște tablouri, dacă am desfăcut pachetul... Ochii mi s-au umplut imediat de lacrimi și am plecat capul. Când i-am ridicat, am privit-o zâmbind și i-am șoptit: Doar nu o să plâng... Nu l-am desfăcut... O să îl desfac cândva...
A intrat Vasile Muscă, nenea Pilișcă - așa îi zice tot satul, deci îmi cer scuze că îi spun așa și eu, dar nu cred că e supărare, căci și nenea își spune așa - și ne-a întrerupt. Nenea Pilișcă ne-a spus unde arde; un nebun dăduse foc la două case. Amenințase de dimineață. Au mers mașinile de pompieri o dată. S-au întors. Acum treceau a doua oară și nici nu mai știai ce să crezi, mai ales că și tatăl omului ce amenința acum dăduse cândva foc la casă și comunitatea i-a reconstruit-o.
Vasile Muscă a început să mă întrebe când apare noua carte. Asta mă întreabă de câte ori mă întâlnește și tot de câte ori mă întâlnește îmi spune că a citit tot ce am scris, că îmi face publicitate vorbind tot timpul despre cărțile mele și că așteaptă următoarea carte. Am ridicat din umeri în semn de neputință și neștiință. Oricum vorbeam toți și despre incendiu, și despre cărți, și nimeni nu asculta. În vorbăria aceea generală a intrat un bărbat străin bătrâneor. Cel puțin eu nu îl cunoșteam deloc. Trist ca moartea. Cu capul plecat. A cerut ceva. A luat paharul în mână.
Nenea Pilișcă- el e întotdeauna plin de vorbă și de râs - l-a întreabă pe noul venit ce are de e așa abătut. Acela nimic. Trist... Tăcut... Cu ochii în pahar...
Am tăcut toți și îl priveam. Ne-a transmis tuturor tristețea. Omul avea dureri mari. Nu se cădea să râdem. Așteptam să aflăm ce necaz are. Nenea Pilișcă insista cu întrebările.
Străinul a ridicat ochii din pahar. A oftat. Ne-a privit de parcă era Lazăr înviat din morți și ne-a spus tuturor ce îl durea:
- Am vrut să îmi înșel nevasta, dar nu am reușit!
O, Doamne, ce nebunie de râs ne-a pufnit pe toți. Râdeam de ne curgeau lacrimi.
Așa râzând auzeam întrebările celorlalți: De ce nu ai reușit!? Nu ai putut!? Sau nu ai avut curaj!? și mărturisesc că mă rodea și pe mine curiozitatea să aflu.
Omul după ce și-a pus iar moaca de Lazăr mort și după ce a gustat din pahar a glăsuit ca din scripturi:
- M-a prins nevasta... Are asta niște simțuri...
Noi râdeam ca nebunii și omul își vărsa amarul în pahar.
După câteva momente de râs, am realizat că vânzătoarea mă întreba ce vreau. În același timp nenea Pilișcă răcnea și râdea, Vasile Muscă continua să vorbească despre cărțile mele și să le laude și eu, în tot acel vacarm, noroc că aveam lista să cer câte ceva. Oricum mă descurcam greu și brusc am spus:
- Parcă suntem în filmul CORABIA NEBUNILOR! Fiecare cu durerea lui. Arde o casă sau două într-un sat alăturat. Un nebun le-a dat foc. Se aud sirene. Nenea Pilișcă râde și vorbește tare. Mariana mă întreabă ce vreau. Vasile Muscă vorbește despre cărțile mele și despre scrisul meu. Omul acesta, bietul de el, plânge cu capul în pahar că are cel mai mare necaz!
Vorbele mele au stârnit și mai tare hazul. Curat CORABIA NEBUNILOR!
- Și ce vă faceți, dacă naufragiați!? m-a întrebat Vasile Muscă.
- Am fost de câteva ori de a lungul vieții în naufragii și întotdeauna m-am salvat... Sunt unii ce au rămas naufragiați pe viață, îi răspund privindu-l țintă și la urmă i-am făcut din ochi.
Era prima dată în viața mea când făceam din ochi și îmi ieșea. Vasile Muscă a rămas exact ca la dentist. Mut, cu gura căscată și cu ochii ieșiți din orbite.
Mi-am cumpărat tot, am plătit și m-am dus spre ușă.
- Mai veniți astăzi o dată!? Dacă mai veniți aștept aici până veniți! mi-a spus Vasile Muscă râzând, căci îi revenise glasul.
- Nu mai vin! Mi-am cumpărat tot! Nu îți mai fac încă o dată din ochi!
