sâmbătă, 6 februarie 2021

SUNT SUPĂRATĂ FOC PE FRATELE MEU, SERGIU!

 

Știu! Știu că ați citit titlu și deja mă criticați. Parcă vă aud: Așa ceva nu se face în public! Spălați-vă rufele în familie!
Credeți-mă, că nu mă pot abține. Sunt prea furioasă. O să citiți și o să îmi dați dreptate să nu îl iert și să fiu furioasă.
Să o luăm cu începutul...
Mă trezesc eu dimineață și dăi la lopată să fac cărări, și spre drum, și spre găini, și spre câine, și spre grajd. Muncă, nu glumă! Vin în casă, îmi beau cafeaua, pun perdelele la spălat, mă întind pe pat să îmi încarc bateriile, scriu ceva, duc perdelele la uscat în frig afară și, după ce le fac pe toate, mă uit la cerul din care zăpada nu se mai termină de cernut. Stau uitată cu ochii pierduți în văzduh, las să cadă peste mine bogăția de alb și îmi doresc să fiu și eu un fulg... Mă smulg din beția ninsorii și fug în casă poruncindu-mi: Lasă visarea, năucă ce ești! Fă mâncare că mâine e duminică! Fă curățenie! Amintește-ți, măcar din când în când, că trebuie să fii gospodină și femeie normală!
Am mârâit ceva neinteligibil spre gândul ce mi-a poruncit, semn că nu îmi place să ascult și am fugit în casă. Focul duduia în sobă. Am tăiat bucăți și am pus în ceaun carne de porc să fac o fripturică. Cât se făcea m-am pus la scris. Din când în când mă ridicam și amestecam în ceaun și ideile mele zbârrrr din capul meu în toate părțile ca niște vrăbii speriate. Mă puneam iar în fața caietului și cerșeam cuvintelor și ideilor să vină înapoi, dar ți-ai găsit. Făceau nazuri. Ai vrut friptură!? Ai friptură! Nu se poate și cuvinte și mâncare!
Le rugam mult, mult, până când începea să vină înapoi câte un cuvânt sărac, anemic și zgribulit. Îl scriam repede să nu îl pierd și mă făceam că nu aud friptura că sfârâie pe plită și deja îmi dădea târcoale o ușoară umbră de supărare pe fratele meu. El era vinovat că mi-am pierdut cuvintele!
Sfârâitul ca sfârâitul, dar mirosul! Waw, mă lovea drept în nas și îmi dădea toate cuvintele de-a dura. Gata! Am lăsat iar cuvintele și m-am dus la ceaun. Am amestecat boscorodindu-l pe Sergiu. Am ferit ceaunul din roți. Am pus apă de mămăliguță într-un alt ceaun mai mic și l-am pus în bătaia focului. Până a început apa să fiarbă, nici nu m-am mai dus la caiet. Cuvinte... canci. Am pus făina în mămăligă într-o ploaie și am amestecat energic cu culișărul. Am lăsat mămăliga să forfotească mărunt și m-am dus la frigider. Am luat un pic de brânză și un ou. Când să plec de la frigider mi-a făcut din ochi o sticlă cu vin roșu-negru din acela ce lasă urme rubinii pe pahar. Îl aveam în casă de vreun an. Am luat și sticla. Păcatul! Ba nu, Sergiu!
Am amestecat iar în mămăliguță. Mi-am făcut un ochi și l-am pus pe o farfurie. Lângă ochi am pus un pic de friptură, lângă friptură brânza de oi și peste brânză pleosc, galben, aburind și rotund, puiul de mămăliguță răsturnat direct din ceaun. Mi-am pus un sfert de pahar de vin. Era cam mult pentru mine, dar am zis că nu o fi sfârșitul lumii. L-am legănat în pahar și am văzut cum lasă dâre de rubin pe sticla clară. Am gustat. Waw! Toți strugurii pământului cântau în lichidul, ce mi-a înnebunit papilele gustative. Dulceață! Aromă! Parcă și puțin vis! Doar puțin...
