marți, 30 iunie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea II


Am ajuns la Onești și ne-am dus undeva, la un local cu terasă din marginea orașului, să mâncăm. Până a ajuns mâncarea au început să vină prieteni de-ai lui Titus – foști elevi – ce nu îl uitaseră de zeci de ani și în ochii cărora le vedeam bucuria și prețuirea sinceră pentru fostul lor dascăl. M-a prezentat sobru și scurt tuturor și a explicat cum am ajuns și ce caut în viața lui. Bineînțeles că vorbea de scriitoarea Luminița Aldea ce îl cucerise cu scrisul ei. Prietenii lui mă priveau cu ochii măriți de interes. Era ceva în ochii lor de genul: Dacă Titus o prețuiește înseamnă că merită! Păcat de ceea ce vedeam în ochii lor, căci la mine în suflet era taifun.
Am mâncat o ciorbă de burtă și ne-am mutat la alt local din centrul orașului, căci la prima terasă muzica era asurzitoare și cei de acolo nu au înțeles să o dea mai încet când au fost rugați. Între timp aflasem că vom înnopta la Onești, că Titus vrea să petreacă o seară cu prietenii lui și oricum nu mai putea conduce. Condusese cam 15 ore în acea zi. Era destul. Eram la o masă rotundă, din lemn, sub un cort într-un parc din fața unui complex turistic mai mare. Întregul parc avea mai multe astfel de mese separate unele de altele de copaci și cu alei între ele. Era frumos și liniște. Orașul și-a aprins luminile și în înserare era feeric. Mesenii mei deveniseră veseli, vorbăreți și extrem de fericiți că sunt împreună. Puțin alcool îi făcea și mai fericiți. Titus a uitat că sunt și eu cu el. Era atât de încântat să depene amintiri din tinerețea lui cu oameni ce l-au iubit și încă îl iubeau. Nu cred că mă înșelam că acelor oameni le-a fost cândva mentor, profesor și model. Un domn m-a întrebat câte ceva despre oameni politici suceveni. Am răspuns că nu îi cunosc și că nu cultiv relații în lumea lor. Parcă a spus că se cunoaște bine cu mulți dintre ei și că a fost și el om politic destul de important.
Mi s-au pus întrebări despre scrisul meu. Am răspuns scurt. Mă simțeam în plus, străină și stingheră la masa lor. Eram obosită și stresată. Aș fi vrut să mă duc să mă culc, dar nu aveam curaj să îi spun lui Titus și nici nu știam unde vom dormi.
- Rezolvă tu cu două camere pentru cazare aici! a cerut Titus unui fost elev de-al lui, acum om de afaceri în Onești.
Bărbatul s-a ridicat de la masă și s-a dus la recepție. S-a întors și a spus:
- Nu au camere! Sunt toate ocupate cu oameni în carantină!
- Trebuie să rezolvi! Doamna e obosită și trebuie să se odihnească! a cerut Titus.
Telefoane, intervenții, rugăminți și s-a primit un răspuns: se găsise cu greu o cameră cu două paturi.
Am vrut să cer să am o cameră singură, dar am renunțat. L-am privit pe Titus cum își caută cardul cu care să plătească și pașaportul. Cred că am văzut și o legitimație extrem de interesantă, ce îi căzuse dintre carduri, dar a luat-o și a ascuns-o repede, încât am rămas cu impresia că doar mi s-a părut că am văzut-o.
A dat pașaportul prietenului lui și acesta s-a dus la recepție. Peste câteva clipe s-a întors cu cheia camerei.
- Vă rog, veniți cu mine să vedeți camera! mi s-a adresat.
M-am dus. Am văzut-o. Era ok. M-am întors la masă unde era veselie, vin, povești spumoase, evocarea de amintiri dragi. Titus era centrul poveștilor. M-am așezat pe scaunul meu. Îmi țineam fața în mâini să nu îmi cadă capul pe masă de somn. Titus mi-a pus un pic de vin. L-am gustat. Nu am apucat să mai gust un pic că m-am trezit certată:
- Eu ți-am spus să te lași de băut!
Am pus paharul pe masă cu un oftat. Omul era o teroare, o otravă, o pacoste! Era imposibil!
Nu realizam că se abține să nu râdă și că îi face o plăcere deosebită să mă tachineze.
- Aș vrea să merg să mă culc! Sunt obosită, am miorlăit.
- Bineînțeles! Copiii nu au voie să stea până târziu. Du-te! Nu te țin eu!