Am ieșit afară. Mergeam pe drum. Râdeam singură. CORABIA NEBUNILOR...
Ce puțin ne trebuie să fim fericiți, să râdem, să ne amintim că suntem vii și că nu trebuie să lăsăm ca viața să treacă pe lângă noi, că nu suntem în viață, ci suntem chiar VIAȚA.
Am ajuns acasă. De cum am intram pe poartă mi-am spus: Strânge rufele de pe sârmă! Du așternuturile în casă! Înfață plapuma și pernele! ...Dar, dar mai întâi trebuie să scot din sacoșă tot ce am cumpărat...
Și sarea unde e!? Și chibriturile? Și cacao!? am început a mogorogi în timp ce scoteam pe rând tot din sacoșă. Cu tot cu listă tot nu ai luat ce trebuie!
Nu mai merg la Mariana la magazin, decât când am chef de povești și de râs, că de cumpărături, cum naiba să le faci bine, când râde nenea Pilișcă, Vasile Muscă mă zăpăcește de cap cu cărțile mele - uneori îmi povestește ce a citit - și un bărbat bătrân ca tata plânge că a vrut să își înșele nevasta, dar nu a reușit.



sâmbătă, 6 februarie 2021

SUNT SUPĂRATĂ FOC PE FRATELE MEU, SERGIU!

 

Știu! Știu că ați citit titlu și deja mă criticați. Parcă vă aud: Așa ceva nu se face în public! Spălați-vă rufele în familie!
Credeți-mă, că nu mă pot abține. Sunt prea furioasă. O să citiți și o să îmi dați dreptate să nu îl iert și să fiu furioasă.
Să o luăm cu începutul...
Mă trezesc eu dimineață și dăi la lopată să fac cărări, și spre drum, și spre găini, și spre câine, și spre grajd. Muncă, nu glumă! Vin în casă, îmi beau cafeaua, pun perdelele la spălat, mă întind pe pat să îmi încarc bateriile, scriu ceva, duc perdelele la uscat în frig afară și, după ce le fac pe toate, mă uit la cerul din care zăpada nu se mai termină de cernut. Stau uitată cu ochii pierduți în văzduh, las să cadă peste mine bogăția de alb și îmi doresc să fiu și eu un fulg... Mă smulg din beția ninsorii și fug în casă poruncindu-mi: Lasă visarea, năucă ce ești! Fă mâncare că mâine e duminică! Fă curățenie! Amintește-ți, măcar din când în când, că trebuie să fii gospodină și femeie normală!
Am mârâit ceva neinteligibil spre gândul ce mi-a poruncit, semn că nu îmi place să ascult și am fugit în casă. Focul duduia în sobă. Am tăiat bucăți și am pus în ceaun carne de porc să fac o fripturică. Cât se făcea m-am pus la scris. Din când în când mă ridicam și amestecam în ceaun și ideile mele zbârrrr din capul meu în toate părțile ca niște vrăbii speriate. Mă puneam iar în fața caietului și cerșeam cuvintelor și ideilor să vină înapoi, dar ți-ai găsit. Făceau nazuri. Ai vrut friptură!? Ai friptură! Nu se poate și cuvinte și mâncare!
Le rugam mult, mult, până când începea să vină înapoi câte un cuvânt sărac, anemic și zgribulit. Îl scriam repede să nu îl pierd și mă făceam că nu aud friptura că sfârâie pe plită și deja îmi dădea târcoale o ușoară umbră de supărare pe fratele meu. El era vinovat că mi-am pierdut cuvintele!
Sfârâitul ca sfârâitul, dar mirosul! Waw, mă lovea drept în nas și îmi dădea toate cuvintele de-a dura. Gata! Am lăsat iar cuvintele și m-am dus la ceaun. Am amestecat boscorodindu-l pe Sergiu. Am ferit ceaunul din roți. Am pus apă de mămăliguță într-un alt ceaun mai mic și l-am pus în bătaia focului. Până a început apa să fiarbă, nici nu m-am mai dus la caiet. Cuvinte... canci. Am pus făina în mămăligă într-o ploaie și am amestecat energic cu culișărul. Am lăsat mămăliga să forfotească mărunt și m-am dus la frigider. Am luat un pic de brânză și un ou. Când să plec de la frigider mi-a făcut din ochi o sticlă cu vin roșu-negru din acela ce lasă urme rubinii pe pahar. Îl aveam în casă de vreun an. Am luat și sticla. Păcatul! Ba nu, Sergiu!
Am amestecat iar în mămăliguță. Mi-am făcut un ochi și l-am pus pe o farfurie. Lângă ochi am pus un pic de friptură, lângă friptură brânza de oi și peste brânză pleosc, galben, aburind și rotund, puiul de mămăliguță răsturnat direct din ceaun. Mi-am pus un sfert de pahar de vin. Era cam mult pentru mine, dar am zis că nu o fi sfârșitul lumii. L-am legănat în pahar și am văzut cum lasă dâre de rubin pe sticla clară. Am gustat. Waw! Toți strugurii pământului cântau în lichidul, ce mi-a înnebunit papilele gustative. Dulceață! Aromă! Parcă și puțin vis! Doar puțin...
E un vin extraordinar! Ți-am adus și ție un pic. Îl am de la fostul meu șef, mi-a spus cel ce mi l-a adus, dar eu am bodogănit, că nu trebuia să îmi aducă; oricum nu îl beau.
O gură de carne, un întins zdravăn cu mămăliga fierbinte, tăvălită prin brânză în mijlocul moale al aurului din ou, o gură de vin și de la capăt. Mărturisesc, dar să nu mai spuneți nimănui, că la urmă de tot am întins cu mămăligă prin grăsimea și firimiturile rămase în farfurie, atât de bun era. Știu, veți zice că nu așa face o doamnă! Aveți dreptate! Dar cine a zis că sunt doamnă!? Sunt o țărăncuță de la Mălini, ce, atunci când era copil, se aduna împreună cu toți frații în jurul unei tigăi cu scrob cu tochitură și a unei mămăligi mari și întindeau toți în tigaia aceea mare, și adunau fiecare firimitură de mâncare și de grăsime. Ce bună era mâncarea atunci! Și probabil că și oameni creșteau altfel în jurul unei astfel de tigăi și mămăligi. Nu domni și doamne cu ifose și pretenții, dar sigur mai oameni!
Am terminat de mâncat. Eram nostalgică. Visam la acel timp când încăpeam toți în jurul unei tigăi... Am întins mâna spre sticla de vin.
Să nu îndrăznești! țipă cineva din creierul meu, dar am țipat și eu înapoi: Scutește-mă! și mi-am mai pus un sfert de pahar de vin. L-am savurat gândindu-mă la copilăria mea miraculoasă avută și pierdută înainte de vreme, la anii de dor, când fratele meu Sergiu plângea după mine și mă căuta pe sub plapumă, căci visa noaptea că am venit acasă.
Am terminat vinul. Eram fleașcă, dar credeam că de la nostalgie.
Ai de adus perdelele de afară și de pus la loc, ai de făcut iar cărări, de adus lemne, de făcut surcele cu toporul, de făcut focul la boiler, mi-am spus și am dat să mă ridic, dar nu puteam lua direcția spre ușă. Eu voiam, dar nu nimeream. Comanda de la creier era bună, dar undeva pe drum se pierdea și auzeam: Drum greșit! Reconfigurați traseul!
Aoleu! îmi zic și dau vina pe nostalgie, dar nostalgia îmi arătă, făcând din ochi, spre sticla de pe masă.
Sergiu! Sergiu e vinovat! țip și mă pun iar pe scaun în așteptarea reconfigurării traseului, căci mi se stricase direcția. Mă ridic după câteva minute, dar eram pe Titanic; nu când se dansa vals, ci când deja se scufunda. Dau să mă țin de provă, dar realizez că nu sunt totuși pe Titanic și mă mulțumesc cu marginea scaunului. Mă așez ofensată. Nu se poate! îmi zic și încep să mă organizez: Te duci după perdele! Faci cărări! Aduci lemne! Faci surcele! Aprinzi focul! Răspund tot eu milogindu-mă: Nu se poate mai târziu?! Oleacă să dorm... și zicând asta m-am îndreptat cu pași mărunți și nesiguri direcția pat. A fost greu, dar am nimerit. Înainte de a mi se da stingerea am boscorodit: Sergiu să facă focul! Sergiu să taie surcele! Sergiu să facă cărări! Tot el să aducă perdelele și să le pună la loc.
M-am trezit după vreo oră. Am privit cu ciudă spre sticla rămasă pe masă aproape plină; nici nu se cunoștea cât am luat din ea, dar la mine nu se pune. Eu mă îmbăt doar dacă miros alcoolul. Am indicat-o cu degetul ca pe un vinovat și am rostit inchizitorial: Tu!! Ea – nimic. Nici nu îi păsa că m-a băgat în ispită și m-a teleportat direct pe Titanic.
Mă ridic ușor șoptind: Pom! Pom! Așa, pomișor! Am reușit. Stăteam dreaptă. Mi-am luat și direcția ușă. Eram tot pe Titanic după cum simțeam valuri prin capul meu, dar trecusem de ceea ce era mai rău. Am nimerit ușa. Bravo! M-am încălțat cu galoșii. Mi-am zis iar bravo, deși nu meritam, că m-am dus oleacă cu nasul în jos, dar m-am restabilit repede. Am ieșit afară. Eu zic că mergeam bine. Adică am nimerit sârma cu rufe și am cules perdelele de pe ea. Îmi atârnau în brațe încâlcite și am pornit cu ele spre intrarea în casă fluturându-le prin ninsoare de parcă dansam în "Lacul lebedelor", dar ce mai conta. Important e că am reușit. Apoi după balet a urmat circul, dar nu era nimeni să mă vadă și asta e bine.
Urcă sus pe scaun. Înșiruie perdeaua. Pune bățul în suport. Așeaz-o frumos. Coboară. Ei, la coborâre mărturisesc că era un pic mai greu. Aveam probleme cu aterizarea. Veneam cam în picaj și nici nu estimam bine distanța până la pământ. Ba era foarte aproape, ba foarte departe și mai și juca în fața ochilor mei. În plus nu am tocmai condiția fizică pentru salturi mortale. Cam plinuță, cam comodă, cam bătrână - numai circ îmi mai trebuie!
Cum, necum am terminat de pus perdelele și am reușit și să aterizez fără să am nevoie de parașută. Mai, știi, poate nici nu se deschidea cum sunt toate rele și vechi în România!? Îmi zic fericită. Care parașută!? strigă cineva în capul meu. Ai, dreptate! Bodaproste că nu am căzut, că chiar nu aveam nici parașută! îi răspund și nu mai aud nimic.
Am făcut și surcele. Nu mă întrebați cum. Au ieșit ele cumva. Au urmat cărările. Sunt bune și nu se pune că sunt cam strâmbe. Parcă cine face cărări folosind cumpăna din construcții!?
Am adus lemne în casă. Am aprins focul la boiler. În așteptarea apei calde m-am pus să scriu textul acesta. Sticla de vin e încă pe masă și râde la mine, dar i-am spus: Piei, Satană, că nu mai vreau nici pe Titanic și nici să am probleme la aterzare! Ea tot râde și îmi face din ochi, sărăcia! Ei, dacă nu merge cu frumosul țip la ea: Vezi că te trimit pe tine să faci surcele și o să vezi cum este să despici țăndări subțiri, când se învârte pământul cu tine! O să lovești pentru fiecare surcică de cinci ori, de patru ori aiurea și o dată bine!
Gata! M-a lăsat sticla în pace. E cuminte. Am speriat-o. Nu vrea să facă surcele.
Acum vă întrebați cu toții ce vină are Sergiu și de ce sunt supărată pe el. Știu că nu ați înțeles nimic, dar vă explic și eu cum pot. Nici nu puteți avea pretenții prea mari de la un om de-abia salvat de pe Titanic și care a făcut simulări de zbor cu avionul în picaj.
Să o luăm încet...
Carnea de friptură de unde!? De la Sergiu. Deci cine e vinovat că mi-au fugit cuvintele!? Nu vine ăsta o dată cu mâna goală. Tot timpul i se agăță de mână câte o pungă din congelator. Nici la coafor înainte de Crăciun nu mi-a tihnit. Stăteam eu la vopsit ca o cucoană – Aiurea, cucoană! Mă prefăceam! - și țâr telefonul. Răspund. Sergiu.
- Ce faci? Unde ești?
- La coafor. Mă vopsesc.
- Sunt la poartă la tine. Ți-am adus niște carne pentru Crăciun. Unde să o las?
I-am explicat cum să intre și unde să o pună.
Și asta nu e tot. Brânză de unde!? Tot de la Sergiu. I se leagă de mână și câte o bucată de brânză, când vine la mine. Dacă nu i se leagă, i-o aruncă cumnată-mea după el, să mi-o aducă, că mă iubește, biata de ea.
Începeți să înțelegeți de unde supărarea mea!? Brânză, carne, mai înțeleg și iert, dar și netrebnicul de vin – sticla aceea buclucașă – era tot de la el! Eu am spus că nu vreau, dar el: Lasă să îl ai în casă!
Cum să îl iert!? Nu pot. Sunt supărată foc!
Parcă voi l-ați ierta...