E un vin extraordinar! Ți-am adus și ție un pic. Îl am de la fostul meu șef, mi-a spus cel ce mi l-a adus, dar eu am bodogănit, că nu trebuia să îmi aducă; oricum nu îl beau.
O gură de carne, un întins zdravăn cu mămăliga fierbinte, tăvălită prin brânză în mijlocul moale al aurului din ou, o gură de vin și de la capăt. Mărturisesc, dar să nu mai spuneți nimănui, că la urmă de tot am întins cu mămăligă prin grăsimea și firimiturile rămase în farfurie, atât de bun era. Știu, veți zice că nu așa face o doamnă! Aveți dreptate! Dar cine a zis că sunt doamnă!? Sunt o țărăncuță de la Mălini, ce, atunci când era copil, se aduna împreună cu toți frații în jurul unei tigăi cu scrob cu tochitură și a unei mămăligi mari și întindeau toți în tigaia aceea mare, și adunau fiecare firimitură de mâncare și de grăsime. Ce bună era mâncarea atunci! Și probabil că și oameni creșteau altfel în jurul unei astfel de tigăi și mămăligi. Nu domni și doamne cu ifose și pretenții, dar sigur mai oameni!
Am terminat de mâncat. Eram nostalgică. Visam la acel timp când încăpeam toți în jurul unei tigăi... Am întins mâna spre sticla de vin.
Să nu îndrăznești! țipă cineva din creierul meu, dar am țipat și eu înapoi: Scutește-mă! și mi-am mai pus un sfert de pahar de vin. L-am savurat gândindu-mă la copilăria mea miraculoasă avută și pierdută înainte de vreme, la anii de dor, când fratele meu Sergiu plângea după mine și mă căuta pe sub plapumă, căci visa noaptea că am venit acasă.
Am terminat vinul. Eram fleașcă, dar credeam că de la nostalgie.
Ai de adus perdelele de afară și de pus la loc, ai de făcut iar cărări, de adus lemne, de făcut surcele cu toporul, de făcut focul la boiler, mi-am spus și am dat să mă ridic, dar nu puteam lua direcția spre ușă. Eu voiam, dar nu nimeream. Comanda de la creier era bună, dar undeva pe drum se pierdea și auzeam: Drum greșit! Reconfigurați traseul!
Aoleu! îmi zic și dau vina pe nostalgie, dar nostalgia îmi arătă, făcând din ochi, spre sticla de pe masă.
Sergiu! Sergiu e vinovat! țip și mă pun iar pe scaun în așteptarea reconfigurării traseului, căci mi se stricase direcția. Mă ridic după câteva minute, dar eram pe Titanic; nu când se dansa vals, ci când deja se scufunda. Dau să mă țin de provă, dar realizez că nu sunt totuși pe Titanic și mă mulțumesc cu marginea scaunului. Mă așez ofensată. Nu se poate! îmi zic și încep să mă organizez: Te duci după perdele! Faci cărări! Aduci lemne! Faci surcele! Aprinzi focul! Răspund tot eu milogindu-mă: Nu se poate mai târziu?! Oleacă să dorm... și zicând asta m-am îndreptat cu pași mărunți și nesiguri direcția pat. A fost greu, dar am nimerit. Înainte de a mi se da stingerea am boscorodit: Sergiu să facă focul! Sergiu să taie surcele! Sergiu să facă cărări! Tot el să aducă perdelele și să le pună la loc.
M-am trezit după vreo oră. Am privit cu ciudă spre sticla rămasă pe masă aproape plină; nici nu se cunoștea cât am luat din ea, dar la mine nu se pune. Eu mă îmbăt doar dacă miros alcoolul. Am indicat-o cu degetul ca pe un vinovat și am rostit inchizitorial: Tu!! Ea – nimic. Nici nu îi păsa că m-a băgat în ispită și m-a teleportat direct pe Titanic.
Mă ridic ușor șoptind: Pom! Pom! Așa, pomișor! Am reușit. Stăteam dreaptă. Mi-am luat și direcția ușă. Eram tot pe Titanic după cum simțeam valuri prin capul meu, dar trecusem de ceea ce era mai rău. Am nimerit ușa. Bravo! M-am încălțat cu galoșii. Mi-am zis iar bravo, deși nu meritam, că m-am dus oleacă cu nasul în jos, dar m-am restabilit repede. Am ieșit afară. Eu zic că mergeam bine. Adică am nimerit sârma cu rufe și am cules perdelele de pe ea. Îmi atârnau în brațe încâlcite și am pornit cu ele spre intrarea în casă fluturându-le prin ninsoare de parcă dansam în "Lacul lebedelor", dar ce mai conta. Important e că am reușit. Apoi după balet a urmat circul, dar nu era nimeni să mă vadă și asta e bine.
Urcă sus pe scaun. Înșiruie perdeaua. Pune bățul în suport. Așeaz-o frumos. Coboară. Ei, la coborâre mărturisesc că era un pic mai greu. Aveam probleme cu aterizarea. Veneam cam în picaj și nici nu estimam bine distanța până la pământ. Ba era foarte aproape, ba foarte departe și mai și juca în fața ochilor mei. În plus nu am tocmai condiția fizică pentru salturi mortale. Cam plinuță, cam comodă, cam bătrână - numai circ îmi mai trebuie!
Cum, necum am terminat de pus perdelele și am reușit și să aterizez fără să am nevoie de parașută. Mai, știi, poate nici nu se deschidea cum sunt toate rele și vechi în România!? Îmi zic fericită. Care parașută!? strigă cineva în capul meu. Ai, dreptate! Bodaproste că nu am căzut, că chiar nu aveam nici parașută! îi răspund și nu mai aud nimic.
Am făcut și surcele. Nu mă întrebați cum. Au ieșit ele cumva. Au urmat cărările. Sunt bune și nu se pune că sunt cam strâmbe. Parcă cine face cărări folosind cumpăna din construcții!?
Am adus lemne în casă. Am aprins focul la boiler. În așteptarea apei calde m-am pus să scriu textul acesta. Sticla de vin e încă pe masă și râde la mine, dar i-am spus: Piei, Satană, că nu mai vreau nici pe Titanic și nici să am probleme la aterzare! Ea tot râde și îmi face din ochi, sărăcia! Ei, dacă nu merge cu frumosul țip la ea: Vezi că te trimit pe tine să faci surcele și o să vezi cum este să despici țăndări subțiri, când se învârte pământul cu tine! O să lovești pentru fiecare surcică de cinci ori, de patru ori aiurea și o dată bine!
Gata! M-a lăsat sticla în pace. E cuminte. Am speriat-o. Nu vrea să facă surcele.
Acum vă întrebați cu toții ce vină are Sergiu și de ce sunt supărată pe el. Știu că nu ați înțeles nimic, dar vă explic și eu cum pot. Nici nu puteți avea pretenții prea mari de la un om de-abia salvat de pe Titanic și care a făcut simulări de zbor cu avionul în picaj.
Să o luăm încet...
Carnea de friptură de unde!? De la Sergiu. Deci cine e vinovat că mi-au fugit cuvintele!? Nu vine ăsta o dată cu mâna goală. Tot timpul i se agăță de mână câte o pungă din congelator. Nici la coafor înainte de Crăciun nu mi-a tihnit. Stăteam eu la vopsit ca o cucoană – Aiurea, cucoană! Mă prefăceam! - și țâr telefonul. Răspund. Sergiu.
- Ce faci? Unde ești?
- La coafor. Mă vopsesc.
- Sunt la poartă la tine. Ți-am adus niște carne pentru Crăciun. Unde să o las?
I-am explicat cum să intre și unde să o pună.
Și asta nu e tot. Brânză de unde!? Tot de la Sergiu. I se leagă de mână și câte o bucată de brânză, când vine la mine. Dacă nu i se leagă, i-o aruncă cumnată-mea după el, să mi-o aducă, că mă iubește, biata de ea.
Începeți să înțelegeți de unde supărarea mea!? Brânză, carne, mai înțeleg și iert, dar și netrebnicul de vin – sticla aceea buclucașă – era tot de la el! Eu am spus că nu vreau, dar el: Lasă să îl ai în casă!
Cum să îl iert!? Nu pot. Sunt supărată foc!
Parcă voi l-ați ierta...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu