marți, 30 iunie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea II


Am ajuns la Onești și ne-am dus undeva, la un local cu terasă din marginea orașului, să mâncăm. Până a ajuns mâncarea au început să vină prieteni de-ai lui Titus – foști elevi – ce nu îl uitaseră de zeci de ani și în ochii cărora le vedeam bucuria și prețuirea sinceră pentru fostul lor dascăl. M-a prezentat sobru și scurt tuturor și a explicat cum am ajuns și ce caut în viața lui. Bineînțeles că vorbea de scriitoarea Luminița Aldea ce îl cucerise cu scrisul ei. Prietenii lui mă priveau cu ochii măriți de interes. Era ceva în ochii lor de genul: Dacă Titus o prețuiește înseamnă că merită! Păcat de ceea ce vedeam în ochii lor, căci la mine în suflet era taifun.
Am mâncat o ciorbă de burtă și ne-am mutat la alt local din centrul orașului, căci la prima terasă muzica era asurzitoare și cei de acolo nu au înțeles să o dea mai încet când au fost rugați. Între timp aflasem că vom înnopta la Onești, că Titus vrea să petreacă o seară cu prietenii lui și oricum nu mai putea conduce. Condusese cam 15 ore în acea zi. Era destul. Eram la o masă rotundă, din lemn, sub un cort într-un parc din fața unui complex turistic mai mare. Întregul parc avea mai multe astfel de mese separate unele de altele de copaci și cu alei între ele. Era frumos și liniște. Orașul și-a aprins luminile și în înserare era feeric. Mesenii mei deveniseră veseli, vorbăreți și extrem de fericiți că sunt împreună. Puțin alcool îi făcea și mai fericiți. Titus a uitat că sunt și eu cu el. Era atât de încântat să depene amintiri din tinerețea lui cu oameni ce l-au iubit și încă îl iubeau. Nu cred că mă înșelam că acelor oameni le-a fost cândva mentor, profesor și model. Un domn m-a întrebat câte ceva despre oameni politici suceveni. Am răspuns că nu îi cunosc și că nu cultiv relații în lumea lor. Parcă a spus că se cunoaște bine cu mulți dintre ei și că a fost și el om politic destul de important.
Mi s-au pus întrebări despre scrisul meu. Am răspuns scurt. Mă simțeam în plus, străină și stingheră la masa lor. Eram obosită și stresată. Aș fi vrut să mă duc să mă culc, dar nu aveam curaj să îi spun lui Titus și nici nu știam unde vom dormi.
- Rezolvă tu cu două camere pentru cazare aici! a cerut Titus unui fost elev de-al lui, acum om de afaceri în Onești.
Bărbatul s-a ridicat de la masă și s-a dus la recepție. S-a întors și a spus:
- Nu au camere! Sunt toate ocupate cu oameni în carantină!
- Trebuie să rezolvi! Doamna e obosită și trebuie să se odihnească! a cerut Titus.
Telefoane, intervenții, rugăminți și s-a primit un răspuns: se găsise cu greu o cameră cu două paturi.
Am vrut să cer să am o cameră singură, dar am renunțat. L-am privit pe Titus cum își caută cardul cu care să plătească și pașaportul. Cred că am văzut și o legitimație extrem de interesantă, ce îi căzuse dintre carduri, dar a luat-o și a ascuns-o repede, încât am rămas cu impresia că doar mi s-a părut că am văzut-o.
A dat pașaportul prietenului lui și acesta s-a dus la recepție. Peste câteva clipe s-a întors cu cheia camerei.
- Vă rog, veniți cu mine să vedeți camera! mi s-a adresat.
M-am dus. Am văzut-o. Era ok. M-am întors la masă unde era veselie, vin, povești spumoase, evocarea de amintiri dragi. Titus era centrul poveștilor. M-am așezat pe scaunul meu. Îmi țineam fața în mâini să nu îmi cadă capul pe masă de somn. Titus mi-a pus un pic de vin. L-am gustat. Nu am apucat să mai gust un pic că m-am trezit certată:
- Eu ți-am spus să te lași de băut!
Am pus paharul pe masă cu un oftat. Omul era o teroare, o otravă, o pacoste! Era imposibil!
Nu realizam că se abține să nu râdă și că îi face o plăcere deosebită să mă tachineze.
- Aș vrea să merg să mă culc! Sunt obosită, am miorlăit.
- Bineînțeles! Copiii nu au voie să stea până târziu. Du-te! Nu te țin eu!
Vocea i-a sunat dură și eu m-am simțit stânjenită. I-am cerut cheia de la mașină să mă duc să-mi iau bagajul. Mi-a dat-o. Urcam niște trepte ca niște serpentine cărându-mi bagajul și mă chinuia o dilemă: Să mă duc să îi duc cheia înapoi sau nu!? Trebuie să i-o duc. Dacă nu are alta și trebuie să își ia bagajul din mașină nu o să fie prea plăcut să mă caute să îi dau cheia.
I-am dus-o și i-am pus-o pe masă mormăind: Ți-am adus cheia. Nu am privit pe nimeni. Înainte de a pleca am șoptit către toți mesenii: Petrecere frumoasă în continuare! Noapte bună!
Am plecat fără a auzi răspunsul lor.
M-am dus în cameră. Am pus o cartelă atașată la cheie în dispozitivul special din perete pentru a avea lumină în cameră. Am aprins lumina și candelabrele au împrăștiat o pulbere aurie peste tot și au făcut ca așternuturile albe să pară calde.
Am încuiat ușa. M-am dus la baie. După duș m-am întins pe patul de la geam. Priveam pe fereastră apusul și mă simțeam ca într-un film în care nu eram eu personaj sau ca într-un vis din care aș fi vrut să mă trezesc.
Oare să o sun pe prietena mea în USA și să îi cer iar date despre Titus, să îmi spună încă o dată dacă este un om de încredere!? mă întrebam, dar am renunțat. Ea știa că el vrea să mă ia într-o excursie pe plaiurile unde s-a născut și mi-a spus mereu că e totul ok și că e un om de încredere. Deja plecasem la drum cu el și orice mi-ar fi spus prietena mea nu mai avea rost. Aș fi vrut să mă întorc acasă... Aș fi vrut să fiu în patul meu acasă la mine... Aș fi vrut ca la vârsta mea să nu fi fost atât de toantă... Nu mai voiam povești și nici omleta cu care mă ispitise să plec la drum.
Aproape adormisem când am auzit bătăi în ușă. Am sărit ca un arc și am deschis ușa cu gândul că venise monstrul să se culce. Era un polițist. M-a salutat și m-a întrebat, dacă sunt în carantină. I-am spus nu. Și-a cerut scuze și a plecat.
Am dat să încui ușa, dar m-am răzgândit. Realizam că dacă o încui va trebui să sar iar din pat și să o descui cândva în noapte. Am lăsat-o descuiată, am pus cartela cu cheia în dispozitivul pentru a avea curent electric în cameră și m-am ghemuit în patul meu de la geam. Priveam luna și vorbeam cu ea: Recunosc că nu sunt prea deșteaptă, chiar dacă unii oameni cred asta despre mine. Recunosc că sunt sunt inconștientă... Am plecat de acasă pentru niște povești lângă un om ce este... Este... Este...
Mă frământam să găsesc cel mai potrivit cuvânt sau expresie pentru a defini omul cu care plecasem de acasă. Aproape adormită l-am găsit: Am plecat de acasă cu un om cu sufletul îmbrăcat într-o piele de crocodil!
Am adormit. Visam. În somn mă liniștisem. Un zgomot de parcă cineva a tras cu pușca în cameră m-a făcut să sar în mijlocul ei. La lumina lunii vedeam în cameră contururile lucrurilor ca niște umbre negre pudrate cu aur rece. Am văzut umbra monstrului lângă ușă. În urechi aveam zgomote ciudate de la tensiunea crescută brusc și de la frică. Mușchii de la picioare îi simțeam dureroși și încordați. Nu înțelegeam de ce a tras cineva cu arma.
- Cum dracu se aprinde lumina!? Am vrut să o aprind și a căzut ceva pe jos! mormăia monstrul de lângă ușă.
Am răsuflat ușurată realizând ce a fost cu acel zgomot de parcă a tras cineva cu arma. Dispozitivul sau carcasa dispozitivului în care era pusă cartela pentru a avea lumină s-a desprins și a căzut pe gresia din hol când Titus a încercat să aprindă lumina. A vrut să o facă încet să nu mă deranjeze, dar nu i-a ieșit. Mă privea cu aceeași frică cu care îl priveam eu, doar că la el era frică de frica mea. M-am dus și am pus dispozitivul la loc. I-am arătat cum să aprindă lumina. M-am pus în pat și m-am acoperit cu pătura. Spuneam rugăciuni, dar el nu știa. S-a dus la baie pe vârfuri ca să nu mă deranjeze. Credea că am adormit...

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea I


Printr-o doamnă și prietenă dragă din USA am fost contactată prin primăvară de un cetățean american de origine română. M-a sunat și am vorbit cu el la telefon despre cărțile mele. Citise doar NISIPURI MIȘCATOARE și părea fascinat de scrisul meu. Dacă îmi amintesc bine când m-a sunat a doua oară a spus ca, dacă nu ar fi situația asta cu carantina din cauza virusului, ar veni la Suceava să ne vedem și m-ar lua într-o excursie în zona unde s-a născut el ca să cunosc locurile, poveștile străbunilor, istoria de acolo. Pentru că mi se părea prea exaltat, când m-a sunat prietena mea, am vrut să aflu mai multe despre acest om și dacă este de încredere, mai ales că pe lângă exaltat omul mai era dur, direct, extrem de agresiv în dialog. Prietena mea mi-a confirmat că da și că nu trebuie să am nicio grijă. Cred că mi-a spus că e un miracol că am reușit să îl fascinez cu scrisul meu pe un om ca Titus. După discuția cu ea omul a continuat să mă sune. Îmi spunea povești și îmi promitea și mai multe povești.
Una din primele povești spuse, ce mi-a captat complet atenția, a fost despre Rapsodia ungară de Liszt.
...Liszt a fost un copil de țigan adoptat de o familie de nobili maghiari. Aceștia l-au dat la cele mei înalte școli de muzică. Liszt era prieten cu Vasile Alecsandri și venea la el în vizită. Aici asculta lăutari și era fascinat de muzica lor. Unul dintre lăutari era Barbu Lăutaru. La una din aceste vizite, după o petrecere, compozitorul a creat Rapsodia ungară, inspirat de muzica românească a rapsozilor populari. A plecat și a uitat muzica compusă. A încercat să o recompună din memorie, dar nu reușea să și-o amintească. I-a scris lui Alecsandri despre necazul cu uitarea bucății muzicale compuse. Alecsandri l-a liniștit răspunzându-i că lăutarul lui, Barbu, a ținut minte și a repetat ceea ce el compusese și că muzica nu e pierdută...
Apoi au tot urmat povești... și recomandări muzicale, căci voia să mă îndepărteze de muzica de inspirație celtică pentru care făcusem o adevărată obsesie în ultima vreme și care îmi amintea de o iubire pe care o omorâsem și o îngropasem în inima mea. Titus știa povestea și a făcut totul să mă facă să ascult altă muzică.
-Ascultă, te rog, Luminița, Poemul simfonic Vltava de Bedrich Smetana! Ascultă Johann Sebastian Bach...
Odată am vorbit mult, mult, mult. Despre Nichita Stănescu pe care îl cunoscuse, despre Serghei Esenin și Tagore. El începea discuția și o lăsa neterminată. Începea un vers și se făcea că l-a uitat, dar eu nu îmi dădeam seama de asta. Continuam discuția firesc recitând versuri, vorbind despre poeți și scriitori. Credeam că e o discuție firească și naturală între doi oameni, dar peste câteva zile Titus mi-a spus că mă provoca, că totul era un test să vadă cât de deșteaptă sunt. I-am servit-o imediat furioasă: Cum, asta făceai!? Nu era un dialog firesc!?... Și apoi am adăugat: Tu știi să critici, știi să fii dur, dar nu poți scrie ca mine!
I-a plăcut furia mea și a râs, apoi a mormăit: Ai dreptate... Nu pot scrie ca tine!
Când nu vorbeam despre scris, muzică, locurile lui natale cu povești fabuloase despre eroii anticomuniști din Munții Făgărașului era furios. Furios că nu poate pleca în USA, căci îl blocase pandemia în România, și furios iar că nici după mine nu putea veni ca să mă ducă într-o excursie de vis.
A, și era să uit ceva foarte important! Nu poveștile lui mă ispiteau să accept excursia, nu locurile de poveste despre care îmi vorbea, nu eroii lui dintr-o lume apusă cu un tată deținut politic și care s-a întors acasă complet schimbat și care despre anii de temniță avea un singur cuvânt de spus: penitență... penitență... penitență... și cu o mamă intrată în legendele locului, nu poveștile despre cum copil fiind era plimbat cu trăsura sau despre cum i s-a schimbat viața după ce tata a fost închis, nu poveștile despre începutul penitenței lui după ce a vrut să fugă din România și din profesor universitar a ajuns deținut politic la fel ca tata, nu poveștile despre o călătorie fabuloasă în Tibet, unde pentru a fi acceptat într-o mănăstire de călugări Shaolin a stat o zi și o noapte îngenuncheat – sau în poziția lotus din yoga – în fața mănăstirii... Nu! Astea sunt amănunte „neesențiale” deloc ispititoare pentru o scriitoare. Altceva mă făcea să accept excursia și vacanța de vis promisă. Titus mi-a promis că îmi va face o omletă extraordinară cu legume... rețeta lui unică...
Cum să nu accept!? Cum să nu mă las ispitită!? Ce povești! Ce locuri! Ce trecut! Ce istorie vie despre străbuni ce au participat la unirea făcută de domnitorul Cuza! Toate păleau sau deveneau nesemnificative când mi se făcea poftă de omleta promisă.
S-a terminat izolarea și a stabilit că pe data de 17 iunie va veni după mine.
- Să ai bagaj puțin că dacă îți iei multe lucruri ți le arunc din mașină! Dacă o să ai nevoie de ceva mergi cu soră-mea la Pitești și îți cumperi! Nu intru și nu stau la masă! Să fie totul pregătit când ajung! Îți pui bagajul în mașină, o întorc și plecăm! mi-a spus poruncitor și mie mi s-au cam muiat picioarele și mi s-a vestejit și pofta de omletă.
Intrasem în panică. Plecam la drum cu un om pe care nu îl văzusem în viața mea și care nu îmi dădea niciun pic de timp să mă obișnuiesc cu prezența lui și care nu știa decât să poruncească.
Nu mai voiam omletă, nu mai voiam să plec, dar nu puteam da înapoi, căci promisesem. Tot ce mă liniștea era că prietena mea din USA mi-a garantat că este un om super și că nu am de ce să îmi fac griji. Oricât încercam să mă liniștesc nu reușeam. Cu cât mă apropiam de clipa plecării cu atât eram mai panicată. Am încercat să îi spun lui Titus ce simt, dar nu m-a lăsat să vorbesc. El știa doar una și bună: Să ai bagaj puțin că dacă îți iei multe lucruri ți le arunc din mașină! Dacă o să ai nevoie de ceva mergi cu soră-mea la Pitești și îți cumperi! Nu intru și nu stau la masă! Să fie totul pregătit când ajung! Îți pui bagajul în mașină, o întorc și plecăm!
Mă gândeam: Nu sunt eu prea sănătoasă la cap, dacă am acceptat să plec pentru o omletă până în sudul țării! Apoi completam: Dar Titus e sănătos că vine după mine sute de km și mă duce în celălalt capăt de țară ca să îmi facă o omletă!? Doi nebuni... concluzionam filozofic și încercam să îmi ignor panica. Mă linișteam totuși când îmi aminteam de sora lui. O doamnă distinsă, delicată, extrem de caldă cu care vorbisem de câteva ori pe WhatsApp și mi-a spus impresii despre scrisul meu și că de-abia așteaptă să mă cunoască și să mă găzduiască.
A venit ziua fatidică. Aveam picioarele de gelatină. Mi le mișcam ca o gloabă bolnavă, rahitică și aproape de moarte. Titus a sunat și a spus că a plecat spre mine. Eu am băut o cafea slabă și nu am mai putut înghiți nimic altceva. A ajuns la ora trei. Nu ne-am îmbrățișat și nu a zâmbit. A spus doar că vrea să își dea cu apă rece pe față că l-a stors drumul. Condusese continuu aproape zece ore. Părea furios. I-am propus să se odihnească puțin căci voiam să îl cunosc un pic pe omul cu care plecam la drum. A spus nu scurt, repezit și ferm și mi-a pus bagajul în mașină. M-am urcat și eu și am plecat. Simțeam că merg spre eșafod și că inima mi-a căzut pe undeva pe jos și nu o pot găsi să o pun la loc.
- Cred că regreți... Nu știai ce înseamnă să faci atâta drum... Îmi pare rău... Îți mulțumesc! încerc eu un dialog cu „monstrul” ce venise după mine.
- Termină! Gata cu mulțumitul! a poruncit el.
Am tăcut. Nu plângeam. Nu îmi mai căutam nici inima ce căzută pe jos nici nu mai voia să vină înapoi la mine. Nu mai aveam curaj să încep vreun dialog. Spre omul ce mă „răpise” nici nu aveam curaj să privesc.
A dat drumul la radio pe programul cu muzică simfonică. Cred că Johann Sebastian Bach era. El conducea și ascultam tăcuți amândoi. Nu aveam curaj să spun că vreau să mă întorc acasă.
A pus un CD pe care am văzut scris: Ion Ionescu – OCTOBER REQUIEM.
Nu știam cine e muzicianul și nici ce muzică este. Nu auzisem niciodată de el.
Mașina s-a umplut de o muzică simfonică cu sunete duioase. Atât de duioase încât te simțeai legănat, te simțeai dus într-un timp al liniștii și al lipsei de griji. Imaginați-vă o muzică în care e trăirea din versul: „Unde ești copilărie/ cu pădurea ta cu tot?”! Imaginați-vă o muzică în care e pus dorul absolut de puritate, de copilărie, de un timp al inocenței și lipsei de griji! Aceea era muzica ce umplea mașina și mă liniștea.
Mi-am privit tovarășul de drum. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit și el. Nu știu de ce m-am gândit la un vers al lui Tagore ca la un sentiment viu dintre noi: „De-atingi, poți face moarte. Posezi doar stând deoparte!” și înțelegeam de ce e atâta distanță între noi.
- Frumoasă muzică! am șoptit.
- Mă cunosc cu compozitorul. Locuiește la New York. L-am întrebat ce l-a inspirat când a compus-o. Mi-a răspuns: Așa mă certa bunica!
Mi-au trebuit câteva momente să înțeleg ce a spus. Deci toată duioșia și liniștea din muzică era evocarea felului bunicii de a-l certa...
Am râs. Am întrebat eu ce muzică aș compune, dacă ar fi să evoc copilăria.
- Tu!? a întrebat mirat și tot el a răspuns: Paganini... Paganini... Paganini...
Aproape adormeam de la stres, de la emoție, de la căldură, de la muzică și așa adormită am șoptit:
- Așteptam pe unul și a venit altul! Nu ești așa cum mi-am imaginat...
Râsul lui cristalin mi-a împrăștiat somnul. Râdeam și eu de râsul lui pe care îl potolea doar ca să repete cuvintele mele: Așteptam pe unul și a venit altul!
(va urma)

marți, 16 iunie 2020

CE AM FĂCUT CU VIAȚA!? CE AM FĂCUT CU PĂMÂNTUL!? UNDE ESTE OMUL DIN NOI?

CE AM FĂCUT CU VIAȚA!? CE AM FĂCUT CU PĂMÂNTUL!? UNDE ESTE OMUL DIN NOI?
Cu o zi înainte de a începe furtunile devastatoare am prășit în grădină. Un tânăr din sat mi-a spus privindu-mă din drum: Ce grădină frumoasă aveți! I-am mulțumit și am simțit încântare. Apoi mi-a spus zâmbind cu sfială și privindu-mă oarecum curios și nelămurit:
- Dumneavoastră sunteți deșteaptă!?
M-am aplecat și am smuls câteva buruieni neștiind ce să îi răspund. Până la urmă ce puteam să îi spun!? Să spun ca o toantă: Da, sunt deșteaptă!
- Trebuie să fii tare deșteaptă ca să scrii cărți! V-am văzut pe internet… V-am văzut și la televizor… a continuat tot el.
- Nu știu cât de deșteaptă sunt! Cert este că uneori sunt inspirată… am răspuns și mi-am continuat munca. Băiatul m-a mai privit puțin și a plecat, dar înainte de a pleca și-a cerut scuze că m-a ținut de vorbă.
Când am terminat cu prășitul, spre seară, m-am uitat la trandafirii mei agățători, ce au înnebunit de floare întinși pe garduri. Am privit rândurile de cartofi crescute mari de nu mai pot trece printre ele, de un verde intens, bogat și m-au durut ochii de la culoarea lor. Am admirat tot și am simțit mândrie, dar și un sentiment bolnav de proprietate, ceva de genul: grădina mea, florile mele, iarba mea, culorile mele! Până și Mâna Maicii Domnului ce îmi înflorise în vreo trei tufe și umplea văzduhul de miros de rai am privit-o cu ochi lacomi și am spus: floarea mea. Uitasem de regula ce mi-o impusesem de mult că trebuie să privesc totul ca pe un dar a lui Dumnezeu și să mă bucur de ele ca de ceva dat nu de ceva avut. În clipa aceea erau doar ale mele și eu eram mândră!
M-am dus în casă. M-am spălat și m-am băgat în pat. A început furtuna. Sălbatică. Nemiloasă. Cu nori ca niște balauri. Îmi era frică. M-am ascuns sub plapumă și așa ascunsă mă gândeam la florile mele și mă certam…
...Nu sunt ale tale. Nimic nu e al tău. A ta a fost doar clipa în care le-ai privit și clipa în care le-ai îngrijit… Totul, totul e al Lui Dumnezeu!...
S-a oprit un pic furtuna și am ieșit afară, deși încă ploua. Nu erau stricăciuni prea mari. Din nuc erau căzute bucăți de crengi uscate și tufa de trandafiri frez de la poartă era culcată la pământ, căci s-a rupt sfoara cu care o legasem de gard. Am încercat să o leg la loc. Spinii mi-au intrat în palme și în brațe. Ploaia a reînceput a răpăi. Am fugit în casă udă, murdară de noroi, tristă și îngândurată. În urma ușii închise am auzit furtuna urlând ca un uragan și apoi clopotele de la biserică bătând tare. Sunetul lor mi s-a părut un semn din rai. De când sunt știu că atunci când e furtună se trag clopotele ca să împrăștie norii.
M-am băgat iar cu capul sub plapumă gândindu-mă la bietele mele flori și la grădina mea. A bâzâit telefonul. Îmi veneau mesaje cu apeluri pierdute. Am citit un mesaj pe WhatsApp: Ce e cu tine? De ce nu răspunzi?!
Deci eu îmi făceam griji pentru flori, dar existau oameni ce își făceau griji pentru mine. Am scris repede: E furtună mare. Nu merge telefonul mobil. Primesc răspuns: Scrie-mi când se termină. Vreau să știu că ești bine… Răspund: Ok și sunt fericită. Am prieteni în furtună: clopotele ce bat și câte un om ce se îngrijorează că nu răspund la telefon.
În așteptarea trecerii furtunii îmi treceau gânduri stranii prin cap.
...Cum era grădina înainte de furtună!? Cum era lumea înainte de 2020!?...
Totul era atât de liniștit. Oamenii se plimbau peste tot pe pământ din Thailanda până în Grecia, și din Alaska până în America de Sud. Vizitau Santorini și Dubaiul. Se pozau lângă Burj Khalifa, sau pe insula artificială Palm Jumeirah în orașul Medinat Jumeirah în locul, unde tradiția se îmbină atât de armonios cu luxul și modernul, pe nisipul de aur al deșertului Dubai, sau lângă fântâna arteziană magnifică și celebră, la moscheea ireal de frumoasă, cu albul ei strălucind în soare Sheich Zayed… Exista un sentiment că totul e al nostru și că putem face tot ce vrem, așa cum l-am avut eu privindu-mi grădina înainte de furtună. Nici nu ne gândeam să mulțumim lui Dumnezeu sau să ne gândim că lumea noastră s-ar putea clătina. Voiam totul, aveam totul, prindeam cu mâinile cât mai mult. Era în noi o foame de a avea și de a ne plimba de nestăvilit. Și să nu uit! Ne plângeam… Nu eu. Oamenii în general. Banii nu ajungeau, salariu nu era destul, mașina nu era bună, hainele le aruncam după două îmbrăcări că se schimba moda… Risipeam ca să ne simțim bogați, dar ne plângeam de sărăcie. Aruncam mâncare de parcă nu exista și un mâine în care mai trebuie să mâncăm.
Și a venit anul 2020 și totul s-a zgâlțâit din temelii. Nu ne-am mai plimbat. Nu am mai fost atât de siguri pe noi. Nu mai voiam totul și nici nu mai aruncam atât de ușor, ceea ce, am devenit conștienți că, e un dar de la Dumnezeu. Cineva a vrut să ne spună: Nimic nu e al vostru! Totul v-a fost dat în dar și voi ați călcat darul în picioare!
De la începutul anului lumea, pământul, viața, omul e ca grădina mea în furtună. Nu știm cum vom ieși din furtună. Învățăm nesiguranța, frica, dar și prețuirea și mulțumirea. Știm că avem doar clipa. Mai știm că putem pierde totul într-o clipă. Mai știm că nu am mulțumit și nu am fost mulțumiți când trebuia să o facem. Mai știm că eram atât de fericiți, când ne plângeam că suntem nefericiți… Aveam atât de mult, când ne plângeam că nu avem destul...
Distanțarea socială impusă ca să ne salveze viețile ne omoară inimile – distanță față de biserică, distanță față de oameni, teamă de atingeri – și atunci la ce e bună viața trăită cu o inimă moartă!?
Nu știu când o să mă vindec sau o să ne vindecăm cu toții de sentimentul golului și durerii de inimă din noi, pe care l-am trăit făcând pași spre un om, pentru a-l îmbrățișa sau a-i strânge mâna și oprirea bruscă, ca atunci când te trezești dintr-un coșmar, și exclamarea: Nu e voie! Nu avem voie!
Nu mi-a fost frică nicio clipă. Nu m-am panicat. Nu m-am temut că vine moartea, căci trăiesc conștientă că viața e un drum cert spre moarte. Am sădit încredere și am liniștit oameni bătrâni, speriați și panicați și am așteptat ca totul să treacă. Știam că moare o lume și se naște alta. Speram că mai bună…
Când credeam că nimic nu poate fi mai rău decât virusul a venit alt val. SUA, modelul de democrație, libertate și dezvoltare s-a zguduit din temelii și a fost îngropată, așa cum o știam, odată cu George Floyd și nu știu cum va fi lumea mai departe. Nu știu ce societate se va construi într-o lume ce își face erou și idol dintr-un om ce a amenințat cu arma o femeie gravidă, a fost traficant de droguri și pușcăriaș. Se interzic filme, opere muzicale. Se decapitează statuia lui Cristofor Columb sau se profanează cea a lui Churchill la Londra și totul în numele libertății și al democrației.
Presa democraților ce îl urăsc visceral pe Donald Trump și vor să îl alunge de la Casa Albă face din victima certă a polițistului un înger și nu pomenesc nimic de cazierul lui destul de lung și nu le pasă că dau foc țării și că distrug tot și eu înțeleg încă o dată, dacă mai era nevoie, ce armă de temut este presa. Dacă victima era un om cu pielea albă și polițistul negru presa ar fi scris: un polițist a omorât un om. Acel om era un infractor cu un cazier bogat (și s-ar fi înșiruit toate faptele din cazier). S-a deschis o anchetă pentru a se cerceta vinovăția polițistului... Nici măcar nu s-ar fi pomenit culoarea pielii protagoniștilor.
Privind ce se întâmplă în SUA am sentimentul că privesc la televizor un documentar despre o balenă moartă eșuată pe mal al cărui abdomen crapă și aruncă în aer tot conținutul în putrefacție. Nu mai era animalul misterios ce înota grațios, scotea sunete diafane în valuri și nici nu mai arunca apa ca pe o muzică spre cer… Nu…
...Vinovat că ești alb, vinovat pentru un film, vinovat pentru istorie, vinovat pentru muzică, vinovat pentru păcatele străbunilor, vinovat fără nicio vină, dar îngenuncheat să săruți piciorul celui ce are altă culoare decât tine… Doar nevinovat și înger: George Floyd… Faceți-i statuie! Luați-l ca model, dacă vreți o lume nebună, dar întrebați-o și pe femeia gravidă pe care a amenințat-o cu arma, dacă e de acord cu asta. Lui trebuia să i se facă dreptate că a fost omorât de un polițist. Atât. Nu idol! Nu statuie! Nu sicriu de aur! Nu îngenuncheri și piedestal! Doar dreptate pentru felul în care a fost ucis.
Nu știu cum vom ieși din acest an 2020 – anul pe care nu l-am trăit, ci ne-am târât prin el ca niște molii bolnave și speriate, anul furtunii sufletelor noastre, anul războiului secolului nostru, anul în care omenirea a murit ca să renască – dar lumea și viața nu vor mai fi la fel. Când totul se va termina nu vom fi mai bătrâni cu un an, ci mai bătrâni cu o viață învățată altfel sau întineriți și puri... Noi vom alege cum, dar înainte de a alege sufletul nostru trebuie să răspundă la niște întrebări...
Ce am făcut cu pământul!? Ce am făcut cu viața!? Unde este Omul din noi!?…
13.iunie.2020