Vocea i-a sunat dură și eu m-am simțit stânjenită. I-am cerut cheia de la mașină să mă duc să-mi iau bagajul. Mi-a dat-o. Urcam niște trepte ca niște serpentine cărându-mi bagajul și mă chinuia o dilemă: Să mă duc să îi duc cheia înapoi sau nu!? Trebuie să i-o duc. Dacă nu are alta și trebuie să își ia bagajul din mașină nu o să fie prea plăcut să mă caute să îi dau cheia.
I-am dus-o și i-am pus-o pe masă mormăind: Ți-am adus cheia. Nu am privit pe nimeni. Înainte de a pleca am șoptit către toți mesenii: Petrecere frumoasă în continuare! Noapte bună!
Am plecat fără a auzi răspunsul lor.
M-am dus în cameră. Am pus o cartelă atașată la cheie în dispozitivul special din perete pentru a avea lumină în cameră. Am aprins lumina și candelabrele au împrăștiat o pulbere aurie peste tot și au făcut ca așternuturile albe să pară calde.
Am încuiat ușa. M-am dus la baie. După duș m-am întins pe patul de la geam. Priveam pe fereastră apusul și mă simțeam ca într-un film în care nu eram eu personaj sau ca într-un vis din care aș fi vrut să mă trezesc.
Oare să o sun pe prietena mea în USA și să îi cer iar date despre Titus, să îmi spună încă o dată dacă este un om de încredere!? mă întrebam, dar am renunțat. Ea știa că el vrea să mă ia într-o excursie pe plaiurile unde s-a născut și mi-a spus mereu că e totul ok și că e un om de încredere. Deja plecasem la drum cu el și orice mi-ar fi spus prietena mea nu mai avea rost. Aș fi vrut să mă întorc acasă... Aș fi vrut să fiu în patul meu acasă la mine... Aș fi vrut ca la vârsta mea să nu fi fost atât de toantă... Nu mai voiam povești și nici omleta cu care mă ispitise să plec la drum.
Aproape adormisem când am auzit bătăi în ușă. Am sărit ca un arc și am deschis ușa cu gândul că venise monstrul să se culce. Era un polițist. M-a salutat și m-a întrebat, dacă sunt în carantină. I-am spus nu. Și-a cerut scuze și a plecat.
Am dat să încui ușa, dar m-am răzgândit. Realizam că dacă o încui va trebui să sar iar din pat și să o descui cândva în noapte. Am lăsat-o descuiată, am pus cartela cu cheia în dispozitivul pentru a avea curent electric în cameră și m-am ghemuit în patul meu de la geam. Priveam luna și vorbeam cu ea: Recunosc că nu sunt prea deșteaptă, chiar dacă unii oameni cred asta despre mine. Recunosc că sunt sunt inconștientă... Am plecat de acasă pentru niște povești lângă un om ce este... Este... Este...
Mă frământam să găsesc cel mai potrivit cuvânt sau expresie pentru a defini omul cu care plecasem de acasă. Aproape adormită l-am găsit: Am plecat de acasă cu un om cu sufletul îmbrăcat într-o piele de crocodil!
Am adormit. Visam. În somn mă liniștisem. Un zgomot de parcă cineva a tras cu pușca în cameră m-a făcut să sar în mijlocul ei. La lumina lunii vedeam în cameră contururile lucrurilor ca niște umbre negre pudrate cu aur rece. Am văzut umbra monstrului lângă ușă. În urechi aveam zgomote ciudate de la tensiunea crescută brusc și de la frică. Mușchii de la picioare îi simțeam dureroși și încordați. Nu înțelegeam de ce a tras cineva cu arma.
- Cum dracu se aprinde lumina!? Am vrut să o aprind și a căzut ceva pe jos! mormăia monstrul de lângă ușă.
Am răsuflat ușurată realizând ce a fost cu acel zgomot de parcă a tras cineva cu arma. Dispozitivul sau carcasa dispozitivului în care era pusă cartela pentru a avea lumină s-a desprins și a căzut pe gresia din hol când Titus a încercat să aprindă lumina. A vrut să o facă încet să nu mă deranjeze, dar nu i-a ieșit. Mă privea cu aceeași frică cu care îl priveam eu, doar că la el era frică de frica mea. M-am dus și am pus dispozitivul la loc. I-am arătat cum să aprindă lumina. M-am pus în pat și m-am acoperit cu pătura. Spuneam rugăciuni, dar el nu știa. S-a dus la baie pe vârfuri ca să nu mă deranjeze. Credea că am adormit...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu